Biserica Ortodoxa Romana si puterea politica in perioada comunista

Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români – filiala Iaşi va organiza în perioada 9 – 13 februarie 2010 un ciclu de conferinţe având ca temă „Biserica Ortodoxă Română şi puterea politică în perioada comunistă”.

Astfel, marţi 9 februarie, începând cu ora 18:00, va avea loc conferinţa „Comunismul – o religie atee” avându-l ca invitat pe Lect. Univ. Dr. Radu Preda, lector la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj, director fondator al Institutului Român de Studii Interortodoxe, Interconfesionale şi Interreligioase (INTER). Domnul Preda este de asemenea membru al în staff-ul Forumului European al Facultăţilor de Teologie Ortodoxă (Bruxelles).

Miercuri 10 februarie, începând cu ora 18:00, se va proiecta filmul documentar „De ce nu canonizăm martirii anti-comunişti?” – o producţie TVR semnată de Rafael Udrişte.

Cea de a doua conferinţă va avea loc joi, 11 februarie de la ora 18.00. Titlul conferinţei va fi „Biserica şi Securitatea”, avându-l ca invitat pe Lect. Univ. Dr. George Enache, membru CNSAS şi lector la Facultatea de Istorie din Galaţi

Cea de a treia conferinţă „File din Patericul Închisorilor: Valeriu Gafencu” va avea loc vineri, 12 februarie de la ora 18.00. Conferenţiar va fi Monahul Moise, de la Mănăstirea Oaşa – judeţul Alba, autorul cărţii „Valeriu Gafencu – sfântul închisorilor”, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007.

Toate conferinţele se vor desfăşura în Aula „Mihai Eminescu” din corpul A al Universităţii „Al. I. Cuza” – Iaşi.

Fără lacrimi, rugăciunea este mai mult o „meditaţie filosofică“

pr. prof. univ. dr. Ioan C. TEŞU, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae“, Iaşi

În stare de rugăciune curată, sufletul poate trăi experienţa căldurii celei duhovniceşti.

Marii rugători vorbesc despre o căldură începătoare, izvorâtă din asceză, din osteneală, şi o căldură ce se naşte din rugăciunea desăvârşită şi se topeşte în râul lacrimilor.

Sfântul Simeon Noul Teolog Îl consideră pe Dumnezeu soare sau foc duhovnicesc, lumină ce luminează sufletul. Părintele Stăniloae tâlcuieşte astfel această „teologie a focului“, întâlnită în imnele Sfântului Simeon: „Focul sau lumina iubirii e de la Dumnezeu. Dar sufletul are mintea ca sfeşnic făcut să se aprindă de focul sau de lumina iubirii dumnezeieşti“ (1). Acest foc al iubirii dumnezeieşti ni se dă potrivit eforturilor noastre de a-l dobândi şi puterii noastre de a-l suporta. Aceasta echivalează însă cu o chenoză din partea lui Dumnezeu (2).

Rugăciunea nevoitorului, atât în faza ascetică, dar şi în cea contemplativă, mistică, este însoţită de sentimentul pocăinţei şi de smerenie, de plânsul duhovnicesc, ce rodeşte în „ploi“ sau „râuri“ de lacrimi.

Dintre misticii care au vorbit cel mai adânc despre acest „dar al lacrimilor“, legat de pocăinţă şi de rugăciune, locul esenţial îl ocupă Sfântul Simeon Noul Teolog. Părintele Stăniloae a cunoscut opera lui şi, dându-şi seama de valoarea ei duhovnicească, a tradus o parte a ei, atât în Filocalia, cât şi în Imnele iubirii dumnezeieşti.

Plânsul duhovnicesc şi lacrimile sale harismatice sunt roade ale rugăciunii mai presus de rugăciune, în care mintea este răpită de Dumnezeu în adâncul Său de taine. Plânsul, ne spune Sfântul Simeon Noul Teolog, este îndoit în lucrările sale. Unul este ca „apa“, care stinge văpaia patimilor şi curăţeşte sufletul, altul este ca „focul“, care face viu, care reaprinde şi încălzeşte inima şi sufletul.

Lacrimile, care la început sunt de tristeţe pentru păcatele noastre, de regret pentru căderile firii noastre, devin, pe măsura pocăinţei şi rugăciunii noastre, lacrimi de recunoştinţă faţă de Părintele ceresc, fericită întristare, lacrimi mistice, contemplative, harismatice, lacrimi ce exprimă bucuria desăvârşită a unirii depline cu Dumnezeu.

Lacrimile, arată părintele Stăniloae, „sunt semnul că sufletul şi-a înmuiat învârtoşarea închisorii de sine, că s-a eliberat de sine, că s-a deschis Duhului dumnezeiesc“ (3). Ele sunt mijloc de curăţire şi de viaţă nouă, semn al iubirii de Dumnezeu şi semnul deplin al ultimului grad de smerenie şi de pocăinţă (4). Ele nasc în suflet „întristarea bucuroasă“, starea fericită a sufletului împreunată cu iubirea de Dumnezeu şi simţirea ajutorului Său. Această întristare fericitoare „nu e întristarea fără nădejde a singurătăţii, a sentimentului de părăsire definitivă, a ieşirii din legătura cu izvorul vieţii adevărate, pe care o are cel ce nu se poate pocăi“ (5), ci una aducătoare de pace şi linişte.

Lipsită de aceste lacrimi, „fără această înmuiere“, rugăciunea este mai mult o „meditaţie filosofică, fără efecte adânci şi transformatoare asupra întregii fiinţe a noastre“ (6). Lacrima este cea care „umanizează“ rugăciunea noastră şi o face transparentă harului dumnezeiesc. Ea întraripează rugăciunea, luminând ochii minţii şi făcând-o să vadă, prin smerenie şi pocăinţă, prezenţa şi măreţia dumnezeiască (7).

Străpungerea inimii, plânsul şi lacrimile duhovniceşti, arată părintele Stăniloae, constituie o mărturisire a stării de pocăinţă, un dialog nevăzut şi neîncetat, dar în acelaşi timp îndurerat şi plin de simţire, în care sufletul, recunoscându-şi starea sa, reuşeşte, cu ajutorul dumnezeiesc, să se înalţe către rugăciunea curată. Aceste lacrimi sunt „ape vii“ pentru suflet, care mângâie inima obosită de nevoinţe şi dau viaţă nouă celor ce le varsă (8).

Prin aceste lacrimi, ce curăţă sufletul creştinului, se naşte pacea, bucuria, liniştea, mângâierea, iubirea.

1. Nota 130 a părintelui Stăniloae, la Imnul 13 (Z. 17), în volumul Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991, p. 370.

2. Nota 103 a părintelui Stăniloae, la Imnul 11 (Z. 32), în vol. cit., p. 362.

3. Nota 431 a părintelui Stăniloae, la Cuviosul Nichita Stithatul, op. cit., p. 266.

4. Nota 100 a părintelui Stăniloae, la Calist şi Ignatie Xanthopol, op. cit., p. 67.

5. Nota 255 a părintelui Stăniloae, la Sfântul Grigorie Sinaitul, Despre amăgire şi despre multe alte lucruri, în Filocalia…, volumul VII, p. 198.

6. Nota 301 a părintelui Stăniloae, la Sfântul Grigorie Palama, Cuvânt pentru cei ce se liniştesc cu evlavie. Al doilea din cele din urmă. Despre rugăciune, în Filocalia…, volumul VII, p. 230.

7. Nota 333, la Sfântul Grigorie Palama, op. cit., p. 247.

8. Nota 348 a părintelui Stăniloae, la Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 176.

sursa: ziarullumina.ro

Cum să ne rugăm eficient?

Mitropolitul Antonie de Suroj (1914-2003). Fiu de diplomat rus, medic chirurg în timpul celui de-al II-lea Război Mondial în Franţa, a primit voturile monahale şi a ajuns episcopul ruşilor din Marea Britanie. A scris numeroase cărţi de spiritualitate ortodoxă, unele dintre ele traduse şi în limba română: Şcoala rugăciunii, Întâlnirea cu Dumnezeu (poză din anul 1965, colecţia diacon Peter Scorer)

Mult prea adesea viaţa pe care o ducem este împotriva rugăciunii pe care o oferim lui Dumnezeu şi numai atunci când reuşim să armonizăm cuvintele rugăciunii noastre cu felul de a trăi, rugăciunea noastră dobândeşte puterea, splendoarea şi eficienţa pe care le aşteptăm să se producă. Mult prea adesea ne adresăm Domnului, sperând că va face ceea ce noi înşine ar trebui să facem în numele şi în slujba Lui. De cele mai multe ori, rugăciunile noastre care sunt elegante, discursuri bine pregătite, care au rezistat secolelor, le oferim Domnului zi de zi, ca şi cum ar fi suficient să repetăm an de an, cu o inimă rece şi cu o minte mecanică, cuvinte arzătoare născute în deşert şi în pustie, din cele mai adânci suferinţe umane, în cele mai aprigi situaţii pe care istoria le-a cunoscut vreodată. Într-una din predicile sale, mitropolitul Antonie de Suroj ne învaţă cum să ne rugăm.

De multe ori repetăm rugăciuni care poartă numele Sfinţilor Părinţi şi credem că Dumnezeu le ascultă, că ia aminte la conţinutul lor, în timp ce singurul lucru care contează înaintea Lui este inima persoanei care I se adresează, dorinţa neabătută de a face voia Lui.

Noi spunem „Doamne, nu ne duce pe noi în ispită“; apoi, cu un pas vioi, dornici şi plini de speranţă ne îndreptăm direct spre locul unde ispita e în aşteptarea noastră.

Alteori strigăm: „Doamne, inima mea este gata“. Dar pentru ce? Dacă Domnul ne-ar pune această întrebare într-o seară când i-am fi spus aceste cuvinte înainte de a merge la culcare, am fi obligaţi să-i spunem câteodată: „gata de terminat capitolul pe care l-am început din acest roman poliţist“. În acel moment acesta este singurul lucru pentru care inimile noastre sunt pregătite.

Şi sunt atât de multe momente în care rugăciunea noastră rămâne literă moartă, care mai degrabă ucide, pentru că de fiecare dată când lăsăm ca rugăciunea să fie moartă, în loc să ne facă vii şi să trezească în noi energia pe care o conţine în ea însăşi, devenim din ce în ce mai insensibili la sensul, impactul ei, şi din ce în ce mai incapabili de a trăi rugăciunea pe care o rostim.

Această situaţie ridică o problemă care trebuie rezolvată de fiecare dintre noi în parte; trebuie să trasformăm toate cuvintele rugăciunii noastre în reguli de viaţă. Dacă I-am spus Domnului că Îi cerem ajutorul ca să rezistăm ispitei, trebuie să evităm cu toată puterea sufletului, cu toată tăria pe care o avem, orice ocazie de a păcătui. Dacă i-am spus Domnului că ne doare gândindu-ne că cineva este flămând, însetat sau singur, trebuie prin urmare să ascultăm glasul Domnului care ne întreabă: „Pe cine să-ţi trimit?“; să stăm înaintea Lui zicând: „Aici sunt Doamne“ şi să trecem la fapte, nepermiţând vreunui gând să se furişeze în buna noastră intenţie, să se însinueze între porunca lui Dumnezeu şi fapta pe care suntem gata să o facem. Gândul care se strecoară ca un şarpe ne va sugera imediat: „Mai târziu“ sau „Chiar trebuie să o fac?“ „Nu poate Dumnezeu să găsească pe cineva care este mai liber să facă aceasta decât sunt eu“? Şi în timp ce ne învârtim în jurul problemei, energia şi răspunsul pe care Dumnezeu ni le-a dat vor dispărea şi vor muri în noi.

Aici avem de-a face cu un lucru esenţial, anume, să stabilim o legătură între viaţă şi rugăciune printr-un act de voinţă, un act pe care trebuie să-l săvârşim noi înşine, care niciodată nu se va împlini de la sine şi care totuşi va transforma profund vieţile noastre. Citiţi rugăciunile de dimineaţă şi de seară. Alegeţi oricare dintre aceste rugăciuni şi faceţi-o regulă de viaţă. Veţi vedea atunci că această rugăciune nu va deveni niciodată plictisitoare sau învechită, ci cu fiecare zi care trece se va adânci, va deveni o rugăciune vie.

Odată ce I-aţi cerut Domnului să vă păzească pe parcursul zilei de nevoi, ispite sau greutăţi, este şi datoria voastră de a le birui cu toată puterea şi în ciuda slăbiciunii voastre omeneşti; atunci fiinţa voastră va fi ca o pânză de catarg umflată de suflare dumnezeiască şi de putere şi veţi avea multe lucruri de spus Domnului când veţi sta înaintea Lui seara. Veţi mulţumi atunci pentru ajutorul pe care l-aţi primit, veţi fi ruşinaţi de acest ajutor şi vă veţi bucura că El v-a dat puterea de a face voia Lui cu slabele şi neputincioasele voastre mâini omeneşti, v-a îngăduit să fiţi ochiul Lui care priveşte, urechea Lui atentă, pasul Lui, iubirea Lui, întruparea Lui, mila Lui.

Este ceva ce poate fi dobândit numai prin efort personal şi, dacă acest efort nu este făcut, viaţa şi rugăciunea vor fi străine una de cealaltă. Pentru un timp viaţa continuă ca de obicei şi rugăciunea lâncezeşte, devenind din ce în ce mai slabă, cu o conştiintă din ce în ce mai adormită. Stăruinţa în rugăciune scade şi în timp ce viaţa de zi cu zi ne acaparează, rugăciunea va dispărea, pentru că ea vine de la Dumnezeu, un Dumnezeu timid şi iubitor de oameni care ne cheamă şi care nu ni se impune prin forţă. Atunci ne vom mulţumi spunându-ne că am întrupat rugăciunea în acţiune; lucrul mâinilor noastre reprezintă slujirea noastră.

Aceasta nu este atitudinea pe care o avem faţă de prietenii, părinţii sau cei pe care îi iubim. Într-adevăr, uneori sau poate întotdeauna am face orice de dragul lor; asta înseamnă oare că i-am uitat în inimile noastre şi gândurile nu se îndreaptă către ei?

Desigur nu! Se poate ca doar Dumnezeu să Se bucure de privilegiul de a fi slujit fără a primi vreodată o privire de la noi, fără ca inimile noastre să devină fierbinţi şi iubitoare la auzul numelui Său? Poate fi numai Dumnezeu slujit cu indiferenţă?

Această întrebare este un motiv de cugetare asupra ceea ce e de împlinit.

Există încă un aspect al rugăciunii împletite cu viaţa. Acesta reprezintă chiar integrarea rugăciunii în însăşi viaţa noastră. În fiecare moment ne confruntăm cu situaţii greu de depăşit. Numai de-am chema rugăciunea să poarte aceste greutăţi, am afla, cu fiecare zi şi oră care trece, mai multe posibilităţi decât ne-am imaginat vreodată să facem ca rugăciunea să devină şi să rămână neclintită. Ne amintim oare că vocaţia noastră umană transcende toate atributele omeneşti? Nu suntem oare chemaţi să fim mădulare vii ale Trupului lui Hristos şi să fim într-un fel atât în comunitate, cât şi fiecare în parte, o prelungire în timpul nostru a prezenţei lui Hristos întrupat? Nu suntem chemaţi să ne împărtăşim de firea dumnezeiască? În aceasta constă vocaţia omenească exprimată în forma ei deplină; dincolo de asta este voinţa şi lucrarea lui Dumnezeu. Suntem chemaţi să fim prezenţa Dumnezeului Celui Viu în întreaga lume. Putem oare împlini această lucrare fără ca Dumnezeu să o facă în noi şi prin noi? Cu siguranţă, nu.

Cum altfel am putea deveni mădulare vii ale Trupului lui Hristos? Cum am putea primi Duhul Sfânt ca temple în care să sălăşluiască fără a fi mistuiţi de focul dumnezeiesc? Cum am putea deveni cu adevărat părtaşi ai dumnezeieştii firi? Şi cum noi, păcătoşi fiind, am putea săvârşi lucrarea milosteniei, a dragostei divine, pe care suntem chemaţi să le împlinim?

Rugăciunea constituie nu doar un motiv de a înainta sau o chemare spre desăvârşire, ci şi un mod de a fi altoiţi pe viţa cea dătătoare de viaţă.

Un fapt trebuie să ne atingă dintru bun început. Dacă nu dorim ca rugăciunea şi viaţa noastră să fie despărţite şi ca rugăciunea să dispară treptat, zdrobită de nevoile vieţii grele şi crude, de strădania stăpânitorului acestei lumi, trebuie să împletim rugăciunea cu tot ceea ce înseamnă viaţa noastră, să o aruncăm precum drojdia în acel aluat ce reprezintă viaţa noastră în ansamblul ei.

De ne-am trezi dimineaţa şi am sta înaintea Domnului spunând: „Binecuvintează-mă, Doamne, şi binecuvintează zorii acestei zile“, de am realiza numai că începem o nouă zi a creaţiei, aşa cum nu a existat alta înainte, răsăritul unei zile ca o comoară neexplorată şi infinită. De am realiza doar sub binecuvântarea lui Dumnezeu că ne avântăm în această nouă zi pentru a împlini menirea noastră de creştini, purtând în minte toată puterea şi slava cuvântului „creştin“, cu ce respect, seriozitate şi bucurie, cu ce speranţă şi duioşie am trăi dezvăluirea fiecărui ceas din zi. Cu fiecare oră care trece am primi totul ca un dar al lui Dumnezeu. Am primi fiecare moment al vieţii ca venind din mâna lui Dumnezeu.

traducere şi adaptare: E. Palade după Metropolitan Anthony of Sourozh, Sermons. Prayer and Life

sursa: ziarullumina.ro

Povestea unui stareţ ortodox spusă de un pastor luteran

Richard Wurmbrand este un nume încă puţin cunoscut în România. În schimb, cei care au ales calea exilului înainte de 1989 cunosc notorietatea de care se bucură în lume pastorul luteran născut în România, din părinţi evrei, ulterior convertit la creştinism. Organizaţia creată de el, „Misiunea creştină pentru lumea comunistă“, actuala „Vocea martirilor“, a fost şi este una dintre cele mai importante şi influente pe plan mondial, în investigarea şi denunţarea abuzurilor la adresa libertăţii de credinţă în diverse state ale lumii.

Plecat în 1965 în Occident, Richard Wurmbrand a dat mărturie despre cei pe care i-a întâlnit în temniţele comuniste şi care, indiferent de confesiune, L-au mărturisit pe Hristos. Printre ei, foarte mulţi ortodocşi. Una dintre poveştile cele mai impresionante pe care pastorul Wurmbrand le-a transmis lumii este cea a stareţului Mănăstirii Tismana Gherasim Iscu.

Despre părintele Gherasim Iscu s-a scris mult în ultimii 20 de ani. Din acest motiv, nu vom insista, în cele ce urmează, decât pe acele elemente definitorii ale efigiei sale, lăsând loc mai apoi mărturiei pastorului Wurmbrand.

Un moldovean printre olteni

Gherasim Iscu s-a născut la 21 ianuarie 1912 în comuna Poduri, judeţul Bacău. Deşi moldovean, el şi-a legat cel mai mult din existenţa sa monahală de Oltenia. A devenit călugăr la Mănăstirea Tismana, cu sprijinul acesteia a urmat cursurile Seminarului monahal de la Cernica, pe care le-a absolvit în 1935 ca şef de promoţie, şi tot la Tismana a fost hirotonit ieromonah în 1936.

Pentru vrednicia sa, a fost numit de episcopul Vartolomeu Stănescu al Râmnicului stareţ la Mănăstirea Arnota, cu misiunea de a reface clădirile distruse de incendiu şi a reînvia activitatea spirituală.

La sfârşitul anului 1939, părintele Gherasim a plecat la Seminarul monahal de la Cernica, în postul de bibliotecar-contabil. A trăit alături de profesorii şi seminariştii de aici frământările prin care a trecut România în perioada 1940-1941. Bănuit de simpatii legionare, deşi a refuzat să se înscrie în Mişcare, Gherasim Iscu a fost anchetat de agenţii regimului Antonescu, care au constatat neamestecul părintelui în treburi de ordin politic.

Apostolat în Transnistria şi în Oltenia

Revenit în Oltenia, el răspunde chemării mitropolitului Nifon Criveanu ca preoţii şi monahii eparhiei să plece în Transnistria, pentru a sprijini renaşterea vieţii religioase în acest teritoriu devastat de război. Părintele Iscu a activat în Transnistria timp de un an (aprilie 1942- aprilie 1943). În acest timp, a slujit la catedrala din oraşul Balta, a contribuit la înfiinţarea Mănăstirii Berşad (unde a fost şi stareţ), a înfiinţat schitul Păsăţel din judeţul Râbniţa, unde a activat, ca mulţi alţi preoţi misionari, şi ca învăţător şi profesor de religie. Deşi cunoştea că misiunea sa este pe termen limitat, părintele s-a străduit să înveţe limba ucraineană pentru a putea sluji şi predica şi în graiul majorităţii locuitorilor din Transnistria şi şi-a luat foarte în serios misiunea care a fost cerută preoţilor români în Transnistria, anume aceea ca ei să reprezinte simbolurilor gândurilor de pace al autorităţilor române pentru locuitorii acestei regiuni, aceştia netrebuind să se simtă ca sub o ocupaţie. De aceea, cu toate riscurile, părintele Iscu a înfruntat adesea autorităţile române din provincie, tentate să facă diverse abuzuri.

Revenit în ţară, părintele Iscu primeşte sarcina de a fi stareţ a marii lavre a Tismanei, într-o perioadă foarte grea din existenţa acesteia. În anii războiului, aici a fost un lagăr pentru legionari şi a fost adăpostit tezaurul Băncii Naţionale. După sfârşitul războiului, Tismana a devenit unul din centrele de îngrijire a orfanilor şi a refugiaţilor din calea foametei din Moldova.

Arestarea, condamnarea şi sfârşitul

În septembrie 1948, părintele Gherasim a fost arestat. Motivul arestării a fost solicitarea adresată lui de gruparea anticomunistă, condusă de generalul Ioan Carlaonţ şi de Radu Ciuceanu, de a instala o staţie de emisie-recepţie la Mănăstirea Tismana. Deşi Gherasim Iscu a refuzat montarea staţiei, pentru a evita implicarea mănăstirii în acţiuni de natură a atrage represiuni din partea puterii comuniste, activitatea sa din Transnistria, deja o piatră de moară, şi prezenţa activă în viaţa bisericească din Oltenia au fost elemente care au „ajutat“ la arestarea sa.

Părintele Iscu a fost condamnat prin sentinţa 928/21 iunie 1949 la 10 ani de temniţă grea, deşi la anchetă, în ciuda nenumăratelor bătăi, a refuzat să recunoască ce-i cereau anchetatorii.

A fost deţinut la Aiud şi Piteşti, apoi a fost trimis să muncească la Canal. Bolnav de TBC pulmonar, ulcer cavernos şi TBC intestinal, părintele Iscu a fost trimis, din „mila“ autorităţilor, la penitenciarul-spital de la Târgu Ocna, unde a murit la 26 decembrie 1951. Despre aceste ultime clipe ale părintelui Iscu ne vorbeşte în amintirile sale pastorul Wurmbrand.

Amintiri negre de la Canal

„Stareţul Iscu vorbea câteodată despre lagărele de sclavi de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde mii de oameni mureau din cauza foamei şi a maltratărilor.

Canalul fusese început sub presiunea ruşilor, care vedeau în el un mijloc mai eficient decât cele deja existente de a scoate mai repede produsele româneşti din ţară… Planul înghiţea nesăţios toate resursele României şi, între 1949 şi 1953, zeci de mii de deţinuţi politici şi de drept comun au muncit pentru a-l construi.

Stareţul fusese la Poarta Albă, una dintre coloniile de detenţie de pe traseu. Douăsprezece mii de oameni, care locuiau în barăci dărăpănate, înconjurate de sârmă ghimpată, trebuia să sape cu mâna opt metri cubi pe zi. Ei împingeau roabe pe pante prăpăstioase sub ameninţarea bătăii gardienilor. Iarna, frigul ajungea la – 25 C, iar apa adusă în butoaie îngheţa bocnă. Bolile bântuiau. Mulţi deţinuţi se duceau anume în zonele interzise din jurul lagărelor, ca să fie împuşcaţi.

Conducerea „brigăzilor“ era încredinţată celor mai brutali criminali, care erau plătiţi cu hrană sau ţigări în funcţie de rezultatele obţinute. Cei închişi pentru credinţa lor fusese adunaţi într-o aşa-zisă „brigadă a hoţilor“. Aici, dacă cineva îşi făcea semnul crucii, era bătut. Nu exista zi de odihnă, nici Crăciun, nici Paşte…

Despre virtuţile pocăinţei şi puterea iertării

Stareţul Iscu avea zilnic accese de tuse, din ce în ce mai lungi. Trupul lui, vlăguit de ani întregi de foame şi de muncă la Canal, era zdruncinat de crize groaznice. Zăceam neputincioşi şi priveam cum moare. Câteodată nu-i recunoştea pe prietenii care veneau să-l ajute. Când era conştient, şoptea ore în şir rugăciuni şi găsea întotdeauna cuvinte de consolare pentru alţii…

Patul meu era între al stareţului şi al tânărului Vasilescu, alt fel de victimă a Canalului. Vasilescu, condamnat de drept comun, fusese repartizat la brigada preoţilor. Îi bătea până cădeau în nesimţire. Dar, cine ştie de ce, colonelul Albon îl luase la ochi şi fusese la rândul lui bătut atât de crunt, încât era şi el pe moarte. Tuberculoza lui avansase mult.

Vasilescu avea o faţă pătrată, cu trăsături aspre şi un păr negru, creţ, care-i cădea pe frunte. Fusese ahtiat după cele ce i se păreau a fi bucuriile vieţii, ca să poată duce un trai aşezat, mulţumindu-se cu o ocupaţie stabilă. Avusese o viaţă grea. Era asemenea ucigaşului din Macbeth – „unul pe care nenorocirile şi loviturile vieţii l-au măcinat într-atâta, încât ceea ce făptuia îl lăsa rece: el arunca o sfidare lumii“.

- Odată ce ai ajuns în lagărele acelea, faci orice ca să ieşi de acolo. Orice! Iar Albon mi-a spus că, dacă voi face şi eu ce-mi va cere el, voi fi eliberat, ne-a relatat Vasilescu. El n-avusese alte nevoi decât o haină şi o fată pe care s-o ducă la dans, iar partidul îi dăduse să aleagă: să se alăture fie celor supuşi la cazne, fie torţiona-rilor.

Acum, Vasilescu regreta toate acestea şi-şi plângea singur de milă. Îmi povestea mereu grozăviile pe care le săvârşise la Canal. Nu-l cruţase nici pe stareţ. Era vizibil că se afla pe moarte şi încercam să-i aduc puţină consolare, dar el nu-şi găsea liniştea. Într-o noapte s-a trezit gâfâind, respirând greu.

- Domnule pastor, eu mă duc, a zis. Vă rog, rugaţi-vă pentru mine!

A mai dormitat şi s-a trezit din nou, strigând:

- Cred în Dumnezeu! Pe urmă a început să plângă.

În zori, abatele Iscu a chemat lângă el doi deţinuţi şi le-a cerut să-l ridice în picioare.

- Sunteţi prea bolnav ca să vă vindecaţi, au spus ei.

Toţi cei din cameră s-au pus în mişcare.

- Ce se întâmplă? Ce vrea să facă? întrebau. S-o facem noi!

- Nu puteţi voi face asta, a zis el. Daţi-mă jos din pat!

L-au sprijinit, ridicându-l.

Stareţul s-a aşezat lângă tânărul care-l torturase şi i-a pus cu blândeţe o mână pe braţ.

- Linişteşte-te, i-a spus pe un ton consolator. Eşti tânăr. Nu ţi-ai dat seama ce faci.

Cu o zdreanţă a şters sudoarea de pe fruntea tânărului.

- Te iert din toată inima şi la fel cu mine şi ceilalţi creştini. Iar dacă noi te iertăm, cu siguranţă că Domnul Hristos, Care-i mai bun decât noi, te va ierta şi El. Se va găsi şi pentru tine un loc în cer.

A primit spovedania lui Vasilescu şi i-a dat sfânta împărtăşanie, după care a fost ajutat să ajungă la patul său.

În timpul nopţii, atât stareţul, cât şi Vasilescu au murit. Cred că s-au dus în Rai ţinându-se de mână.“

(Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu în subterană, Editura Stephanus, 2007, pp. 112-117)

autor: George Enache

sursa: ziarullumina.ro

Intampinarea Domnului – predica parintelui Nicolae Steinhardt

“N-am venit sa stric Legea, ci sa implinesc”, zice Domnul Hristos (Matei 5,17). Numai ca pentru a intelege temeinic aceste cuvinte se cade a tine seama de cele doua intelesuri pe care le poate adopta verbul a implini in limba romana. Mi se spune: adu-mi o cana de apa. Aduc cana: implinesc porunca. Sau: adu sapa din curtea bisercii. O aduc, am implinit porunca. Dar a implini mai poate avea si sensul de a desavarsi, a perfectiona, a ridica la un nivel mai inalt, la un grad superior.

Domnul a implinit Legea in amandoua intelesurile verbului. Mai intai i-a dat ascultare, i s-a supus: primind a fi taiat imprejur, potrivit Legii, la opt zile dupa nastere. In al doilea rand fiind adus spre inchinare la Templu, tot potrivit Legii vechi care prevede ca orice intai nascut parte barbateasca sa fie afierosit lui Dumnezeu in ziua a 40-a de la nastere. (Cand se face si curatirea mamei). Astfel s-a procedat si cu Pruncul Iisus, purtat de Iosif si Maria la Templu in a 40-a zi de la nastere – adica in ziua de 2 februarie, adica astazi – si intampinat acolo de dreptul Simeon si de proorocita Ana a lui Fanuel. Cand ajunge la varsta de 12 ani, Iisus, ca orice tanar iudeu, merge la Templul din Ierusalim, unde Se va rataci de parintii Lui si-i va uimi pe carturari cu intrebarile si raspunsurile Sale.

In sfarsit, Domnul nu incepe a predica decat atunci cand atinge varsta de 30 de ani, dand si in felul acesta ascultare Legii: ea dispunea ca nici un barbat sa nu predice ori prooroceasca mai inainte de a fi implinit 30 de ani. S-au intrebat unii ce a facut Domnul intre 12 si 30 de ani, perioada asupra careia referatele evanghelice nu ne dau nici o informatie. Nu cumva a fost plecat in India, unde a deprins invatatura yoghinilor si practicile de magie ale fakirilor? Dar nu este nevoie sa recurgem la asemenea ipoteze hazardate si presupuneri fanteziste deoarece tacerea evanghelistilor se explica foarte usor: Iisus n-a inceput sa predice si sa propovaduiasca inainte de a fi atins varsta de 30 de ani pentru ca S-a supus imperativului Legii. Iar evangheliile trec sub tacere aceasta lunga perioada din pricina ca, in conformitate cu obiceiul istoricilor din vechime, nu se realizeaza decat faptele importante si momentele semnificative si nu se dau amanunte asupra perioadelor de pregatire.

Dar Domnul nu a implinit Legea numai supunandu-Se dispozitiilor ei ci si desavarsind-o, perfectionand-o, ridicand-o la un nivel superior de subtilitate si completitudine, dand adica verbului a implini intelesul de-al doilea. Ce aduce nou Domnul, care sunt principalele elemente ale viziunii transformatoare? Raspunsul, ori mai bine zis raspunsurile, la cea dintai vedere, pot parea surprinzatoare. Dezbinare (ori vrajba), zice Domnul, am venit sa aduc, iar nu pace (Matei 10, 35; Luca 12, 51-53). Si tot asa: sabie am venit sa aduc, iar nu pace (Matei 10,34). E drept ca Domnul afirma (Matei 26, 52): toti cei ce scot sabia, de sabie vor pieri, dar in clipele solemne ale Cinei celei de Taina isi intreaba ucenicii: “Cand v-am trimis pe voi tara punga, fara traista si fara incaltaminte, ati avut lipsa de ceva? Iar ei au zis: de nimic. Si El le-a zis: acum insa cel ce are punga sa o ia, tot asa si traista; si cel ce nu are sabie sa-si vanda haina si sa-si cumpere” (Luca 22, 35-36).

Domnul aseaza duhul deasupra literei, contrar saducheilor si (mai ales) fariseilor, robi ai textelor, exegeti stramti, minti incapabile de a depasi orizontul literal al prescriptiilor. “Duhul, proclama Hristos (loan 6, 63), este cel ce da viata; trupul nu foloseste la nimic” (tot asa Sf. Apostol Pavel: “Litera ucide, iar duhul face viu”: II Cor. 3, 6). Nu numai dezbinare si sabie aduce Hristos pe acest pamant, ci si – in aceeasi tonalitate apriga, impetuoasa – foc.

Mai inainte chiar de a fi inceput Domnul sa propovaduiasca, Ioan Botezatorul declara: “Eu unul va botez cu apa spre pocainta, dar Cel ce vine dupa mine este mai puternic decat mine¦ Acesta va va boteza cu Duh Sfant si cu foc (Matei 3, 11). Intocmai glasuieste si Evanghelia Sfantului Luca: “Eu va botez cu apa, dar vine Cel ce este mai tare decat mine¦El va va boteza cu Duh Sfant si cu foc” (3, 16). Iar Domnul Se exprima categoric (la fel ca pentru dezbinare si sabie): “Foc am venit sa arunc pe pamant si cat as vrea sa fie acum aprins” (Luca 12, 49).

Dragostea este aceea care, in invatatura lui Hristos, inlocuieste vechea – rece si aspra – dreptate. Legamantul vechi e al dreptatii, al dreptatii stricte, cel nou e al dragostei care atat de maret si in cuvinte incomparabile este proclamata de Sfantul Apostol Pavel (I Cor. cap. 13) a fi suprema virtute si singura menita vesniciei. Iubirea aproapelui este recunoscuta a fi o porunca la fel de mare ca si cea a iubirii lui Dumnezeu atat de Evanghelia lui Matei (22,39) cat si de a lui Marcu (12, 31). Pe aproapele nostru, Hristos ne invata a-l iubi ca pe noi insine. In Evanghelia Sfantului Apostol Ioan aflam aceeasi porunca exprimata in termeni mai hotarati, raportati la relatia dintre Hristos si apostolii Sai si accentuandu-se in chip minunat caracterul ei exemplificator: “Porunca noua dau voua: Sa va iubiti unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, asa si voi sa va iubiti unul pe altul”. Iubirea de aproapele, asadar, e statornicita la gradul cel mai inalt: ea nu se cade a cobori sub nivelul celei purtate de invatator ucenicilor Sai. Si Domnul urmeaza: “Intru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea dragoste unii fata de altii” (Ioan. 13, 34-35 si 15, 12). Dragostea de aproapele e marturia care nu inseala, e proba dirimanta. Cei care se pretind slujitorii lui Hristos, dar se urasc ori defaima unii pe altii sunt niste mincinosi nerusinati.

Tot in intelesul al doilea al verbului a implini se cuprind povetele date de Hristos in Predica de pe munte pe care nu sovai a o socoti atat de vrednica a fi aportul planetei noastre la acel concurs inchipuit de marele scriitor si marele crestin Giovanni Papini ca si Fericirile, de el gandite ca produsul nostru spiritual cel mai de pret si apt a ne asigura victoria. Cu Predica de pe munte nu avem mai putini sorti de a castiga concursul cosmic.

Intreaga Predica de pe munte e o manifestare a implinirii Legii vechi prin desavarsire, rafinare si subtilizare. Impulsul etic din cuprinsul Legii vechi e dus acum pana la paroxismul punctului culminant. Domnul nu este multumit cu porunca de a-ti iubi prietenul, ruda, pe cel de un neam cu tine, pe cel care-ti vrea binele, pe “aproapele” in inteles concret. Mergand mult, mult mai departe decat Legea veche, doreste si ne cere sa-l iubim pe vrajmasul nostru (Matei. 5, 43-44; Luca 6, 27 si 6, 35). “Sa nu ucizi” I se pare cu totul insuficient: simpla jignire (cu vorbe ca: nebunule, netrebnicule) a fratelui nostru e considerata a fi vrednica de osanda grea (Matei 5, 22). Cat de nobila, de marinimoasa si de rafinata este povata mentionata in versetele 23-24 din capitolul 5 al Evangheliei Sf. Matei: “Daca iti vei aduce darul tau la altar si acolo iti vei aduce aminte ca fratele tau are ceva impotriva ta, lasa darul acolo, inaintea altarului, si mergi intai si impaca-te cu fratele tau si apoi, venind, adu darul tau”. Altfel spus dupa cum nu ne putem infatisa lui Dumnezeu cu mainile patate de sange, aidoma nu putem cuteza sa ne apropiem de altar cu limba spurcata de vorbe urate. Tot atat de nobil, de indrumator spre smerenia sinei si de bogat in omenie este indemnul de a nu vedea paiul din ochitii vecinului mai inainte de a fi vazut si scos barna din propriul tau ochi (Matei 7, 3-5; Luca 6, 42).

Celor de demult li s-a spus: “Sa nu savarsesti adulter”; dar Hristos face un salt pana la o inaltime de unde simpla poftire, simplul gand apar egale cu fapta. Nu ajunge sa nu savarsesti, Iisus ne cere sa nici nu ne invoim cu gandul pacatos. Curat sa ne fie nu numai trupul, ci si cugetul: acesta ne poate implica in rele, tot atat de grav ca si materializarea sa. De asemenea nu ajunge sa nu juri stramb, ci trebuie sa nu juri deloc cu nici un fel de juramant; sa fie cuvantul tau da ori ba. Parca si mai departe inaintam pe calea subtilitatii, dand de aceste recomandari care toate stau dovada pentru cat de mult pretuia Domnul insusirea ce se numeste discretie: se cere sa fim intru totul discreti cand ne rugam: sa nu ne facem rugaciunea in vazul oamenilor, in locuri publice, ci in camara incuiata (Matei 6, 5-6); cand facem milostenie, “sa nu stie stanga ta ce face dreapta ta” (Matei 6, 2-3). Cand postiti, ni se spune (si aici textul evanghelic – Matei 6, 16-1 8 – se ridica la un nivel moral, mitopoetic si de eleganta care deopotriva ne cutremura si ne incanta): “Nu fiti tristi ca fatarnicii; ca si ei isi smolesc fetele, ca sa arate oamenilor ca postesc¦ Tu insa cand postesti, unge capul tau si fata ta o spala”. Deci, nu numai sa nu dam in vileag o fapta virtuoasa, dar sa ne si straduim a o ascunde!

Cu totul proprie Noului Legamant este desigur si taina Crucii care inseamna jertfa, suferinta si asumare a vinovatiei. Hristos Se jertfeste pentru noi si nevinovat, neprihanit fiind – ia asupra-Si pacatele lumii. Hristos Se intrupeaza pentru a cunoaste nemijlocit conditia omeneasca; nu prin relatari si informatii indirecte (prin reportaje) ci prin experienta personala, existentiala. Si de ce, de buna voie, se da Domnul, crucii si suferintei? Tocmai pentru ca suferinta este caracteristica definitorie – cu adevarat definitorie – a omului, trasatura cu totul specifica a conditiei umane. Crestinismul, spunea Simone Weil – care s-a apropiat atat de mult de Hristos fara a face insa pasul final – nu ne da un mijloc miraculos de a scapa de suferinta, dar ne da mijlocul de a folosi in mod miraculos suferinta (de a o preface, adica, in mijloc de cunoastere – cum spune Dostoievski – de mantuire si de iubire).

Suferinta, Hristos a tinut sa o cunoasca in forma ei totala si cumplita – si insotita de batjocura si deznadejde, condimentele necesare oricarei suferinte reale – tocmai pentru a da intruparii Sale un caracter autentic, de buna credinta, serios si nesuperficial. Pe ea a socotit-o a fi ce, ne este irecuzabil propriu si prin ea, asadar, a inteles ca e de datoria Sa a trece.

Crestinismul nu este numai Lege, dreptate (sa nu uitam vorba paradoxala dar si zguduitoare a Sfantului Isaac Sirul: sa nu huliti spunand ca Dumnezeu e drept. Un Dumnezeu drept nu L-ar fi trimis pe Cel Nevinovat sa piara pe cruce pentru mantuirea pacatosilor) ori: “tariag” (cele 613 comandamente pozitive si negative in care Talmudul rezuma raporturile dintre om si dumnezeire; implinirea lor neabatuta chezasuieste indubitabil izbavirea savarsitorului). Crestinismul e mai ales acestea trei: duh, foc, dragoste, tustrele elemente vadit “dinamice” si subtile.

De aceea, frati crestini, nu-i de ajuns crestinului sa mearga duminica si in zilele de sarbatoare la biserica, sa aprinda una ori cateva lumanari, sa se inchine la icoane si, eventual, sa bata una ori mai multe metanii. Bune sunt acestea toate si frumoase. Dar cred ca nu-s destul. Crestinismul nu-i numai slujba, cult si ritual. Crestinismul inseamna traire crestina libera, zi de zi, ceas de ceas, clipa de clipa. Domnul nu a venit pe pamant spre a intemeia o noua religie ci pentru a ne da un nou mod de viata, a ne chema la induhovnicire si indumnezeire. Hristos S-a pogorat din cer si S-a facut om ca noi sa ne putem inalta deasupra conditiei noastre animalice si trupesti, sa ne putem indumnezei. Hristos ne cheama chiar deasupra deasuprelor Vechiului Legamant, intru implinirea vocatiei noastre spirituale si cosmice.

Se cuvine sa ne stea mereu alaturi Crucea si Hristos. Crestinismul, osebindu-se de iudaism, islamism, budism si toate celelalte religii orientale, e credinta intr-un Dumnezeu intrupat. Iar daca Dumnezeul nostru S-a intrupat noua ce ne incumba sa facem? Sa ne straduim a ne induhovnici, a ne apropia cat mai mult de El, a ne inalta in limita – ba si peste limita – puterilor noastre omenesti; numai astfel vom fi in masura sa ne implinim si noi menirea, sa ne aratam si noi Vrednici sa-L intampinam pe Hristos in inimile noastre. Caci voi incheia citandu-va o preafrumoasa si adevarata vorba a unui invatat evlavios: intrebarii: “Unde este Dumnezeu?” el ii raspunde: “Acolo unde este lasat sa intre”.

sursa: crestinortodox.ro

Puteti citi si

Intampinarea Domnului – 2 februarie

Tâlcul icoanei Întâmpinării Domnului

Sfantul Vasile cel Mare – Omilii la Facerea omului. Omilie despre rai

Anul 2009 a fost Anul comemorativ-omagial al Sfântului Vasile cel Mare şi al celorlalţi Sfinţi Capadocieni. Această omagiere a fost prilejul apariţiei a numeroase studii, lucrări, volume de mare amploare  care au reamintit importanţa covârşitoare a persoanei umane şi a teologiei Sfântului Vasile (330-379), scoţând, totodată, în evidenţă noi aspecte, noi perspective de cercetare a operei şi a vieţii acestui stâlp al Ortodoxiei.

În ecoul acestei comemorări a marelui capadocian, Editura Doxologia  a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei ne oferă un real eveniment editorial: Sfântul Vasile cel Mare – Omilii la Facerea omului. Omilie despre Rai. Spunem eveniment, fiindcă aceste omilii, scrise de Sfântul Vasile cel Mare în 378, în ultimii săi ani de viaţă, nu au mai fost publicate vreodată în România într-o traducere modernă. Cele trei omilii au fost traduse din limba greacă veche de părintele ieromonah Lavrentie Carp, licenţiat în Teologie pastorală al Facultăţii „Dumitru Stăniloae“ din Iaşi şi masterand în Filologie clasică la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza“.

Un aspect pe care trebuie să îl subliniem este faptul că aceste tâlcuiri văd pentru prima dată lumina tiparului într-o ediţie integrală. Unele ediţii mult mai vechi conţineau o variantă scurtă a lor, iar traducerea prezenta, din nefericire, lacune şi incongruenţe care puteau da naştere la interpretări eronate şi abuzive. Editura Doxologia ne prezintă varianta lor completă, cea care se găseşte în Patrologia Graeca a lui J.-P. Migne (vol. 30, col. 9-71), această variantă din urmă fiind una mult mai bună decât cea inclusă în cealaltă mare colecţie de opere patristice, Sources Chrétiennes.

Se ştie că Hexaemeronul Sfântului Vasile cel Mare cuprinde nouă omilii la cartea Facerii. Ediţia franceză a textului grec consideră cele două omilii despre alcătuirea omului drept Omiliile a zecea şi a unsprezecea la Hexaemeron. Împreună cu Omilia despre Rai, ele alcătuiesc un ciclu exegetic despre om, conceput de Sfântul Vasile în continuarea Hexaemeronului. Miezul lor îl constituie problematica: omul – chip al lui Dumnezeu chemat să dobândească asemănarea. Dacă chipul lui Dumnezeu stă în minte, în sufletul nostru şi se întipăreşte şi în trup, în forma şi în mişcările sale, căutarea virtuţii prin lucrare şi săvârşirea binelui cu fapta reprezintă calea către asemănarea cu Dumnezeu. Sfântul Vasile cel Mare spune că faptul de a fi după chipul lui Dumnezeu este începătură şi rădăcină a binelui, dar asemănarea cu Dumnezeu vine prin lucrare, din ostenelile omului, din petrecerea sa virtuoasă în decursul întregii sale vieţi. Sfântul Vasile ne spune el însuşi cum ne facem după asemănare: „Prin Evanghelie. Căci ce este creştinismul? Asemănarea cu Dumnezeu după cât este cu putinţă firii omului. De ai primit a fi creştin, sârguieşte-te să te faci asemenea cu Dumnezeu! Îmbracă-te în Hristos! Cum se va îmbrăca cel ce nu este pecetluit? Cum se va îmbrăca cel ce nici botezul nu l-a primit? Căci cel ce n-a primit haina nestricăciunii va sta foarte departe de asemănarea cu Dumnezeu“ (I, 21, p. 51).

Să citim aceste omilii ale Sfântului Vasile cu evlavie şi cu multă luare-aminte, fiindcă sfinţii, ca prieteni ai lui Dumnezeu (In 15, 14), ne dezvăluie ce vrea Dumnezeu să facem cu viaţa pe care am primit-o. Ei ne explică raţiunea pentru care am fost creaţi. Să lăsăm deoparte pentru o clipă ce spune lumea că este omul (un produs sau cel mult un animal raţional) şi să vedem ce spune Dumnezeu-Omul că este omul pentru care S-a răstignit.

sursa: ziarullumina.ro

Interviu cu Pavel Lungin despre noul său film „Ţarul“

Din toată perioada domniei lui Ivan cel Groaznic dumneavoastră aţi reţinut un singur episod: conflictul care l-a opus mitropolitului Moscovei, Filip…

Această confruntare este emblematică pentru acţiunile lui: pentru a-şi impune puterea de esenţă divină, Ivan al IV-lea trebuia să-l sacrifice pe acest ierarh. El trăia într-un vis apocaliptic, convins că sfârşitul lumii era aproape, iar Filip era un obstacol pentru că întruchipa adevărul absolut, un adevăr religios care îl sufoca şi care concura cu adevărul său. Pentru că puterea lui venea de la Dumnezeu, Ivan al IV-lea avea certitudinea că nu avea nevoie să semneze vreun contract cu supuşii săi. Singurul registru posibil era cel al adorării. Dacă recoltele erau sărace, dacă războiul era pierdut, toate acestea se întâmplau pentru că poporul nu îl iubea suficient pe suveranul său. Şi lipsa de iubire aducea după sine o pedeapsă. Pentru ţar, toţi erau vinovaţi, toţi erau trădători, deci puţin conta să se găsească şi să se pedepsească adevăraţii responsabili. Concret, se putea tortura şi decapita primul venit. Mitropolitul Filip, care s-a opus în mod deschis acestei idei de adorare oarbă a puterii, trebuia să fie din acel moment eliminat. Filip întruchipează acele fiinţe care, chiar şi în cele mai sinistre epoci, sunt gata să-şi sacrifice viaţa.

Mitropolitul apare de asemenea ca un om deschis şi îndreptat spre viitor…

Este un om al Renaşterii. Am descoperit că nu era doar inginer, ci şi un strălucit inventator şi arhitect. Ivan cel Groaznic a rămas până la moarte un om al Evului Mediu care refuza orice schimbare politică, culturală, estetică… Din cauza lui, Rusia a ratat perioada Renaşterii. În plus, mai mult sau mai puţin, noi nu am mai ieşit niciodată din Evul Mediu.

Ţarul pe care îl descrieţi pare a fi în acelaşi timp un rege păgân şi un suveran creştin…

Pentru mine, era un eretic. El s-a îndepărtat de religia ortodoxă. Dar membrii gărzii sale personale erau îmbrăcaţi ca nişte călugări. A creat o biserică ciudată în palatul lui şi slujea Liturghia noaptea, de la miezul nopţii până la ora 5 dimineaţa, înconjurat de războinicii lui. Ivan al IV-lea adora teatrul şi deghizarea.

Cum a fost primit filmul dumneavoastră în Rusia?

Patrioţii, care sunt un grup eterogen de comunişti, de monarhişti şi de naţionalişti de extremă-dreapta, ataşaţi unei puteri absolute, au dispreţuit şi au manifestat pentru interzicerea rulării acestui film. Rusia nu este o ţară care trăieşte în Istorie, ci în Mitologie. Nimeni nu se interesează de fapte. Oamenii nu vor să cunoască realitatea domniei lui Ivan cel Groaznic. Acesta a generat acest mit tipic rusesc, care vrea ca puterea să fie implacabilă, feroce, în interesul naţiunii. Cel de-al doilea mit vrea ca Rusia să fie înconjurată de ţări inamice care concurează la pierderea ei şi ca Occidentul să dispreţuiască Rusia. Pentru rusul obişnuit, un guvernant european sau american nu se gândeşte decât la un lucru: cum să facă rău Rusiei! Si să nu încercaţi să-l convingeţi contrariul…

Putere de esenţă divină contra putere religioasă, delir paranoic contra credinţă creştină… un duel tumultuos care se întruchipează în doi actori puternici. Jocuri de priviri, confruntări verbale, Piotr Mamonov şi Oleg Yankovski fac acest duel şi mai captivant.

Ţarul vorbeşte de asemenea despre eterna luptă dintre bine şi rău. In acest sens, mitropolitul este aproape dublul ţarului: figura umilă şi pioasă pe care ar fi vrut să o întruchipeze suveranul, dar pe care a renegat-o, pentru a deveni un tiran.

sursa: lavie.fr via ziarullumina.ro

traducere: Georgiana BÂRA

F. T.: Din toată perioada domniei lui Ivan cel Groaznic dumneavoastră aţi reţinut un singur episod: conflictul care l-a opus mitropolitului Moscovei, Filip…

P. L.: Această confruntare este emblematică pentru acţiunile lui: pentru a-şi impune puterea de esenţă divină, Ivan al IV-lea trebuia să-l sacrifice pe acest ierarh. El trăia într-un vis apocaliptic, convins că sfârşitul lumii era aproape, iar Filip era un obstacol pentru că întruchipa adevărul absolut, un adevăr religios care îl sufoca şi care concura cu adevărul său. Pentru că puterea lui venea de la Dumnezeu, Ivan al IV-lea avea certitudinea că nu avea nevoie să semneze vreun contract cu supuşii săi. Singurul registru posibil era cel al adorării. Dacă recoltele erau sărace, dacă războiul era pierdut, toate acestea se întâmplau pentru că poporul nu îl iubea suficient pe suveranul său. Şi lipsa de iubire aducea după sine o pedeapsă. Pentru ţar, toţi erau vinovaţi, toţi erau trădători, deci puţin conta să se găsească şi să se pedepsească adevăraţii responsabili. Concret, se putea tortura şi decapita primul venit. Mitropolitul Filip, care s-a opus în mod deschis acestei idei de adorare oarbă a puterii, trebuia să fie din acel moment eliminat. Filip întruchipează acele fiinţe care, chiar şi în cele mai sinistre epoci, sunt gata să-şi sacrifice viaţa.

F. T.: Mitropolitul apare de asemenea ca un om deschis şi îndreptat spre viitor…

P. L.: Este un om al Renaşterii. Am descoperit că nu era doar inginer, ci şi un strălucit inventator şi arhitect. Ivan cel Groaznic a rămas până la moarte un om al Evului Mediu care refuza orice schimbare politică, culturală, estetică… Din cauza lui, Rusia a ratat perioada Renaşterii. În plus, mai mult sau mai puţin, noi nu am mai ieşit niciodată din Evul Mediu.

F. T.: Ţarul pe care îl descrieţi pare a fi în acelaşi timp un rege păgân şi un suveran creştin…

P. L.: Pentru mine, era un eretic. El s-a îndepărtat de religia ortodoxă. Dar membrii gărzii sale personale erau îmbrăcaţi ca nişte călugări. A creat o biserică ciudată în palatul lui şi slujea Liturghia noaptea, de la miezul nopţii până la ora 5 dimineaţa, înconjurat de războinicii lui. Ivan al IV-lea adora teatrul şi deghizarea.

Ţar contra mitropolit

F. T.: Cum a fost primit filmul dumneavoastră în Rusia?

P.L.: Patrioţii, care sunt un grup eterogen de comunişti, de monarhişti şi de naţionalişti de extremă-dreapta, ataşaţi unei puteri absolute, au dispreţuit şi au manifestat pentru interzicerea rulării acestui film. Rusia nu este o ţară care trăieşte în Istorie, ci în Mitologie. Nimeni nu se interesează de fapte. Oamenii nu vor să cunoască realitatea domniei lui Ivan cel Groaznic. Acesta a generat acest mit tipic rusesc, care vrea ca puterea să fie implacabilă, feroce, în interesul naţiunii. Cel de-al doilea mit vrea ca Rusia să fie înconjurată de ţări inamice care concurează la pierderea ei şi ca Occidentul să dispreţuiască Rusia. Pentru rusul obişnuit, un guvernant european sau american nu se gândeşte decât la un lucru: cum să facă rău Rusiei! Si să nu încercaţi să-l convingeţi contrariul…

Putere de esenţă divină contra putere religioasă, delir paranoic contra credinţă creştină… un duel tumultuos care se întruchipează în doi actori puternici. Jocuri de priviri, confruntări verbale, Piotr Mamonov şi Oleg Yankovski fac acest duel şi mai captivant.

Ţarul vorbeşte de asemenea despre eterna luptă dintre bine şi rău. In acest sens, mitropolitul este aproape dublul ţarului: figura umilă şi pioasă pe care ar fi vrut să o întruchipeze suveranul, dar pe care a renegat-o, pentru a deveni un tiran.

Traducerea şi adaptarea de Georgiana BÂRA

Din toată perioada domniei lui Ivan cel Groaznic dumneavoastră aţi reţinut un singur episod: conflictul care l-a opus mitropolitului Moscovei, Filip…

Această confruntare este emblematică pentru acţiunile lui: pentru a-şi impune puterea de esenţă divină, Ivan al IV-lea trebuia să-l sacrifice pe acest ierarh. El trăia într-un vis apocaliptic, convins că sfârşitul lumii era aproape, iar Filip era un obstacol pentru că întruchipa adevărul absolut, un adevăr religios care îl sufoca şi care concura cu adevărul său. Pentru că puterea lui venea de la Dumnezeu, Ivan al IV-lea avea certitudinea că nu avea nevoie să semneze vreun contract cu supuşii săi. Singurul registru posibil era cel al adorării. Dacă recoltele erau sărace, dacă războiul era pierdut, toate acestea se întâmplau pentru că poporul nu îl iubea suficient pe suveranul său. Şi lipsa de iubire aducea după sine o pedeapsă. Pentru ţar, toţi erau vinovaţi, toţi erau trădători, deci puţin conta să se găsească şi să se pedepsească adevăraţii responsabili. Concret, se putea tortura şi decapita primul venit. Mitropolitul Filip, care s-a opus în mod deschis acestei idei de adorare oarbă a puterii, trebuia să fie din acel moment eliminat. Filip întruchipează acele fiinţe care, chiar şi în cele mai sinistre epoci, sunt gata să-şi sacrifice viaţa.

Mitropolitul apare de asemenea ca un om deschis şi îndreptat spre viitor…

Este un om al Renaşterii. Am descoperit că nu era doar inginer, ci şi un strălucit inventator şi arhitect. Ivan cel Groaznic a rămas până la moarte un om al Evului Mediu care refuza orice schimbare politică, culturală, estetică… Din cauza lui, Rusia a ratat perioada Renaşterii. În plus, mai mult sau mai puţin, noi nu am mai ieşit niciodată din Evul Mediu.

Ţarul pe care îl descrieţi pare a fi în acelaşi timp un rege păgân şi un suveran creştin…

Pentru mine, era un eretic. El s-a îndepărtat de religia ortodoxă. Dar membrii gărzii sale personale erau îmbrăcaţi ca nişte călugări. A creat o biserică ciudată în palatul lui şi slujea Liturghia noaptea, de la miezul nopţii până la ora 5 dimineaţa, înconjurat de războinicii lui. Ivan al IV-lea adora teatrul şi deghizarea.

Cum a fost primit filmul dumneavoastră în Rusia?

Patrioţii, care sunt un grup eterogen de comunişti, de monarhişti şi de naţionalişti de extremă-dreapta, ataşaţi unei puteri absolute, au dispreţuit şi au manifestat pentru interzicerea rulării acestui film. Rusia nu este o ţară care trăieşte în Istorie, ci în Mitologie. Nimeni nu se interesează de fapte. Oamenii nu vor să cunoască realitatea domniei lui Ivan cel Groaznic. Acesta a generat acest mit tipic rusesc, care vrea ca puterea să fie implacabilă, feroce, în interesul naţiunii. Cel de-al doilea mit vrea ca Rusia să fie înconjurată de ţări inamice care concurează la pierderea ei şi ca Occidentul să dispreţuiască Rusia. Pentru rusul obişnuit, un guvernant european sau american nu se gândeşte decât la un lucru: cum să facă rău Rusiei! Si să nu încercaţi să-l convingeţi contrariul…

Putere de esenţă divină contra putere religioasă, delir paranoic contra credinţă creştină… un duel tumultuos care se întruchipează în doi actori puternici. Jocuri de priviri, confruntări verbale, Piotr Mamonov şi Oleg Yankovski fac acest duel şi mai captivant.

Ţarul vorbeşte de asemenea despre eterna luptă dintre bine şi rău. In acest sens, mitropolitul este aproape dublul ţarului: figura umilă şi pioasă pe care ar fi vrut să o întruchipeze suveranul, dar pe care a renegat-o, pentru a deveni un tiran.

IPS Teofan a vizitat ortodocşii din Tanzania

În perioada 13-21 ianuarie 2010, Înalt Preasfinţitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, a vizitat, la invitaţia Înalt Preasfinţitului Dimitrie, Mitropolit de Irinoupolis şi Seychelles, mai multe biserici şi aşezăminte sociale şi medicale din cadrul Bisericii Ortodoxe din Tanzania. Biserica Ortodoxă din această ţară din estul Africii este parte componentă a Patriarhiei Alexandriei şi a Toată Africa. În cadrul acestei vizite, IPS Teofan a slujit sfânta şi dumnezeiasca Liturghie, hirotonind, la solicitarea IPS Dimitrie, chiriarhul locului, un preot şi un diacon. De asemenea, Înalt Preasfinţia Sa a participat la slujba de Botez a unui număr de aproximativ 1.200 de persoane care au îmbrăţişat credinţa ortodoxă, respectiv la săvârşirea Tainei Cununiei pentru 60 de noi familii. Pentru o perioadă de 2 luni, protos. Nicodim Petre, secretar al Cabinetului mitropolitan, împreună cu 2 monahii au rămas, la solicitarea şi cu binecuvântarea IPS Dimitrie, în Tanzania, urmând a se implica în diverse activităţi misionare şi filantropice, cum ar fi catehizarea a aproximativ 3.800 de persoane, care urmează a primi Taina Botezului, sau acordarea de ajutor alimentar pentru aproximativ 250 de copii, de cinci ori pe săptămână. Părintele Nicodim Petre a mai fost solicitat de către IPS Dimitrie să susţină şi câteva cursuri de teologie ortodoxă pentru un număr de 15 preoţi ortodocşi africani şi pentru 5 tineri care se pregătesc pentru a primi Taina Hirotoniei.

Tanzania este o ţară africană extrem de săracă, de aproximativ 40 milioane de locuitori, cu capitala politică la Dodoma (oraşul Dar es Salaam fiind, însă, principalul centru economic), în care trăiesc şi mai multe zeci de mii de creştini ortodocşi. În această ţară, unul din 5 copii moare de SIDA, iar alte boli, precum malaria, fac numeroase victime, încât speranţa de viaţă se situează, undeva, în jurul vârstei de 45 de ani. Accesul la educaţie este extrem de redus, întrucât guvernul susţine salariul unui profesor, dar nu poate susţine construcţia de şcoli, acest lucru depinzând de puterea financiară a fiecărei comunităţi în parte. Într-o ţară cu atât de multe nevoi materiale şi spirituale, există o misiune ortodoxă susţinută în special de generozitatea unor organizaţii şi credincioşi din Grecia. Această misiune urmăreşte atât propovăduirea Evangheliei, cât şi oferirea de ajutoare materiale, în special asistenţă medicală, IPS Dimitrie declarând, pe site-ul oficial al Bisericii Ortodoxe din Tanzania, că, „la a doua Sa venire, Mântuitorul Iisus Hristos s-ar putea să nu ne întrebe de câte ori ne-am rugat sau ne-am pocăit, dar cu siguranţă El ne va întreba dacă am oferit apă celor însetaţi, hrană celor flămânzi, medicamente celor bolnavi sau un adăpost celor orfani“.

sursa: mmb.ro

Irineu de Nis noul Patriarh al Serbiei

Astazi la ora 14.20 a fost ales cel de-al 45-lea patriarh al Serbiei in persoana Preasfinţitului Episcop Irineu de Niš.

Născut la 28 august 1930, în localitatea Vidova, regiunea Čačak, primind numele de botez Miroslav (Gavrilovici). A absolvit Seminarul Teologic la Prizren şi Facultatea de Teologie la Belgrad. După satisfacerea serviciului militar a suplinit un post de profestor la Seminarul din Prizren. În 1959, cu binecuvântarea Patriarhului Gherman al Serbiei, a fost tuns în monahism la mănăstirea Rakoviţa, primind numele de Irineu. În acelaşi an, a fost hirotonit ierodiacon şi ieromonah. În anul universitar 1962/63 a urmat cursurile postuniversitare ale Facultăţii de Teologie din Atena. În 1974 a fost ales episcop vicar patriarhal, cu titlul de Moraviţa. În mai 1975 a fost ales episcop de Niş. Membru al Sinodului Permanent al Bisericii Ortodoxe Sârbe.

Vesti bune de la Iasi: “Saptamana de Rugaciune” (doar) pentru crestinii catolici

Crestinii catolici celebreaza in aceasta saptamana Octava de Rugaciune pentru Unitatea Crestinilor. Iasul (!?), zona care cunoaste o lunga si bogata traditie (sic!) in acest sens, a organizat [poate romano-catolicii au organizat] zilnic celebrari si rugaciuni in diferite biserici si capele din oras. “Avand in vedere impasul pe care il cunoaste, momentan, dialogul cu Biserica sora, Biserica Ortodoxa, comunitatile catolice vor continua, cu acelasi zel, rugaciunea pentru unitatea crestinilor. Tocmai de aceea, conform programului propus de Preasfintitul Petru Gherghel, episcop de Iasi, in fiecare seara sunt asteptati cat mai multi credinciosi si (nu numai catolici), la aceste celebrari (?!)“, a spus pr. Cornel Cadar, din cadrul Diecezei de Iasi a Episcopiei Romano-Catolice. In cadrul Saptamanii de Rugaciune, crestinii au putut asculta predicile fetelor bisericesti, predici care au avut darul sa-i determine pe crestini sa-si indrepte fata spre Dumnezeu (?!). Astazi, cu incepere de la ora 17.00, la Capela Surorilor Providentei “Luigi Scrossopi” va predica Pr. Alois Fechet, iar maine, tot cu incepere de la ora 17.00, la Capela parintilor “Don Orione”, din cartierul Pacurari, crestinii vor putea asculta predica Pr. Wilhelm Danca. Duminica, 24 ianuarie, la Capela Fratilor Scolilor Crestine va predica Pr. Iosif Enasoae, iar luni, 25 ianuarie, Saptamana de Rugaciune se va incheia cu predica PS Petru Gherghel, episcopul romano-catolic al Diecezei de Iasi, predica ce va avea loc in catedrala episcopala din Iasi.

Documentul cu textele propuse de Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor pentru săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor din perioada 18-25 ianuarie 2010 poate fi descărcat dând clic aici.

sursa: ercis.ro & bzi.ro