Buldozere sarbesti la poarta unei biserici romanesti

Zilele trecute am primit un apel din partea parintelui Boian Alexandrovici din Valea Timocului, Serbia. Primaria orasului Negotin tocmai ce ii inmanase parintelui Alexandrovici o instiintare care cerea demolarea fundatiilor celei de-a doua biserici ctitorite la Malainita, in termen de 15 zile – din care trei au trecut deja.

Pentru cei care nu Stiu: parintele Alexandrovici a construit cu mare greutate, incepand cu anul 2004 singura biserica in care se slujeste in limba romana, in Valea Timocului. De-a lungul anilor, autoritatile sarbe au facut tot posibilul pentru a-l impiedica sa-si duca constructia la bun sfarsit. Initial, au refuzat sa elibereze o autorizatie de constructie, iar cand parintele Boian a ridicat biserica pe pamantul propriu, a fost actionat in justitie. Si in prezent, asupra parintelui Alexandrovici apasa o condamnare la sase luni de inchisoare cu suspendare. Toamna aceasta bise­rica cu hramul Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil a imbracat haina nou prin sfintirea picturii. Parintele Alexandrovici a inceput inca din martie 2008 sa ridice o a doua biserica – de data aceasta avand toate aprobarile necesare. Astfel ca decizia de daramare a fundatiilor pentru cea de-a doua biserica vine ca un trasnet din senin, fara niciun fel de fundamentare si fara nicio explicatie.

Pe buna dreptate parintele Boian Alexandrovici se intreaba daca mai este loc pentru romani in Serbia, atata vreme cat autoritatile iau masuri contradictorii: in 2008 aproba constructia, iar in 2009 cer daramarea lucrarilor realizate. Pana la urma este o chestiune care tine de statul de drept si de cata incredere se poate avea in auto­ritatile sarbesti. Experientele romanilor de pana acum nu sunt de natura sa incurajeze increderea in viitor. Conditiile care ar trebui respectate pentru minoritatea romana din Serbia sunt stabilite intr-o serie de documente internationale la care Belgradul este parte, documente care subliniaza niste drepturi de bun simt: dreptul la educatie in limba materna, dreptul la viata spirituala in limba materna, dreptul la mass-media in limba materna. Aceleasi principii sunt prezente si in tratatele bilaterale incheiate de Romania cu Serbia – insa stam in drum din cauza unei scame: este nevoie de o reuniune a unei comisii bilaterale pe pro­bleme de minoritati, reuniune care nu are de gand sa se produca prea curand din motive neexplicate pana acum.

Belgradul practica un joc dublu: in provincia Voivodina respecta drepturile romanilor – iar in Valea Timocului nu le respecta. Astfel ca toate monitorizarile internationale au un fel de concluzie printre dinti: vedeti, acolo e bine; in partea cealalta este mai putin bine. Asa ca nimeni nu face nimic. Presedintii Traian Baserscu si Boris Tadici se intalnesc frecvent si se poarta de parca ar fi cei mai buni prieteni – si de fiecare data anunta stran­gerea relatiilor. Intre intalnirile presedintilor, autoritatile locale sarbe ii tin atat de strans in brate pe romanii din Valea Timocului, incat acestia abia apuca sa mai respire. Adu­narea Parlamentara a Consiliului Europei emite rezolutii in care face recomandari – insa de la recomandarile de la Strasbourg pana la primaria din Negotin este cale foarte lunga, si intre timp s-ar putea ca buldozerele sa rada fundatia celei de-a doua biserici romanesti.

Patriarhia Bisericii Ortodoxe Romane a luat totusi pozitie toamna trecuta, sarind in apararea parintelui Boian Alexandrovici, care a fost amenintat in mod inexplicabil cu caterisirea din treapta preotiei de catre mitropolitul sarb Iustin. O caterisire fara sens: parintele Boian Alexandrovici nu tine de Biserica Ortodoxa Sarba, ci de Biserica Ortodoxa Romana. Pana la urma, Biserica Ortodoxa Romana nu are puterea sa rezolve singura problemele romanilor din Valea Timocului – desi un cuvant in duhul blandetii adresat bisericii surori poate ar mai usura din povara parintelui Boian Alexandrovici. Durerea cea mare este ca Romania plateste destui bani – in diverse forme – pentru parlamentari, europarlamentari si diplomati care ar trebui sa-si ia rolul mai in serios.

sursa: ziua.net

Biserica ortodoxă rusă se pregăteşte să-şi aleagă patriarhul

Biserica ortodoxă rusă ii alege duminică pe candidaţii din randul cărora il va desemna incepand de marţi pe patriarhul Moscovei şi al intregii Rusii care ii va succeda lui Aleksei al II-lea, decedat la inceputul lunii decembrie, relatează AFP, citata de NewsIn.

Un consiliu episcopal care ii reuneşte pe inalţii demnitari ai ortodoxiei provenind din toate ţările fostei URSS, dar şi din alte state unde exista această credinţă, se reuneşte pentru a desemna pană luni trei candidaţi la demnitatea de patriarh.

Această adunare este urmată, incepand de marţi, de un sinod al Bisericii ortodoxe ruse care ii cuprinde pe aceiaşi demnitari, precum şi pe reprezentanţi de rang inferior ai clerului şi simpli credincioşi reprezentand parohiile, in total 711 persoane.

Aceste persoane trebuie să-l aleagă pe patriarh, in principiu, marţi, chiar dacă dezbaterile pot continua pană joi. Procedurile se derulează cu uşile inchise in catedrala Hristos Mantuitorul din Moscova. După cum se obişnuieşte, nu s-a anunţat niciun candidat, dar potrivit observatorilor şi presei ruse, doi favoriţi se detaşează din randul celor 145 de ierarhi ortodocşi eligibili.

Mitropolitul de Smolensk şi Kaliningrad Kirill, numit in decembrie patriarh interimar, este de şase săptămani omniprezent in mass-media. Considerat mai deschis asupra lumii decat concurentul său, clericul, in varstă de 62 de ani, a condus in timpul lui Aleksei al II-lea diplomaţia Bisericii ortodoxe ruse şi este singurul demnitar cunoscut marelui public.

In comparaţie cu el, relevă presa, mitropolitul de Kaluga şi Borovsk, Kliment, in varstă de 59 de ani, este un conservator care conduce administraţia Bisericii ortodoxe şi dispune de susţinere puternică in randul clerului.

Susţinătorii celor doi şi-au adresat reciproc acuzaţii in ultimele zile, fie că a fost vorba despre bănuieli de corupţie, de presupuse simpatii ale lui Kirill faţă de catolici sau de tentativele lui Kliment de a impune sinodului susţinerea sa.

Insă, “dacă războiul informaţiilor compromiţătoare dintre Kliment şi Kirill degenerează in confruntare gravă, atunci se va găsi o persoană de compromis. Mai mult decat orice, Biserica se teme de sciziune”, explică Boris Falikov, de la centrul de studiere a religiilor din cadrul Universităţii ştiinţelor umaniste din Moscova. Ar putea fi aleasă o personalitate de tranziţie, un mitropolit in varstă, cum este Filaret, in varstă de 73 de ani, care conduce mitropolia Minsk şi Sluţk.

In ciuda numeroaselor interviuri pe care diverşi inalţi prelaţi le-au acordat presei, niciunul nu a riscat un pronostic asupra identităţii viitorului patriarh. “Dumnezeu cunoaşte acest nume. Noi nu. De aceea ne vom ruga pentru ca Domnul să ne dea cel mai bun patriarh”, declara vineri in cotidianul Gazeta arhimandritul Vsevolod Şaplin, purtător de cuvant al Bisericii ortodoxe ruse.

Invingătorul va prelua conducerea unei Biserici care s-a intărit considerabil in timpul lui Aleksei al II-lea, patriarhul ales in 1990 şi care era bănuit de legături cu KGB-ul in timpul perioadei sovietice.

De la sfarşitul URSS, numărul mănăstirilor a crescut de aproape 40 de ori, ajungand de la 19 in 1990 la 716 in 2008 şi aproape trei ruşi din patru se declară in prezent ortodocşi, faţă de unul din patru in 1990, arată un recent sondaj al Institutului Vţiom.

Insă Biserica nu a ştiut să se dezică de tradiţia sa de a se supune statului, iar experţii spun că noul patriarh se va situa alături de Kremlin in chestiunile politice şi morale. “Relaţiile dintre Biserică şi stat sunt stranse, autorităţile găsesc mereu mijlocul de a se folosi şi de a-l influemţa pe noul patrirah, dacă va fi necesar”, spune Boris Falikov.

sursa: ziua.net

Sfantul Bretanion al Tomisului – 25 ianuarie

Despre viata si activitatea acestuia au ramas destul de putine stiri. Se stie insa sigur ca el pastorea Biserica tomitana si a intregii provincii Scitia (Dobrogea), in vremea cand pe tronul imperial al Constantinopolului se afla imparatul Valens. Venit in partile Dunarii de Jos cu prilejul unor razboaie purtate cu barbarii goti, acesta a poposit in anul 369 la Tomis, unde a fost intampinat de ierarhul tomitan in catedrala orasului. Intalnirea aceasta, relatata de istoricii bisericesti Sozomen si Teodoret al Cyrului, este momentul sigur al intrarii episcopiei Tomisului in istorie.

Evenimentul este constatarea ca Biserica tomitana era condusa de ierarhi destoinici, aparatori ai credintei ortodoxe formulate la primul Sinod Ecumenic de la Niceea (325).

Istoricii de mai sus relateaza ca Valens, care era un aprig sustinator al ereziei ariene, a venit Sfantul Bretanionla Tomis si, intrand in catedrala orasului, a incercat sa-l determine pe Episcopul Bretanion sa imbratiseze credinta ratacita: “Si era acolo popor mult, aproape tot orasul, fiindca voia sa-l vada pe imparat, banuind ca se va intampla si ceva deosebit. Insa Bretanion, plin de credinta, si-a aprins cugetul cu ravna (dumnezeiasca) si a discutat cu mult curaj in fata stapanitorului, aparand dogmele Sinodului de la Niceea, asemanandu-se dumnezeiescului David, care a zis: “Grait-am intru marturiile Tale inaintea imparatilor si nu m-am rusinat” (Psalmi 118,46). Dupa aceea l-a parasit pe imparat mergand in alta biserica, iar poporul l-a urmat”. Istoricul Sozomen da si amanuntul ca Valens, “parasit acolo, a suportat cu greu aceasta infruntare si prinzandu-l pe Bretanion a poruncit sa fie trimis in exil, dar nu dupa mult timp l-a readus la locul sau.” Motivul restabilirii episcopului in drepturile sale a fost, dupa Sozomen, teama imparatului de o revolta a poporului, fiindca stia ca “locuitorii tinutului sunt viteji din fire si prin pozitia locurilor necesari lumii romane, fiind asezati ca un zid in fata presiunii barbarilor”.

Din cele relatate de acest istoric bizantin, deducem ca Bretanion trebuie sa fi fost de mai multa vreme in fruntea episcopiei Tomisului, fiindca poporul se simtea legat de el incat n-a ezitat sa-l paraseasca pe imparat si sa mearga cu episcopul in alta biserica. Comportarea aceasta a crestinilor este cu atat mai semnificativa cu cat trebuie sa ne imaginam ca vizitele imparatesti in orasele de granita, cum erau si cele din Scitia, nu reprezentau evenimente curente in viata de atunci a imperiului, si, pe de alta parte, ca imparatii dispuneau de puteri discretionare in deciderea pedepsei lor impotriva celor care li se opuneau. In confruntarea dintre ierarhul tomitan si Valens, constatam, deci, ca primul a iesit biruitor fata de cel de al doilea. Istoricul citat isi incheie relatarea cu urmatoarele consideratii: “In acest chip, Bretanion s-a aratat mat puternic decat zelul stapanitorului; era de altfel un barbat destoinic si renumit prin virtutea vietii sale, dupa cum marturisesc chiar scitii (locuitorii Scitiei) insisi”. Teodoret al Cyrului aminteste si el ca Bretanion stralucea prin tot felul de virtuti si ca pastorea ca arhiereu peste cetatile intregii Scitii”.

Curajul si virtutile care-i impodobeau viata l-au impus in fata poporului in asa masura, incat nici chiar imparatul bizantin n-a putut sa-l persecute prea mult timp. Bretanion a fost foarte iubit si respectat de credinciosii sai, el numarandu-se printre acei pastori sufletesti despre care Sozomen spune ca “daca se intampla ca Bisericile sa fie bine conduse de oameni indrazneti, poporul nu-si schimba credinta de mai inainte”.

Desigur, istoricul bizantin se refera aici la statornicia in vechea credinta niceeana (ortodoxa).

Alte stiri despre viata si activitatea Sfantului ierarh tomitan le dobandim din evenimentele legate de mucenicia Sfantului Sava de la Buzau si de trimiterea moastelor sale in Capadocia, la cererea Marelui Vasile.

Unii invatati considera ca actul martiric al Sfantului Sava a fost scris de Bretanion sau de oamenii din imediata lui apropiere si ca Sfantul Vasile i se adreseaza episcopului tomitan in legatura cu aceasta si cu primirea moastelor in Capadocia, in scrisorile sale numarul 164 si 165. Din citirea atenta a actului martiric al Sfantului Sava reiese insa ca redactarea lui s-a facut “pe pamant roman”, unde fusesera aduse moastele din ordinul guvematorului Iunius Soranus de dincolo de Dunare, “din tara barbara”. Acelasi guvernator, care era capadocian de neam, trebuie sa fi dispus si redactarea actului martiric, fapt care a fost realizat de Episcopul Bretanion sau de oamenii din jurul sau. De altfel, limba in care e compus documentul este o greaca literara, care cu greu putem admite ca se vorbea in mediu etnic atat de amestecat din stanga Dunarii, unde predomina latina si gotica. Aceasta limba era insa la ea acasa la Tomis, cetate de veche traditie greaca. In afara de aceasta, autorul actului martiric se dovedeste un om de aleasa formate teologica si cu profunde cunostinte ale Sfintei Scripturi, elemente care ne duc cu gandul la Tomis, centru teologic atat de important in aceasta vreme.

Exista insa in Scrisoarea nr. 165 a Sfantului Vasile cel Mare cateva amanunte care, credem, constitute dovezi clare in favoarea adresarii ei lui Bretanion; totodata din aceasta se poate deduce participarea directa a episcopului tomitan la trimiterea moastelor in Capadocia.

Marele ierarh capadocian il considera pe adresantul scrisorii “un cetatean al patriei sale, care intocmai ca o creanga inflorita din radacina nobila a umplut cu fructele Duhului o tara indepartata”. Aceasta “tara indepartata” nu putea fi decat Scitia, deoarece el se afla in inima imperiului si nu parea nimanui – oriunde s-ar fi gasit – atat de inaccesibil. De altfel, in partea de inceput a scrisorii, Sfantul Vasile se plange “de marea departare” dintre el si adresant, care ii impiedica intalnirea personala si “impartasirea reciproca a darurilor duhovnicesti”.

Destinatarul scrisorii este considerat mai departe “mladita cu care patria mama se poate mandri pe drept” si motivul aratat pentru aceasta este faptul ca “a reusit in luptele pentru credinta, aratandu-se o buna mostenire a parintilor. Se pune acum intrebarea: cine a biruit in luptele pentru credinta ? Nu Bretanion, care l-a infruntat pe imparatul Valens, aparand dogmele de la Niceea ? Sfantul Vasilie scrie imediat mai departe: “Dar care este realitatea ta cea mai noua ? Ai redat patriei sale un martir, care lucra atat de stralucit in tara barbara cu tine, oferind ca un gradinar iscusit, ca rasplata primele fructe acelora care i-au dat lui samanta”.

Martirul trimis in patrie este Sfantul Sava, iar “tara barbara” nu poate fi decat Gotia, adica nord-estul Munteniei si sudul Moldovei.

Se surprind astfel doua momente in Scrisoarea nr. 165 a Sfantului Vasilie. Primul este lauda pe care marele Parinte capadocian o aduce destinatarului pentru lupta in apararea credintei ortodoxe; al doilea este multumirea pentru trimiterea martirului in tara sa natala. Cine putea fi acesta mai bine decat Bretanion ? Lui i s-ar potrivi si epitetul de “pios”, pe care il foloseste Sfantul Vasilie in scrisoarea sa pentru adresant. La toate acestea s-ar putea adauga faptul ca marele ierarh isi incheie textul scrisorii cu cuvintele: “Te rog, aminteste-ti in rugaciunile tale si de noi, cei care te iubim, rugandu-te cu osardie Domnului pentru sufletele noastre, ca sa fim vrednici sa slujim lui Dumnezeu, pe calea poruncilor Lui, pe care ni le-a dat spre mantuirea noastra”.

Dupa sosirea moastelor Sfantului Sava in Capadocia, a actului martiric si a unei scrisori insotitoare, Sfantul Vasilie se adreseaza din nou cu o scrisoare de multumire: este Scrisoarea nr. 164 prin care multumeste expeditorului care i-a scris cu cea mai frumoasa dragoste, “dintr-o tara indepartata” (aceeasi expresie ca mai sus, in Scrisoarea nr. 165) si totodata i-a trimis pe un martir “din tara barbara, de dincolo de Dunare”.

Credem ca cel mai indicat in expedierea scrisorii si a moastelor a fost Episcopul Bretanion al Tomisului, vecin cu “tara barbara”. Putem oare concepe ca in evenimentele legate de Sfantul Sava si in care a fost implicat direct guvernatorul provinciei, Iunius Soranus, si el capadocian de neam, Bretanion se va fi tinut departe de ele ? Nu isi aveau ambele personalitati sediul in acelasi oras ? Nu erau asemenea lucruri, in primul rand, de competenta ierarhului ? Se putea dezinteresa Bretanion de activitatea misionarilor din stanga Dunarii, mai ales cand acestia erau in majoritate originari din Capadocia ? De altfel, un argument in plus in favoarea identificarii adresantului Scrisorilor nr. 164 si 165 ale Sfantului Vasile cu Bretanion este amanuntul, dat de ilustrul arhiepiscop, ca scrisoarea primita de el cuprindea stiri despre Eutihie, misionar si martir capadocian in mediul gotic. Nu erau gotii vecini cu eparhia lui Bretanion ?

In sfirsit, un ultim element cuprins in Scrisoarea 164 a Sfantului Vasilie care sugereaza redactarea actului martiric de catre Bretanion, sau de catre cei apropiati lui, este faptul ca marele Parinte afla despre furia barbarilor, despre feluritele chinuri la care sunt supusi mucenicii, despre statornicia lor in toate incercarile din scrisoarea pe care el o numeste “raportul tau”. Este sigur ca acest document contine stiri importante despre activitatea misionara la Dunarea de Jos si despre suferintele celor care o implineau. Nimeni nu cunostea mai bine aceste realitati ca episcopul Tomisului.

In lumina acestor consideratii putem afirma ca Bretanion a fost in stransa legatura cu Sfantul Vasilie cel Mare, ca a purtat cu el o corespondenta si ca Scrisorile nr. 164 si 165 i-au fost adresate de marele Parinte. Activitatea misionara la Dunare, de care Sfantul Vasilie se interesa, iar Bretanion era direct implicat in ea, i-a apropiat. In plus, amandoi erau capadocieni si aparatori ai Ortodoxiei, asa cum fusese stabilita la primul Sinod Ecumenic de la Niceea. Obiectivele comune si afinitatile sufletesti i-au legat intr-o stransa colaborare si prietenie. Bretanion ne apare astfel nu numai ca primul episcop tomitan atestat sigur in documentar, ci si cel dintai care a facut o legatura a Bisericii noastre cu unul dintre cei mai mari Parinti ai crestinatatii.

Sfantul Vasilie lauda sfintenia, evlavia si darurile duhovnicesti ale lui Bretanion. Din pacate nu s-au pastrat scrisorile de raspuns ale acestuia, ca sa apreciem pregatirea teologica si toate darurile sufletesti ale ierarhului tomitan. Nu cunoastem nici alte aspecte ale activitatii sale, practice ori spirituale. Este sigur insa ca ele l-au impus in fata poporului, ca “viata sa stralucea prin tot felul de virtuti” si aceasta l-a ajutat sa infrunte tot felul de pericole. Impodobit cu atatea calitati, plin de credinta si neinfricat pastor duhovnicesc, Bretanion a condus Biserica Tomisului pana aproape de anul 381, cand a inchis ochii in ziua de 25 ianuarie, parasind astfel viata pamanteasca pentru cununa vietii vesnice, pe care a binemeritat-o. Credinciosii eparhiei l-au pastrat in amintirea si dragostea lor, sarbatorindu-l in fiecare an cu mare evlavie. Iar urmasul sau, tot un ierarh destoinic (poate unul dintre ucenicii sai), a mers la Constantinopol la cel de-al doilea Sinod Ecumenic, ca sa apere, ca si el, dreapta credinta a Bisericii in Duhul Sfant.

sursa: agnos

Dudul lui Zaheu

“1. Şi intrând, trecea prin Ierihon.  2. Şi iată un bărbat, cu numele Zaheu, şi acesta era mai-marele vameşilor şi era bogat.  3. Şi căuta să vadă cine este Iisus, dar nu putea de mulţime, pentru că era mic de statură.  4. Şi alergând el înainte, s-a suit într-un sicomor, ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă.  5. Şi când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, a zis către el: Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân.  6. Şi a coborât degrabă şi L-a primit, bucurându-se.  7. Şi văzând, toţi murmurau, zicând că a intrat să găzduiască la un om păcătos.  8. Iar Zaheu, stând, a zis către Domnul: Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit.  9. Şi a zis către el Iisus: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam.  10. Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut.“

***

Situat la nord-est de Ierusalim, pe drumul ce coboară spre Marea Moartă pe valea Iordanului, Ierihonul este una dintre cele mai vechi aşezări umane din lume, relatările biblice fiind confirmate de cercetările arheologice recente. Cu apă din abundenţă şi terenuri fertile, oraşul arată ca o splendidă grădină cu vegetaţie tropicală.

Aşa cum citim în textul evanghelic, Zaheu era mai marele vameşilor din Ierihon. Şi el auzise de Hristos şi de minunile pe care le făcea şi îşi dorea mult să Îl vadă. Din pricina mulţimilor care Îl înconjurau, Zaheu nu reuşea să se apropie şi, fiind mic de statură, nici de departe nu putea să-l vadă. Atunci, uitând parcă de funcţia şi poziţia sa socială, Zaheu a alergat înainte şi s-a urcat într-un copac de pe marginea drumului pe unde avea să treacă Iisus. Poa­te că tocmai acest gest plin de nevinovăţie copilărească a determinat episodul întâlnirii cu Mântuitorul care este relatat în conti­nuare de textul evanghelic şi a ajuns atât de cunoscut.

Copacul în care s-a urcat Zaheu era sicomor, un arbore exotic foarte asemănător cu smochinul, care în multe traduceri româneşti, pentru simplificare, a fost numit dud. Trunchiul acestui pom, acum uscat, se vede încă în curtea bisericii ortodoxe din Ierihon.

După Înălţarea la Cer, Sfântul Zaheu l-a însoţit pe Sfântul Apostol Petru în călătoriile sale. Tradiţia spune că el l-a urmat pe Sfântul Petru în Cezareea Palestinei unde a fost numit episcop. El a murit în pace, având ca zi de prăznuire 20 aprilie. Biserica îl pomeneşte pe Zaheu şi în Duminica lui Zaheu, când este citit textul din Luca 19:1-10, unde este descrisă întâlnirea lui Zaheu cu Mântuitorul. În Tipicul slav, Duminica lui Zaheu este şi Duminica de dinainte de începerea Triodului (cu toate că în Tipicul bizantin ea poate să apară mai repede). Această pericopă evanghelică este citită chiar înainte de începerea Postului Mare pentru a ne învăţa că fiecare om trebuie să se pocăiască de păcatele sale. În acest fel, călătoria prin Postul Mare trebuie să înceapă cu recunoaşterea păcătoşeniei noastre, la fel cum a făcut Zaheu. El a promis repararea greşelilor şi a păcatelor sale prin dăruirea a jumătate din averea sa săracilor şi prin restituirea împătrit a tot ceea ce încasase pe nedrept. Astfel, el s-a aşezat dincolo de cerinţele Legii celei Vechi (Exod 22:3-12).

La fel ca Zaheu care “dorea să îl vadă pe Iisus” (Luca 19:3), şi noi trebuie să punem la începutul Postului Mare dorinţa de a-l vedea pe Mântuitorul, ca motor în călătoria spre Sfintele Paşti. Este primul pas spre mântuire.

Dudul lui Zaheu

 

sursa: revistalumeacredintei.ro

Sfântul Grigorie Teologul – 25 ianuarie

Marele Grigorie, cuvântătorul de Dumnezeu, a trăit pe vremea împărăţiei lui Valens şi a lui Teodosie cel Mare. Patria lui pământească a fost Capadochia Secunda, iar patria cerească, Ierusalimul cel de sus. Părinţii lui erau de neam bun şi drepţi: Grigorie şi Nona, care mai înainte, din lipsă de cunoştinţă se închinau idolilor. După ce au născut pe marele Grigorie, părinţii lui au fost renăscuţi, primind Botezul prin apă şi prin Duh, şi tatăl sfântului a ajuns îndrumător adevărat şi arhiereu al cetăţii Nazianz. Grigorie a străbătut toată învăţătura ştiinţei ca nimeni altul, ascultând pe cei mai vestiţi dascăli ai timpului său, în Cezareea şi Atena. Filozofii din Atena au căutat să-l oprească la ei, ca dascăl de filozofie, dar Grigorie, care singur spune că el împreună cu sfântul Vasile nu cunoşteau decât două căi în Atena: a şcolii şi a bisericii, nu s-a amăgit de slava păgână a filozofiei, ci s-a întors la tatăl său Grigorie, care era episcop bătrân în Nazianz. A vieţuit câţiva ani în pustiu, frământând în mintea lui întrebările cele mari ale învăţăturii creştine, sufleteşte îmbrăcat în strălucirea ortodoxă. A fost preot în Nazianz, a îmbrăcat în strălucire ortodoxă amvonul bisericuţei Sfânta Anastasia din Constantinopol, pe când ereticii arieni erau puternici în cetate. A ajuns patriarh şi întâistătător al soborului al doilea de la Constantinopol, din anul 381. Dar când era pe culmea faimei lumeşti, Grigorie, care iubea liniştea şi gândirea la cele înalte, a părăsit cetatea şi scaunul patriarhal şi s-a aşezat în satul Arianz din Capadochia, unde mai apoi, în linişte, a trecut către Domnul. Vestite sunt scrierile lui, mai ales cele cinci cuvântări teologice, în care lămureşte taina cea adâncă a Sfintei Treimi.

Mişcătoare sunt cuvintele la îngroparea lui Vasile cel Mare, a tatălui său Grigorie, a fratelui său Chesarie, a surorii sale Gorgonia. A scris multe scrieri; a scris versuri şi a întocmit Filocalia împreună cu sfântul Vasile. Pentru gândirea lui adâncă, biserica l-a numit cuvântător de Dumnezeu. Şi era sfântul Grigorie, cuvântătorul de Dumnezeu, la stat, om de mijloc; cu faţa galbenă, dar veselă; cu nările late, cu sprâncenele drepte; căutătura blândă, cu ochiul drept mai mâhnit căci avea un semn de lovitură pe pleoapă. Barba lui nu era lungă, dar destul de deasă şi cam galbenă pe margine; cu părul alb, pleşuv. Moaştele lui au fost aduse din Nazianzul Capadociei, în biserica Sfinţilor Apostoli, de iubitorul de Hristos şi preacucernicul împărat Constantin Porfirogenetul.

sursa: calendar-ortodox.ro

Unde te poate duce transexualitatea…

Samantha Kane era, după toate standardele, o femeie de succes. Avea propria companie de amenajări interioare; era independentă, modernă şi extraordinar de frumoasă. Avea un Mercedes model nou, locuinţe în Londra şi Spania şi conturi la cele mai exclusiviste magazine din Knightsbridge. Numele ei avea rezonanta unor personaje din serialul Dynasty – iar privirile ei feline chiar o recomandau pentru un asemenea serial.

Samantha se bătea pe umăr cu membri ai familiei regale din Dubai, stătea alături de personalităţi de vază la Monte Carlo şi Cannes şi împărţea patul alături de bărbaţi bogaţi şi celebri.

Era însă ceva în inima ei care o făcea să se urască – ca femeie. Conversaţiile i se păreau superficiale, iar sexul o banalitate. Nu avea o pasiune pentru cumpărături, ura bârfa şi nici nu stătea cu orele în faţa oglinzii. Pe scurt, Samantha Kane îşi dorea cu disperare să fie bărbat.

Omul de afaceri Sam Hashimi împreună cu soţia sa în anul 1990, înainte de a deveni designerul Samantha Kane

Motivul? Samantha fusese cândva Sam, un milionar în fruntea unui imperiu imobiliar, bărbat căsătorit, cu doi copii. Sam Hashimi s-a născut în Irak, a făcut avere din tranzacţii imobiliare şi a apărut în ziare când a încercat, fără succes, să cumpere clubul de fotbal Sheffield United FC.

După primul război din Golf, imperiul financiar al lui Sam se prăbuşeşte. Urmează divorţul. La 37, în mijlocul unei depresii, se decide să devină femeie.

Se supune unei intervenţii chirurgicale în decembrie 1997, care costă aproape 60.000 de lire sterline. La această sumă se adaugă 10.000 de lire pentru chirurgia genitală, şi alte 3.000 pentru implanturile mamare.

La patru ani de la operaţie, Sam realizează că a făcut o mare greşeală şi începe un proces dureros de revenire la condiţia de bărbat.

Charles Kane pe vremea când era frumoasa designer Samantha în Monaco in 2001

Apare din nou în ziare, declarând că schimbarea de sex a fost “un act împotriva naturii”. Depune o reclamaţie împotriva psihiatrului său, Russell Reid, care foarte superficial îi recomandase o operaţie de schimbare de sex.

Cazul său este evaluat de Consiliul Medical din Marea Britanie. Nu doar că povestea lui Sam arată cât de uşor se poate cumpăra o operaţie de “schimbare” de sex, dar el este probabil singura persoană care, experimentând relaţii cu bărbaţi şi femei din ambele posturi, a parcurs întregul circuit.

Astăzi, Charles Kane – noul nume al lui Sam – nu arată nici a bărbat, nici a femeie. Un fel de David Bowie într-o altă viaţă.

Magnatul Charles Kane după două operaţii de schimbare de sex

Acum o lună a obţinut noile acte pe numele de Charles, dorind să se distanţeze şi de Sam, şi de Samantha.

Încearcă să revină la înfăţişarea unui bărbat. Poartă un costum unicolor, cu cravată roz – un amalgam de bărbat şi femeie. Mâinile sale sunt moi, cu unghii curate şi aranjate. Merge şi stă aşezat asemenea unei femei, dar foloseşte toaleta bărbaţilor.

Nu mai are pilozitate facială şi nici prea mulţi muşchi. Spune că i-au trebuit patru ani de tratament pentru a-şi feminiza complet corpul. Va fi nevoie de cel puţin tot pe atât pentru a reveni la masculinitate. Charles nu va mai fi însă niciodată Sam. Organele sale sexuale vor fi refăcute prin chirurgie plastică. Corpul său nu va mai produce niciodată testosteron, şi nu îi va mai creste niciodată barbă.

Charles nu poate oferi nici un motiv serios pentru care şi-a dorit să devină femeie. Spune că suferea de o depresie, iar schimbarea de sex i-a fost prezentată ca o soluţie, când el de fapt avea nevoie de psihoterapie, nu de chirurgie.

‘Eram un bărbat tradiţional. Eram puternic şi dur în afaceri, asigurând traiul necesar pentru familia mea. Soţia mea, Trudi, nu a muncit o singură zi în viaţa ei. Eu asiguram nevoile financiare pentru ea şi pentru copiii noştri”, declară el.

‘Ea nu avea nimic de făcut decât să meargă la cumpărături şi să cheltuiască câteva mii de lire pe o rochie. Întotdeauna m-am întrebat cum e să fii femeie, să nu ai responsabilităţi, să ţi se deschidă toate uşile şi să ai toate avantajele pe care par să le aibă femeile.’ Până la depresie, era absolut heterosexual; un om de afaceri obişnuit, într-un costum gri, cu păr scurt şi mustaţă.

Născut în Baghdad într-o familie din pătura mijlocie a societăţii, la vârsta de 17 ani s-a mutat în Anglia, unde a obţinut o diplomă în Inginerie. La 23 de ani s-a căsătorit cu Trudi, o fostă regină a frumuseţii. A construit un imperiu imobiliar, a negociat afaceri pentru arabi bogaţi şi a condus un club. La un moment dat, avea chiar 2 milioane de lire sterline în bancă.

sursa: homosexualitate.ro

Credincioşii se luptă cu ateii în autobuzele spaniole

Existenţa lui Dumnezeu a născut, în Spania, adevărate lupte între credincioşi şi ateii care contestă existenţa Lui, oraşul şi mijloacele de transport public, care au fost împărţite în atee şi credincioase, fiind împânzite cu afişe. Un pastor evanghelic a decis să cheltuie 2.000 de euro pentru realizarea de afişe cu mesajul “Dumnezeu există. Trăieşte-ţi viaţa alături de Hristos!”, fapt ce stârneşte furia ateilor care nu sunt de acord cu promovarea unor zeităţi inexistente. Liderul ateilor a declarat că această campanie nu se adresează creştinilor, ci liber-cugetătorilor, şi că ea urmează să fie extinsă în mai multe oraşe spaniole.

sursa: curentul.ro

Sfat de la avva Adrian Fageteanu despre pasapoartele biometrice

Orice întâlnire cu seniorul duhovniciei din România e o mare bucurie. Una care îţi covârşeşte inima şi te răneşte cu dorul de Dumnezeu.

De cum s’a întors în Lainici, după sfat în zi de ianuarie, am şi plecat la avva Adrian, împreună cu fratele întru dreaptă credinţă, Nicolae Burdea. Stă părintele acum într’o chilie mai apropiată de biserică şi de sfintele Liturghii, învecinându’se cu părintele Melchisedec Şuparschi – care e mai june cu 10 ani şi are doar 87 de primăveri- şi cu  tânărul părinte Calinic, care a împlinit 77 de ani.

Dacă iei binecuvântare de la părintele Adrian, n’ai cum s’o uiţi, pentru că după ce te însemnează cu sfânta cruce, te sărută pe cap, copleşindu’te cu dragostea lui…

-Aţi fost plecat de sărbători, părinte!

-Am fost plecat la Spitalul Militar şi pe la alte spitale. Am fost dus şi mi s’au făcut analize, dar nu ştiu cine a pus un reşou la priză şi’o uitat să’l mai şi scoată şi s’or ars toate analizele.

-Părinte pot să vă întreb şi eu ceva?

-Da. Te rog!

-Am venit să vă întreb ce să fac, c’or apărut paşapoartele şi permisele astea cu cip. Să’l primesc? Să nu’l primesc? Îi începutul sfârşitului? Ce părere aveţi?

-Eu n’am nici o părere. Eu pot să vă spun ce spune capitolul 24 din Sfânta Evanghelie după Matei. Mântuitorul spune că în aceste vremuri – spune şi’n convorbirea Lui cu Fotini la fântână – vor fi strâmtorări mai mari, mai grele de cum au fost de la’nceputul lumii şi până acum. Deci cine poate… să evite! Căci chiar Mântuitorul îţi dă voie: când vei fi prigonit într’o cetate, să fugi în alta.

Eu am greşit când i’am spus odată unui prieten (era vorba chiar de mine) să fugă în Rusia (dacă va veni prigoană). Or Rusia avea, mai mulţi decât orice altă ţară, pravoslavnici ca Alexei. Patriarhul, înainte de a muri, a caterisit pe singurul episcop care apăra Ortodoxia. Deci odată ce şi’acolo stăpâneşte antihristul… Şi Putin şi Medvedev sunt de aceeaşi origine, ca şi cei care au prigonit pe Mântuitorul. Noi nu suntem născuţi din curvie – adică din păgâni – la fel cum se socoteau şi evreii urmaşii lui Avraam, însă Mântuitorul le’a spus: Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul, adică tatăl minciunii, care este şi urâtor şi ucigaş de oameni. Urâtor şi ucigaş de oameni… Şi vor fi strâmtorări mai mari… Eu vă sfătuiesc să nu bravaţi! Să nu faceţi pe eroii, pe martirii!

-Păi da, dar şi martir… să te duci aşa gratuit, nu cred…

-Da, dar nu să te bagi singur. Mi’aduc aminte că nişte tineri, care trăiau în pustie, s’au hotărât să nu’L părăsească cu nici un chip pe Hristos. Erau atacaţi în pustie de saracini. Saracinii le spuneau: ori treceţi la Mahomed, ori vă omorâm. Şi ei s’au hotărât să nu treacă. Dar când a început între ei dezbinarea – că unul spunea „tu mă comanzi şi de’acum ai să asculţi de mine”, iar celălalt îi zicea că dimpotrivă „tu mă comanzi” – când a început aşadar dezbinarea dintre ei, n’au mai putut să mărturisească pe Hristos, pentru că s’au lepădat din cauză că n’a mai fost armonie şi înţelegere între ei, ci dezbinare. Dracul n’ar fi făcut pe voia lor, or, din cauza mândriei, diavolul a reuşit să’i dezbine pe ei. Unde dezbină diavolul…

Hristos spune clar (ca să te mântuieşti) numai cine va răbda până la sfârşit se va mântui. Deci rugăciunea voastră să fie: Luminează’mă, învaţă’mă, înţelepţeşte’mă, întăreşte’mă Tu Doamne! Eu singur nu pot şi vă spun că fără de El nu se poate face nimic. Deci, Tu Doamne luminează’mă, învaţă’mă, înţeleţeşte’mă şi întăreşte’mă!…

Şi să mai ştiţi că singuri, n’o să ne mântuim. Rugaţi’vă pentru aproapele…

-Deci părinte, în concluzie: dacă putem, să evităm primirea documentelor biometrice, da?

-Eu zic să nu bravaţi! Nici chiar în problemele cele mai mici! Ceea ce discutăm noi acuma se înregistrează la telefon?

-Acuma da, părinte.

-Deci dacă eu v’am dat sfatul să vă ocrotiţi… de ce dar, dumneavoastră, faceţi invers. Poftim?

-Uitaţi’vă că’l opresc.

-Da.

Şi i’am cerut iertare bătrânului. Aveam mare nevoie. „Eu te’am iertat înainte de a şi veni tu aici” – mi’a răspuns avva Adrian. „Că ai mai greşit şi altă dată”. Drept era că nu’i cerusem iertăciune părintelui nici pentru fotografiile ce i le făcusem cu ceva vreme în urmă, fără să am binecuvântarea lui (şi pentru care mi’am primit neîntârziat scumpă răsplată!). „Eu din dragoste părinte am greşit”, i’am spus. Şi i’am mai cerut binecuvântare să spun şi altora poveţele lui, şi, om bun fiind bătrânul, mi’a dat’o.

Fiind şi zi de luni, Nicolae a ţinut să mai ceară sfat de la avva, dacă bine este mireanului să postească în astă zi, ori nu. „În satul meu, unde m’am născut” – a spus avva – „ţăranii obişnuiau să postească şi în ziua de luni… pentru sănătatea animalelor. Deci, dacă’ţi iubeşti animalele… Dar canoanele ce zic?” Frumos spus… Mireanul care nu va posti miercurea şi vinerea de peste an şi sfântul şi marele post (al Paştilor) să se afurisească – am gândit, în canonul 69 apostolic, instantaneu.

Nedorind să’l mai supărăm cu ceva, ne’am luat rămas bun de la avva Adrian şi ne’am însemnat cu semnul sfintei cruci, aşa după cum ne’a învăţat (lucru la care ţine foarte mult şi pe care îl verifică de fiecare dată!) şi sărutând crucea de lemn de care nu se desparte niciodată bătrânul, Nicolae a mai vrut să’şi întărească vorbele de rămas bun. „După ce săruţi sfânta cruce să nu mai spui niciodată nimic” l’a povăţuit însă părintele.

Şi ieşind noi în lumea de afară, primul nostru gând a fost să ne întoarcem, că ne era bine nouă acolo, dimpreună cu bătrânul şi înţelepciunea lui duhovnicească…

„Venim şi altădată, am zis. Să nu mai necăjim acuma pe gheronda”. Şi am plecat mai departe, spre Tismana…

George Crasnean

Lainici, luni 19 Ianuarie 2009

sursa: revistalumeacredintei.ro

Sfanta Xenia din Sankt Petersburg – 24 ianuarie

Xenia Grigorievna s-a născut pe la 1730 într-o familie bună, probabil din mica boierime. S-a măritat pe la vârsta de douăzeci de ani. Ea şi soţul ei, un capelmaistru imperial pe nume Col. Andrei Teodorovici, s-au bucurat se câţiva ani de căsnicie laolaltă, trăind îndestulat şi fericiţi, având o viaţă lipsită de griji în oraşul-capitală al Rusiei, Sankt Petersburg.

Apoi, într-o noapte, la o beţie, soţul Xeniei, tânăr şi deplin sănătos, a murit pe neaşteptate. întreaga ei lume s-a prăbuşit. Nu numai că fusese lipsită aşa de neaşteptat de iubitul ei soţ, dar exista primejdia ca el să fi murit fără a se căi de păcatele lui. Căci tânăra pereche fusese mai curând lumeaţă, neîngrijindu-se în chip deosebit de viaţa bisericească, iar el murise fără a fi avut parte de sfintele taine ale Mărturisirii şi Împărtăşaniei.

Spre uimirea prietenilor şi rudelor, Xenia a început a-şi da toate bunurile. Banii şi lucrurile personale le-a dat săracilor, casa a lăsat-o unei prietene apropiate, Paraschiva Antonova.
Rudele au hotărât că, desigur, şi-a ieşit din minţi din pricina şocului pierderii soţului. Ei s-au adresat epitropilor în grija cărora fusese lăsată, spre a cerceta dacă Xenia era în stare să dispună de averea ei în mod conştient. Epitropii au chemat-o şi au aflat-o cu totul întreagă la minte, având tot dreptul să facă ce voia cu averea ei.

Apoi Viaţa ei spune: “Dându-şi seama că nu poate fi adevărată fericire pe pământ şi că averile lumeşti sunt doar piedici în calea dobândirii adevăratei fericiri în Dumnezeu, scăpând de acele piedici, Xenia a dispărut dintr-o dată din Petersburg vreme de opt ani. Se spune că în aceşti ani a trăit la o sihăstrie, într-o obşte de sfinte nevoitoare, învăţând despre rugăciune şi viaţa duhovnicească de la un stareţ”.

Apoi s-a întors la Petersburg, spre a-şi începe lungul pelerinaj spre împărăţia cerurilor, umblând pe străzile din partea săracă a oraşului, cartierul Storona, şi dormind pe câmp, sub cerul liber. Se îmbrăca într-una dintre vechile uniforme ale soţului ei, şi de atunci înainte şi-a luat numele Iui, Andrei Teodorovici, refuzând să mai răspundă la numele de Xenia. “Era ca şi cum, prin adânca dăruire faţă de soţul ei, ar fi nădăjduit să ia cumva asupra ei povara păcatelor lui nepocăite şi a nefericitei sale morţi fără Sfintele Taine”. Astfel, în acea vreme, ea a fost chemată la neobişnuitul rol de nebună întru Hristos – una dintre cele mai grele nevoinţe duhovniceşti, destinată doar celor înaintaţi duhovniceşte şi care au o chemare aparte.

A trăit astfel treizeci şi şapte de ani. Viaţa ei spune: “Fericita era oricând gata să ajute pe orişicine în orice chip cu putinţă. În timpul zilei rătăcea pe străzi, chipul ei răsfrângând, prin strălucirea caldă şi prietenoasă, duhul său lăuntric de blândeţe, smerenie şi bunătate. Noaptea, în orice anotimp, se ducea pe câmp şi începea a vorbi cu Însuşi Dumnezeu!”. Cinstindu-i deplina dăruire către El, Dumnezeu i-a dat darul înainte-vederii, cu care ajuta pe mulţi dintre locuitorii din Storona. Şi era cu adevărat o minune felul cum a supravieţuit atîtea ierni, trăind în acest chip sub cerul liber.

Îi plăcea în chip deosebit Cimitirul Smolensk, lucru ce se vede din următoarea întâmplare. “Cândva, în 1794, spre sfârşitul vieţii Xeniei, se zidea o nouă biserică în Cimitirul Smolensk. Lucrătorii au început a observa că în timpul nopţii cineva căra grămezi de cărămidă în vârful clădirii, acolo unde era nevoie de ele. Lucrătorii au fost uimiţii de aceasta şi au hotărât să afle cine putea fi acest neobosit muncitor. Punând un om de veghe, au putut afla că era roaba lui Dumnezeu, Xenia”.

În sfârşit, această deosebită pelerină a lui Dumnezeu pe pământ a plecat spre sălaşul ceresc prin anul 1800. Smerenia şi neabătuta credincioşie faţă de soţul ei se văd din înscrisul de pe piatra mormântului său din cimitirul Smolensk: “În Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Aici zace trupul roabei lui Dumnezeu Xenia Grigorievna, soţia capelmaistrului imperial Col. Andrei Teodorovici Petrov. Văduvă la vârsta de 26 de ani, pelerină 45 de ani, ea a trăit cu totul 71 de ani. Era cunoscută sub numele de Andrei Teodorovici. Oricine m-a cunoscut, să se roage pentru sufletul meu, ca şi al său să se mântuiască. Amin”.

***

Fericita Xenia nu încetează să-i ajute pe cei ce îi cer rugăciunea. Nenumărate minuni au fost puse pe seama mijlocirii sale înaintea scaunului lui Dumnezeu. Vom istorisi aici doar una dintre aceste povestiri, care cuprinde tămăduirea unei căsnicii:

Domnul KL, care fusese un om paşnic şi cu dragoste de viaţă în primii ani de căsnicie, începuse a fi supărăcios şi îşi arăta din ce în ce mai des nemulţumirea faţă de situaţia sa şi felul său de viaţă. începuse să lipsească tot mai des de acasă, plecând pe furiş după lucru, şi nimeni nu ştia unde îşi petrece nopţile. Refuza să răspundă când soţia îl întreba despre aceasta, şi începuse să se poarte rece cu copii, ajungând un străin în propria casă. Înrăutăţirea legăturilor cu soţul, adăugate trudei sale deja istovitoare şi grijilor pentru copii, începură să vatăme sănătatea soţiei, iar plămânii ei începură a slăbi. Apoi un nou necaz căzu asupra familiei: soţul a fost dat afară din slujbă. Această ultimă întâmplare a doborât-o pe biata femeie şi a căzut la pat. Doctorii consultaţi au pus diagnosticul de tuberculoză. Era un lucru foarte dureros pentru nefericita mamă să se gândească că ar putea să-şi părăsească liota de copii în mâinile unui soţ fără slujbă. Cu lacrimi în ochi ea s-a rugat lui Dumnezeu să-i călăuzească soţul şi să-l mântuiască şi să-i îngăduie şi ei sa trăiască destul cât să-şi crească copiii. În acelaşi timp l-a pus pe soţul ei să scrie o scrisoare în numele ei unei prietene foarte apropiate din Petersburg, Maria P., cerându-i să se ducă la Cimitirul Smolensk, la mormântul Fericitei Xenia, şi să pună să se facă o slujbă de pomenire pentru Fericita, rugându-se pentru sănătatea soţiei bolnave şi pentru soţul ei.

Primind scrisoarea, Maria s-a grăbit spre Xenia, a pus să se facă slujba de pomenire pentru ea, s-a rugat, a luat puţin nisip de pe mormânt şi ulei din candelă şi le-a trimis pe toate prietenei bolnave. Mama muribundă a pus pământul sub pernă, iar cu uleiul s-a uns pe piept de mai multe ori. De atunci boala dnei Kl. a început să dea înapoi. Într-o lună s-a făcut cu totul sănătoasă, iar soţul ei a primit o nouă slujbă în Kovno, chiar cu o leafă mai bună. Familia a trăit în pace şi bunăstare până azi”.

(din “Casatoria – cale spre sfintenie. Vietile sfintilor casatoriti“)

sursa: laurentiudumitru.ro

Sfânta Cuvioasă Xenia de la Roma – 24 ianuarie

Această fericită şi pururea pomenită Xenia era din marea cetate a Romei, din neam cinstit şi râvnitor. Deci, vrând părinţii ei să o mărite şi pregătind nunta, ea s-a sculat şi a fugit din cămara de nuntă, împreună cu alte două femei tinere, slujitoarele ei. Călătorind pe mare şi trecând prin Alexandria, a sosit în ostrovul Cos. De aici, fiind îndemnată spre viaţa călugărească de minunatul ieromonah Pavel, s-a aşezat în cetatea Milassa din Careia, unde şi-a făcut o bisericuţă închinată sfântului mucenic Ştefan. În jurul acestui locaş s-a nevoit mult, împreună cu cele două slujitoare ale ei şi cu alte fecioare, dovedind răbdare şi părăsire a simţului poftelor lumeşti. După sfârşitul ei cuvios şi fericit, s-a arătat şi semn de sus. Căci la amiază, pe când soarele lumina pământul, s-a ivit o cruce de stele, înconjurată pe din afară şi pe dinăuntru cu un cearcăn, încât părea a fi o cunună dată de Dumnezeu fericitei, pentru postul cel îndelungat, pentru priveghere, pentru dormitul pe pământ şi pentru feciorie. După îngroparea ei în pământ nu s-au mai văzut crucea de stele şi cele două cearcăne. Despre viaţa sfintei a povestit una din slujitoare, pe când se săvârşea: din ce ţară şi din ce neam era, că la părinţi se chema Evsevia şi că vrând să trăiască necunoscută a luat numele de Xenia.

sursa: http://www.roeanz.com.au/calendar-ortodox/sfinti/24-ianuarie-cuvioasa-xenia-de-la-roma-sfanta-xenia-nebuna-in-hristos-de-la-st-petersbourg-calendar-ortodox-sfintii-zilei-sinaxar-vietile-sfintilo/