Sfântul apostol Onisim, ucenicul sfântului apostol Pavel – 15 februarie

Sfântul Onisim, unul din cei 70 de apostoli, a fost în tinereţea lui sluga lui Filimon, un creştin de neam bun, din orasul Colose, în Frigia. Vinovat de greşeală faţă de stăpânul său şi temându-se de pedeapsă, Sf. Onisim a fugit la Roma, dar cum era rob fugit de la stăpân, a ajuns în temniţă. Acolo l-a întâlnit pe Sf. Apostol Pavel, de la care a luat cuvinte de învăţătură luminându-se şi primind botezul.

În temniţă Sf. Onisim i-a slujit Apostolului Pavel ca un fiu. Acesta îl cunoştea personal pe Filimon şi i-a trimis o carte plină de iubire în care îi cerea să-l ierte pe robul său şi să-l primească ca pe un frate. Apoi l-a trimis pe Onisim cu scrisoarea aceea la stăpânul său, lipsindu-se de ajutorul de care avea atâta trebuinţă.

După ce a primit scrisoarea, Sf. Filimon nu numai că l-a iertat pe Onisim dar l-a şi trimis înapoi la Roma, la Apostolul Pavel. Mai târziu, el a fost uns episcop în Gaza (prăznuit în 4 ianuarie, 19 februarie şi 22 noiembrie).

După ce Sf. Apostol Pavel s-a mutat la Domnul, Sf. Onisim a rămas lângă apostoli până la sfârşit şi a ajuns să fie sfinţit episcop. După trecerea la Domnul a apostolilor Sf. Onisim a propovăduit Evanghelia în multe părţi şi oraşe: în Spania, Carpetania, Colossae şi Patras. La bătrâneţe Sf. Onisim a ocupat scaunul episcopal la Efes, după Sf. Apostol Timotei. Când Sf. Ignatie Purtătorul de Dumnezeu (prăznuit în 20 decembrie) era dus sa fie executat la Roma, Episcopul Onisim a mers să se întâlnească cu el şi cu alţi creştini, după mărturia din epistola sa către Efeseni.

În vremea împărăţiei lui Traian (89-117), Sf. Onisim a fost arestat şi adus la judecată în faţa eparhului Tertul. Acesta l-a ţinut pe sfânt în temniţă timp de 18 zile după care l-a trimis la închisoarea din cetatea Puteoli. După o vreme, când a vorbit eparhul cu Sf. Onisim, a înţeles că acesta nu s-a lepădat de a sa credinţă creştină şi a hotărât să fie bătut cu pietre şi apoi să i se taie capul cu sabia. Trupul său a fost luat de o femeie cu viaţă sfântă care l-a pus într-un sicriu de argint, acestea petrecându-se în anul 109.

sursa: calendar-ortodox.ro

Omilie la parabola evanghelică a fiului risipitor – Sfântul Grigorie Palama

11. Şi a zis: Un om avea doi fii.  12. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea.  13. Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări.  14. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă.  15. Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii.  16. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea.  17. Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame!  18. Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta;  19. Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.  20. Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat.  21. Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău.  22. Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui;  23. Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim;  24. Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească.  25. Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri.  26. Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea.  27. Iar ea i-a răspuns: Fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos.  28. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga.  29. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei.  30. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat.  31. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt.  32. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.

Luca 15, 11-32

1. Proorocul, căinând cetatea Ierusalimului, a grăit: ,,Va fi dată foamete pe pământ, nu foamete de pâine şi nu sete de apă, ci de auzit cuvintele Dom­nului” [Amos 8, 11]. Foamea este lipsa şi totodată dorinţa hranei neapărat trebuincioase. Dar există ceva mai rău şi mai cumplit decât foamea aceea, anume atunci când cineva are lipsă de cele neapă­rat trebuincioase mântuirii, rămânând totuşi nepă­sător faţă de această nenorocire, fără nici o dorinţă de a se mântui. Căci cel ce flămânzeşte şi are lipsă colindă încoace şi-ncolo căutând o bucată de pâi­ne; iar dacă dă peste o pita mucegăită, sau dacă îşi face rost de o pâine de mei, sau de o turtă de tărâţe, sau de altceva din acest fel de bucate dintre cele mai ieftine, el se bucură tot atât de mult pe cât se în­tristase mai întâi că nu le găsise. Iar cel ce are foame duhovnicească, adică lipsa şi totodată dorinţa buca­telor duhovniceşti, acela rătăceşte şi caută pe cel are de la Dumnezeu harisma învăţăturii; şi daca îl află, bucuros se hrăneşte cu pâinea vieţii cea din suflet. Acesta este cuvântul de mântuire, pe care este cu neputinţă a nu-1 afla cei ce-1 caută până la sfârşit: „Că oricine cere ia; şi cel ce caută găseşte, şi celui care bate i se va deschide” [Luca 11, 10], după spusa lui Hristos.

2. Dar există unii oameni care, lăsându-şi mintea să flămânzească vreme îndelungată, au pierdut însăşi dorinţa de a se hrăni, iar de aceea nu-şi dau seama nici de păgubirea pe care o suferă. Şi cu toate că 11 au pe Cel ce îi învaţă, nu suferă nici măcar auzirea învăţăturii. Iar neavându-L, nu-L caută pe Cel în măsură să-i înveţe, petrecând o viaţă cu mult mai păcătoasă decât fiul [risipitor]. Acela, deşi era îndepărtat şi lipsit de hrana obştească, de tatăl şi de stăpânul său, s-a trezit cuprins de o foame puternică, astfel că, înţelegându-şi şi simţindu-şi lipsa, s-a po­căit şi, întors înapoi, a căutat şi a găsit iarăşi hrana cea dumnezeiască şi preacurată, şi într-atât s-a des­fătat prin pocăinţă de harurile cele dumnezeieşti în-cât cu dispreţ a urât avuţiile.

3. Este mai bine să luăm de la început şi să lămu­rim limpede pentru evlavia voastră această pildă evanghelică a Domnului; căci şi astăzi este obiceiul ca’ ea să se citească în Biserică.

4. ,,Un om – zice Domnul – avea doi fii” [Luca 15, 11]. Domnul, în pildă. Se numeşte pe Sine ,,om”, şi nu este deloc lucru de mirare. Căci dacă El S-a făcut om cu adevărat, pentru mântuirea noastră, ce este de mirare dacă Se înfăţişează pe Sine ca om, pentru folosul nostru. Cel ce este pururea apărător al sufletului şi al trupului nostru. El, Creatorul şi Stăpânul amândurora. El, Cel ce a arătat chiar şi înainte de a ne ivi noi fapte ale dragostei şi ale neîntrecutei Sale purtări de grijă?

5. El ne-a pregătit nouă mai dinainte moştenirea veşnică a împărăţiei, aşa precum El însuşi spune, încă de la începutul lumii. Înaintea noastră şi pentru noi a făcut pe îngeri, ca să fie trimişi [spre slujire], precum spune Pavel, pentru ca să moştenească mân­tuirea cei ce aveau să vină. înaintea noastră şi pen­tru noi a desfăşurat cerul peste toată lumea văzută, ca un fel de cort pentru toţi deopotrivă, pe care ni I-a înălţat nouă în viaţa aceasta trecătoare. Această lu­me aceeaşi este de-a pururi – mişcătoare, şi mult miş­cătoare, şi nemişcată. Este, pe de o parte, nemişca­tă, ca să nu se schimbe şi să aducă stricăciune celor ce locuiesc în ea. Şi, pe de altă parte, este mult miş­cătoare, întrucât, mişcată de forţe egale, ea însăşi pe sine se ţine în loc. Iar lumea este de-a pururi mişca­tă în sine însăşi şi purtând laolaltă mulţimea aştrilor în deplina ordine, pentru ca şi noi să învăţăm vre­melnicia vieţii noastre şi să ne bucurăm de toate ce­le ce sunt în ea, între altele şi de cele ce sunt deasu­pra capului nostru. Pentru noi şi înaintea noastră a făcut El pe marele luminător care stăpâneşte ziua şi pe cel mai mic, care stăpâneşte noaptea. Şi El pe acestea şi pe celelalte astre le-a aşezat pe Arma­ment, ca, mişcându-se împreună cu el şi în opoziţie cu el, apoi reunindu-se în felurite chipuri, să fie pentru noi ca nişte semne [măsuri] ale ceasurilor şi ale anilor. Pe acestea nimeni nu le cere cu tot dina­dinsul, nici firea cea cugetătoare, care este mai pre­sus de simţire, nici firea vieţuitoarelor necuvântă­toare, care trăiesc după simţuri. Aşadar, astrele ne-au înlesnit nouă ca prin simţire să ne bucurăm de fru­museţea celor văzute, ca şi de folosinţa lor, iar prin cugetare, dar cu mijlocirea simţurilor, mintea să ne fie înzestrată cu semne de acest fel.

6. Pentru noi şi înaintea noastră a aşezat Dumne­zeu temeliile pământului, a întins marea, a răspândit din belşug peste ea văzduhul, iar deasupra acestuia a făcut să atârne cu negrăită înţelepciune firea focu­lui, ca să spargă nemărginirea înconjurată de răcea­la celor de jos şi ca să rămână stăpân, în loc, pe ne­mărginirea sa proprie. Chiar dacă vieţuitoarele cele necuvântătoare sunt rânduite spre a fi de folos dăi­nuirii [oamenilor], acestea au existat totuşi înaintea noastră, în vederea slujirii oamenilor, aşa precum cântă David în Psalmi [103, 14].

7. Aşadar, Cel ce ne-a plăsmuit pe noi a rânduit întreaga lume pentru întreţinerea trupului nostru, înainte chiar de făurirea noastră din nefiinţă. Dar pentru îmbunătăţirea năravurilor şi pentru călăuzi­rea spre virtute, ce a făcut oare Stăpânul cel de bine iubitor? El a plăsmuit în întregimea ei însăşi lumea aceasta ce încape sub simţuri, ca pe un fel de oglin­dă a celor mai presus de lume, pentru ca, prin con­templare şi vedere duhovnicească în ea, să ajungemla cele mai presus de lume ca [şi când ne-am urca] pe o scară minunată. Ne-a hărăzit o lege înnăscută [naturală], ca pe un hotar neclintit şi ca pe un jude­cător ce nu poate fi înşelat şi ca pe un învăţător ce nu se lasă târât în greşeală, aceasta fiind conştiinţa proprie existentă în fiecare om. Dacă am fi stăpâniţi în noi înşine de fireasca înţelegere, nu am avea ne­voie de alt învăţător pentru a pricepe ce este bine. Dacă s-ar învrednici cugetul nostru să pătrundă de-a binelea dincolo de simţire, atunci [am înţelege cum] „cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi”, precum zice Apostolul [Romani 1,20].

8. Dumnezeu a deschis aşadar, prin firea Sa şi prin făptura creată, şcoala virtuţilor, aşezându-i El pe îngeri ca păzitori, ridicând Părinţi şi Prooroci spre călăuzire, arătând semne şi minuni care duc la credinţă, dându-ne nouă Legea cea scrisă, care ne ajută, alături de firea cugetătoare, să învăţăm rostul întregii zidiri. In cele din urmă, pentru că noi nu am luat seama, dispreţuindu-le pe toate (o, câtă nepă­sare din partea noastră şi câtă mărinimie şi purtare de grijă din partea Celui ce ne-a iubit pe noi cu asu­pra de măsură!), El S-a dat pe Sine pentru noi, golindu-Se de preaplinul dumnezeirii în vremea cea din urmă şi, luând El firea noastră şi facându-Se om asemenea nouă, ni S-a descoperit ca învăţător al nostru. Şi El însuşi ne-a învăţat pe noi despre mări­mea iubirii Sale de oameni, înfăţişând aceasta cu fapta şi cu cuvântul, călăuzindu-i spre asemănarea întru compătimire pe cei ce-L urmează şi, totodată, îndepărtându-i de gândul cel necompătimitor.

9. După ce S-a făcut iubit foarte de către frun­taşi, precum şi de către păstorii de turme şi de către cei stăpâni pe bunurile lor, dar nu în aceeaşi măsură şi de către cei de-un sânge şi de-o rudenie cu El, iar dintre aceştia mai mult de către părinţi pentru copii lor [?], Şi-a vădit prin aceştia din urmă iubirea Sa de oameni, Înfaţişându-Se pe Sine ca om şi ca Tata al nostru, al tuturor. Fiindcă pentru noi El S-a făcut om, iar prin botezul cel dumnezeiesc, ca şi prin ha­rul dumnezeiescului Duh Care sălăşluieşte în El, ne-a născut pe noi din nou.

10. Deci spune Scriptura că ,,un om avea doi fii”. Chipul cugetării împarte în două firea [omenească] cea una singură, iar deosebirea între virtute şi răuta­te menţine şi uneşte pe cei mulţi în două feluri. Căci şi noi uneori spunem că sunt doi cel ce este unul după ipostas, atunci când vădeşte două feluri osebi­te de a se purta, şi tot astfel spunem despre mai mulţi că sunt unul singur, atunci când sunt de acord unul cu altul: „Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său…”. Pe bună dreptate cel mai tânăr, căci iata-1 aducând o cerere tinerească şi lipsită de minte. Dar chiar păcatul cugetat de el, dând naştere apostaziei, este şi el mai tânăr, căci reprezintă o descoperire mai târzie, făcută prin reaua noastră alegere. Pe când virtutea este mai înainte născută, fiind din veşnicie în Dumnezeu, iar în sufletul nostru aflându-se din­tru început rânduită prin harul cel dumnezeiesc.

11. Şi venind fiul cel mai tânăr, spune Scriptura, a grăit către tatăl său: ,,Dă-mi partea ce mi se cuvine din avere!” [Luca 15, 12]. Vai, ce nesăbuinţă! Nu i-a căzut în genunchi, nu s-a rugat implorându-1, ci a grăit pur şi simplu acestea. Ba mai mult, el cere [partea sa] ca pe o datorie de la Cel ce dă har tutu­ror oamenilor. Dă-mi partea din avere care mi se cu­vine mie după lege, partea mea cea după dreptate. Şi care este legea şi de unde reiese din lege că este drept ca părinţii să fie datori copiilor lor? Ci mai de­grabă dimpotrivă, copiii sunt datori părinţilor lor, chiar rânduiala firii vădind aceasta, întrucât copiii de la părinţii lor îşi iau existenţa. Dar şi aceasta este dovadă a unei judecăţi de tânăr [necoapte].

12. Aşadar, ce face Cel ce trimite ploaie şi peste cei drepţi, şi peste cei nedrepţi şi Care face să răsa­ră soarele şi peste cei răi, şi peste cei buni? El le îm­parte – spune pilda – lor averea Lui. Iţi dai seama că omul acela şi părintele lor este lipsit de nevoi şi tre­buinţe? Căci [de nu ar fi fost lipsit de nevoi] nu ar fi împărţit doar în două şi doar acestor doi feciori [toa­tă averea sa], ci ar fi păstrat pentru Sine a treia parte din avere. Dar omul acela fiind însuşi Dumnezeu, aşa precum spune David Proorocul, nu are nevoie de cele bune şi de folos ale noastre, ci a împărţit doar acestor doi feciori întreaga avere, spune pilda, adică lumea întreagă a împărţit-o. Căci, aşa precum fireacea una este împărţită prin cugetări felurite, tot aşa lumea aceasta, care e una, se împarte prin felurita ei folosinţă. De fapt, unul spune către Dumnezeu: „Toa­tă ziua, întins-am către Tine mâinile mele” [Psalmi 87, 10] şi ,,De şapte ori pe zi Te-am lăudat* [Psalmi 118, 164] şi ,,Am strigat la ceas nepotrivit către Tine” [loc biblic neidentificat] şi ,,Am nădăjduit în cuvintele Tale” [Psalmi 118, 42] şi „In zori de zi am ucis pe toţi păcătoşii pământului” [loc neidentificat]; adică am curmat toate poftele trupului ce stârnesc desfătarea pătimaşă. Iar cel ce-şi petrece ziua cu vin, îmbiindu-se pe unde e rost de chef, îşi petrece apoi toată noaptea în fapte nevrednice şi nelegiuite şi se grăbeşte să săvârşească viclenii ascunse, sau fa-. ce uneltiri pe faţă şi jafuri şi planuri necurate. Oare nu au împărţit aceşti oameni noaptea cea una şi soarele cel unul, iar înainte de acestea propria lor fi­re, căci aveau să o folosească potrivnic şi în dezbi­nare unii cu al$i? Dar Dumnezeu împarte tuturor, în chip nepărtinitor, întreaga Sa zidire, lăsând ca fieca­re s-o folosească după cum îi este voia.

13. Spune Evanghelia: ,,Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată...” [Luca 15, 13]. Cum de nu a plecat în­dată, ci după nu multe sau după puţine zile a plecat el? Diavolul cel mârşav, care este uneltitor, nu 1-a supus în acelaşi timp şi păcatului, şi vieţii după voin­ţa sa, ci cu încetul şi în chip viclean 1-a abătut [de la faptele cele bune], şoptindu-ne nouă şi grăind: „Ştiind, trăind după voia ta, iar nu purtând de grijă şi cer­cetând Biserica lui Dumnezeu, nici aplecându-ţi urechea la învăţătorul Bisericii, vei putea să vezi şi recunoşti în tine datoria ta, fără să te îndepărtezi de bine”‘. Când este despărţit careva de ceata cea sfântă a celor ce cântă în Biserică şi de ascultarea sfinţi­lor învăţători, atunci el este dus departe şi de purta­rea de grijă a lui Dumnezeu, fiind părăsit faptelor laie celor rele. Căci Dumnezeu se afla pretutindeni, dar unul singur stă departe de bine: răul în care, prin păcat, ajungem departe de Dumnezeu şi ÎI părăsim, căci „Nu vor sta călcătorii de lege în preajma ochi­lor Tăi” [Psalmi 5, 5].

14. Înstrăinându-se astfel feciorul cel mai tânăr şi călătorind el într-o ţară depărtată, „acolo – spune Evanghelia – şi-a risipit averea, trăind în desfrânări”. [15, 13]. Dar în ce chip a risipit el averea sa? înainte de toate, mintea este averea şi bogăţia noas­tră după fire. Câtă vreme păzim nesmintite în noi de-prinderile şi obiceiurile care duc la mântuire, Îl avem pe Dumnezeu Însuşi, mintea cea dintâi şi cea de Sus, împreună stătător cu noi. Dacă deschidem poarta pentru patimi, de îndată mintea se risipeşte, rătă­cind în tot ceasul în jurul celor trupeşti şi pămân­teşti, în jurul plăcerilor de multe feluri şi în jurul gândurilor pătimaşe cu privire la acestea. Cugetarea dreaptă este bogăţia minţii, care, stăruind în ea, o fa­ce să deosebească ce este mai bine de ce este mai rău, până când mintea însăşi va căpăta stăruinţă în porunci §i în tainele credinţei [simboluri], dând as­cultare Tatălui celui de Sus. Dacă mintea se strică, atunci şi dreapta cugetare se risipeşte în desfrânare şi în nesăbuinţă, relele împărţindu-se între acestea două.

15. Lucrul acesta poţi să-1 vezi la toată virtutea noastră şi Ia toată puterea, care ne sunt adevărata bogăţie, spre care aplecându-se răul cel de multe feluri, degrabă o risipeşte. Căci însăşi mintea îşi în­dreaptă dorinţa sa şi năzuieşte către Dumnezeu cel Unul şi cu adevărat viu, singurul Care este bun, sin­gurul pe Care se cade să-L dorim, singurul Care este neatins de vreo suferinţă şi izvoditor a toată bu­curia. Dar când mintea se leneveşte, puterea sufletu­lui pentru dragostea cea adevărată cade şi e izgonită de la Cel ce trebuie dorit cu adevărat, fiind târâtă în desfătări de feluritele ispite ale vieţii, iar de aici risi­pită spre pofta de mâncări ce nu sunt trebuincioase, iar de acolo spre poftirea unor lucruri fară nici un fo­los; iar pe de altă parte mintea este trasă înapoi spre dorirea slavei deşarte şi întunecătoare. Şi astfel e fă­cut ţăndări nefericitul om, încât, împovărat de felu­ritele şi numeroasele griji cu privire Ia acestea, nu mai priveşte cu bucurie nici măcar soarele şi nu mai respiră cu mulţumire nici măcar aerul, care sunt o bogăţie de obşte, dată tuturor deopotrivă.

16. însuşi cugetul nostru, întrucât nu se leapădă şi nu stă departe de Dumnezeu, întărâtă mânia pe care o nutrim lăuntric faţă de diavol, folosindu-se de vitejia sufletului în lupta cu patimile cele rele, îm­potriva stăpânitorilor întunericului şi duhurilor răutăţii. Dacă mintea nu ar da ascultare poruncilor cu care Dumnezeu o înarmează, ea s-ar învrăjbi cu cei ce îi sunt aproape, s-ar umple de furie nebunească împotriva celor de un neam şi de un soi cu ea, s-ar face fiară sălbatică împotriva celor ce n-ar fi de acord cu poftele ei cele necugetate. Şi vai, omul ar deveni ucigaş de oameni, făcându-se asemenea nu numai dobitoacelor lipsite de cugetare, ci chiar vie­ţuitoarelor celor târâtoare şi veninoase, devenind scorpion, şarpe, odraslă a viperelor cel ce a fost « Rânduit să fie printre fiii lui Dumnezeu! Vezi cum a risipit omul şi a pierdut averea lui? Spune Evanghe­lia: „Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă” [Luca 15, 14]. Dar el, ca unul ce era risipitor, încă nu s-a gândit la întoarcerea sa, drept care, „ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta 1-a trimis la ţarinile sale, să păzească porcii” [Luca 15, 15].

17. Cine sunt oare locuitorii şi căpeteniile ţării aceleia îndepărtate de Dumnezeu? Fără îndoială şi întru totul sunt demonii, dintre care fiul cel risipitor s a aşezat la o căpetenie desfrânată şi un mai mare al vameşilor, un mare tâlhar şi un începător de răscoa­la. Căci viaţa porcească lasă să se înţeleagă prezen­ta tuturor patimilor, din pricina necurăţenie i celei mai i nari cu putinţă. Iar cei ce se bălăcesc, rostogolindu-se în mocirla patimilor lor, sunt porci. Şi fiul cel mic, fiindu-le lor înaintestătător, ca unul ce-i întrecea pe toţi prin viaţa sa moleşită şi pătimaşă, nu a putut să se sature cu roşcovele pe care le mâncau porcii, ceea ce va să spună că nu mai ajungea să se sature de poftele sale.

18. Cum oare firea trupului nu mai era îndea­juns ca să slujească poftelor celui neînfrânat? Aurul şi argintul, dacă ajung la un iubitor de aur şi de ar­gint, sporesc pofta şi cerinţa de ele, şi cu cât s-ar scurge mai mult aur şi argint, cu atât ar fi mai poftit şi cerut. Aproape că lumea întreagă nu ar fi de ajuns unui singur iubitor de putere şi unui singur lacom de averi. Întrucât sunt mulţi cei de acest fel, iar lumea este una singură, cum ar fi cu putinţă oare ca vreu­nul dintre aceştia să afle saturarea poftei sale? Astfel şi acela, lepădându-se de Dumnezeu, nu putea să se sature. Căci, spune Evanghelia, nimeni nu-i dădea să se sature [vezi Luca 15, 16]. Cine i-ar fi putut da să se sature? Dumnezeu era departe de el. Dumnezeu cu Care şi prin vederea Căruia ajunge lesne să se sature cel care-L contemplă, după cuvântul acela: ,,Sătura-mă-voi când se va arăta slava Ta” [Psalmi 16,15]. Diavolul însă nu voia să aducă saturarea pa­timilor celor mârşave, întrucât saturarea de cele schimbătoare şi deşarte preschimbă îndeobşte legă­tura cu ele. Pe bună dreptate, nimeni nu i-a dat lui [fiului risipite*] să se sature.

19. Cu greu, aşadar, şi-a revenit la dreapta jude­cată acela care se îndepărtase de tatăl său, dar înţe­legând [în cele din urmă] până la ce măsură a mâr­şăviei ajunsese, a plâns în sine, spunând: „Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foamei” [Luca 15, 17]. Cine sunt oare argaţii? Sunt aceia care, prin ostenelile pocăinţei şi prin smerenie>’au dobândit mântuirea drept răspla­tă. Iar fii sunt aceia care s-au supus poruncilor Lui, prin iubirea lor faţă de Dânsul, precum însuşi Dom­nul a zis: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte” [Ioan 14, 21].

20. Feciorul cel mai tânăr, căzând de la vrednicia de fiu şi îndepărtându-se de patria sa cea sfântă, şi foamei fiind lăsat, şi-a venit în fire, cunoscându-se pe sine, şi s-a smerit, spunându-şi în cele din urmă: „Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi îi voi spu­ne: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta!” [Luca 15, 18]. Am spus Ia început, în chip foarte nimerit, că tatăl acela este Dumnezeu. Dar cum ar fi păcătuit faţă de cer fiul acela care s-a lepădat de tatăl său, dacă Tatăl său n-ar fi fost ceresc? Căci fiul mai mic spune: „am greşit ia cer”, ceea ce va să zică: am pă­cătuit faţă de sfinţii care sunt în cer şi a căror cetate se află în ceruri; „şi înaintea ta”, Care dimpreună cu sfinţii Tăi locuieşti în cer. Şi grăieşte, de asemenea:* „Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău; fa-mă ca pe unul din argaţii tăi!” [Luca 15, 19]. Înţelepţit cum se cuvine de micimea stării sale de acum, el spune „fa-mă”; căci un om nu urcă de Ia sine trep­tele virtuţii, daca nu este înălţat şi fără voinţa sa. Şi mai spune Evanghelia: „Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, 1-a văzut tatăl său…”. Cum [se înţelege aceasta, că] venea şi era încă departe de el, din care pricină tatăl său, milostivindu-se de el, i-a ieşit în întâmpinare? Fiindcă omul ce se căieşte din suflet, prin năzuinţa sa cea bună şi prin lepădarea de păcat ajunge la Dumne­zeu. Asuprit în cuget de obiceiul cel rău şi de preju­decăţile sale, el este încă departe de Dumnezeu şi are nevoie de mult sprijin şi de multă îndurare de Sus spre a ajunge el să se mântuiască.

21. De aceea si “Tatăl milostivirilor coborând 1-a întâmpinat şi îmbrăţişându-1 1-a sărutat, şi a poruncit slujitorilor Săi, adică preoţilor, să-1 înveşmânteze în haina Sa cea mai bună, adică în vrednicia de fiu, pe care o îmbrăcase şi mai înainte prin Sfanţul Botez, şi să pună inel în degetul lui, adică în partea activă a sufletului său, care se vădeşte prin mână, să-i aşeze pecetea virtuţii lucrătoare, zălog al moştenirii viitoa­re, apoi să-i pună şi încălţări în picioarele sale, [adi­că încălţându-l] cu paza dumnezeiască şi cu sigu­ranţa care să-i dea lui putere să calce peste şerpi şi peste scorpioni şi peste toata puterea vrăjmaşului. Apoi a dat poruncă să se aducă viţelul cel îngrăşat, sa-l înjunghie şi să-1 ofere spre mâncare. Dar viţelul acela feste Domnul însuşi, Care Se smulge din taina dumnezeirii şi din însuşi tronul cel de sus, aşezat peste toate, arătându-Se pe pământ ca om; iar ca viţel este jertfit pentru noi, păcătoşii, şi este jertfit ca viţel îngrăşat, adică oferindu-ni-se nouă ca pâine, spre hrană.

22. Dumnezeu dimpreună cu sfinţii Săi Se bucu­ră şi Se desfată întru acestea, căci, unind preocupă­rile noastre omeneşti cu cea mai mare iubire de oa­meni cu putinţă, spune: „Veniţi să mâncăm şi să ne bucurăm!”. Dar fiul cel mai mare se aprinde de mâ­nie. Iarăşi se cade a cugeta la iudeii care se umplu de mânie pentru chemarea neamurilor păgâne, adi­că la acei învăţători şi farisei scandalizaţi că Domnul îi primeşte pe păcătoşi şi mănâncă la masă împreu­nă cu ei. Dacă vrei să înţelegi acestea şi despre cei drepţi, ce este oare de mirare dacă cel drept nu cunoaşte bogăţia bunătăţii lui Dumnezeu, care covâr­şeşte toată mintea? Tocmai de aceea este el mângâi­at de către Părintele tuturor şi învaţă cele cuvenite, spunându-i-se lui: „Tu totdeauna eşti cu mine” şi împărtăşindu-i-se bucuria cea neschimbătoare: „Trebuie să te bucuri şi să te veseleşti, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat” [vezi Luca 15,31-32]; mort era prin păcat şi a trăit din nou prin pocăinţă, pierdut era prin sine în­suşi şi a fost aflat în Dumnezeu. Iar o dată aflat, s-a umplut cerul de bucurie, după cum este scris: ,,Că aşa şi în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcă­tos care se pocăieşte.(…) [Luca, 15, 7].

23. Care este pricina din care, mai cu seamă, s-a mâhnit fiul cel mai mare? El spune: „… mie nicio­dată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc împreu­nă cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghi­at pentru el viţelul cel îngrăşat” [Luca 15, 29-30]. Aşa de mari şi de însemnate sunt harismele pe care ni le hărăzeşte nouă Dumnezeu, încât şi îngerii au dorit să privească cu luare aminte la cele dăruite nouă prin înomenirea Sa, precum spune fruntaşul Apostolilor, Petru. De aceea şi cei drepţi au năzuit ca chiar înainte de vreme să meargă la Hristos, aşa precum şi Avraam a vrut să vadă ziua Lui. Dar Hris­tos nu a venit atunci, iar când a venit. El nu a venit ca să cheme la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe cei pă­cătoşi; şi mai presus de acestea, a venit anume spre a fi răstignit El, Cel ce a ridicat păcatul lumii. „Iar unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul” [Romani 5, 20].

24. Când cei drepţi aduc învinuiri, Dumnezeu nu le dă lor nici măcar unul dintre iezi, adică dintre păcătoşi, iar faptul acesta se vădeşte din multe, şi mai cu seamă din pilda sfântului şi fericitului Carpos. Căci acesta nu numai că nu a dat ascultare unor oameni răi, ce spuneau că nu li se cade să trăiască acelor necredincioşi care strâmbă căile Dom­nului cele drepte, dar el a simţit pe sine mânia dum­nezeiască şi a aflat nespus de înfricoşătoare temeiuri care îl călăuzeau spre cunoaşterea răbdării lui Dum­nezeu celei de negrăit şi mai presus de minte, care temeiuri îl îndemnau nu numai să nu se scoale îm­potrivă, ci chiar să se roage pentru cei ce-şi petrec viaţa în răutăţi, întrucât Dumnezeu le oferă şi acelo­ra o vreme de pocăinţă. Iar Dumnezeul celor ce s-au pocăit. Părintele milostivirilor, ca să arate marea Lui dărnicie faţă de cei ce s-au întors către El prin căin­ţă, în acest chip a întocmit această pildă [a fiului ri­sipitor].

25. Să ne apucăm şi noi aşadar, fraţilor, de lucra­rea pocăinţei, ferindu-ne de cel rău şi de turmele lui. Să stăm departe de porci şi de roşcovele care îi hrăneau pe ei, adică de patimile cele spurcate şi de cele ce-s legate de acestea. Să stăm departe de pă­şunea cea rea, adică de reaua nărăvire. Să fugim noi din ţara patimilor, care sunt necredinţa, pofta nesă­turată şi necumpătarea, unde e foamete mare de cele bune şi patimi mai rele decât foamea. Să aler­găm către Tatăl nestricăciunii şi Dătătorul de viaţă, pe calea vieţii prin virtuţi. Căci acolo 11 vom afla pe El, în marea Lui iubire de oameni, ieşindu-ne în în­tâmpinare şi hărăzindu-ne nouă iertarea păcatelor noastre, semnul nestricăciunii, arvuna moştenirii vii­toare. Ca şi fiul risipitor, care, precum am învăţat de la Mântuitorul, până când a fost în ţara patimilor. chiar dacă a chibzuit şi a grăit cuvinte de pocăinţă, nu a dobândit nimic bun, ci numai părăsind acele fapte ale păcatului şi degrabă venind către tatăl său, a ajuns să capete chiar mai mult decât nădăjduia şi a rămas mai înainte cu smerenia, înţelept şi drept, păs­trând în el neatinsă sfinţenia harului dumnezeiesc.

26. Pe care [har] fie ca şi noi toţi să-1 dobândim şi să-1 păstrăm neîmpuţinat, astfel încât în veacul ce va să vie să ne bucurăm, împreună cu risipitorul cel mântuit, în Ierusalimul cel de Sus, maica celor ce tră­iesc. Biserica celor întâi născuţi întru Hristos, Dom­nul nostru, Căruia I se cuvine toată slava în veci. Amin.

sursa: Sfantul Grigorie Palama „Omilii – volumul I ”, Editura Anastasia

Alţi 12 oameni furioşi ai lui Mihalkov

de Elena Dulgheru

Producator: Sony Pictures Classics Gen: Strain, Drama Premiera: 4 Martie 2009 Regizor: Nikita Mikhalkov Actori: Sergei Makovetsky, Nikita Mikhalkov

În primăvara lui 2006, la Bucureşti, Nikita Mihalkov anunţa continuarea filmului său “Soarele înşelător”; cunoscutul cineast a reuşit să evadeze pentru scurtă vreme de pe platourile de filmare, pentru a realiza un alt proiect, “12″, prezentat la ediţia din2007 a Mostrei de la Veneţia. Cu această ocazie, maestrul a fost onorat cu un Premiu Special “Leul de Aur” pentru întreaga operă.

Filmul este o replică sui-generis la celebrul “12 oameni furioşi” al lui Sidney Lumet, ce electrizase publicul anilor ’50. Realizat după un scenariu de Nikita Mihalkov, Vladimir Moisenko şi Aleksandr Novotoţki, “12″ tratează o problemă de maximă actualitate, ce a incitat interesul unor mari cineaşti din varii colţuri ale lumii: raportarea majorităţii la minorităţile (naţionale), violenţa interetnică şi toleranţa. Ce crede fiecare, la el acasă, despre terorism?

Cine este, de fapt, teroristul şi cine – victima? Cât de tare ne rezemăm pe idei preconcepute, când emitem o acuzaţie? Lars von Trier, Amos Gitai, Alejandro Gonzales Innaritu, Michael Hanneke – ca să ne referim doar la autorii unor opere de ultimă oră pe această temă – au oferit, fiecare, o serie de dezbateri ale spinoasei probleme, extrase din diferite culturi şi perspective spirituale.

Abordarea lui Nikita Mihalkov are ca obiect problema ruso-cecenă, iar ca subiect, şedinţa de emitere a verdictului judecătoresc privind vinovăţia unui adolescent cecen, acuzat că şi‑ar fi asasinat tatăl adoptiv, un ofiţer rus. Dar – susţine cineastul – “12″ nu este un film politic, adică un film despre un anumit război şi conflict interetnic sau despre greşelile unui anumit stat, ci despre modul de a gândi şi simţi al fiecăruia dintre noi. Iar filmul lui Sidney Lumet este – potrivit declaraţiilor aceluiaşi – doar un punct de pornire.

Realizată în cea mai bună tradiţie a filmului de cameră rusesc, pelicula, catalogată de realizatori drept thriller psihologic, beneficiază de o suită de prestaţii actoriceşti de excepţie – Nikita Mihalkov, Serghei Makoveţki, Serghei Garmaş, Valentin Gaft, Mihail Efremov, Aleksandr Adabaşian…, cu toţii capete de afiş ale ecranului rusesc actual, care ţin spectatorii cu sufletul la gură pe durata a două ore şi jumătate. Şi asta într-un film cu o distribuţie 80% masculină, pus în scenă într-un decor auster, alcătuit majoritar din interioare.

Problematica, dar mai ales mizanscena amintesc de dipticul “Dogville” – “Manderlay” ale lui Lars von Trier, unde, într-un crescendo al tensiunii psihologice ce duce drama aproape spre paroxism, tot într-o sală de sport cu decoruri minimale, se discută despre societate, minorităţi, discriminare. Doar că, spre deosebire de dipticul lui von Trier, personajul incriminat nu intră în relaţie cu acuzatorii, ba este lipsit chiar (prin gest şi cuvânt) de funcţie dramaturgică directă: nu contează dacă puştiul cecen e vinovat, ci disponibilitatea societăţii de a-i lua problema în serios.

De altfel, calitatea excepţională a interpretării – numită de Mihalkov “energie din interiorul cadrului” – este atuul forte al filmului şi a constituit argumentul principal al juriului veneţian. Maestru al kammerspiel-ului (să ne amintim de filmele anilor “70) şi al lucrului cu actorii, regizorul-co-scenarist şi producător mărturiseşte că nu apelează la casting, ştiind dinainte actorul ideal pentru fiecare rol.

Mihalkov nu-şi ascunde tehnica de lucru, expusă şi la master-class-ul susţinut astă-primăvară la Teatrul Naţional din Bucureşti: fiecare secvenţă se filmează simultan cu mai multe camere (patru, de pildă), niciunul dintre actori neştiind cine va fi surprins în prim-planul cadrului următor.

Astfel, întreaga trupă actoricească joacă cu aceeaşi intensitate, păstrează “starea scenică” şi participă în egală măsură la dezvoltarea tensiunii emoţionale, pe care o transmite peliculei.

Ca rezultat, filmul păstrează o vibraţie a emoţiei umane pe care, se zice, doar actul teatral mai e capabil să o redea. “Sunt convins – mărturiseşte cineastul – că, dacă înăuntru există energie, dacă unsprezece actori îl ascultă pe al doisprezecelea şi această energie apare în cadru, acest lucru trebuie să se transmită şi în sala de proiecţie. Astfel, se creează acel câmp energetic, care susţine interesul spectatorului. Iar spectatorul preţuieşte nu doar şi nu atât energia actorilor, ci pe cea proprie, consumată în timpul vizionării”.

Farmecul filmului constă în acest flux al energiei actoriceşti ce se mută, imprevizibil, de la un grup la altul al celor 12 juraţi, pentru a transforma o mulţime amorfă şi dezinteresată de funcţionari, preocupaţi iniţial doar de propria carieră şi veniţi să semneze cât mai repede o hârtie, într-o echipă reală, interesată de un ideal înalt: adevărul (despre băiatul cecen), ba chiar motivată de un deziderat moral – asigurarea capacităţii de supravieţuire a puştiului în societatea Rusiei contemporane. Abia în momentul când fiecare funcţionar se identifică cu alteritatea, el e capabil să-şi trateze “obiectul muncii” ca pe o persoană.

Dar pentru a ajunge aici e nevoie, uneori, de o cale lungă: aceea a eliberării de automatisme, a depăşirii reflexelor de autoapărare, a deschiderii către celălalt. Iată un exerciţiu uman rar în cinematograful de azi, pe care filmul de cameră “marca Mihalkov” reuşeşte să îl susţină. Iar tema, de maximă actualitate, recomandă filmul nu numai lui Putin (cum intenţionează Mihalkov), ci tuturor celor preocupaţi de supravieţuirea morală într-o societate conflictuală cum e cea de astăzi.

sursa: adevarul.ro

Traian Braileanu: Teoreticianul fundamentarii metafizice a sociologiei

de Cezarina Barzoi, Ionut Baias

O personalitate mai putin cunoscuta publicului, dar care a avut o atitudine de exceptie in temnitele comuniste.

Traian Braileanu Foto: Hotnews

Refuza catedra oferita de Universitatea din Viena pentru a veni in tara

Traian Braileanu se naste la 14 septembrie 1882 in comuna Balca, judetul Suceava, intr-o familie de dascali romani. Inca de pe bancile gimnaziului – pe care il sfarseste la Radauti – a fost remarcat pentru puterea inteligentei lui. Si-a facut studiile universitare la Cernauti (doctorat 1908), licentiat al Facultatii de Filosofie din Cernauti si Viena unde a audiat cursuri de flosofe moderna (in special despre Kant; e unul din principalii traducatori romani ai filosofului german), si cursuri de Drept (in special de Drept Roman).

Renumitul profesor de la Universitatea din Cernauti, Richard Wahle, autor de valoroase lucrari de filosofie, l-a considerat pe Traian Braileanu cel mai talentat elev al sau din tot cursul carierei lui. In 1919 Consiliul profesoral al Universitatii de la Viena i-a oferit o catedra de filosofie, pe care o refuza si revine in tara.

Se casatoreste cu o romanca din Bucovina, Ecaterina Sileon, cu care intemeiaza o numeroasa si fericita familie. Este profesor la Liceul „Aron Pumnul”. Curand, ajunge fost profesor de Sociologie, Politica si Istoria Filozofiei la Universitatea din Cernauti intre anii 1920-1940, unde studentii il numeau Socrate. Devine decan al Facultatii de Litere si Filosofie din aceeasi localitate, membru al Academiei de Stiinte Politice de pe langa Columbia University din New York.

Gandirea sociologica. Unul dintre cei mai mari sociologi ai Romaniei

Este cunoscut ca unul dintre cei mai mari sociologi ai Romaniei, facand scoala sociologica la Cernauti; a desfasurat o bogata activitate publicistica. Teoretician al nationalitatii in sociologie, Traian Braileanu a initiat infiintarea Grupului Iconar la Cernauti, in 1931 (membrii marcanti: Mircea Streinul, Ion Rosca, George Drumur s.a.), iar intre anii 1935-1940 a fost Directorul revistei Insemnari Sociologice din acelasi oras; a condus la Sibiu (refugiat din Bucovina ocupata de bolsevici) revista Inaltarea (1940-1941). Ideea desavarsirii nationale – in perspectiva mantuirii  – este in centrul preocuparilor sale.

Statul national, spune Braileanu, este forma ideala de convietuire umana si repezinta incheierea unei evolutii in care se face trecerea de la starea nedeslusita a unei natiuni la o lamurire a personalitatii ei. Crearea Statului National Roman, dupa unirea teritoriala, trebuie sa inceapa cu procesul de nationalizare al paturii conducatoare. El vede in fiecare familie o citadela a patriei.

Ministru al Educatiei Nationale, Cultelor si Artelor (1940-1941)

Lagarul de la Targul Jiu azi Foto: Hotnews

Preocupat de soarta tarii intregite este activ pe plan politic, luptand alaturi de personalitatile care au pus bazele Romaniei Mari, maresalul Alexandru Averescu si istoricul Nicolae Iorga. In anii ’30 se alatura tinerei formatiuni Legiunea Arhanghelul Mihail fiind numit membru al Senatului Legionar, inca de la constituirea acestui for de conducere, in 1929. Participa la Congresul Asociatiei Studentesti Crestine “Stefan cel Mare” (14-16 Septembrie 1929), de la Manastirea Putna, tinut sub presedintia lui Andrei C. Ionescu (al doilea congres al studentimii romane tinut la Putna, dupa cel din 1871, organizat de Iacob Negruzzi, Mihai Eminescu si Ion Slavici), unde rosteste o cuvantare despre problema dictaturii.

La 1 Mai 1936, se deschide tabara de munca legionara de la Radauti, sub conducerea profesor Traian Barileanu, in care se construieste o Biserica, care este inchinata Arhanghelul Mihail (patronul Legiunii). Este ales parlamentar pe listele Partidului Totul Pentru Tara in decembrie 1937.

Apartenenta la Miscarea Legionara ii aduce in postura de ministru al Educatiei Nationale, Cultelor si Artelor (1940-1941), unde isi alege colaboratori ca: Secretar General, sociologul Traian Herseni, cel mai bun elev al Profesorului Gusti, sau directori generali in diferitele ramuri ale invatamantului: Vasile Bancila, filosoful noii generatii, si Ion Ionica sociolog si scriitor.

In aceasta demnitate publica duce o deosebita activitate: Avand o conceptie de nivel european in calificarile ce le cerea profesorilor universitari (pe langa titluri si cursuri, sa aiba lucrari de specialitate, cu alte cuvinte: sa fie savanti), a numit Comisiunile de restructurare ale Universitatilor, formate din profesori universitari, care aveau misiunea sa examineze situatia fiecarui profesor si sa propuna indepartarea celor care nu corespundeau profesional si moral.

Prigoana dupa prigoana

Dupa 23 Ianuarie 1941, Traian Braileanu a fost arestat impreuna cu toti demnitarii legionari care au putut fi prinsi si incarcerati. A patimit sase luni in celulele Serviciului Secret de la Malmaison. La proces Traian Braileanu a avut o tinuta demna. In pauze, acuzatii si avocatii apararii se strangeau in jurul lui, sorbindu-i cuvintele. Cand i-a venit randul la integoratoriu, presedintele, instruit asupra cazului sau, l-a intrebat fara prea mare interes:

“Dar dumneata ce cauti aici?”. Profesorul a improvizat un mic discurs: “Am facut o comparatie. Mi-e rusine sa o spun. Unii elevi m-au asemanat cu Socrate. Socrate era un mare filosof grec care s-a straduit sa invete adevarul pe compatriotii lui. Totusi, atenienii l-au condamnat la moarte. Nu vreau sa ma compar cu el, dar cam asta e si situatia mea”.

Cum nu i s-a gasit nici un pretext serios si bun de a fi transformat in cap de acuzatie pentru “rebeliune”, a fost trecut in lotul celor destinati sa fie achitati. Dar in 1943 este internat in lagarul de la Targu Jiu, iar in 1946 a fost arestat de regimul comunist.

Neavand ce reprosa (ideologic si comportamental) profesorului Braileanu, inculpat in “procesul marii tradari” intentat lui Ion Antonescu si colaboratorilor sai (ca fost ministru al educatiei), ura crancena a comunistilor atinge apogeul in editorialul nesemnat intitulat “Chipurile lor…”, din Scanteia (9 mai 1946), prin batjocorirea verbala a celor incriminati: Traian Braileanu este “stors, desarticulat, cu chelia semanata de peri carunti, teposi, ca o perie tocita, cu gura stirba (din cauza presiunii psihice si a conditiilor de detentie a ajuns in acel hal, n.n.) din care cuvintele ies inconsistente, gelatinoase.

Condamnat la munca silnica pe viata. Este asasinat in chip bestial.

Penitenciarul Aiud - vedere de ansamblu

Astfel, este invinuit de „dezastrul tarii” si condamnat la munca silnica pe viata. Este depus la inchisoarea Aiud. Nu rezista conditiilor de detentie (si pentru ca avea 65 de ani), murind la scurt timp, fiind asasinat in chip bestial prin exterminare fizica la 10 Iulie 1947 (alte surse dau ca data a decesului 3 octombrie).

Trupul neinsufletit este inmormantat la Cimitirul Sfanta Vineri din Bucuresti; altfel, moastele sale ar fi zacut necunoscute alaturi de ceilalti martiri din temnita Aiudului. Memoria nu i-a fost insa uitata,  numeroase lucrari fiindu-i reeditae, profesorul Ilie Badescu, in Istoria sociologiei, considerandu-l cel mai mare sociolog roman.

A mai murit un camarad
Profesorului Traian Braileanu

A mai murit un camarad inchis la Zarca
si iarasi plange luna printre nori,
se leagana pe ape-n bocet arca
durerii noastre – plins, de-atatea ori.

Sunt fara grai si ni s-au dus de mult cocorii,
pe cerul nostru linistea-i blestem,
un Crist sta rastignit, voind priporii
sa nu fim niciodata cum suntem.

O raza, insa, de speranta: Paradisul
in ganduri ne-au fost vreri si amagiri,
ne-am multumit cu resemnarile, cu visul
atator asteptari si ne-mpliniri.

N-am fost viteji, dar n-am fost nici nevolnici, Doamne;
topit-am in credinta orice chin,
durutu-ne-au mai mult acele toamne
ce-au sangerat in minti, sub baldachin.

N-am fost eroi, nici sfinti, dar noi deschis-am poarta
sa fie neamul cremene si scut,
noi singuri sa ne facem sfanta soarta
asa cum in parjol ne-am cunoscut.

Un camarad ne-a parasit la Zarca veche,
cand luna printre gratii mai plangea,
din cerul nostru stramt, fara pereche,
s-a prabusit navalnic inc-o stea;

e steaua care da curajul si se-nchina
deschiselor celule inapoi;
ca vom avea si aer si lumina
si n-om muri in planset de turtoi.

Ne vom ruga urcand in branci – un veac se frange -,
pamantul tarii-n raiuri sa-l mutam,
caci steaua, ca o lacrima de sange,
cazuta e; macar sa n-o uitam.

A mai murit un camarad la Zarca-zarca,
suntem inca tarati pe-acelasi drum,
ani multi ne dor si poticnim, de parca
ne-am fi nascut din volbura si scrum.

Nu-i sacra voia ce din scancete ne doare,
nu-i moartea un prilej de intristari;
sa treaca noaptea, sa murim in soare
pe rugul fericitelor iertari.

Iar de va fi sa fim uitati – un stalp taciune -,
si fara cruci; in leganat de brazi
va fi atunci a noastra rugaciune,
un recviem prin scrasnetul de azi.

Vasile Blanaru Flamura – Din vol. Crini printre zabrele, Ed. SEPCO, Colectia ICONAR, Bucuresti, 2000.

Opera

OPERA:
I) Scrierile lui Traian Braileanu
a) Carti
1). Lucrari de sociologie stiintifica
Introducere in Sociologie. Editura librariei Ostasul Roman (Anton Rosca), Cernauti, 1923.
Sociologie generala. Tipografia Mitropolitul Silvestru, Cernauti, 1926.
Ethik und soziologie. Ein Beitrag zur Lösung des problems – individuum und Gesellschaft -. Tipografia Mitropolitul Silvestru, Cernauti, 1926.
Politica. Tipografia Mitropolitul Silvestru, Cernauti, 1928.
Istoria teoriilor sociologice. (Universitatea Regele Carol II, Cernauti. Facultatea de filosofie si litere. Curs editat de Iosif V. Antohi, student anul IV (filosofie), Cernauti, 1937, multiplicat. 623 pag.
Statul si comunitatea morala. Editura Insemnari Sociologice, Cernauti, 1937. Tipografia Mitropolitul Silvestru. 68 pag. Editia a II-a: Tipografia : Universul, Bucuresti.
Teoria comunitatii omenesti. Institutul de Arte Grafice Cugetarea, P. C. Georgescu-Delafras, Bucuresti, 1941. 639 pag.

b) Studii si articole in periodice, cu exceptia revistei Insemnari Sociologice
Cultura si Politica. In: Junimea Literara, Cernauti, XI (1915), Nr. 4-5, pag. 96-106.
Soziologie und Politik. In: Archiv für systematische Philosophie und Soziologie, Berlin, XXI (1928), pag. 317-336.
Soziologie in Rumänien. In: Kölner Vierteljahreshefte für Soziologie, V (1925/26), Heft 4, pag. 491-495. (Verlag von Duncker & Humboldt: München und Leipzig).
L’Etat et la comunité morale (Essai philosophique). In: Revue Internationale de Sociologie, Paris, 39, Nr. VII-VIII (Juillet-Aôut), 1931, pag. 341-373.
Filosofia sociala a lui Vasile Conta. In: Revista de Pedagogie, II, Cernauti, 1932.
Originele Metafizicei. Incercare asupra temeiurilor metafizice ale sociologiei. In: Revista de Pedagogie, II, Cernauti, 1932.
Sociologia lui T. G. Masaryk. In: Revista de Pedagogie, III, Cernauti, 1933. Reprodus in: Istoria teoriilor sociologice de Traian Braileanu, curs editat de Iosif V. Antohi, Cernauti, 1937, pag. 515-550.
Fundamentarea biologica a sociologiei si importanta ei pentru teoria si practica pedagogica. In: Revista de Pedagogie, IV, Cernauti, 1934. Reprodus in: Sociologia si arta guvernarii, Cernauti, 1937.
Sociologia in invatamantul superior si secundar. In: Revista de Pedagogie, IV, Cernauti, 1934.
Noui teorii politice. In: Revista de Pedagogie, V, Cernauti, 1935. Reprodus in: Sociologia si arta guvernarii, Cernauti, 1936, pag. 215-229.
Essai sociologiques sur la liberté humane. In: Révue Internationale de Sociologie, Paris, Janvier-Fevrier, 1937.

c) Insemnari Sociologice Cernauti: 1935-1939; Bucuresti: 1940. Director: Prof. univ. Dr. Traian Braileanu. Lunar. Nr. prim: 5 Aprilie 1935, Anul I; Nr. ultim: 5 Noiembrie 1940, Anul V.
Tipografii: Suceava, tipografia Orendovici; Cernauti, tipografia Mitropolitul Silvestru; Bucuresti, imprimeria Universul.

2) Scrieri filosofice
Despre conditiunile constiintei si cunostintei. Tipografia J. Balan & M. Wiegler. Libraria editoare H. Pardini, 1912, XI, 148 pag.
Die Grundlegung zu einer Wissenchaft der Ethik. Wien und Leipzig: Wilhelm Braumüller, Universitas – Verlags – Buchandlung. Druck von Friederich Jasper in Wien, 1919, 290 pag.
Vasile Gherasim (1892-1933). In: Codrul Cosminului, VIII, Cernauti, (1933-1934), pag. 553-561.
Gaston Bacheland: La Dialectique de la Durée. In: Revista de Pedagogie, VII (1937), Cernauti.
O carte noua despre Schopenhauer. In: Revista de Pedagogie, VIII (1939), Cernauti.
Traduceri din Immanuel Kant:
Immanuel Kant: Intemeierea metafizicei moravurilor. Editura Casei Scoalelor, Bucuresti, 1929, 167 pag. (Publicatiunile Institutului Pedagogic – Cernauti).
Immanuel Kant: Critica ratiunii pure. Editura Casei Scoalelor, Bucuresti, 1930. Tipografia Bucovina, I. E. Toroutiu, 664 pag. (traducere insotita de o schita biografica si o prefata de Traian Braileanu).
Immanuel Kant: Critica ratiunii de judecata. Editura Academiei Romane, Bucuresti, 1940. Tipografia Monitorul Oficial, Bucuresti, 378 pag. (traducere insotita de o introducere de Traian Braileanu).
Immanuel Kant: Ideea unei istorii universale. Ce este ‘Luminarea ?’ Inceputul istoriei omenirii. – Spre pace eterna. Editura Casei Scoalelor, Bucuresti, 1943, 174 pag (traduceri cu un studiu introductiv de Traian Braileanu).

3) Scrieri politice
Romania si criza europeana. In: Junimea Literara, X, Nr. 1-2 (Ianuarie-Februarie) 1913, pag. 17-20, Cernauti.
Aurel Onciul si ideea democratiei. In: Scoala, VI, Nr. 15, 1 Noiembrie 1921, Cernauti.
Structura societatii bucovinene inainte si dupa Unire. In: Societatea de Maine, I, Nr. 21, Septembrie, Cluj. Reprodus in: Sociologia si arta guvernarii, Cernauti, 1937, pag. 189-204.
Problema Capitalei. In: Convorbiri Literare, XLI, Octombrie 1924, pag. 780-792, Bucuresti.
Sociologia si arta guvernarii (articole politice). Editura Insemnari Sociologice, Cernauti, 1937. Tipografia Mitropolitul Silvestru, 259 pag. Editia a II-a: Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1940.
Doctrina legionara si stiinta sociala. In: Almanahul ziarului CUVANTUL, Bucuresti, 1941, pag. 95-97.
Immanuel Kant si noua ordine europeana. In: Immanuel Kant: Ideea unei istorii universale…etc., Bucuresti, 1943, pag. 9-60.

4) Scrieri pedagogice
Universitatea taraneasca. In: Revista de Pedagogie, III, caietul I-II, pag. 145-159, Cernauti, 1933.
Rolul social al invataturilor. In: Revista de Pedagogie, VI, caietul II, Cernauti, 1936.

5) Scrieri literare
Irina (nuvela). Editura Societatea Tipografica Bucovineana, Cernauti, 1908. 58 pag.
Moartea iepii (schita umoristica). In: Junimea Literara, I, Nr. 2, 1904, pag. 24-25, Cernauti.
Grindica (schita). In: Junimea Literara, I, Nr. 8, 1904, pag. 131-133, Cernauti.
Un flacau tomnatec (schita). In: Junimea Literara, II, 1905, pag. 9-11, Cernauti.
Dihania (schita). In: Junimea Literara, II, 1905, pag. 69-71, Cernauti.
Nunta lui Chirila (schita). In: Junimea Literara, V, 1909, Cernauti.
Imi scrii; Balada; Sonet (poezii). In: Junimea Literara, I, 1904, pag. 165 si 204; VII, 1910, pag. 30, Cernauti.

6) Scrieri didactice
Etica pentru clasa VIII-a secundara. Editia I-a: Editura Nationala, Ciornei S. A., Bucuresti, 1935, 197 pag.
Elemente de sociologie pentru clasa VIII-a secundara. Editura Nationala, Ciornei S. A., Bucuresti, 1935, 192 pag.

7) Manuscrise
Istoria doctrinelor etice. Curs universitar 1937.
Istoria doctrinelor politice. Curs universitar.
Immanuel Kant: Despre educatie, 1935.
Istoria filosofiei antice, medievale, moderne; Estetica generala; Immanuel Kant, viata si doctrina (cursuri).
Immanuel Kant: Critica ratiunii practice (traducere), 1932.

II) Scrieri despre Traian Braileanu
Bendescu, Vianor: Traian Braileanu un mare sociolog si filosof bucovinean. In: Drum, I, Nr. 1, Septembrie 1963, pag. 3-5, Mexico.
Bendescu, Vianor: Traian Braileanu, Soziologe und Literat. In: Der Südostdeutsche, XIV, Nr. 21, Noiembrie 1963, pag. 5, München.
Dr. Bensdorf, Wilhelm: Traian Braileanu. In: Internationales Soziologen Lexicon, Stuttgart, 1959.
Gusti, Dimitrie: Sociologie Generala. Raport. In: Analele Academiei Romane, Desbateri, XLVI, 1925-1926, pag. 172, Bucuresti.
Gyr, Radu: Curcubee si florete. In: Convorbiri Literare, LXIX, Nr. 1-3, (Ianuarie-Martie), pag. 112-113, Bucuresti.
Isac, Dumitru: Kant in traducerea lui Traian Braileanu. In: Revista Bucovinei, II, 1943, pag. 409, Cernauti.
Herseni, Traian: Traian Braileanu. In: Traiani Herseni – Sociologie Romaneasca. Tiparul Universitar, 1940, pag. 126-130, Bucuresti.
Iesan, Alexandru: Despre conditiunile constiintei si cunostintei. Tratat de filosofie de dr. Traian Braileanu. In: Junimea Literara, X, Nr. 6, Iunie, 1913, pag. 90-91, Cernauti.
Loghin, Constantin: Traian Braileanu. In: Constantin Loghin – Istoria literaturii romane din Bucovina (1775-1918), pag. 253-255, Cernauti, 1926.
Marmeliuc, Dimitrie: Viata politica si presa romanilor bucovineni dupa Unire. In: Zece ani…(1918-1928), pag. 245-262, Cernauti, 1928.
Petrescu, Nicolaus: Traian Braileanu, Professor an der Universität Czernowitz – Sociologia Generala. In: Kölner Vierteljahreshefte für Soziologie, V, pag. 458, Köln, 1926.
Posteuca, Vasile: Traian Braileanu (note in rubrica seriala ICONAR). In: Drum, IV, Nr. 2, Aprilie-Iunie, pag. 7, 1968. Mankato/Minn., St. Unite.
Sima, Horia, Comandantul Miscarii Legionare: Traian Braileanu. In: Tara si Exilul, II, Nr. 11, 1 Septembrie 1966, pag. 4-36, Madrid, Spania.
Topa, Leon: La Sociologia in Romania. In: Ganus (organo del Comitato italiano per lo studio dei problemi della populazione), III, Nr. 1-2, Mai 1938, pag. 137-158, Roma, Italia.
Idem extras: 25 pag.
Richard, Gaston: Traian Braileanu – Immanuel Kant: Critica ratiunii pure (traduction de la critique de la raison pure en langue romaine). In: Révue Internationale de Sociologie, XXXIX, Nr. 7-8, Iulie-August 1931, pag. 435-438, Paris, Franta.

sursa: hotnews.ro

Sfantul Cuvios Maron – 14 februarie

Cuviosul acesta îmbrăţişând viaţa sub cerul liber, s-a dus pe vârful unui munte ce era cinstit în chip deosebit de elinii cei vechi; şi aflând acolo un templu al demonilor, zidit de aceia, l-a sfinţit lui Dumnezeu şi a locuit acolo, făcându-şi un mic cort sub care numai arareori intra. Fericitul vieţuia cu mari osteneli, dar nemulţumindu-se cu acestea, altele şi mai mari a aflat. Iar Dătătorul de plată, Dumnezeu, după măsura ostenelilor lui, i-a dat şi măsura darului Său. Căci se puteau vedea boli stingându-se la rugăciunea lui, cutremur contenind şi demoni izgoniţi cu singură rugăciunea lui. El a făcut multe mănăstiri, pe mulţi prin nevoinţe aducându-i la Dumnezeu. În felul acesta sârguindu-se spre dumnezeiasca lucrare şi vindecând sufletele împreună cu trupurile, după o scurtă boală, s-a mutat din viaţă la pace.

sursa: calendar-ortodox.ro

“Omul Frumos” al lui Dan Puric

de Stelian Gombos

Motto: “Dan Puric n-a apărut întâmplător acum.
Cu o vorbă a lui Iorga: Vremea l-a scos în cale”

Omul frumos Dan Puric este un personaj misterios, talentat şi tulburător. Cu el şi datorită lui, poţi căuta şi chiar ai şansa de a găsi frumuseţile şi adevărurile ascunse în spatele lucrurilor vizibile.  Mi-am imaginat întotdeauna că undeva ar putea exista un monument, care să reprezinte Omul, cu O mare, adică Omul frumos. M-am întrebat ce ar scrie el la baza acestui monument sau, de fapt, ce a putut scrie în cuprinsul celei de a doua cărţi a lui, cu acest sugestiv titlu? Cu toate aceste gânduri şi stări m-am dus la Ateneul Român – la conferinţa (de fapt, întâlnirea de suflet şi comuniune) şi la prezentarea ori lansarea cărţii despre “Omul Frumos”. Şi acolo, în întâlnirea respectivă precum şi în cartea pe care am citit-o de-a lungul unei nopţi, aşezate şi blânde de februarie 2009, am găsit răspunsul, precum şi într-o declaraţie a sa de suflet, în care îşi asuma o identificare a lui cu harul pe care i l-a oferit Dumnezeu, acea scânteie divină ce arde în el, purururea, şi niciodată nu se (mai) stinge. „Nu ştiu dacă acest monument ar putea fi construit în afară – a declarat artistul. Dacă ar fi aşa, ar fi ceva mort. El ar trebui să fie în sufletul nostru. Şi dacă trebuie spus ceva, ar trebui spus în gând. În sensul că, neştiind de unde vii şi nici încotro te duci, păstrezi acea scânteie divină din tine, şi în acel timp binecuvântat nu mai poţi fi încălecat nici de doctrine, nici de ideologii şi nici de interese economice. Pentru că stăpânul tău suprem, în sensul bun, este acest mare anonim căruia îi spunem Dumnezeu. Şi atunci multe lucruri s-ar anula, şi iată, în acest fel, este un monument al Omului, închinat permanent lui Dumnezeu, fiindcă El ne-a lăsat acea scânteie divină din noi, ca să putem să ne desăvârşim.”

Şi, uite aşa “După atâta amar de băşcălie şi desnadejde, de autoflagelare, a sosit ceasul să spună cineva, pătrunzător şi adecvat, că nu este chiar o nenorocire să fii român (ba chiar să fii şi frumos). Dan Puric (Maestrul, Apologetul şi Mărturisitorul delicat şi sensibil) are o alcătuire orfică. Aceasta fiind opusul retoricii. Flautul său fermecat vine din adâncurile naţiei, având afinităţi organice cu interogaţiile pe care şi le-au pus în acelaşi sens intelectualii interbelici. Numai că el nu foloseşte semnul întrebării. Spre deosebire de cărturarii prezentului, Dan Puric aduce cu sine afirmaţia, lăsând dubiile şi aporiile pe seama belferilor. Recurge la memorie şi reaminteşte că în trecutul nostru recent există gropile comune ale unor martiri pe care le opune gropii de la Glina, carnavalului şi măscărilor mediatice. Leagă naţia de Dumnezeu cât se poate de strâns şi nu vede în români indivizi, ci personae. Este greu de clasificat în categorii (şi registre ori compartimente) culturale omul şi fenomenul Dan Puric. Şi aceasta deoarece Cultura nu mai există decât sub formă de “nişe”; tranşee obturate, ce nu comunică nici între ele, nici cu oamenii, deveniţi “ţinte” (“targets”). Iar formele de cultură sunt “produse”, întocmai ca telefoanele mobile şi pasta de dinţii (ori detergenţii şi înnălbitoarele de rufe). Dan Puric sfidează (ignoră şi contestă) atomizarea zilelor noastre, şi, întocmai ca Biserica, potrivit învăţăturii Sale, nu parcelează (nu fragmentează nici fărâmiţează) întregul, ci şi-l asumă. Li se adresează românilor (frumoşi) ca întreg, în felul în care un romancier ori un mare dramaturg nu scrie pentru “ţinte”, “nişe”, ci trimite în lume cărţi, nu “produse”. De aceea, Dan Puric are curajul susţinerii discursului ontologic. Rapsod şi propovăduitor ori propagator al bucuriei, intelectual ce se poate adresa unui mare număr de oameni, actor care adaugă ingredienţele vocaţiei în mesaj, mărturisitor ortodox şi îmbisericit…”  – conform remarcilor făcute de către Dan Ciachir în Prefaţa cărţii. Fiecare dintre acestea şi toate la un loc – iată întregul şi rotundul fenomen Dan Puric – dăruit şi dedicate prezentului şi, mai ales viitorului, adică posterităţii.

Între celelalte titluri şi compoziţii spirituale ale cărţii, la un moment dat, undeva la pagina 113 a lucrării, exprimând oarecum o concluzie ori o definiţie, Actorul şi Regizorul Creştin Dan Puric mărturiseşte că “A vorbi despre Omul Frumos în contextul în care trăim, într-o lume mutilată, a omului urât, într-o lume schilodită, într-o lume confuză, pe care, iată, o gustăm din plin, ce provocare extraordinară! Lumea de azi se găseşte într-un continuu process de urâţire. În noul imperiu al urâtului, frumosul este doar o amintire, care abia mai murmură sub marşul triumfal al unei lumi schilodite, aflată în plină ofensivă. Omul Frumos este ultimul strigăt de salvare, este ultima redută a umanităţii, în luptă cu oceanul de neomenesc care vine. Omul Frumos este ultimul suspin hristic pentru o lume aflată în cădere definitivă. De fapt, lucrul cel mai important, în epoca pe care o trăim, este să avem capacitatea să recunoaştem Omul Frumos. Omul Frumos nu mai este la modă. La modă este omul util, la modă este omul eficient, pragmatic.” Dan Puric – Apologetul şi Mărturisitorul, autentic şi neipocrit, care gândeşte cu propriul său cap, inclusiv atunci când vine vorba despre Biserica Ortodoxă – în care putem găsi sau regăsi Omul Frumos – al cărui Model Suprem este Iisus Hristos Domnul, dimpreună cu sfinţii săi, o recunoaşte şi o mărturiseşte, ca unul care în Ea a fost botezat, făcând acest lucru cu simplitate şi încredere, deoarece el este convins că credinţa se asumă… Ori, ca şi iubirea, credinţa se trăieşte – aşa cum se vede în permanenţă la Dan Puric; se mărturiseşte. Pentru că învăţătura ei este revelată de Dumnezeu şi formulată sub cea mai înaltă egidă spirituală – a Duhului Sfânt – de către Sfinţii Părinţi ai Sinoadelor Ecumenice. Nu prea ai ce să discuţi asupra dogmei, a “adevărului revelat” şi descoperit nouă, cei mult neputincioşi şi slugarnici. Tot ce poţi face este să te lupţi pentru ca el să fie păstrat intact, atunci când apare tentativa de corupere sau de ispitire. Căci, n-ai ce discuta cu ereticii şi cu atât mai puţin despre mistificări grosolane gen “Codul lui Da Vinci” ori “Evanghelia lui Iuda”. Aici nu încape opoziţia vechi/nou în felul disputei dintre clasici şi romantici. Însă intelectualul “pune botul” prin natura formaţiei sale şi prin teama de a nu fi considerat obscurantist ori demodat – potrivit afirmaţiilor, pline de responsabilitate făcute deseori de către Dan Puric.

După cum spunea, într-o altă împrejurare, scriitorul ori publicistul creştin Dan Ciachir: pe vremuri, mulţi se temeau să intre în biserică pentru nu a fi daţi afară din partid. Nu era “politic” să fii perceput şi catalogat drept credincios. Iar astăzi nu este “european” să baţi mătănii şi să te închini la icoane. Şi atunci, cu excepţiile de rigoare, intelectualul român recurge la jumătăţile de măsură: toarnă sifon în vinul mărturisirii şi obţine un spriţ (ori un spirit) ridicol, penibil şi mizerabil. Face hermeneutică, istorie şi sociologie a religiilor, denunţă lungimea slujbelor ortodoxe şi a parastaselor, îi declină babei Floarea frecventarea bisericii şi asumarea Tainelor, ba îi mai şi sminteşte pe unii clerici, cu înclinaţia şi predispoziţia lui pentru “dezbateri sincere”… Dar teologie nu ştie. Fiindcă teologia nu se deprinde numai în bibliotecă, tot aşa cum excursiile nu se fac doar pe hartă. Intelectualul nostru nu mai are priza la popor fiindcă nu-i cunoaşte (şi mai ales nu-i împlineşte) credinţa. N-o are de o sutăcincizeci de ani şi de aceea n-a avut niciodată dialog cu masele. Din acelasi motiv n-a putut să existe la noi un sindicat numit generic “Solidaritatea”. Pentru că între popor şi persoanele oficiale sau oficializate nu avem, mai nou, decât dialogul surzilor.

În schimb, Apologetul Dan Puric apără şi mărturiseşte, prin toate formele şi cu toate mijloacele mass media. O face firesc şi integral. Şi s-ar putea să facă şi şcoală, atrăgând prin sinceritatea, autenticitatea şi prin inteligenţa sa, luminată de Duhul scripturistic, patristic şi istoric. Este un apologet şi un propovăduitor strălucit. Unul de care comunitatea de credinţă şi iubire a Bisericii noastre poate avea realmente, nevoie. Cu alte cuvinte, Maestrul Dan Puric, tonifică destinzând şi (re)consolidând, descoperindu-ne şi arătându-ne, în acest chip spontan, credinţă, luciditate, creativitate, forţă şi atitudine de structura stâncii, ce ne cheamă şi ne îndeamnă pe fiecare să alegem, să fim: ce altceva dacă nu Omul frumos!…

Potrivit afirmaţiilor profesorului Gheorghe Ceauşu din Postfaţa cărţii “Dan Puric are o forţă inexpugnabilă, şi anume forţa cuvântului, în acest vacarm de voci el fiind un om al cărui adevăr provine din curajul de a fi liber. Eu cred că este unul dintre puţinii oameni liberi din această ţară. E drept că el este simpatizat, este apreciat de mii de oameni, majoritatea fiind tineri, dar nici celor mai în vârstă nu le este indiferent… Eu cred că Dan Puric răspunde unei nevoi, unei aşteptări. Şi anume, auzindu-l şi citindu-i cartea observăm că el are modele România interbelică şi România posibilă, dezirabilă, care trebuie reconstruită pe terenul milenar al ei. El exercită o funcţie compensatorie, vine cu o valoare lipsă. Şi are două mari surse: marii creatori, cu care noi ne mândrim pe drept cuvânt, pentru că au dimensiune universală, şi martirii din temniţele comuniste, pentru că martirii, prin jertfa lor, sunt modele de patriotism (autentic), de demnitate şi de sfinţenie. Acestea dunt modelele la care el se referă şi pe temeiul cărora propune să construim o Românie dezirabilă, profundă. Procedeul lui este similar cu cel al unui arheolog, reconstruind şi restituind chipul omului răsăritean, pe care-l propune fără să-l impună, cum cred unii denigratori ai lui, ca model de conduită şi comportament. Îmi aduce aminte de Cuvier, mare naturalist francez, care a reconstruit întregul unui animal dintr-o mandibulă şi un femur. Acest act s-a numit corelarea organelor. Şi aici, se reconfigurează în această carte un tip de om frumos şi bun, într-o societate aflată în disoluţie şi dezmembrare a micilor comunităţi, o societate în care instituţiile nu funcţionează şi unde presa clamează autismul, neputinţa şi imoralitatea conducătorilor… O problemă reală a culturii noastre actuale, care răzbate în textele lui Dan Puric, este aceea privitoare la atitudinea noastră faţă de trecut, care există sculptat şi brodat în acţiuni, fapte şi obiecte simbolice. În ceasul acesta al istoriei trebuie să ne edificăm mental asupra optativelor şi imperativelor lui, având în vedere faptul că trecutul este realitatea de care mai mult noi avem nevoie decât are ea de noi. Revenind la Dan Puric, remarcăm că el face apel la memorie ca să ştim cine suntem, pentru că identitatea, oricare identitate, şi a unui individ, şi a unui neam, şi a unei colectivităţi îşi are sursa (şi resursa) în trecutul ei… De aceea, eu susţin că Dan Puric este deosebit de complex şi (totodată) foarte necomplicat. Actoria este profesia lui de bază, dar el este cu mult mai mult decât atât. Prin discursul său teoretic (cu aplicaţii concrete în practică), verbal şi în scris, dar şi prin creaţia lui artistică, acestea având o unitate simfonică şi fiind complementare ca limbaj, se instituie, se prezintă ca un asanator de reziduri mai vechi ori mai recente, din perspectivele ortodoxiei răsăritene, pe calea asumării integrale a trecutului, însă cu discernământ. Obiectivul său principal, sau inamicul lui de vază, este uitarea, şi nu atât oamenii, înşişi. Pentru că Dan Puric este paşnic, îşi iubeşte foarte mult semenii, face totul pentru ei şi pentru ţară. Este unul din cei mai curajoşi oameni ai timpului nostru pe care îi cunosc, fiind preocupat permanent de regenararea spiritualităţii româneşti şi a conduitelor oamenilor de astăzi. El are ca teză şi ipoteză de lucru, faptul că o condiţie a definirii identităţii şi a asumării acestei identităţi este păstrarea şi cultivarea demnităţii creştine. Aceasta este calea, terapia pe care o oferă (cu timp şi fără timp), spre a reconstrui modelul nostru cultural, afectate şi deteriorate: generarea sau regenerarea, reactualizarea de noi reflexe şi respingerea reflexelor denaturate. El este un acuzator public al nemerniciei, al celor investiţi electoral şi al laşităţii, când nu fac şi nu decid ceea ce trebuie, ori din incompetenţă, ori din rea voinţă, pentru binele întregii ţări. Toţi vorbesc de binele ţării, toţi folosesc formule demagogice, dar nu se observă o îmbunătăţire a ansamblului social. Eu cred că Dan Puric este un exponent al spiritaulităţii româneşti care va să fie, care ar trebui să fie… În altă ordine de idei, întrucât lucrarea de faţă este o carte aparte, adică mai puţin obişnuită, iar autorul ei este arhicunoscut, nu putem presupune că imboldul elaborării ei ar fi putut să fie nevoia de afirmare şi audienţă, ci, mai degrabă, o stare temătoare, teama că omul ar rămâne captiv caruselului în care a fost atras. Nu ne rămâne altceva, decât să credem că este un act în şi prin care se manifestă (doar) sentimentul datoriei…

Cartea de faţă este una de antropologie culturală şi în ea se conturează un vis – visul lui Dan Puric. El visează nu numai pe scenă, ci şi în scris. În visul acesta, căci, să nu uităm, există o sintagmă foarte circulată, şi anume “visul American”, pe care Mircea Eliade a înţeles-o ca mit al mentalităţii americane, adică “mitul progresului infinit”, se portretizează un tip de om aşa cum ar trebui să fie. În felul acesta, visul la care ne referim ne apare ca o speranţă luminoasă pusă în faţa unei populaţii amnezice. Acest model este afirmativ, pozitiv, nu este îndreptat împotriva unui alt model şi nici nu este impus, ci sugerat în mod cât se poate de elegant, dorit, năzuit. Maestrul Dan Puric sparge şi modifică structural tiparul existent (neoriginal şi superficial), şi ca orice novator, face acest gest negratuit în virtutea unui tipar verificat îndelung (autentificat ca fiind cel original şi originar), tipar ca model de viaţă verificat istoriceşte, ce se opune, bine înţeles, tendinţelor haotice actuale. Altfel spus, este o propunere de unghi şi de perspectivă asupra omului, la care ar fi bine să (ne) gândim şi care ar putea fi un reper pentru conduita şi comportamentul fiecăruia dintre noi. Ceea ce se afirmă în carte şi se descrie, se realizează printr-un text captivant, deoarece însuşi autorul este o persoană charismatică. Aceste date, idei şi titluri ale cărţii şi ale omului frumos – autorul ei Dan Puric, au fost validate de către cititorii primei cărţi: “Cine suntem”, al interviurilor – pe care el a continuat a le acorda, apoi de către ascultătorii talk-show-urilor de la posturile de televiziune (ce sunt, poate singurele, aşteptate cu sincer şi viu interes ori plăcere) şi de către numărul mare de spectatori, ce l-au aplaudat… Autorul, ca un adevărat sculptor, a rafinat cu tandreţe şi acurateţe portretul omului întreg (şi, deci, şi frumos), tinzând şi aspirând mereu prin simţire şi sfinţire, cuget şi faptă, solidar reunite către desăvârşire, sau, cu alte cuvinte, omul cum ar trebui să fie. Acestea ne permit să considerăm cartea, pe drept cuvânt, ca o mărturisire de credinţă, cristalizată într-un construct, în care se împletesc şi se îmbină poiesis-ul cu poetica virtualităţii şi intensiunea cu extensiunea sufletească…

Configurarea Omului frumos de către artistul Dan Puric are implicit un urcuş spre altitudinea stadiului moral şi religios, presărat, nimbat şi însoţit de o smerenie şi umilinţă active, fiindcă are de învins vrăşmaşi şi duşmani redutabili cum ar fi: uitarea, oportunismul, laşitatea, ipocrizia, slugărnicia, indiferenţa, ignoranţa, sfidarea valorilor autentice, aroganţa, zeflemeaua, băşcălia şi, mai ales, ateismul. Prin urmare, cu toţii suntem chemaţi la reaşezarea în locul acestora a virtuţilor şi aspiraţiilor curate şi sincere, fapt ce presupune cultivarea unei atitudini ferme şi curajoase, plină de responsabilitate şi spirit de jertfă ori sacrificiu, ceea ce ne-ar arăta faţa senină şi frumoasă a acestui om. Omul frumos este cela care va zâmbi în mod natural şi firesc, iar nu crispat ori prefăcut, ca acum, care va vorbi limba curată românească şi nu cea murdărită de mitocani, analfabeţi, inculţi şi ţoape. Lui i se opun însă, cu subtilitatea lecturilor trecutului pe care-l detestă, (şi) intelectualii autoititulaţi, epigonii cu pretenţii fără fundament, pe care, dacă îi radiografiem şi-i citim, în amonte, nu sunt decât urmaşii şcoliţi şi rafinaţi ai ideologiei brutale şi perfide, comuniste, de care am crezut că am scăpat cu totul şi definitiv. Aceasta probează încă o dată forţa şi inerţia prejudecăţilor, la care vine în întâmpinare semnalele de alarmă şi sensul ori rostul discursului Mărturisitorului Dan Puric…”

Aşadar, Dan Puric, ca om, ca persoană, este captivant şi fermecător, ca vorbitor în public este fascinant, ca actor sau regizor este original şi inspirat, ca pedagog este un model elastic şi flexibil, spiritual dar sobru şi ferm ori categoric, chiar cât se poate de tranşant, însă nu radical dus la extrem. El însuşi este un model şi un exemplu pentru ceea ce aspiră şi năzuieşte să devenim toţi, adică să ne primenim, revenindu-ne din zăpăceala şi din dezorientarea care ne stăpâneşte şi ne caracterizează în aceste vremuri şi răstimpuri. Pe de altă parte, el este o conştiinţă vie şi asumată, ori aceasta înseamnă dedicare voluntară în spaţiul acesta fără limite, însă fertil şi fecund, al neliniştii, îngrijorării şi preocupării. Prin ce face pe scenă şi prin ceea ce afirmă în faţa miilor de oameni şi tineri ce îl aclamă entuziasmaţi, şi prin aceste două cărţi deja, el nu face altceva decât să destindă spiritul românesc, adică să îl însenineze cu umorul său profund, neaoş şi tandru, însă în acelaşi timp, îl cheamă la renaştere, revenire, reînviere şi regenerare, la a fi, cu alte cuvinte, ceea ce este prin şi în esenţă, trimiţând la demnitatea şi la sfidarea istoriei nefaste; practic vorbind, din punct de vedere duhovnicesc, el a ajuns să curăţe poteca spre Biserică. Toate acţiunile şi demersurile sale, mai cu seamă în şi din ultimii ani, cuprind subiecte şi probleme de o actualitate dureroasă şi, totodată, foarte prioritară, aşa încât ea poate fi considerată o strădanie arheologică şi istorică încercată şi reuşită a etnicului românesc. Problema şi ideea de identitate este abordată de către el în mod analitic şi din mai multe puncte de vedere, insistând asupra tensiunii: mutilare, deteriorare, degradare versus dăinuire şi eternizare ori permanentizare şi înveşnicire, apoi exterminare şi excludere versus tăria şi icluziunea credinţei creştine. Naţiunea şi neamul ori poporul în cuprinsul acestui discurs sunt una şi împreună, sinergetice, fac o valoare supremă pentru noi, dar care poate fi, cum sugerează el, fără orgoliu, o pildă pentru alţii, demnă de luat în seamă.

În încheiere – că tot ne aflăm în aceste zile, binecuvântate de Dumnezeu Preabunul – la ceas şi moment aniversar – al împlinirii a cincizeci de ani de viaţă, îi dorim Maestrului şi Artistului, Apologetului şi Mărturisitorului precum şi Omului frumos Dan Puric – să-i dea Atotputernicul Dumnezeu ani buni în continuare, bicuvântaţi şi rodnici, cu mult folos şi cu multe împliniri duhovniceşti!… Un sincer şi călduros “La Mulţi şi Fericiţi Ani!”…

sursa: revistalumeacredintei.ro

Ce va sa fie?

Autoritatile din Sanatate lanseaza programe de screening pentru cancerul de col uterin si cel de san

– Cele doua programe vor costa 70 de milioane de euro

Ministrul Sanatatii, Ion Bazac, a anuntat, joi, la Cluj, ca va lansa doua programe de screening, pentru cancerul de col uterin si pentru cel san. “Este extrem de important ca ministerul sa dedice preventiei oncologice un segment important din finantarea pe care o acorda, impreuna cu CNAS, asistentei medicale din Romania”, a declarat Ion Bazac dupa o vizita la Institutul oncologic din Cluj-Napoca, potrivit newsIn.

Cele doua programe vor costa 70 de milioane de euro, a spus ministrul. Ministrul a fost insotit la Institutul Oncologic de seful Casei Nationale a Asigurărilor de Sanatate (CNAS), Irinel Popescu.

Incasarile din contributia la asigurarile de sanatate vor scadea cu cel mult 15%

Bazac a mai spus ca, in cel mai rau caz, incasarile la bugetul asigurarilor medicale vor scadea in aceast an cu 15%, fata de 2008. “Este foarte greu sa previzionam in acest moment. Cel mai rau astept sa avem incasari de 85% fata de nivelul anului trecut, dar sigur ca ele depinde foarte mult de modul in care evolueaza economia”, a afirmat ministrul.

Demnitarul a adaugat ca, incepand cu 1 iulie 2009, ministerul va implementa o serie de masuri care vor contracara efectele acestei scaderi. “Discutam de pachetul general de servicii, discutam de co-plata, pentru o anumita parte a serviciilor medicale, discutam de asigurari complementare. Toate acestea vor aduce fonduri suplimentare spitalelor”, a mai afirmat ministrul.

sursa: ziua.net

Au reimpachetat cumva campania esuata pentru imbolnavirea si sterilizarea femeilor noastre prin vaccinarea HPV, sub egida unui program de “screening” ?

Dati atentie oameni buni, au ramas nefolosite vaccinurile pe care noi contribuabilii am platit zeci de milioane de euro  – asta-i doar o gaselnitza pentru a va face sa fa injectati.

Ia’ priviti aici ce-au patit femeile care s-au increzut in sistem:

http://www.chartingstocks.net/2009/02/video-mercks-hpv-vaccine-ruins-girls-life/

http://nuvaccinurilor.blogspot.com/

A inceput “Anul lui Darwin”, cu … Remus Cernea

Ca dl Remus Cernea prezinta tendentios situatia religioasa din Romania, cred ca o stie orice crestin avizat. Ca Ministerul Educatiei “sacrifica” jumatate din elevii din Romania daca nu extinde programa biologiei pro-evolutioniste, in toti anii daca se poate, am aflat acum. Puteti citi si dumneavostra materialul de mai jos, postat chiar pe siteul oficial al organizatiei Asociatia Umanista Romana:

În „Anul Darwin” Ministerul Educaţiei sacrifică jumătate din elevii României

Prin conferinţa de presă de astăzi de la ora 13.00 de la Muzeul de Istorie al Bucureştiului (Palatul Şuţu – din Bd. Brătianu nr. 2), Asociaţia Umanistă Română, în parteneriat cu Muzeul Naţional de Istorie Naturală „Grigore Antipa” şi Revista National Geographic România, va da startul oficial campaniei „Anul Darwin”.

„Anul Darwin” marchează 200 de ani de la naşterea naturalistului şi 150 de ani de la publicarea cărţii „Despre originea speciilor”. În peste 40 de ţări vor avea loc numeroase manifestări de celebrare a operei şi vieţii lui Charles Darwin şi de promovare a ştiinţei şi evoluţionismului.

Şi în România vor avea loc conferinţe, dezbateri, concursuri pentru tineri pe teme de evoluţionism, proiecţii de film, editarea unor pliante şi reviste, realizarea unor numere speciale dedicate evoluţionismului în diverse publicaţii şamd.

La conferinţa de presă de astăzi va fi lansat oficial şi site-ul campaniei „Anul Darwin” – www.evolutionism.ro

După ce România, în mod cu totul ruşinos, a eliminat teoria evoluţiei din programa de biologie pentru clasele a XI-a şi a XII-a, devenind singurul stat european care a recurs la o astfel de măsură, recent s-a anunţat că începând cu anul şcolar 2009-2010, teoria evoluţiei va fi din nou studiată în învăţământul preuniversitar, fiind cuprinsă în programa de biologie pentru clasa a VIII-a.

Asociaţia Umanistă Română salută această decizie dar o consideră, în acelaşi timp, nesatisfăcătoare întrucât se rezolvă astfel doar parţial problema predării teoriei evoluţiei în învăţământul preuniversitar. Creaţionismul este predat timp de 12 ani la orele de religie şi doar cca 14% dintre elevii din clasele a VII-a până în clasa a XII-a consideră evoluţionismul corect, 73% fiind adepţi ai creaţionismului, conform studiului privind „Calitatea educaţiei în învăţământul preuniversitar” realizat de Metro Media Transilvania şi Agenţia pentru Strategii Guvernamentale în 2007.

Cerem Ministerului Educaţiei să reintroducă teoria evoluţiei şi în programa de clasa a XII-a, altfel urmând ca 6 promoţii de elevi din România să fie privaţi în învăţământul public de accesul la informaţia ştiinţifică privind originea vieţii şi a omului. Aceasta întrucât în ultimii doi ani şcolari nu s-a mai studiat deloc teoria evoluţiei la biologie, iar dacă ea va fi introdusă doar în programa de clasa a VIII-a, se vor adăuga 4 promoţii de elevi care, începând cu anul şcolar 2009-2010, vor fi la liceu şi care nu vor avea în programă teoria evoluţiei, nestudiind-o nici până acum la şcoală.

Remus Cernea

Preşedinte Asociaţia Umanistă Română

www.secularhumanism.ro

tualegi.eu@gmail.com

sursa: revistalumeacredintei.ro

Barak a bombardat degeaba Gaza

Blocul partidelor de dreapta si al celor religioase sunt, conform ultimelor sondaje, principalii castigatori ai alegerilor legislative desfasurate ieri in Israel. Rata de participare a electoratului israelian a fost mai mare decat cea inregistrata la scrutinul din 2006. Armata israeliana a impus pentru 24 de ore o blocada totala asupra Cisiordaniei, pentru a impiedica tentativele de atentate. Politia a intervenit pentru a opri confruntarile dintre populatia araba din Israel si ultranationalistii evrei.

Sectiile de votare din Israel au fost deschise ieri pentru alegerile legislative, marcate de o ascensiune a partidei de dreapta si de un duel strans intre Benjamin Netanyahu si Tzipi Livni. Profetiile privind o prezenta redusa la urnele de vot s-au dovedit neintemeiate, fiind aproape sigur ca numarul votantilor va trece de 70% din populatia cu drept la vot, depasindu-se astfel procentul votantilor de la alegerile precedente din 2006. Toate cele 33 de partide angajate in cursa alegerilor s-au straduit sa atraga de partea lor parte din masa “nehotaratilor”, estimata la aproape un milion de votanti. Un simpatizant al “Partidului Barbatilor care-si apara drepturile in familie” s-a legat cu lanturi in semn de protest impotriva “dictaturii femeilor in viata familiala”. Likud si Kadima sunt creditate cu cate 25 de mandate fiecare, in timp ce partidul laic de dreapta Yisrael Beitenu, condus de Avigdor Lieberman, se afla pe pozitia a treia, devansand Partidul Muncii al ministrului Apararii, Ehud Barak, potrivit sondajelor. In timpul campaniei, nici Benjamin Netanyahu nici Tzipi Livni nu au exclus o guvernare alaturi de Avigdor Lieberman, care si-a desfasurat campania punand la indoiala “loialitatea” minoritatii arabe din Israel, aproximativ 1,2 milioane de locuitori, reprezentand circa 20% din populatie. Pe listele celor 9263 de sectii de vot sunt inscrisi 5.278.985 de cetateni cu drept de vor, numarul alegatorilor nehotarati fiind foarte mare, o alta necunoscuta majora fiind rata de participare.

Violente electorale

Armata israeliana a impus o blocada totala de 24 de ore asupra Cisiordaniei, pentru a impiedica tentativele de atentate care ar fi putut surveni ieri. Punctele de trecere intre Israel si Fasia Gaza au fost inchise ieri cu exceptia celui de la Erez pentru “cazurile umanitare”, a adaugat purtatorul de cuvant. Un incident grav a avut loc in orasul Umm el Fahm, din Galileea, locuit de cetateni israelieni arabi. Seful Comisiei electorale care trebuia sa vegheze la buna desfasurare a alegerilor a fost numit Baruch Marzel, campionul ultranationalismului evreiesc, cu multe penalitati la activ. Locuitorii si primarul orasului au declarat ca Marzel nu va fi lasat sa intre in oras, si din tot Israelul au sosit la Umm el Fahm activisti evrei ai diferitelor organizatii civice pentru a-i sustine pe arabi. In ultima clipa, Politia a decis sa anuleze numirea lui Marzel, si in locul sau a sosit un alt fruntas al extremei drepte israeliene deputatul Arie Eldad. Spiritele s-au incins, au inceput sa zboare pietre si alte obiecte condotente, si au avut loc ciocniri intre manifestantii arabi si politisti. Violentele au luat sfarsit abia atunci cand deputatul Eldad a parasit orasul intr-o duba blindata a politiei.

sursa: ziua.net

Pomenirea icoanei facatoare de minuni a Maicii Domnului “Portarita” – 12 februarie

Intre icoanele Maicii Domnului zugravite de Sfantul Apostol si Evanghelist Luca, scrierile mai vechi, cat si mai noi, pomenesc si vestita icoana a Panaghiei Portaitissa (gr: porta i tissa, Portarita), de la Manastirea atonita Iviron. La fel de vestite au fost in Rusia si cele doua copii ale acestei icoane, comandate de Patriarhul Nikon iconarilor din Sfantul Munte, prima adusa la Moscova in 1648 si asezata într-un paraclis anume zidit pentru ea in Manastirea Novodievitchi, iar cea de a doua, adusa dupa 1655 la Novgorod, in marea biserica a Manastirii numita Iverski Bogoroditchni Siviatoezerski. Mai tarziu, si alte copii ale acestei icoane, numita de credinciosi „Pravoslavnia iverskaia” si prazuita de Biserica rusa in 31 martie, s-au raspandit in numar mare in întreaga Rusie. Chiar si in zilele noastre, o alta copie a icoanei atonite, aflata azi la Montreal, Canada, zugravita pe la 1980, este si ea facatoare de minuni, tamaduind multi neputinciosi cu untdelemnul înmiresmat care a izvorat din ea si, mai uimitor, care a izvorat chiar din reproducerile acesteia.

Dintre toate aceste odoare de mare pret ne vom opri asupra povestirii despre icoana cea veche de la Iviron, tradusa si diortosita din elineste de Ieromonahul Rafail de la Ramnicu Valcea, in 1820. De aici aflam ca icoana a apartinut unei vaduve din partile Niceei, care avea un singur fiu. Dar atunci împaratea Teofil, si era mare prigonire împotriva sfintelor icoane. Acest „urator de Hristos” a trimis ostasi prin cetati ca sa cerceteze de se vor mai afla icoane, fie prin biserici, fie prin case, sa le coboare si sa le arda, iar pe cinstitorii acestora sa-i munceasca cu felurite chinuri. Cautand cu multa iscodire, catanele împaratesti aflara de icoana vaduvei. Ca sa o ocroteasca, femeia iubitoare de Hristos trimite icoana pe mare, iar pe fiul ei îl sfatuieste sa fuga. El merse spre Tesalonic, iar de-acolo in Sfantul Munte, unde s-a si calugarit. Aceasta a fost învederat randuiala dumnezeiasca, sa se duca tanarul acolo, ca sa vesteasca despre cele întamplate cu aceasta sfanta icoana, care scriindu-se, sa cunoastem si noi, cei de acum, despre dansa. Deci, dupa trecere de multa vreme, oarecare batrani din manastirea ivirilor, vazura deodata pe mare ceva asemenea unei flacari. Aceasta vazand ei, s-au ridicat strigand: „Kirie eleison!”. Si, adunandu-se toata obstea, priveau si se minunau de acea priveliste, însa ce anume era nu puteau sa priceapa nicidecum. Iar aceasta nu numai ziua se arata, ci si noaptea. Si alti monahi s-au adunat din Sfantul Munte, din Lavra, de la Vatoped si din alte manastiri, si încercand sa se apropie cu luntrile, au vazut icoana Maicii Domnului, dar prea tare nu au putut sa se apropie de dansa, caci cum se apropiau, ea tot se departa. Însa rugandu-se ei cu lacrimi Domnului ca sa poata lua icoana Maicii Lui, ca sa o aiba spre mangaiere strainatatii lor, le-a ascultat Domnul rugaciunea. Si-apoi toate s-au întamplat in acest chip: Un oarecare Cuvios Gavriil, cunoscut pentru fericita lui simplitate, primeste porunca in vis de la Maica Domnului sa coboare la mare si, umbland fara temere pe apa, sa aduca icoana „ca sa cunoasca toti dragostea si purtarea de grija ce o are catre manastire, caci am venit într-adins aici pentru ajutorul vostru”. Acestea savarsindu-le cuviosul, s-au umplut de bucurie toti parintii, trei zile priveghind si cantand imn de slava. Dupa aceasta, aducand sfanta icoana cu Preacuratul chip in biserica cea mare, au pus-o in partea cea mai din launtru a jertfelnicului. Dar a doua zi, aprinzatorul candelelor intrand la ceasul Utreniei spre a pregati cele dupa randuiala, n-a aflat icoana la locul ei, ci tocmai deasupra portii manastirii. Deci luand-o acesta a dus-o cu evlavie si mare grija la locul cel mai dinainte. Dar iarasi Maica Domnului si-a schimbat locul si tot asemenea s-a întamplat de mai multe ori, facandu-se fireste aceasta pricina de nedumerire pentru toti parintii. Numai Cuviosului Gavriil i s-a aratat iarasi „Raza Soarelui celui întelegator”, zicandu-i: „Mergi la manastire si spune parintilor sa nu ma mai necajeasca, caci eu n-am venit aici ca sa ma paziti voi, ci pentru ca eu sa va fiu pazitoare voua, nu numai acum, ci si in veacul ce va sa fie”. Acestea auzindu-le purtatorul de Dumnezeu Gavriil, Parintele nostru, s-a pogorat îndata la manastire vestind egumenul si întreaga obste. Apoi au zidit o biserica la poarta manastirii, in numele Preasfintei Nascatoare de Dumnezu, a Portaritei, si au asezat-o acolo, iar poarta s-a facut într-alta parte, dupa cum si pana astazi se vede, spre nemincinoasa marturie a pricinii.

S-a prorocit ca la sfarsitul lumii aceasta icoana va pleca pe mare asa cum a venit.

O alta minune la aceasta icoana: un tanar n-a primit paine de la bucatar, atunci Maica Domnului i-a dat un galben sa-l duca bucatarului – bucatarul si-a dat seama de unde era galbenul respectiv si s-a cait.

Uleiul de la candela acestei icoane este leac pentru otrava, cuviosul Nectarie Protopsaltul de la Prodromou insusi s-a izbavit de moarte prin otravire.

Pe vremea venirii Arabilor în Sf. Munte un soldat arab a lovit cu cutitul în chipul icoanei acesteia, si îndată a început a curge sânge. Arabul văzând minunea, s-a înfricosat si căzând la pământ s-a pocăit, s-a botezat în legea crestinească si s-a îmbrăcat în haina monahicească, rămânând acolo până la moarte.

Manastirea Iviron, Sfantul Munte Athos

sursa: logos.md

AICI gasiti acatistul Maicii Domnului “Portarita”.