Criza economica este o binecuvantare!

Patriarhul Kiril al Moscovei si al Intregii Rusii a apreciat duminica drept salvator impactul crizei economice mondiale asupra persoanelor, calificand criza drept o binecuvantare a lui Dumnezeu, relateaza RIA Novosti, in pagina electronica. “Criza nu este, in opinia mea, doar un blestem, este de asemenea o binecuvantare, pentru ca ea ii determina pe oameni sa reflecteze si sa-si conteste valorile. Aceasta criza ar putea intr-un fel permite rusilor sa-si gaseasca o atitudine corecta in privinta muncii”, a apreciat acesta, in timpul unei conferinte de presa la Kaliningrad. Potrivit patriarhului Kiril, somajul are ceva salvator pentru ca mobilizeaza lenesii si alcoolicii. “Fiecare trebuie sa se intrebe daca salariul sau corespunde contributiei sale reale”, a mentionat el, indemnand rusii sa nu cada prada isteriei si sa nu caute responsabilii in randul autoritatilor. Liderul Bisericii Ortodoxe ruse si-a exprimat speranta ca aceasta criza va sparge in sfarsit peretele fin si artificial al acestei bule de sapun care este economia virtuala si ca ea ar permite ca economia rusa sa iasa din dimensiunea virtuala. In timpul unei receptii organizate ulterior, patriarhul Kiril a comparat criza cu potopul biblic ce va matura toate nedreptatile economice si luxul excesiv.

sursa: bzi.ro

Sfinţii cuvioşi părinţi, ucişi de arabi în Mănăstirea sfântului Sava cel sfinţi – 20 martie

În sec. al VIII-lea saracinii invadau frecvent regiunile înconjurătoare ale Ierusalimului. Mănăstirea Sf. Hariton a fost astfel devastată şi transformată în ruine. Saracinii încercaseră de două ori să distrugă Lavra Sf. Sava cel Sfinţit dar pronia divină a apărat locaşul sfânt. Fraţii, care s-ar fi putut salva din calea barbarilor dacă ar fi fugit în Ierusalim, n-au făcut-o, din dorinţa de a nu părăsi locul unde şi-au aflat mântuirea atâţia ani.

În ziua de 13 martie saracinii au intrat în mănăstire cerând lucrurile de valoare. Când călugării le-au spus că nu vor găsi nimic valoros în mănăstire în afară de provizii de hrană şi nişte haine vechi, saracinii au început să tragă în ei cu arcul. Treisprezece oameni au fost ucişi şi mulţi au fost răniţi, iar chiliile arse. Saracinii vroiau să dea foc şi bisericii dar văzând în depărtare un grup mare de oameni au crezut că este armata trimisă din Ierusalim şi au fugit luând cu ei puţinul pe care l-au găsit în sfântul locaş.

După fuga duşmanilor, părintele Toma, un doctor cu experienţă, i-a ajutat pe cei rămaşi în viaţă.

În joia mare, 20 martie, saracinii s-au întors în număr mult mai mare şi i-au bătut pe călugări. Supravieţuitorii au fost băgaţi în biserică unde au fost torturaţi ca să spună unde au ascuns odoarele bisericii. Mănăstirea era înconjurată de cotropitori şi nimeni nu putea să scape. Saracinii l-au prins pe tânărul călugăr Ioan, care îngrijea oamenii fără adăpost şi l-au bătut rău după care i-au tăiat tendoanele de la mâini şi picioare şi l-au târât de picioare pe pietre, sfâşiindu-i mucenicului pielea spatelui.

Paznicul odoarelor bisericii, Sf. Serghie, a încercat să fugă după ce a ascuns sfintele obiecte, dar a fost prins şi decapitat. Cu toate acestea mulţi călugări au reuşit să se ascundă într-o peşteră din afara mănăstirii dar au fost zăriţi de o santinelă de pe deal şi somaţi să iasă toţi şi să se predea. Sf. Patriciu, le-a şoptit fraţilor cu care era în peşteră să nu se teamă că el va ieşi singur şi îşi va înfrunta moartea iar ei să se roage pentru el. Ieşind, saracinii l-au întrebat dacă era singur iar Sf. Patriciu le-a răspuns că nu mai era nimeni cu dânsul. Aceştia l-au dus la lavră unde ceilalţi prizonieri îşi aşteptau soarta. Saracinii au cerut răscumpărare pentru eliberarea călugărilor 4000 de monede de aur şi odoarele sfinte, bani pe care fraţii nu aveau de unde să îi scoată. Saracinii i-au dus pe toţi în peştera Sf. Sava din interiorul mănăstirii, au aprins focul pe un morman de bălegar la intrarea în peşteră sperând să-i sufoce cu fumul otrăvitor. Optsprezece oameni au pierit în peşteră, printre care şi sfinţii Ioan şi Patriciu. Saracinii au continuat să-i tortureze pe cei rămaşi în viaţă dar nu au obţinut nimic de la ei. În cele din urmă au părăsit mănăstirea.

Mai târziu, în seara de vinerea mare, călugării ascunşi în munţi s-au întors la mănăstire, au luat trupurile fraţilor ucişi şi le-au îngropat în biserică.

Barbarii care au prădat mănăstirea nu au scăpat de mânia lui Dumnezeu. Aceştia au fost loviţi de o molimă şi au pierit toţi mâncaţi de fiarele sălbatice.

Mucenicii Lavrei Sf. Sava prăznuiţi în 16 mai au suferit în sec. al VII-lea în timpul domniei lui Heraclius (610-641).

sursa: calendar-ortodox.ro

Sfanta Anastasia Patriciana – 10 martie

În zilele împăratului Iustinian (527-565) trăia la Bizanţ o femeie, cu numele Anastaşia, temătoare de Dumnezeu, care se trăgea din părinţi de neam ales şi bogaţi. Era cea dintâi patriciană a împăratului şi având adânc înrădăcinată în ea teama de Dumnezeu, umbla mereu pe căile Domnului. Avea o înfăţişare frumoasă şi era plină de bunătate aşa încât toţi erau încântaţi de purtările ei frumoase, chiar şi împăratul. Dar, pentru că semănătorul neghinelor, diavolul, obişnuieşte întotdeauna să zavistuiască ceea ce este bun şi să dea asalturi împotriva oamenilor de ispravă, neîngăduindu-şi niciodată odihnă, a făcut în aşa fel ca Anastasia să fie urâtă de împărăteasă. Cunoscând prin cineva ura pe care i-o purta împărăteasa şi fiind cu adevărat plină de cunoştinţă dumnezeiască, Anastasia şi-a zis întru sine: O, Anastasia, la vreme potrivită vine împrejurarea aceasta; caută deci de-ţi mântuieşte sufletul tău şi vei scăpa şi pe împărăteasă de ura aceasta necugetată şi-ţi vei dobândi şi ţie împărăţia cerurilor. Şi cugetând acestea întru sine, a tocmit o corabie şi adunându-şi o parte oarecare din averea ei, iar pe toată cealaltă lăsând-o, a pornit la drum şi a ajuns la Alexandria. Şi construind acolo, în locul care se cheamă Pempton, o mănăstire mică, a rămas în ea, ţesând veşminte sfinte şi sârguindu-se să placă lui Dumnezeu. Mănăstirea aceasta a rămas până în zilele noastre, purtând numele de Mănăstirea Patricienei.

După o oarecare vreme împărăteasa mutându-se din viaţa aceasta (548), împăratul şi-a adus aminte de Anastasia patriciana şi a trimis să fie căutată cu multă stăruinţă pretutindeni. Iar mieluşeaua lui Dumnezeu luând cunoştinţă de acest lucru, părăsind în timpul nopţii mănăstirea ei, s-a dus în pustia Schetia la avva Daniil, şi istorisind ea preafericitului bătrân cele cu privire la ea, acesta a îmbrăcat-o cu haine bărbăteşti şi i-a pus numele Anastasie eunucul. Şi aşezând-o într-o peşteră, la o oarecare depărtare de lavra lui, a zidit-o acolo, punându-i ca rânduială să nu iasă niciodată din chilie şi nici pe altcineva să nu mai primească la ea de atunci înainte. De asemenea el a mai rânduit pe unul din fraţi să-i aducă o dată pe săptămână un ulcior cu apă şi să i-l pună afară lângă peşteră, după care să primească binecuvântare şi să plece.

Această femeie vitează şi neînduplecată petrecând acolo neajunsă de nimeni douăzeci şi opt de ani, a păzit rânduiala bătrânului Daniil neştirbită. Ce minte sau ce limbă ar putea să înţeleagă, să povestească sau să scrie virtuţile dumnezeieşti ale celor douăzeci şi opt de ani pe care aceasta singură le-a înfăţişat lui Dumnezeu în fiecare zi: lacrimile, suspinele, durerile, vegherile, rugăciunile, citirile, şederile în picioare, îngenuncherile şi postirile? Şi mai înainte de toate şi după toate încăierările şi răzvrătirile demonilor, plăcerile trupeşti, poftele cele rele şi toate celelalte pe potriva acestora? De altă parte faptul că ea, care fusese patriciană şi care fusese obişnuită întotdeauna să se întâlnească în palatul împărătesc cu mulţime de bărbaţi şi femei, să rămână cu totul neajunsă de nimeni în decursul atâtor ani, depăşeşte orice minte şi orice cuget. În toate acestea însă ea s-a nevoit cu bine şi a ajuns vas ales al Duhului Sfânt.

Când a cunoscut de mai înainte mutarea ei spre Domnul, a scris pe un hârb către bătrânul Daniil, următoarele cuvinte: “Părinte cinstite, ia cu tine în grabă pe ucenicul care îmi aduce apă şi uneltele trebuitoare pentru îngropare şi vino ca să îngropi pe Anastasie eunucul”. După ce a scris acestea, a aşezat hârbul afară, la uşa peşterii. Iar bătrânul încunoştiinţându-se de acestea printr-o vedenie în timpul nopţii, i-a zis ucenicului său: “Du-te, frate, la peştera în care se găseşte fratele Anastasie eunucul şi vezi că la uşa peşterii vei găsi un hârb cu scriere pe el; luându-l de acolo, întoarce-te cât poţi mai degrabă aici”. După ce acesta s-a dus şi l-a adus, bătrânul citindu-l a lăcrimat. Şi luând în grabă pe frate cu el şi uneltele trebuitoare pentru îngropare au pornit la drum. Şi deschizând peştera au găsit pe Anastasie eunucul cuprins de fierbinţeală. Deci, bătrânul căzând la pieptul lui a plâns, zicând: “Fericit eşti, frate Anastasie; că gândind mereu la ceasul acesta, ai dispreţuit împărăţia cea pământească; roagă-te acum pentru noi Domnului!”

Iar aceea a răspuns: “Eu, mai degrabă, părinte, am nevoie de multe rugăciuni în ceasul acesta”. Şi bătrânul a adăugat: “De aş fi luat-o eu înaintea ta, atunci aş fi putut ruga pe Dumnezeu!” Deci stând pe rogojină a îmbrăţişat capul bătrânului, rugându-se. Iar bătrânul luând pe ucenicul său l-a pus în genunchi la picioarele ei, zicând: “Binecuvintează pe ucenicul meu şi fiul tău!” Şi ea a zis: “Dumnezeul părinţilor mei, Care stă înaintea mea în ceasul acesta al despărţirii mele de trup, Cel ce cunoaşte toate nevoinţele mele din peştera aceasta, pentru numele Tău şi pentru slăbiciunea şi chinul meu, să odihnească duhul părinţilor asupra lui, precum a odihnit duhul lui Ilie asupra lui Elisei”. Şi întorcându-se către bătrân, eunucul i-a zis: “Pentru numele lui Dumnezeu, părinte, să nu mă dezbrăcaţi de zdrenţele cu care sunt acoperită şi nimeni să nu cunoască cele cu privire la mine”. Apoi, împărtăşindu-se cu Sfintele Taine, a zis: “Daţi-mi pecetea lui Hristos şi rugaţi-vă pentru mine!” Şi privind către răsărit a strălucit ca şi cum ar fi primit în peşteră o rază de foc asupra feţei ei. Şi făcând semnul cinstitei cruci, a zis: “Doamne, în mâinile Tale îmi încredinţez duhul meu”. Şi zicând acestea şi-a dat duhul.

Atunci, au săpat o groapă înaintea peşterii, iar bătrânul Daniil, dezbrăcând haina pe care o purta, a zis ucenicului: “Îmbracă pe frate, fiule, pe deasupra celor cu care este îmbrăcat”. Iar ucenicul îmbrăcând pe fericita Anastasia, sânii acesteia au fost văzuţi de el, întocmai ca nişte frunze veştejite, dar nu a spus bătrânului nimic despre aceasta. După ce s-a terminat înmormântarea, în timp ce ei se coborau către chilia lor, ucenicul a zis bătrânului: “Ştiai, părinte, că eunucul era femeie?” Dar bătrânul a răspuns: “Ştiam şi eu, fiule, dar pentru ca acest lucru să nu se afle pretutindeni pentru aceasta am îmbrăcat-o cu haine bărbăteşti şi i-am dat numele Anastasie eunucul, ca să nu bănuiască nimeni. Căci multă cercetare s-a făcut de împărat pentru ea, în toată ţara şi mai ales în locurile acestea. Ci, iată, cu harul lui Dumnezeu, ea a fost păzită de noi”. Şi atunci, bătrânul a început să-i povestească ucenicului cu de-amănuntul viaţa ei.

sursa: calendar-ortodox.ro

Pelerinaj in Sfantul Munte

Ciclul de conferinte mari organizate de ASCOR Iasi cu prilejul Postului Mare

Urmând tradiţia celor 19 ani de la înfiinţare, A.S.C.O.R. Iaşi  are bucuria  de a vă invita la Ciclul de conferinţe “De la moarte la viaţă” prilejuit de Postul Paştelui. An de an, în cele două posturi mari (al Paştelui şi al Crăciunului) asociaţia noastră a invitat ierarhi de seamă ai Bisericii noastre, părinţi duhovniceşti şi misionari, oameni de cultură, publicişti, academicieni pentru a sădi în inimile studenţimii ieşene sămânţa cea bună a Evangheliei.

În acest an, conferinţele se vor desfăşura după următorul program:

1. 10 martie 2009 – „Moartea ca viaţă“

invitat: Preasfinţitul Sebastian Paşcanu, episcop al Slatinei şi Romanaţilor;

2. 17 martie 2009 – „Realismul duhovnicesc – prin dez-amăgire la viaţa cea nouă“

invitat: Preasfinţitul Siluan Span, episcop al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei;

3. 23 martie 2009 – „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie“

invitat: Arhimandritul Nichifor Horea, exarhul mănăstirilor din Arhiepiscopia Iaşilor şi stareţul mănăstirii „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi;

4. 31 martie 2009 – „Să ne curăţim simţirile!“

invitat: Înaltpreasfinţitul Andrei Andreicuţ, arhiepiscop al Alba Iuliei

5. 7 aprilie 2009 – „… cu moartea pre moarte călcând“

invitat: publicistul Constantin Ciomâzgă

Conferinţele vor avea loc începând cu ora 18.00 în Aula „Mihai Eminescu” a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, din Bulevardul Carol, Nr. 11.

Pastorala Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la Duminica Ortodoxiei

Pastorala Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la Duminica Ortodoxiei

Preaiubitului cler, cinului monahal şi dreptmăritorilor creştini din cuprinsul Patriarhiei Române, har, milă şi pace de la Dumnezeu Tatăl, iar de la noi, arhiereşti binecuvântări

Iubiţii noştri fii sufleteşti,

În prima duminică din Sfântul şi Marele Post, numită Duminica Ortodoxiei, Biserica dreptmăritoare din întreaga lume rememorează una dintre cele mai strălucitoare biruinţe din primul mileniu, şi anume, victoria definitivă asupra iconoclaştilor, adică a celor ce respingeau Sfintele Icoane, care au tulburat viaţa Bisericii şi a credincioşilor ei, timp de mai bine de o sută de ani (726-843).

În acea perioadă zbuciumată din viaţa Bisericii, cinstitorii Sfintelor Icoane au avut mult de suferit: unii au fost torturaţi, alţii exilaţi din familiile, casele, oraşele şi ţările lor, iar un mare număr de clerici, monahi şi mireni şi-au jertfit viaţa pentru a apăra dreapta credinţă şi Sfintele Icoane.

La Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea (787) a fost stabilită învăţătura ortodoxă despre cinstirea icoanelor şi a sfinţilor. În secolul următor, Biserica a proclamat cu tărie triumful Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor, astfel că la Sinodul de la Constantinopol, din 11 martie 843, pe lângă stabilirea pentru totdeauna a învăţăturii că icoanele sunt reprezentări ale Mântuitorului, ale Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu sau ale altor persoane care au dus o viaţă sfântă, plăcută lui Dumnezeu, părinţii sinodali au reafirmat, sub inspiraţia Duhului Sfânt, întreaga învăţătură de credinţă a Bisericii cuprinsă în hotărârile dogmatice ale celor şapte Sinoade Ecumenice. De aceea, duminica întâi din Postul Sfintelor Paşti este numită Duminica Ortodoxiei.

Deşi, în primele veacuri creştine, folosirea icoanelor în cultul Bisericii s-a stabilit treptat, ca răspuns la cerinţele religioase şi la evlavia momentului, „învăţătura despre icoane a aparţinut de la început Bisericii” [1], astfel că la momentul disputei iconoclaste „icoana îşi ocupase deja locul ei în viaţa Bisericii” [2], fiind o parte constitutivă a vieţii religioase particulare a credincioşilor şi a vieţii publice a Bisericii.

Iată de ce, odată cu Sinodul VII Ecumenic din 787 şi cu Sinodul de la Constantinopol din 843, a fost posibilă, pe temeiul mărturiei Sfintei Scripturi şi a scrierilor unor Sfinţi Părinţi, lămurirea învăţăturii despre cinstirea sfintelor icoane, făcându-se deosebire între cinstirea lui Dumnezeu – numită adorare sau închinare, a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu – numită preacinstire şi a sfinţilor – numită simplu cinstire.

Posibilitatea reprezentării iconografice a Domnului Hristos, a Maicii Domnului şi a sfinţilor, ca mărturie a harului lucrător şi sfinţitor al lui Dumnezeu în omenitate, pentru înălţarea omului către Dumnezeu, are temei în însăşi Întruparea Cuvântului veşnic al lui Dumnezeu, fundamentul hristologic al icoanei, după mărturia Sfântului Evanghelist Ioan care spune: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii,… şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim Viaţa de veci care era de la Tatăl şi s-a arătat nouă” (I Ioan 1, 1-2), cuvânt măiestrit descifrat de Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareii Capadociei, în Liturghia sa:

„Iar când a venit plinirea vremii, ne-ai grăit prin Însuşi Fiul Tău Care (… ) pe pământ S-a arătat şi cu oamenii a vieţuit; şi din Sfânta Fecioară întrupându-Se, S-a smerit pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se pe Sine asemenea cu chipul smeritului nostru trup, ca să ne facă asemenea chipului slavei Sale“[3].

Învăţătura ortodoxă despre icoană arată că, deşi Dumnezeu nu poate fi văzut de oameni în toată strălucirea Lui dumnezeiască, negrăită, nepătrunsă şi necuprinsă de firea omenească, totuşi, din iubire faţă de oameni, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut Om, luând trup şi chip omenesc, ca pe noi oamenii să ne ajute să vedem chipul slavei dumnezeieşti.

Prin urmare, lumina din icoana lui Hristos şi din icoanele sfinţilor ne îndreaptă spre lumina cea neînserată a slavei veşnice din Împărăţia cerurilor. Sfinţenia icoanei ne cheamă la sfinţirea vieţii şi la trăirea virtuţilor creştine.

Dreptmăritori creştini,

Bucuria vederii icoanei lui Hristos ne încredinţează că Fiul veşnic, Cel Ce este necuprins de marginile lumii, S-a lăsat cuprins, după omenitatea Sa, pentru a fi pururea cu oamenii, arătându-ne în icoană slava Sa: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1, 14). Deci, El S-a smerit şi S-a făcut om în timp, ca pe oameni să-i ridice în slava Sa cea veşnică.

Reamintindu-ne, la vederea icoanei, că mântuirea este o lucrare divino-umană, rod al întâlnirii harului lui Dumnezeu cu credinţa, cu evlavia şi cu faptele bune ale omului, avem şi încredinţarea că, cinstind Sfintele Icoane, inimile noastre se încălzesc, iar mintea se luminează în faţa iubirii lui Hristos pentru oameni, întrucât El „pentru noi oamenii, şi pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om” (Simbolul credinţei).

Cinstirea icoanei lui Hristos în chip duhovnicesc înseamnă cinstirea Tainei Întrupării lui Hristos, Care ne cheamă să ne apropiem de El cu credinţă şi cu dragoste, să ne lăsăm pătrunşi de taina curăţitoare şi sfinţitoare a Întrupării Sale, întrucât El S-a făcut om, ca pe noi să ne facă fii ai lui Dumnezeu, după har (cf. Ioan 1, 12-13).

Icoanele lui Hristos, ale Maicii Domnului şi ale sfinţilor, asemenea Sfintei Liturghii, mărturisesc în chip văzut despre pogorârea lui Dumnezeu către om şi despre nevoinţa sau efortul omului de a se ridica neîncetat către Dumnezeu.

Împreună, Sfintele Icoane descoperă taina credinţei şi a comuniunii cu Dumnezeu, datorită prezenţei harice care le luminează şi le sfinţeşte, fiind mijloace de mărturisire şi întărire a credinţei, de sporire a rugăciunii şi de cultivare a sfinţeniei şi a frumuseţii duhovniceşti.

Părintele Stăniloae ne arată că prin Sfintele icoane s-a păstrat unitatea şi Tradiţia Sfântă a Bisericii. „Numai unde cuvântul a fost asociat cu Tainele şi cu cinstirea icoanelor, s-a păstrat unitatea credinţei, acestea fiind, prin identitatea lor în toate timpurile, frânele care au ţinut Cuvâtul în matca Tradiţiei primite de la Apostoli” - spune marele teolog român ^[4].

Îndeplinindu-şi misiunea sa sfântă, Biserica ne cheamă neîncetat prin cuvintele Mântuitorului Hristos: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi Împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Matei 25, 34), pe care le adresează tuturor celor care, în timpul vieţii lor, au ascultat Evanghelia iubirii lui Hristos, s-au împărtăşit de harul dumnezeiesc prin Sfintele Taine şi au căutat Împărăţia lui Dumnezeu prin lumina Sfintelor Icoane, arătând necontenit iubire milostivă şi frăţească faţă de toţi oamenii, dar, mai ales, faţă de cei flămânzi, însetaţi, străini, bolnavi şi întemniţaţi (cf. Matei 25, 35-40).

De aceea, Vă îndemnăm, iubiţii noştri fraţi şi fii duhovniceşti ca, în Duhul Sfânt, văzânduL în icoană pe Hristos Domnul Cel milostiv şi iubitor de oameni, să fim următori ai pildei vieţii Lui; rugându-ne în faţa icoanei Preacuratei Fecioare Maria să ne străduim să fim buni şi curaţi ca ea şi, chemându-i în ajutor pe sfinţi, prin rugăciune şi sărutarea sfintelor lor icoane, să căutăm sfinţenia, asemenea lor, prin pocăinţă, post, rugăciune şi milostenie.

Preaiubiţii noştri fii duhovniceşti,

Duminica Ortodoxiei este sărbătoarea credinţei dreptmăritoare, prin cuvânt şi faptă, a tuturor credincioşilor ortodocşi din lumea întregă, a tuturor celor ce păstrează şi mărturisesc învăţătura de credinţă a Bisericii celor şapte Sinoade Ecumenice, care stă la temelia adevăratei trăiri creştine ortodoxe şi a sfintei lucrări a Bisericii lui Hristos în lume.

Biserica Ortodoxă Română, de origine apostolică, prin predica Sfântului Andrei, cel Întâi chemat la apostolie, Ocrotitorul României, cultivă neîncetat râvna păstrării cu sfinţenie a dreptei credinţe, confirmată dintru început prin alese fapte de evlavie şi milostenie creştină ale binecredincioşilor creştini, ale preoţilor şi monahilor, dintre care mulţi s-au ridicat la vrednicia sfinţeniei, devenind prieteni ai lui Dumnezeu (cf. Ioan 15, 15).

Faptele de evlavie ale poporului nostru dreptcredincios s-au manifestat, de-a lungul timpului, fie prin zidirea de sfinte locaşuri de cult parohiale şi mânăstireşti, fie prin edificarea de aşezăminte culturale, de învăţământ şi social-filantropice, presărate de la o margine la alta a ţării. Această prezenţă şi lucrare a faptelor de evlavie continuă şi astăzi cu multă râvnă, ajungând până dincolo de graniţele ţării, în Europa Occidentală şi în alte părţi ale lumii, unde s-au stabilit mulţi români ortodocşi care vieţuiesc în tradiţia Bisericii noastre străbune.

Faptele milosteniei creştine sunt expresia concretă a iubirii aproapelui, ca roade ale dreptei credinţe din care izvorăsc neîncetat, şi care au ca scop ajutorarea celor aflaţi în necazuri şi suferinţe, după cum învaţă Sfântul Apostol Pavel: „Iar facerea de bine şi într-ajutorarea nu le daţi uitării; căci astfel de jertfe sunt bine plăcute lui Dumnezeu (Evrei 13, 16)“.

Oricât de mari ar fi provocările şi crizele lumii în care trăim, în contextul degradării vieţii spirituale, a climatului social şi economic pe plan mondial, dar şi în ţara noastră, avem datoria să rămânem neclintiţi în dreapta credinţă, şi în faptele cele bune, punându-ne nădejdea în Dumnezeu „Care ne dă cu belşug toate spre îndulcirea noastră” (I Tim. 6, 17). Să ne unim în a face binele care aduce mângâiere celor în nevoi, alinare celor bolnavi, compasiune celor în durere, ajutând pe semenii noştri, cu generozitate şi dragoste creştină, aşa cum ne învaţă Hristos, Mântuitorul lumii.

Şi în acest an, ne adresăm preoţilor şi credincioşilor Sfintei noastre Biserici cu îndemnul părintesc de a organiza colecta pentru Fondul Central Misionar, arătând, ca şi până acum, dragostea către Dumnezeu şi către Biserica noastră. Să contribuim în această zi de prăznuire a Ortodoxiei, dar şi în duminica următoare, fiecare cu darul său, după cum îl îndeamnă inima sa, bine ştiind că: „pe cel ce dă cu voie bună pe acela îl iubeşte Dumnezeu” (II Cor. 9, 7).

Fiţi încredinţaţi că, aşa cum am făcut şi în anii trecuţi, fiecare bănuţ pe care-l veţi dărui acum va fi chivernisit cu grijă şi îndreptat, cum spune Sfântul Apostol Pavel, „fiecăruia după cum are cineva trebuinţă” (Rom. 4, 35), fie în scopul ajutorării unora dintre semenii noştri care sunt săraci, se află în situaţii limită sau sunt în suferinţe cumplite, fie în scopul zidirii unor biserici şi aşezăminte filantropice ortodoxe, fie pentru continuarea şi finalizarea diferitelor lucrări misionare şi de ajutorare a fraţilor noştri români care vieţuiesc în afara graniţelor ţării.

Aşa cum ne-am împărtăşit azi la Sfânta Liturghie din cuvintele Sfântului Vasile cel Mare, pe care, împreună cu ceilalţi Sfinţi Capadocieni, îl comemorăm şi omagiem în acest an, 2009, se cuvine să ne rugăm pentru binefăcătorii Sfintei noastre Biserici şi ai tuturor celor aflaţi în nevoi şi să cerem Mântuitorului nostru Iisus Hristos: „Pomeneşte, Doamne, pe cei care aduc roade şi fac bine în sfintele Tale Biserici şi îşi aduc aminte de cei săraci. Răsplăteşte-le lor cu bogatele şi cereştile Tale daruri (… ). Adu-Ţi aminte, Doamne, Dumnezeul nostru, şi de tot poporul Tău şi peste toţi revarsă mila Ta cea bogată, împlinind tuturor cererile cele spre mântuire”^{[ 5]}.

Având încredinţarea că veţi arăta şi în acest an dărnicie creştină şi veţi răspunde cu dragoste chemării noastre părinteşti în această lucrare sfântă de binefacere, vă mulţumim pentru generozitatea arătată în anii precedenţi şi ne rugăm Milostivului Dumnezeu „ca, având totdeauna toată îndestularea în toate, să prisosiţi spre tot lucrul bun” (II Cor. 9, 8).

Îmbrăţişându-vă cu dragoste părintească, noi, membrii Sfântului Sinod, vă împărtăşim binecuvântarea apostolică: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh, să fie cu voi cu toţi!” (II Cor. 13, 13).

PREŞEDINTELE SFÂNTULUI SINOD AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

† D A N I E L

Arhiepiscopul Bucureştilor,

Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei,

Locţiitor al tronului Cezareei Capadociei şi

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

†TEOFAN

Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

† LAURENŢIU

Arhiepiscopul Sibiului şi

Mitropolitul Ardealului

† BARTOLOMEU

Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului

MITROPOLITUL CLUJULUI, ALBEI, CIŞANEI ŞI MARAMUREŞULUI

† IRINEU

Arhiepiscopul Craiovei şi

Mitropolitul Olteniei

† NICOLAE

Arhiepiscopul Timişoarei şi

Mitropolitul Banatului

† PETRU

Arhiepiscopul Chişinăului,

Mitropolitul Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor

† IOSIF

Arhiepiscopul Europei Occidentale şi

† SERAFIM

Arhiepiscopul Germaniei, Austriei şi

Luxemburgului şi Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei,

Europei Centrale şi de Nord

† NIFON

Mitropolit, Arhiepiscop al Târgoviştei şi Exarh Patriarhal

† TEODOSIE

Arhiepiscopul Tomisului

† PIMEN

Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor

† ANDREI

Arhiepiscopul Alba Iuliei

† NICOLAE

Arhiepiscopul Ortodox Român al celor două Americi

† GHERASIM

Episcopul Râmnicului

† EFTIMIE

Episcopul Romanului

† EPIFANIE

Episcopul Buzăului şi Vrancei

† CALINIC

Episcopul Argeşului şi Muscelului

† IOACHIM

Episcopul Huşilor

† CASIAN

Episcopul Dunării de Jos

† TIMOTEI

Episcopul Aradului, Ienopolei,

† LUCIAN

Episcopul Caransebeşului, Hălmagiului şi Hunedoarei

† SOFRONIE

Episcop al Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei

† JUSTINIAN

Episcop al Episcopiei Ortodoxe Române

a Maramureşului şi Sătmarului

† NICODIM

Episcopul Severinului şi Strehaiei

† DAMASCHIN

Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor

† IOAN

Episcopul Covasnei şi Harghitei

† GALACTION

Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

† AMBROZIE

Episcopul Giurgiului

† SEBASTIAN

Episcopul Slatinei şi Romanaţilor

† VISARION

Episcopul Tulcii

† PETRONIU

Episcopul Sălajului

† DANIIL

Episcop-Locţiitor (Administrator)

al Episcopiei Daciei Felix

† SILUAN

Episcopul Ortodox Român al Ungariei

† SILUAN

Episcopul Ortodox Român al Italiei

† MACARIE

Episcopul Ortodox Român al

Europei de Nord

† TIMOTEI

Episcopul Ortodox Român

al Spaniei şi Portugaliei

† MIHAIL

Episcopul Ortodox Român

al Australiei şi Noii Zeelande

† VINCENŢIU PLOIEŞTEANUL

Episcop-Vicar Patriarhal

† CIPRIAN CÂMPINEANUL

Episcop-Vicar Patriarhal

† VARSANUFIE PRAHOVEANUL

Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor

† CALINIC BOTOŞĂNEANUL

Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor

† ANDREI FĂGĂRĂŞANUL

Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Sibiului

† IRINEU BISTRIŢEANUL

Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Vadului,

Feleacului şi Clujului

† VASILE SOMEŞANUL

Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Vadului,

† GURIE GORJEANUL

Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Craiovei

† PAISIE LUGOJANUL

Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei

† MARC NEMŢEANUL

Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe

Române a Europei Occidentale

† SOFIAN BRAŞOVEANUL

Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei a Germaniei, Austriei şi Luxemburgului

† IOAN CASIAN DE VICINA

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei

Ortodoxe Române a celor două Americi

† IOACHIM BĂCĂUANUL

Arhiereu-Vicar al Episcopiei Romanului

† CORNELIU BÂRLĂDEANUL

Arhiereu-Vicar al Episcopiei Huşilor

† IUSTIN SIGHETEANUL

Arhiereu-Vicar al Episcopiei Ortodoxe Române

a Maramureşului şi Sătmarului

______________________________________

1.  Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Simbolul ca anticipare şi temei al icoanei, în Rev. Studii Teologice, VII (1957), nr. 7-8, p. 427.

2.  Pr. Prof. Ene Branişte, Teologia icoanelor, în Rev. Studii Teologice, IV (1952), nr. 3-4, p. 175.

3. Dumnezeiasca Liturghie a celui între sfinţi Părintele nostru Vasile cel Mare, în Liturghier, tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod şi cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, EIMBO, 2008, p. 234-235.

4.  Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Icoanele în cultul ortodox, în Rev. Ortodoxia, XXX (1978), nr. 3, p. 478.

5.  Dumnezeiasca Liturghie a celui între sfinţi Părintele nostru Vasile cel Mare, în Liturghier, ed. citată, p. 244-245.

sursa: Episcopia Slatinei si Romanatilor

Aflarea Cinstitei Cruci şi a sfintelor piroane de către sfânta Elena, mama sfântului împărat Constantin cel Mare – 6 martie

La începutul domniei Sf. Constantin cel Mare (306-337), primul împărat roman care a recunoscut credinţa creştină el împreună cu Sf. Elena, mama sa credincioasă, au decis să reconstruiască oraşul Ierusalim. Şi-au făcut un plan de a înalţa o biserică pe locul patimilor şi învierii Domnului pentru a sfinţi din nou locurile legate de moartea şi învierea Mântuitorului şi a şterge mânjirea păgână din sfintele locuri.

Împărăteasa Elena a pornit spre Ierusalim cu o mare cantitate de aur. Sf. Constantin i-a scris o scrisoare Patriarhului Macarie (313-323), prin care îi cerea să o ajute pe mama lui în toate felurile posibile ca să restaureze sfintele locuri creştine.

După sosirea în Ierusalim, împărăteasa a început să dărâme toate templele păgâne şi să sfinţească locurile murdărite de păgâni.

În căutarea ei după Crucea Dătătoare de Viaţă, împărăteasa a cercetat mai mulţi creştini şi evrei, fără să afle nimic pentru mai mult timp. În cele din urmă, un bătrân evreu numit Iuda i-a spus că crucea era îngropată în spatele templului lui Venus. Sf. Elena a dat ordin să se demoleze templul şi să se facă săpaturi pe locul acela. În scurt timp au găsit Golgota şi Mormântul Domnului. Nu departe de acel loc au găsit trei cruci, o scândură cu inscripţia lui Pilat (Ioan 19:19) şi patru piroane care au străpuns corpul Domnului.

Următorul pas era să determine care era crucea răstignirii Mântuitorului dintre cele trei. Patriarhul Macarie, văzând un mort care era dus la groapă, a cerut ca acel om să fie aşezat pe rând pe fiecare din cruci. Când corpul celui mort a fost aşezat pe Crucea Mântuitorului, acesta a înviat imediat. Văzând învierea celui mort, toţi au fost convinşi că au găsit Crucea Dătătoare de Viaţă. Cu mare bucurie, împărăteasa Elena şi patriarhul Macarie au ridicat Crucea astfel încât să o vadă toţi cei de faţă.

sursa: calendar-ortodox.ro

Sfantul Cuvios Gherasim, cel de la Iordan – 4 martie

Deprinzându-se, încă de copil, cu frica de Dumnezeu, când s-a făcut mai mare sfântul Gherasim a îmbrăcat schima monahală şi s-a dus departe, în adâncul pustiului Tebaidei, pe vremea împăratului Constantin Pogonatul, nepotul lui Eraclie. Acolo a depus atâta luptă pentru virtute şi s-a apropiat atât de mult de Dumnezeu, încât i se supuneau lui şi fiarele cele sălbatice. Astfel, el avea pe lângă sine un leu care îi slujea şi care pe lângă toate celelalte slujbe pe care i le făcea, mai făcea şi pe aceea că ducea la păscut şi aducea înapoi catârul care îi căra sfântului apă. Odată, pe când leul dormea, nişte călători care treceau pe acolo cu cămilele lor, văzând catârul păscând singur, l-au luat şi l-au legat de cămilele lor, pornind mai departe. Spre seară, monahul ce-şi făcea ucenicia pe lângă sfântul Gherasim, văzând că leul vine singur, s-a mâhnit, socotind că leul a mâncat catârul. Şi ducându-se a spus acest lucru sfântului. Iar sfântul Gherasim a poruncit ca mai departe leul să îndeplinească şi slujba catârului. Leul a primit aceasta şi tot timpul, cât catârul a fost ţinut de neguţătorii care-l luaseră, purta vasele cu apă pe spinarea lui şi alergând cât putea de repede, se silea să aducă apă. Dar, s-a întâmplat ca neguţătorii amintiţi, la întoarcere, să apuce pe aceeaşi cale. Când s-au apropiat de râul unde se găsea leul ca să aducă apă, leul văzând şi cunoscând catârul, care urma cămilelor fiind legat de ele, năpustindu-se cu o săritură neaşteptată a înspăimântat pe neguţători şi i-a pus pe fugă. Apoi, apucând catârul de căpăstru, l-a tras după sine, iar catârul a tras după el toate cămilele de care era legat şi care la rândul lor erau legate una de alta, aşa cum este obiceiul, şi le-a adus la chilia sfântului. Apoi bătând cu coada la uşa chiliei, le-a înfăţişat sfântului ca pe un vânat. Văzând aceasta, sfântul Gherasim, zâmbind ucenicului său, a zis: În deşert am grăit rău despre leu; deci, să fie mai departe slobod de slujba pe care o săvârşea şi să se ducă să petreacă după obiceiul său. Atunci leul, plecându-şi capul, ca şi cum ar fi mulţumit sfântului şi-a luat calea către munte. Şi o dată pe săptămână venea şi se apropia de sfânt, plecându-şi capul înaintea lui, ca şi cum i s-ar fi închinat. După ce sfântul Gherasim s-a săvârşit din viaţă, leul a venit din nou să-şi primească binecuvântarea. Dar, negăsind pe sfânt şi aflând de la ucenicul acestuia despre sfârşitul lui şi fiind dus la mormântul sfântului, mai întâi a scos aici nişte mugete uşoare, dar în cele din urmă răcnind cu multă putere, şi-a dat duhul. Astfel măreşte Dumnezeu pe cei ce-L slăvesc pe Dânsul, încât face ca şi fiarele să li se supună celor ce păstrează neîntinat chipul şi asemănarea Sa.

sursa: calendar-ortodox.ro

Caznele singurului preot din Timoc care slujeşte în limba română

În regiunile din sud-vestul Dunării, vechile episcopii de Aquae şi Remesiana vorbesc despre vechimea creştinismului daco-roman din aceste zone. Românii timoceni, locuitori în Serbia Răsăriteană, sunt descendenţii creştinilor din timpul Sfântului Niceta, vrednicul episcop din secolul al IV-lea. Peste ei au trecut multe veacuri, au venit invaziile slavilor, iar mai târziu perioadele de asimilare forţată. Dar au rezistat, împotriva oricărei politici de stat sau bisericeşti antiromâneşti. Părintele Boian Alexandrovici din Malainiţa, ctitorul primei biserici din Timoc în care slujba se săvârşeşte în limba română, este dovada evidentă a acestei atitudini de păstrare a identităţii româneşti ortodoxe de la sud de Dunăre. Cuvintele lui reprezintă mesajul tuturor timocenilor care doresc recunoaşterea drepturilor religioase şi politice.

Părinte Boian, aţi trăit din pruncie drama de a nu vă putea ruga în limba pe care o vorbeaţi acasă. Povestiţi-ne despre copilăria sfinţiei voastre.

Încă de când eram mic mergeam la biserica din Negotin şi cântam la strană, mergeam împreună cu preoţii sârbi la înmormântări. Îmi era drag să ascult slujbele bisericeşti, multe cântări le-am învăţat pe de rost. Dar când mergeam în satele româneşti, credincioşii întrebau: „De ce nu cântaţi pe limba noastră, ca să vă putem înţelege?” Atunci, preoţii sârbi răspundeau că limba localnicilor nu există. „Voi nu aveţi alfabet, nu aveţi gramatică. Limba voastră e limba vlahă.” Acest lucru l-am trăit de mai multe ori în copilăria mea. Eu, de fel, nu sunt din Malainiţa, ci m-am născut în oraşul Negotin. Părinţii mei, care provin din satul Malainiţa, s-au mutat în 1961 la Negotin.

Ce s-a întâmplat mai departe? Care a fost drumul parcurs până la hirotonia în preot?

De la preoţii sârbi am aflat că Biserica Ortodoxă Română a numit un episcop român în Banatul Sârbesc, la Vârşeţ. În 23 ianuarie 2003 am luat pentru prima oară legătura cu Preasfinţitul Daniil de Vârşeţ. I-am spus despre căutările mele, despre ceea ce vreau să fac în satul unde locuiam. Nu am putut termina Facultatea de Teologie, pentru că am intrat în conflict cu episcopul Iustin al Timocului, care dorea să nu mă întorc în zona de unde eram eu, zonă cu populaţie majoritar românească, ci voia să mă îndepărteze tot mai mult de Malainiţa, propunându-mi să fiu preot în Episcopia Şumadijei, unde sârbii sunt în număr foarte mare. Nu am vrut să plec dintre timoceni. Pentru asta am mers la Preasfinţitul Daniil, care m-a primit. Pe 5 iunie 2003, la praznicul Înălţării Domnului, am fost hirotesit ipodiacon în catedrala episcopală de la Vârşeţ. În data de 4 iunie 2005 am fost hirotonit diacon la Mănăstirea Prislop din România, iar o zi mai târziu am fost preoţit pe seama parohiei Malainiţa, la Schitul „Schimbarea la Faţă” din Munţii Retezat, de către episcopul de Vârşeţ, Preasfinţitul Daniil Stoenescu. Mai târziu am fost numit protoiereu iconom stavrofor al Protopopiatului Dacia Ripensis. Am fost bucuros că am primit hirotonia în diacon la Mănăstirea Prislop, ctitoria Sfântului Nicodim de la Tismana, care se crede că ar fi venit în Ţara Românească pe la jumătatea secolului al XIV-lea din Serbia. După ce a ridicat mai multe mănăstiri în zona noastră, a Timocului, a trecut în părţile româneşti, unde a înfiinţat Mănăstirile Tismana şi Vodiţa.

Cum aţi reuşit să înfiinţaţi parohia de la Malainiţa?

De multe ori spunem că am înfiinţat fie parohia de la Malainiţa, fie Protopopiatul Daciei Ripensis. Nu e foarte corect. Noi nu am înfiinţat, ci doar am reactivat aceste instituţii, pentru că strămoşii noştri daco-romani ţineau slujbele în limba latină, iar mai apoi română, asta până la venirea slavilor, care au introdus limba slavonă în cult. Venirea slavilor a dus la distrugerea ortodoxiei daco-romane. A venit vremea să întoarcem lucrurile aşa cum au fost ele odinioară, să refacem ceea ce alţii ne-au luat.

Din prima zi în care am hotărât construirea bisericii în Malainiţa mi s-a spus că singurul episcop care are dreptul legal de a desfăşura o activitate religioasă este ierarhul Bisericii Ortodoxe Sârbe, Iustin. Fără aprobarea lui nu se putea obţine nimic. Acest lucru mi-a fost comunicat din partea Ministerului Cultelor din Serbia, deşi acest lucru nu este conform legilor sârbeşti în vigoare. Episcopul Iustin a spus un singur lucru: „Biserica de la Malainiţa trebuie să fie rasă de pe faţa pământului”. A încercat din răsputeri să îşi ducă gândul până la capăt. Faptul că nu a putut a fost pentru că Dumnezeu nu a dat. Am avut probleme cu episcopul sârb al Timocului, care nu a vrut să mă primească în eparhia lui. Gestul episcopului, pentru care eu îi mulţumesc, a făcut să se deştepte în mine şi mai mult sentimentul căutării originii noastre şi păstrării limbii şi tradiţiilor rumâneşti în acea zonă. Noi spunem că suntem rumâni şi că vorbim rumâneşte, iar sârbii ne spun „vlasi”, cuvânt care îi desemnează pe vlahi, unii socotind chiar că „vlasi” ar însemna sârbi.

Demersurile mele pentru construirea bisericii din Malainiţa au fost multiple. Am prezentat actele pentru primirea aprobării în vederea construirii bisericii. Nu am căpătat nici un răspuns din partea Bisericii Ortodoxe Sârbe. Ei au spus că nu se poate. Pentru că ei au tăcut, noi ne-am pus pe lucru şi am ridicat biserica. Legea prevede că, atunci când nu primeşti în termen legal un răspuns, înseamnă că cererea ta este indirect acceptată sau, cel mult, autorităţilor le este indiferent ceea ce faci. Biserica am construit-o în 40 de zile. S-a lucrat şi ziua, şi noaptea. Imediat Episcopul Iustin s-a ridicat împotriva mea, declarând că s-a săvârşit un act ilegal, ridicând o construcţie fără aprobarea lui. Faptul că nu am primit nici un răspuns din partea lui timp de 8 luni nu a contat nici un pic. A început un proces lung împotriva mea, paralel cu întreţinerea unei atmosfere de teamă în rândul credincioşilor, cărora li s-a spus: „Nu o să vă fie bine dacă faceţi precum Boian. Cine se duce la slujbele lui o să aibă probleme cu sârbii”. Am ajuns cu procesul la Curtea Supremă, iar acum suntem chiar la Curtea Internaţională de Justiţie de la Strasbourg. Ministerul pentru construcţii a anulat hotărârea Primăriei, de dărâmare a bisericii şi a clopotniţei, şi a casei părinţilor mei din Malainiţa, socotită drept casă parohială. Iar aceasta nu a fost pe placul episcopului. Casa a existat înainte de zidirea bisericii, dar existenţa ei nu a deranjat pe nimeni dintre autorităţile sârbeşti. Dar când a fost construită biserica, brusc casa trebuia să fie şi ea dărâmată. În satul meu, peste 90% din case nu au autorizaţie de construcţie, fiindcă zona unde locuim este una muntoasă, satul se întinde pe 15 km, iar distanţa dintre case este destul de mare. Anularea deciziei Primăriei din partea Ministerului a făcut ca dărâmarea bisericii să nu mai fie subiect de discuţie. În schimb, procesul împotriva mea a continuat. Am fost condamnat la două luni de închisoare cu suspendare.

Înainte de venirea dumneavoastră, în Malainiţa exista biserică?

Nu. În Malainiţa, de când se ştie, de la primul recensământ făcut pe la jumătatea secolului al XVII-lea, nu se pomeneşte de existenţa vreunei biserici. Nici în istoria Bisericii Ortodoxe Sârbe nu există vreo menţiune referitoare la satul acesta. Noi suntem primii care am înfiinţat parohia acolo. Până la ridicarea bisericii româneşti, toţi locuitorii din Malainiţa au contribuit la construirea bisericii din Ştiubic, un sat sârbesc aflat în vecinătatea satului nostru. Ei au donat jumătate din suma totală necesară pentru ridicarea bisericii din Ştiubic.

În ce măsură v-au sprijinit credincioşii în lupta dumneavoastră pentru slujirea în limba română a Liturghiei?

La început, mulţi au fost înfricoşaţi. Unii chiar mi-au spus între patru ochi: „Boiane, eu sunt pentru ceea ce susţii tu, dar eu nu cutez să fac asta, pentru că o să am de pierdut”. Apoi, m-a sunat cineva şi mi-a spus să am grijă ce fac pe mai departe.

În Timoc există 154 de sate şi 48 de localităţi mixte. Această proporţie, fără a pune la socoteală şi satele din Voivodina sau din Banatul Sârbesc. Protopopiatul Dacia Ripensis cuprinde toate aceste sate şi pe credincioşii care doresc să ţină de această biserică.

După toate presiunile şi problemele, lumea nu dă înapoi, venind în număr cât mai mare la biserică. Noi avem reactivate sau înfiinţate sub un nou nume încă patru parohii care îşi aşteaptă preoţii.

Parohia noastră nu este fixă. Noi răspundem oricărei persoane ne cheamă pentru rugăciune, pentru săvârşirea unei Sfinte Taine sau înmormântări. Aşa că preoţii care vor veni în Timoc trebuie să poarte pe umeri o cruce şi o jertfă cât mai mare. Pentru că doar prin asta ne mântuim. Când ne ducem într-un sat românesc, chemaţi spre exemplu la o înmormântare, preoţii sârbi închid biserica şi nu ne dau voie să slujim. Atunci nu intrăm cu mortul în biserică, facem slujba înmormântării doar acasă şi la cimitir. Prima dată când aude lumea slujba în limba lor e foarte bucuroasă. Mai ales oamenii bătrâni, care nu ştiu o vorbă sârbească, când mă aud slujind, spun între ei: „Ăsta-i popa din Malainiţa, el slujeşte pe româneşte şi tot îl înţelegi”.

Despre câţi credincioşi avem şi câţi participă la slujbe nu vă pot spune prea multe. Cine vrea să cunoască starea noastră să vină acasă, la noi, să vadă. De multe ori episcopul sârb a spus că lumea nu doreşte slujbă în limba românească şi că eu şi Preasfinţitul Daniil stârnim în mod artificial nemulţumirea oamenilor faţă de autorităţile Bisericii Ortodoxe Sârbe. Dacă ar fi aşa, episcopul ar trebui să ne ofere biserica şi să ne zică: „Hai să vedem câtă lume se adună la slujbele româneşti”. El este speriat, pentru că, dacă noi suntem chemaţi într-un sat românesc la slujbă, tot mai multă lume se adună.

Cum sunt priviţi în general românii de către sârbi?

Mă bucur că mi-aţi pus această întrebare. Românii şi sârbii nu au nici un fel de problemă. Mai mari probleme au sârbii între ei şi românii între ei. În schimb, există dificultăţi cu preoţii bisericii sârbe care sunt veniţi din Croaţia, din Bosnia, din Kosovo. Ei au trăit în zone de conflict şi, de aceea, tot ce este nesârbesc ei urăsc. Dar asta e politica Bisericii Sârbe. Să aducă preoţi care nu sunt de aici. Episcopul sârb îi cheamă şi le spune: „Ai să faci aşa şi aşa. Dacă nu, nu mai eşti preot”.

Aceştia sunt slujitorii bisericilor din Timoc. Am vorbit cu femei bătrâne pe care le-am întrebat: „V-aţi spovedit vreodată?” Răspunsul lor a fost trist: „Poate o singură dată, când eram mai tânără”. E firesc. Cum să se poată înţelege un preot venit din Croaţia cu bătrâna asta care nu ştie nici un cuvânt sârbeşte?

Am vorbit şi cu preoţi sârbi şi le-am spus: „Voi cum vă înţelegeţi cu oamenii ăştia?”. La care ei au zis: „Duhul Sfânt poate face minuni”. Da, Duhul Sfânt a lucrat la Cincizecime. Dar voia Duhului Sfânt a fost ca tot neamul să aibă limba lui şi să înţeleagă pe limba lui. Or, cel care opreşte slujba în limba credincioşilor săvârşeşte hulă împotriva Duhului Sfânt. Iar noi ştim că hula împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta niciodată la nimeni. La asta trebuie să gândească aceia care ne opresc de la slujirea pe româneşte.

Care au fost presiunile la care aţi fost supus din partea autorităţilor sârbe?

Caterisirea mea din partea Marelui Tribunal Bisericesc Sârb a fost nimica toată. Şeful Poliţiei mi-a spus: „O să ţi se pună bombă sub maşină, o să ţi se facă accident, o să pieri. Eşti urmărit. Puţin lipseşte ca să nu fii omorât”. Alţii au dat telefoane, ameninţându-mă că au să-mi frângă oasele. Toate ştirile astea te fac să îţi pierzi pacea. Îţi creează o stare de teamă. Dar nu doar atât. Lumea din jurul tău, auzind aşa ceva, începe să spună: „Lasă, vezi doar ce fac cu el. Acesta nu-i bun. Mai bine şedem aici şi nimeni nu ne face rău. Ne vedem de treabă”.

Sunteţi bucuros că slujiţi în româneşte?

Mie nu îmi trebuie ca cineva să mă laude. Nu am nimic din această laudă. Trebuie să facem ceva pentru Biserică. Oamenii mă cunosc şi mulţi doresc să mă vadă. Eu mă gândesc însă la ce răspuns voi da Domnului când mă voi duce pe lumea cealaltă. Doar cei pe care i-am botezat, copiii români vor fi martorii mei la judecata lui Dumnezeu. Pentru asta mi-e drag când unul crede în Dumnezeu, după ce a auzit şi înţeles totul la biserică. Pentru asta mă lupt. Când omul spune: „slujba asta, toată am înţeles-o”, aici e mulţumirea mea sufletească. De multe ori, când mă duc în parohie aud de la vreo muiere bătrână: „Măi, am spus de o sută de ori la nepoţii mei să se ducă să se boteze. Te botează şi nu-i nimic. Nu te mănâncă popa până te botează”. Îmi vine să plâng când aud aşa ceva. Ei nu ştiu ce-i acela botez. Nu sunt ei de vină. Nu a avut cine să-i înveţe. Dacă ei nu înţeleg limba, ce să priceapă din slujba Botezului?

În zilele noastre s-a ivit această problemă. Străbunicii nu ştiu o vorbă sârbească, iar nepoţii nu ştiu româneşte prea bine. Pentru că ei învaţă mai întâi sârbeşte, ca să nu aibă probleme la şcoală. Dar sârba lor nu e una corectă. Aşa că nu învaţă nici româna, nici sârba corect. Pentru că româna, limba lor, nu se aude decât în familie. La noi nu există nici o şcoală, nici o biserică, nici o grădiniţă, nici o instituţie unde să se vorbească româneşte. Doar în biserica din Malainiţa se face slujba în română. De aceea vor ei să înece biserica, ca să nu se mai audă de locul acesta.

Eu sunt şi sârb după sânge şi nu pitul (ascund) asta. Mama mea e sârboaică. Acum sunt împărţit în două. O jumătate a mea este sârbească şi una românească. Prima jumătate este sănătoasă, zdravănă. Are tot, are şcoli, are biserici, se bucură de toate drepturile. Dar partea românească e bolnavă. Pentru că nu are nimic. Decât limba aia pe care o vorbeşte acasă. Dar şi aia cu tot mai multe vorbe sârbeşti. Că fără şcoală românească lumea se învaţă pe sârbeşte. Dacă vreun om are şlog (este paralizat), toată viaţa cu mâna care este sănătoasă se luptă să o ajute pe cea beteagă, să o vindece. Asta încerc să fac, ca şi partea românească să fie sănătoasă. Iar prin aceasta, toată lumea să aibă ceea ce le lipseşte şi ceea ce Dumnezeu le-a lăsat.

„Asimilarea a fost, este şi o să fie dacă noi nu o oprim”

Dacă am merge în Malainiţa şi am întreba de un om, să zicem, de Trăilă, de exemplu, oricine ştie să vă ducă la casa lui. Oficial, însă, în acte acest om poartă un alt nume, sârbesc, Miloş Cârstici. Într-un fel suntem înscrişi oficial în cărţile statului şi altfel ne numim între noi. Dacă vrei să vorbeşti în Malainiţa cu Georgia Mişici, nimeni nu ştie cine e respectiva, în schimb, dacă întrebi de Gherghina lui Mişoi, şi-un copil te poate lua de mână să te ducă la casa femeii. Acesta este rezultatul politicii de asimilare duse de aproape 200 de ani în Timoc. Există o situaţie într-adevăr aproape absurdă. Într-un fel te numeşti pe sârbeşte şi altfel pe rumâneşte. Asimilarea a fost, este şi o să fie dacă noi nu o oprim. Am început stoparea acestui proces în primul rând în biserică, prin înregistrarea în matricolele bisericeşti sau în registrul botezaţilor a pruncilor aşa cum sunt numiţi ei de români, în paranteză trecând şi numele oficial sârbesc.

„Noi, rumânii, nu oprim preoţii sârbi să slujească în sate româneşti”

Nu poţi fi preot atunci când ai biserica goală. Dacă la slujbele noastre nu s-ar aduna mulţi oameni, biserica românească ar fi desfiinţată de la sine. Dar acest lucru e contrazis de realitatea pe care o trăim în Timoc. Noi, rumânii, nu oprim preoţii sârbi să slujească în sate româneşti. Cerem numai permisiunea ca şi noi să putem face slujba în aceste sate. Lumea va decide la ce slujbe va participa, la cele sârbeşti sau la cele româneşti. Pentru acest lucru am fost eu caterisit. Deşi, la început, sârbii nu au recunoscut hirotonia mea ca preot, după ce a trecut o vreme, am fost recunoscut şi apoi caterisit. Eu nu fac parte însă din clerul sârb. Dau socoteală pentru ceea ce fac doar Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi Preafericitului Părinte Patriarh Daniel. În consecinţă, hotărârea Marelui Tribunal Bisericesc din Serbia de a aproba caterisirea mea este lipsită de validitate.

La început, în Malainiţa, aveam în biserică, la fiecare slujbă, cam 30 de credincioşi, dar, după aceea, mai multă lume era afară decât înăuntrul bisericii. La marile praznice se strâng cam 150 de oameni, deşi biserica noastă e destul de mică. Făcând o comparaţie între oraşul Negotin, care are aproximativ 20.000 de locuitori, iar la biserică vin cam 30-40 de oameni în fiecare duminică, la Malainiţa, care este un sat cu câteva sute de suflete, din care 70% sunt plecaţi în străinătate la muncă, vin mai mulţi oameni decât la Negotin. Am auzit oamenii din sat spunând: „Măi, mie una nu mi-e clar. Acasă vorbim româneşte. Când facem nuntă, lăutarii cântă româneşte. Muierile, când dau de pomană pentru morţi la sărbătorile mari – căci la noi cultul morţilor este dezvoltat -, dau pe româneşte. Numai slujba la biserică este în limba sârbă. De ce?”. Acesta trebuie să ne întrebăm cu toţii.

un articol de Augustin Paunoiu

sursa: ziarullumina.ro

Sfinţii Mucenici Eutropiu, Cleonic şi Vasilisc – 3 martie

Sfinţii Mucenici Eutropiu, Cleonic şi Vasilisc au fost martirizaţi în oraşul Pontine Amasea (Asia Mică) în anul 308.

Fraţii după sânge Eutropiu şi Cleonic, erau camarazi cu Vasilisc, nepotul Marelui Mucenic Teodor Tiron (prăznuit în 17 februarie). După moartea martirică a Sf. Teodor, ei au ajuns în închisoare, unde, prin predicile lor au întors mulţi prizonieri păgâni la credinţa creştină.

Când l-a torturat pe Sf. Teodor, Publius a pierit ruşinos, lovit de mânia divină. Asclepiodot a fost ales ca următorul conducător al oraşului Amaseea şi s-a dovedit a fi mai crud decât predecesorul său. Ştiind că prietenii Sf. Teodor Tiron se aflau în închisoare, a cerut să fie aduşi în faţa lui. Sfinţii Eutropiu, Cleonic şi Vasilisc şi-au mărturisit cu tărie credinţa în faţa noului ighemon. Pentru aceasta au fost crunt bătuţi, până li s-a învineţit tot corpul.

În timpul suferinţelor, Sf. Eutropiu se ruga cu glas tare la Dumnezeu, “Ajută-ne, Doamne să putem îndura aceste răni pentru cununa muceniciei, aşa cum L-ai ajutat pe slujitorul Tău, Teodor.” Ca răspuns, Însuşi Domnul li s-a înfăţişat mucenicilor împreună cu îngerii Săi şi cu Sf. Teodor Tiron, spunându-le: “Priviţi, a venit Mântuitorul să vă ajute, ca să aveţi viaţă veşnică.”

Soldaţii împreună cu alţi martori ai viziunii au fost învredniciţi să vadă şi ei pe Mântuitorul. Aceştia l-au sfătuit pe Asclepiodot să oprească torturile. Văzând că oamenii sunt gata să se întoarcă la adevăratul Dumnezeu, ighemonul a ordonat ca mucenicii să fie duşi în închisoare, după care l-a invitat pe Sf. Eutropiu la cină, cerându-i să se închine idolilor dar să rămână creştin în suflet, lucru pe care sfântul l-a refuzat.

În ziua următoare, mucenicii au fost duşi la un templu păgân şi puşi să se închine idolilor. Eutropiu s-a rugat lui Dumnezeu: “Doamne, fii cu noi şi alungă mânia păgânilor. Primeşte în acest loc sacrificiul nesângeros al creştinilor, în numele Tău, adevăratul Dumnezeu.” Nu bine a terminat rugăciunea şi s-a pornit un cutremur care a năruit pereţii templului şi statuia zeiţei Artemis a fost făcută bucăţi. Toţi au fugit din templu de frică să nu fie prinşi sub dărâmături. În rumoarea cutremurului s-a auzit o voce de sus: “Rugăciunea ta a fost ascultată şi în acest loc se va înălţa un lăcaş de rugăciune al creştinilor.” După cutremur, ighemonul Asclepiodot şi-a revenit greu din şoc şi a dat ordin să se bată stâlpi în pământ, mucenicii să fie legaţi şi să li se toarne pe corp smoală fierbinte. Sfinţii au început să se roage lui Dumnezeu şi Eutropiu striga către păgâni: “Fie ca Domnul să întoarcă faptele voastre împotriva voastră!

Smoala a început să curgă pe lângă corpul sfinţilor ca apa, arzând corpurile torţionarilor. Martorii văzând acestea, au fugit îngroziţi dar ighemonul în răutatea sa a poruncit să rănească corpurile sfinţilor cu gheare de fier şi să presare rănile cu un amestec de muştar, sare şi oţet, chinuri pe care sfinţii le-au îndurat cu deosebită tărie.

În noaptea dinaintea execuţiei lor, sfinţii au petrecut în rugăciune iar Domnul le-a apărut din nou şi i-a îmbărbătat. În dimineaţa de 3 martie, Sf. Eutropiu şi Cleonic au fost crucificaţi dar Vasilisc a fost lăsat în închisoare.

Sf. Vasilisc a fost executat în 22 mai în oraşul Komana. Mucenicului i s-a tăiat capul şi i-au aruncat corpul în râu dar creştinii au găsit moaştele şi le-au îngropat într-un câmp arat. Mai târziu s-a construit la Komana o biserică cu hramul Sf. Vasilisc.

sursa: calendar-ortodox.ro