Sfantul Pahomie cel Mare – 15 mai

Preacuviosul Pahomie cel Mare (292-346) a fost un mare ascet egiptean, în acelaşi timp un Părinte al pustiei şi întemeietor al monahismului de obşte (cenobitic) în Egipt. Prăznuirea lui se face la 15 mai.

Pahomie s-a născut în Tebaida de Jos ^[1] (Egipt), din părinţi păgâni, şi a primit o aleasă educaţie, fiind instruit în cele ale filosofiei vremii şi culturii sale.

Mergând odată cu părinţii săi în capiştea idolilor, a auzit pe cel ce slujea în capişte zicând către părinţii lui: “Scoateţi de aici pe vrăjmaşul zeilor şi-l alungaţi”. Iar preacuviosul (deşi încă nu cunoscuse creştinismul), bând din vinul jertfei idoleşti, a vărsat.

Către vârsta de 20 ^[2] de ani a fost luat cu forţa în armata romană ^[3]. Aşa, aflându-se într-o închisoare cu ceilalţi recruţi în aşteptarea înrolării, a cunoscut pentru prima dată creştini, care slujeau acolo pe cei bolnavi şi în nevoi. Impresionat de această dragoste pentru aproapele, a început să se intereseze de creştinism. După încheierea serviciului militar, a mers în cetatea creştină Oxirinhos, din Tebaida de Sus, a cunoscut învăţătura Sfintelor Evanghelii şi adevărurile de credinţă, şi a primit Sfântul Botez, în anul 314.

După trei ani de viaţă acetică, auzind de un pustnic, cu numele Palamon, şi de sfinţenia vieţii lui, s-a dus la el, în pustie, ca ucenic al acestuia, şi, astfel, a ajuns călugăr. Lucrul lui era să toarca lâna şi să o ţeasă, iar, din câştig, dădea săracilor.

După ce a stat zece ani cu Palamon, o voce de sus i-a poruncit să întemeieze o comunitate monastică la Tabenisi (Tabbenisi, Tabenna, Tabbenisiot), un loc unde Pahomie mergea din când în când să se roage în singurătate. Lucrul s-a petrecut astfel: mergând Pahomie şi Palamon odată în acel loc, un glas de sus i-a grăit: “Aici să petreci şi să faci o mănăstire, unde vor veni mulţi să se mântuiască”; bătrânul Palamon a înţeles că ucenicul său Pahomie a avut o descoperire şi i-a: “Să zidim aici o chilie şi tu să petreci aici, dar să nu ne despărţim, ci, să ne cercetăm unul pe altul”. Nu după multă vreme, însă, Sfântul Palamon s-a mutat din viaţa aceasta la cer, pe braţele iubitului său fiu sufletesc, ucenicul său.

Mai apoi, Pahomie a avut o altă viziune divină, în care un înger a venit la el îmbrăcat cu o “schimă” (gr. σχημα – haină călugărească), şi i-a dat regula pentru viaţa de obşte. Acest moment este considerat în istoria monahismului ca un fel de act de naştere a monahismului de obşte (cenobitic), pentru că până în acest moment asceţii creştini trăiseră ca pustnici în singurătate, şi nu în comunitate. Regula Sfântului Pahomie era o primă formă de viaţă monastică cenobitică, care dădea loc atât vieţii de obşte cât şi celei de liniştire; monahii trăiau în chilii separate, dar lucrau împreună pentru întrega comunitate şi făceau rugăciuni comune, pe lângă cele de la chilie.

Mai mult , Pahomie cel Mare a fost strict cu comunitatea de călugări care a început să crească în jurul lui. A dat fiecăruia aceeaşi mâncare şi îmbrăcăminte. Călugării mănăstirii îşi îndeplineau ascultările care le erau date pentru binele comun al mănăstirii. Călugărilor nu le era permis să deţină bani proprii sau să accepte ceva de la rudele lor. Sfântul Pahomie considera că o ascultare îndeplinită cu zel este mai importantă decât postul sau rugăciunea. Acesta cerea de asemenea de la călugări o respectare exactă a pravilei mănăstireşti, şi pedepsea aspru pe leneşi. Odată a refuzat chiar să vorbească direct cu propria lui soră pentru a se putea menţine detaşat de lume. (A vorbit totuşi cu aceasta, printr-un mesager, şi a binecuvântat dorinţa ei de a deveni călugăriţă; care la scurt timp şi-a întemeiat propria comunitate monahală de obşte).

Pahomie şi-a trăit restul vieţii sale având grijă de mănăstirea sa, făcând minuni, luptând cu demonii, şi desigur în rugăciune fierbinte. Aproape de sfârşitul vieţii sale a avut o altă vedenie: Domnul i-a dezvăluit viitorul monahismului. Sfântul a aflat astfel că viitorii monahi nu vor mai avea acelaşi zel în nevoinţele lor cum a avut prima generaţie, şi că aceştia nu vor avea sfătuitori experimentaţi. Aruncându-se cu faţa la pământ, Sfântul Pahomie a plâns cu amărăciune, strigând către Domnul şi cerându-I îndurare pentru aceştia. A auzit o voce care i-a răspuns: “Pahomie, ia aminte la îndurarea lui Dumnezeu. Călugării viitorului vor primi o răsplată, din moment ce şi ei vor avea ocazia să sufere greutatea vieţii de călugăr.”

În anul 348, Pahomie conducea aproape trei mii de călugări. Acesta a fost şi anul în care a fost infectat cu o formă de ciumă. Ucenicul său apropiat, Sfântul Teodor (17 mai), l-a îngrijit cu o dragoste de fiu. Sfântul Pahomie a murit în jurul anului 348 la vârsta de 53 de ani, şi a fost îngropat pe un deal din apropierea mănăstirii.

Sfântul Ieronim a tradus pravila Sfântului în limba latină în 404, şi doar această traducere a supravieţuit. Pravila Sfântului Pahomie l-a influenţat pe Sfântul Benedict de Nursia, cea mai influentă figură a monahismului apusean, în stabilirea propriei lui pravile.

1. ↑ Izvoarele nu concordă asupra locului naşterii Sf. Pahomie: toate vorbesc de Tabaida, dar unii înţeleg “Tebaida (Egiptul de Sus)” (i.e. “Tebaida de Sus”), alţii “Tebaida (Egiptul de Jos)” (i.e. “Tebaida de Jos”).
2. ↑ Izvoarele iarăşi nu concordă asupra vârstei la care sfântul a fost luat la armată: 18, 19, 20 sau 21 de ani.
3. ↑ Multele războaie din zonă obligau armata romană să recruteze din egipteni, pentru o perioadă de timp.

sursa: ro.orthodoxwiki.com

„IPS Bartolomeu este un reper pentru cultura şi civilizaţia românească“

Universitatea de Medicină şi Farmacie „Gr. T. Popa“ din Iaşi i-a decernat ieri titlul de Doctor Honoris Causa Înalt Preasfinţitului Părinte Bartolomeu, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului. La acest eveniment au fost prezenţi patru ierarhi ai Sinodului Mitropolitan al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, conducerea Universităţii de Medicină şi Farmacie, precum şi preoţi, profesori şi studenţi.

Universitatea de Medicină şi Farmacie din Iaşi (UMF) a acordat ieri, în cadrul şedinţei extraordinare a Senatului UMF, Înalt Preasfinţitului Bartolomeu, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, titlul de Doctor Honoris Causa. La acest eveniment, care a avut loc în Aula „Emil Palade“ (Auditorium Maximum) din cadrul UMF, au participat Înalt Preasfinţitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei şi Locţiitor de Episcop al Huşilor, IPS Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, PS Calinic Botoşăneanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor, PS Ioachim Băcăuanul, Arhiereu-Vicar al Episcopiei Romanului, prof. dr. Vasile Astărăstoae, rectorul UMF, dar şi decani ai facultăţilor UMF, preoţi, profesori, studenţi. În deschidere, rectorul Vasile Astărăstoae a menţionat faptul că şedinţa Senatului UMF are un singur punct pe ordinea de zi, şi anume acordarea titlului de Doctor Honoris Causa Înalt Preasfinţitului Părinte Bartolomeu. După rostirea rugăciunii „Tatăl nostru“, IPS Teofan a susţinut o alocuţiune în cadrul căreia a mulţumit, din partea Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, rectorului UMF pentru decizia de a-i acorda Mitropolitului Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului titlul de Doctor Honoris Causa. „De-a lungul unei vieţi tumultoase, IPS Bartolomeu a reuşit să găsească drumul spre fiinţă şi a avut capacitatea să ajute şi pe cei din jur să descopere acest drum, prin cuvântul scris sau rostit, prin Liturghia săvârşită, dar mai ales prin atitudinile luate în diferite perioade ale vieţii sale. Decizia Senatului UMF onorează un om, onorează o biografie plină de evenimente“, a spus IPS Teofan.

Promotor al bioeticii în România

A urmat alocuţiunea prof. dr. Vasile Astărăstoae, care a punctat câteva raţionamente pentru care Senatul UMF a acordat titlul de Doctor Honoris Causa Arhiepiscopului Vadului, Feleacului şi Clujului. „IPS Bartolomeu este un reper pentru cultura şi civilizaţia românească. De asemenea, Înalt Preasfinţia Sa este un promotor al bioeticii în România, de aceea, colectivul disciplinei de bioetică a făcut această propunere Senatului UMF. Prezenţa IPS Bartolomeu în universitatea noastră înseamnă un adaos de spiritualitate, de binecuvântare a unui spaţiu închinat sănătăţii şi care ne confirmă faptul că Biserica şi Universitatea se află în aceeaşi misiune de ajutorare a omului şi de preamărire a divinităţii. IPS Bartolomeu a fost unul dintre susţinătorii bioeticii în România şi ai dialogului între Medicină şi Religie, readucând în cadrul profesiei medicale încărcătura de spiritualitate. Acordarea titlului de Honoris Causa, pe deplin meritată, s-a constituit astăzi (n.r. – ieri) într-o mare sărbătoare pentru întreaga comunitate academică ieşeană“, a spus rectorul UMF Iaşi. A urmat conferirea titlului de Doctos Honoris Causa Înalt Preasfinţitului Bartolomeu, precedată de citirea în limba latină a Decretului Senatului Universităţii de Medicină şi Farmacie „Gr. T. Popa“ din Iaşi. IPS Părinte Bartolomeu a mulţumit apoi rectorului Vasile Astărăstoae şi membrilor Senatului UMF pentru conferirea titlului de Doctor Honoris Causa. „Acest titlu mă onorează nu atât pentru meritele mele, cât pentru vârsta mea, pentru faptul că l-am primit de la societatea pe care o deservesc. Este un moment important în viaţa mea, pe care mi-am dedicat-o celor două dimensiuni, slujirea Bisericii şi slujirea culturii“, a spus Mitropolitul Bartolomeu, care a oferit rectorului Vasile Astărăstoae Crucea Transilvană.

Decizia acordării distincţiei de Doctor Honoris Causa Înalt Preasfinţitului Bartolomeu a fost luată în şedinţa Senatului UMF din data de 23 martie 2009.

Repere biografice

IPS Valeriu Anania, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, s-a născut pe 18 martie 1921 în localitatea Glăvile, judeţul Vâlcea. Între 1927-1933 urmează şcoala primară în comuna natală, iar în perioada 1933-1941 este elev al Seminarului Central din Bucureşti. În 1935 debutează, poetic, cu versurile „Pământ şi cer“, în revista teologică „Ortodoxia“. În 1937 debutează, publicistic, cu articolul „Camaradul Anton“, în revista „Vremea“. În 1938, la 26 noiembrie, debutează, dramaturgic, cu scenariul radiofonic în versuri „Jocul fulgilor“, în regia lui Atanasie Mitric. La 2 februarie 1942 intră în monahism la Mănăstirea Antim din Bucureşti, primind numele Bartolomeu. Pe 15 februarie este hirotonit ierodiacon. Între 1941-1948 urmează studii superioare de Teologie la Bucureşti, Cluj şi Sibiu, fiind absolvent al Academiei Teologice „Andreiane“ din Sibiu. La 29 octombrie 1967 primeşte harul preoţiei. Ulterior, este distins pe linie bisericească cu Crucea Patriarhală, Ordinul Sfântului Mormânt al Patriarhiei Ierusalimului, Ordinul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel al Patriarhiei Antiohiei. În anul 1993, pe 21 ianuarie, Colegiul Electoral Bisericesc îl alege Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului pe arhim. Bartolomeu Anania. În acelaşi an, la 7 februarie, în Catedrala arhiepiscopală din Cluj-Napoca, este hirotonit şi instalat arhiereu. Ca arhiepiscop al Clujului, va urmări şi va lupta pentru dinamizarea activităţii pastorale a clerului şi pentru diversificarea ei, în funcţie de cerinţele actuale ale societăţii, pentru implicarea Bisericii în acţiunile de asistenţă socială organizate, pentru refacerea legăturilor dintre Biserică şi Cultură, pentru îndrumarea expresă a tineretului – de la amvon – şi, prin diverse întâlniri, pentru dezvoltarea relaţiilor ecumenice practice, păstrându-se identitatea proprie. În anul 2001 este publicată „Biblia“ sau „Sfânta Scriptură“, Ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului. Lucrarea se bucură de un interes cu totul deosebit din partea specialiştilor, dar nu mai puţin din partea credincioşilor, pentru noutatea de ordin teologic şi filologic pe care o aduce faţă de variantele româneşti precedente, pentru aşezarea textului într-o limbă română actuală şi mai ales pentru utilitatea celor peste 8.000 de note subsidiare, menite să ofere cititorului căi de acces spre adevărul textului. În spaţiul Ortodoxiei româneşti, Ediţia jubiliară a Bibliei este prima versiune adnotată.

sursa: Ziarul Lumina

Conferinta ASCOR Iasi – Joi 14 mai 2009, orele 19.00 – „Viaţa de familie” – Pr Prof Dr I.C. Teşu

Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români – filiala Iaşi va organiza în data de 14 mai 2009 orele 19.00 conferinţa cu tema „Viaţa de familie” avându-l ca invitat pe Părintele Profesor Doctor Ioan-Cristinel Teşu. Conferinţa va avea loc în Sala T17 a Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iaşi.

Ziua de 15 mai a fost declarată de către Adunarea Generala a Organizaţiei Naţiunilor Unite ca fiind Ziua Internaţională a Familiei, printr-o Rezoluţie dată în septembrie 1993. La propunerea Institutului Român pentru Drepturile Omului, propunere susţinută şi de Patriarhia Română, ziua de 15 mai a devenit oficial, Ziua Familiei Române. Pornind de la semnificaţia acestei zile, asociaţia noastră a venit cu ideea de a organiza conferinţa mai sus menţionată.

Familia creştină ca şi toate celelalte instituţii cu rol formativ-educativ, luate ca valori tradiţionale, se confruntă cu o reală criză. Starea de criză trebuie să ne pună pe gânduri şi să fie supuşi judecăţii morale toţi factorii implicaţi (krisis = judecată ).Valorile tradiţionale creştine sunt într-un real proces de diluare sau de substituire. Cel mai clar exemplu îl avem cu libertatea: toţi urlă după libertatea de a trăi în patimi şi dacă le vorbeşti despre stăpânirea poftelor, te vor privi ca pe un duşman. Într-o lume în care omul este supus procesului de dezintegrare, mai putem oare nădăjdui în – vorba părintelui Stăniloae – restaurarea omului şi a familiei?

În prezent Profesor universitar în cadrul în cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă, Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi, disciplina Spiritualitatea Ortodoxă: Ascetică şi Mistică, invitatul nostru va încerca să răspundă la tocmai la această întrebare.

Stareţul Tadei: „O viaţă curată spune mai multe decât orice cuvânt“

Între părinţii îmbunătăţiţi duhovniceşte ai secolului trecut, istoria Bisericii din Serbia consemnează numele unui ieromonah român, puţin cunoscut în stânga Dunării, însă cu mare faimă în răsăritul Serbiei. Este părintele Tadei, născut în 1914 în satul Vitovniţa, care vine să dovedească, dacă mai era nevoie, prezenţa populaţiei româneşti situată în zona Timocului şi mărturia unei conştiinţe ortodoxe curate, deschise, binevoitoare faţă de fraţii sârbi sau ruşi, ultimii retraşi aici în urma Revoluţiei din 1917.

Părintele Tadei, duhovnicul român din răsăritul Serbiei (1914-2003)

Crescut într-o familie de ţărani evlavioşi, Toma (numele de botez al părintelui Tadei) a urmat clasele primare, absolvind apoi Şcoala de Comerţ şi Meserii din Petrovaţ. Îmbolnăvindu-se foarte grav de plămâni pe la 15-16 ani, a hotărât ca restul vieţii să-l închine lui Dumnezeu. Aşa a intrat ca frate la Mănăstirea Gorniak. Dorind o vieţuire mai duhovnicească, a cerut binecuvântarea să meargă la Mănăstirea Milkovo, unde erau foarte mulţi părinţi ruşi, între care ucenicii stareţului Ambrozie de la Optina. În timpul celui de al Doilea Război Mondial, Iugoslavia a avut mult de suferit. Trupele de ocupaţie germane, italiene, bulgare şi albaneze au arestat multe persoane, în special pe clerici despre care se credea că sunt organizatori ai revoltei împotriva ocupanţilor.

„Să nu-ţi fie teamă, căci pe mulţi încă va trebui să mângâi şi să întăreşti!“

Părintele Tadei a fost arestat. „Erau vremuri grele, când numai pentru un singur cuvânt sau ordin nerespectat se putea înălţa asupra omului umbra morţii. În închisoare stăteam întins pe o scândură îngustă. Mă gândeam că nu voi mai ieşi viu de aici. Căzusem în deznădejde. Cum şedeam muncit de aceste gânduri, într-o clipă s-a arătat înaintea mea un ostaş înalt, cu panglică aurită, aşezată cruciş pe piept. În mâini ţinea un sul şi mă privea. A desfăcut sulul şi mi-a zis: „Priveşte, ia aminte la hartă! Şi mi-a arătat pe hartă Serbia. Să nu-ţi fie teamă, căci pe mulţi încă va trebui să mângâi şi să întăreşti. Ai priceput?“ În celulă mai erau doi deţinuţi. Dar nu văzuseră nimic. Părintele Tadei avusese o vedenie. Îl vizitase un înger.

Crucea stăreţiei

Nu după mult timp a fost eliberat şi trimis la Patriarhia din Peci, unde era nevoie de slujitori. Acolo a fost aşezat ca egumen. A început aici deprinderea Rugăciunii inimii. Pentru calităţile lui, a fost pus după aceea stareţ la Mănăstirea Pokainiţa. Nu era foarte încântat de această ascultare. „Stăreţia, mărturisea el mai târziu, mi-a fost întotdeauna greu de purtat, căci trebuia să-mi alipesc gândurile de grija pentru cele materialnice, pentru obşte şi oameni“. Dar a primit mustrare în vis de la Hristos, Care purta epitrahil, omofor, iar deasupra lui încă un epitrahil. Domnul i-a spus: „De ce te lupţi, câtă vreme nu ai ascultare? Peste tot unde ai fost pus stareţ M-ai supărat cu stăruinţele tale să fii dezlegat de aceasta. Să nu mai faci asta! Să ştii că orice ascultare primită trebuie împlinită cu multă dragoste, râvnă şi însufleţire, fără să bagi în seamă pizma şi răutatea celor din jur“. Atunci Hristos a pus epitrahilul pe grumazul lui, zicând: „Aceasta este crucea pe care trebuie să o duci“.

În Iugoslavia, viaţa de după război nu a fost una uşoară. Tututor celor care veneau la el pentru sfat, părintele Tadei le spunea să îşi pună în primul rând nădejdea în Dumnezeu, pentru că „atâta vreme cât mai avem vreun reazem oarecare în lumea aceasta, Îi dăm Domnului prea puţină încredere. Trebuie să răbdăm multe dureri ale inimii, pentru ca sufletul nostru să se slobozească de legăturile rele ale cugetului nostru. Astfel, sufletul pricepe că orice reazem al său de pe pământ nu înseamnă nimic, şi zice: „Nu am pe nimeni care să mă înţeleagă“. Sufletul nostru caută dragostea statornică. Aşa ceva nu se află pe pământ. Numai Domnul ne poate mângâia“.

Şederea oamenilor pe pământ reprezintă împlinirea unui canon de pocăinţă. Nu prin faptul că ne plângem întruna de ceva Îl supărăm pe Dumnezeu. Îl supărăm atunci când păcătuim, nu când ne întoarcem către Dânsul ca spre ruda noastră cea mai apropiată.

Aproapele, criteriul iubirii faţă de Dumnezeu

Pe când era monah tânăr, Tadei învăţase de la duhovnicul său, arhimandritul Ambrozie, modul în care diavolul atacă sufletul omului, cum aduce tulburare şi dezbinare în obştile călugărilor. De aceea cerea blândeţe şi smerenie în relaţiile dintre oameni, pentru că „Dumnezeu locuieşte tainic în fiecare suflet şi pretutindeni odihneşte. Iar felul în care ne purtăm cu aproapele este felul în care ne purtăm cu Dumnezeu. E limpede că nu suntem pe calea cea bună dacă ne purtăm cu dragoste faţă de cei ce au dragoste pentru noi, iar celor care ne urăsc le întoarcem cu aceeaşi măsură. Nu se cuvine să împărţim oamenii: acesta îmi este simpatic, acesta antipatic, căci atunci intrăm în război cu cealaltă persoană, chiar dacă în afară nu i-aţi dat nici un prilej, nici prin cuvinte, nici prin fapte“.

La mănăstire nu a putut rămâne însă mult timp. Multe parohii rămăseseră fără preoţi, iar părintele Tadei primeşte o nouă misiune: slujirea în bisericile de mir sârbeşti. Astfel a ajuns să fie cunoscut de mulţi oameni, pe care i-a povăţuit cum a putut mai bine spre aflarea mântuirii. Îndemna ca omul să se ostenească a fi, întotdeauna, cu orice preţ, într-o stare sufletească bună, să fie neîncetat cu duhul plin de bucurie, pentru că duhurile din văzduhuri vor să fim necontenit trişti.

Smerenia, cheia bunei înţelegeri

Părintele Tadei se mâhnea de multe ori pentru scăderea credinţei oamenilor şi a lipsei înţelegerii între ei. Atât a părinţilor, cât şi a copiilor. Fiindcă şcoala educă abstract, raţional, familia trebuie pusă pe primul loc. Acolo începe copilul să vadă întâia oară cum se comportă părinţii între ei şi apoi cu el. „Atunci când copilul greşeşte cu ceva, mama sau tata, de obicei îl bat. Dar bătaia nu este un mijloc prin care copilul să fie învăţat a fi ascultător. Poate, uneori, este nevoie şi de ea, dar să fie întotdeauna din iubire, iar copilul să simtă dragoste, să simtă că nu eşti mânios. Dacă vrei să îndrepţi pe cineva, să îl povăţuieşti, trebuie mai întâi ca tu însuţi să te smereşti. Când vrei, cu orice preţ, ca lucrurile să fie aşa cum crezi tu, atunci nu iese nimic. Creşte doar împotrivirea“. Acestea erau cuvintele lui.

În ceea ce priveşte duhovnicia, acelaşi părinte povăţuia că toţi avem nevoie de modele, pilde de viaţă, căci prin aceasta se poate spune mai mult decât prin cuvinte. Când avem în faţă un exemplu de vieţuire, un om liniştit, bun, care nu se vatămă când este ocărât, atunci şi cei din jurul lui doresc să fie asemenea lui. Puterea acestui om este pilda vie de vieţuire pusă înaintea ochilor. „Printr-o viaţă curată se spun mult mai multe decât prin cuvinte.“

Despre puterea cunoaşterii puse de Dumnezeu în om, stareţul Tadei spunea că aceasta este un dar făcut de Creator omului, pe care omul îl poate folosi în folosul său spre paguba lui. „Dumnezeu nu a dăruit nimic spre pagubă, ci numai spre bine, însă voia cea stricată a omului care a pierdut frica lui Dumnezeu a prefăcut în rău binele dăruit de Părintele ceresc oamenilor. Aceasta este pricina din care suferim şi ne chinuim în lumea aceasta“.

Stareţul Tadei a părăsit lumea aceasta în 2003. Toţi cei care l-au cunoscut au simţit că stau de vorbă cu un sfânt. Canonizarea acestui mare părinte contemporan cu noi rămâne doar o chestiune de timp.

Împărăţia dinlăuntrul nostru

„Rolul creştinilor este să curăţească atmosfera şi să lărgească împărăţia lui Dumnezeu. Lumea trebuie cucerită prin păstrarea atmosferei cereşti în noi, căci de vom pierde împărăţia lui Dumnezeu dinăuntru, nu ne vom mântui nici noi, nici cei din jurul nostru. Cel ce poartă înlăuntrul său împărăţia lui Dumnezeu, acela o va împărtăşi nevăzut şi celorlalţi. Oamenii vor fi atraşi de pacea şi căldura noastră, vor dori să fie împreună cu noi şi, treptat, viaţa lui Dumnezeu va pune stăpânire pe ei, îi va birui. Nici măcar nu este nevoie să le vorbim oamenilor despre asta – cerul va izvorî din noi chiar şi atunci când tăcem sau vorbim despre cele mai obişnuite lucruri; acesta străluceşte din noi chiar şi fără să ne dăm seama. În cel lipsit de ascultare nu se va sălăşlui Împărăţia lui Dumnezeu, căci acesta va vrea întotdeauna să se facă voia lui şi nu voia lui Dumnezeu. Or, în împărăţia lui Dumnezeu nu sunt cu putinţă împărăţii întru împărăţie. Asta au vrut „duhurile căzute“ şi de aceea au căzut de la Domnul, Împăratul Slavei. Este o vorbă în popor: „Cine ascultă de alţii, degrab se foloseşte“. Cel care ascultă acela este smerit. Îndată ce ne împotrivim, observăm cum vrăjmaşul ajunge să ne conducă viaţa“. (Stareţul Tadei – „Cum îţi sunt gândurile, aşa îţi este şi viaţa“)

autor: Augustin Paunoiu

sursa: Ziarul Lumina

IPS Bartolomeu va primi astăzi titlul de Doctor Honoris Causa al UMF Iaşi

Astăzi, Înalt Preasfinţitul Bartolomeu, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, va primi titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii de Medicină şi Farmacie „Gr. T. Popa“ din Iaşi (UMF). Evenimentul va începe la ora 10:00 şi va avea loc în Aula „Emil Palade“ (Auditorium Maximum) din cadrul UMF. Decizia acordării acestei distincţii a fost luată în şedinţa Senatului UMF din data de 23 martie 2009. „Înalt Preasfinţia Sa a făcut şi studii de Medicină, dar, în acelaşi timp, a fost unul dintre cei care au susţinut învăţământul medical şi dezvoltarea bioeticii în România. În acelaşi timp, este o mare personalitate culturală şi spirituală a României. Este şi un model de moralitate şi intransigenţă în principii. Condamnat la 25 de ani de muncă silnică, trecând prin închisorile din Aiud şi Jilava, Înalt Preasfinţia Sa a rămas acelaşi om cu viziune umanistă către societate“, a declarat prof. univ. dr. Vasile Astărăstoae, rectorul UMF Iaşi.

Cuvânt despre criză…

Scrisoarea a 8-a a Părintelui Nicolae Velimirovici, preotului Karan, despre criza mondială

Ma intrebi, omule al lui Dumnezeu, de unde vine criza actuala si ce inseamna ea. Cine sunt eu ca sa ma intrebi despre o taina atat de insemnata? „Vorbeste cand ai ceva mai bun decat tacerea”, spune Sfantul Grigorie Teologul. Si desi socot ca tacerea este acum mai buna decat orice vorbire, totusi, din dragoste fata de tine, iti voi infatisa ceea ce cred eu despre problema pe care mi-ai pus-o.

„Criza” e un cuvant grecesc, si inseamna „judecata”. In Sfanta Scriptura acest cuvant este intrebuintat des. Astfel, Psalmistul spune: pentru aceasta, nu vor invia necredinciosii la judecata (Psalmul l, 5), si in alt loc: mila si judecata voi canta (Psalmul 100, 1). Inteleptul Solomon scrie ca de la Domnul se face judecata omului (Pilde 29, 27). Insusi Mantuitorul a zis ca Tatal toata judecata a dat-o Fiului, iar ceva mai incolo ca acum este judecata lumii acesteia (Ioan 5, 22; 12, 31). Si Apostolul Petru scrie: ca vremea este sa inceapa judecata de la casa lui Dumnezeu (I Petru 4, 17). Inlocuieste cuvantul judecata cu cel de criza, si citeste: pentru aceasta, nu vor invia necredinciosii la criza; mila si criza voi canta; Tatal toata criza a dat-o Fiului; acum este criza lumii acesteia; ca vremea este sa inceapa criza de la casa lui Dumnezeu. Pana sa vina vremurile de acum, popoarele europene intrebuintau cuvantul „judecata” in loc de criza de cate ori se abatea asupra lor vreo nenorocire. Acum a fost doar inlocuit cuvantul vechi cu unul nou si cel pe inteles cu unul de neinteles. Cand era seceta, se spunea: „Judecata lui Dumnezeu!” Cand era inundatie: „Judecata lui  Dumnezeu!” Cand era razboi sau molima: „Judecata lui  Dumnezeu!” Cand erau grindina, cutremure, omizi, soareci, iarasi si totdeauna: „Judecata lui Dumnezeu!” Iar asta inseamna: criza prin seceta, criza prin inundatii, criza prin razboaie, molimi si asa mai departe. Si actuala restriste financiar-economica este privita de popor ca o judecata a lui Dumnezeu, dar nu este numita „judecata”, ci „criza”. Ca restristea sa fie sporita prin neintelegere! Fiindca atunci cand se rosteste un cuvant pe inteles, cum este  Judecata”, se stie si pricina pentru care a venit restristea, se stie si Judecatorul Care a ingaduit-o, se stie, in fine, si scopul pentru care a fost ingaduita ea. Iar cand e folosit cuvantul „criza”, cuvant neinteles de toti si de oricine,  imeni nu stie sa lamureasca nici de ce, nici de la cine, nici pentru ce. Aceasta este singura deosebire dintre criza actuala si criza care este de la seceta sau inundatie sau razboi sau molima sau omizi sau vreo alta napasta.

Ma intrebi de cauza crizei actuale, sau de cauza actualei judecati a lui Dumnezeu. Cauza este intotdeauna aceeasi. Cauza secetelor, inundatiilor, foametelor si a celorlalte flageluri ale neamului omenesc este si cauza crizei actuale. Apostazia oamenilor. Prin pacatul apostaziei au provocat oamenii aceasta criza, si Dumnezeu a ingaduit-o ca sa-i trezeasca, sa le destepte constiinta, sa-i induhovniceasca si sa-i intoarca la Sine. La pacate moderne, criza moderna. Si, cu adevarat, Dumnezeu S-a slujit de mijloace moderne pentru a-i cuminti pe oamenii moderni: i-a lovit prin banci, prin burse, prin finante, prin valuta. A rasturnat casele de schimb valutar din intreaga lume, ca oarecand mesele schimbatorilor de bani in templul din Ierusalim. A pricinuit o panica nemaipomenita intre comercianti si schimbatorii de bani. Inalta, coboara, schimba, tulbura, inspaimanta: face totul ca trufasele capsoare ale inteleptilor europeni si americani sa se trezeasca, sa li se destepte constiinta si sa se  induhovniceasca. Ca cei ancorati in limanul sigurantei materiale sa isi aduca aminte de sufletul lor, sa isi recunoasca faradelegile si sa se inchine Dumnezeului Preainalt, Dumnezeului Celui viu. Cat va tine criza? Atata timp cat duhul oamenilor va ramane neschimbat. Atata timp cat trufasii pricinuitori ai acestei crize nu vor capitula in fata Celui Atotputernic. Atata timp cat oamenii si popoarele nu se vor gandi sa traduca neintelesul cuvant „criza” pe limba lor si sa strige cu suspinare si pocainta: ”Judecata lui Dumnezeu!” Spune si tu, cinstite parinte, „judecata lui Dumnezeu” in loc de „criza”, si totul o sa-ti fie limpede.

Sanatate tie si pace!

sursa: Sfântul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebările lumii de azi – volumul 1, Editura Sophia, Bucureşti, 2007

Sfântul Mucenic Ioan Valahul (+ 1662) – 12 mai

Troparul Sfantului Mucenic Ioan Valahul: Astazi duhovniceste praznuieste Biserica dreptcredinciosilor romani, si cu bucurie striga: Veniti, iubitorilor de mucenici, sa praznuim pomenirea cea de peste an a luptelor noului mucenic Ioan. Ca acesta dintre noi cu voia lui Dumnezeu rasarind, in imparateasca cetate a lui Constantin a inflorit minunat, aducand Stapanului rod bogat si bineprimit, prin mucenicie. Iar acum se roaga neincetat, in ceruri, sa se mantuiasca sufletele noastre.

Acest binecuvântat vlăstar al ţării noastre s-a născut într-o familie de ţărani evlavioşi din Oltenia, pe timpul domniei lui Matei Basarab. Crescut de mic în dreapta credinţă, iubea mult pe Dumnezeu, biserica, rugăciunea şi ascultarea de părinţi.

Pe când avea doar 15 ani, fericitul tânăr Ioan a fost ales şi întărit de harul Duhului Sfânt să fie mucenic al lui Hristos într-un chip ca acesta.

În toamna anului 1659, năvălind o ceată de turci pe Valea Oltului dinspre Ardeal, au făcut mari jafuri prin sate în drum spre Dunăre şi au luat în robie mulţi tineri nevinovaţi. Printre cei robiţi a fost şi fericitul Ioan. Trecând Dunărea, turcii şi-au împărţit robii, luând fiecare după voie şi plăcere pe cine voia. Aşa a ajuns nevinovatul Ioan în stăpânirea unui ostaş turc rău şi desfrânat. Pe lângă drumul greu, pe lângă foame şi osteneală, sărmanii creştini luaţi în robie trebuiau să sufere şi sete şi bătăi şi umilinţe de tot felul, iar la urmă să fie siliţi spre necuratele pofte ale desfrânării de către stăpânii lor păgâni şi tirani.

Văzându-se într-o zi silit spre necurata patimă de către un turc, fericitul Ioan l-a refuzat cu scârbă, mărturisind că este creştin şi urăşte necuratele patimi păgâneşti. Atunci, mâniindu-se, tiranul voia să-l silească, dar tânărul creştin, întărit de râvna credinţei în Hristos, l-a lovit pe tiran, care îndată a murit. Ceilalţi ostaşi l-au legat în lanţuri şi aşa, după câteva luni de chinuri şi de mers pe jos, turcii au ajuns la Constantinopol, iar fericitul şi neîntinatul Ioan a fost dat ostatic femeii turcului ucis de el pe cale, drept pedeapsă, ca să-i fie slugă până la moarte. Acea femeie, rănindu-se de frumuseţea lui Ioan, îl trăgea spre necurata desfrânare şi spre legea mahomedană, silindu-l să se lepede de credinţa cea dreaptă în Hristos.

Atunci fericitul Ioan, rugându-se mult lui Dumnezeu şi Maicii Domnului să-l întărească în mărturisirea dreptei credinţe şi să-l izbăvească de ispita desfrânării, a spus cu îndrăzneală: „Cred în adevăratul Dumnezeu, Care S-a răstignit pe cruce pentru noi, şi doresc cu bucurie să-mi dau viaţa pentru Hristos, decât să mă turcesc şi să mă însoţesc cu tine!”

Astfel, mărturisitorul Ioan a fost aruncat în temniţă şi apoi zdrobit cu cumplite chinuri. Rămânând neschimbat şi tare ca un diamant, a fost condamnat la moarte prin spânzurare, şi aşa şi-a dat sfântul său suflet în braţele lui Hristos, la 12 mai 1662, iar trupul său a fost aruncat la loc necurat.

Sfinte Mucenice Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

sursa: sfant.ro

10 Mai 2009 – Zi istorica pentru diaspora romaneasca din Paris

Pe buzele tutror românilor ortodocşi din Paris sunt cuvintele “o zi istorică” şi pe feţele lor bucuria reconcilierii. Pe 10 Mai 2009 adunarea generală extraordinară a parohiei Sfinţii Arhangheli Mihail, Gavriil şi Rafail din Paris (“Biserica Română din Paris”) aprobă în unanimitate trecerea parohiei sub omoforul IPS mitropolit Iosif al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale şi Meridionale, în sânul Bisericii-mame.

60 de ani de separare

Biserica Română din Paris s-a separat de Patriarhia Română la sfârşitul anului 1948, în momentul în care semnele instalării comunismului în România (precum şi semnele pierderii treptate a autonomiei Bisericii în raport cu puterea pro-sovietică) deveniseră evidente pentru românii ortodocşi din Franţa.

După o periodă dificilă de rezistenţă în faţa puterii atee din România (a se vedea: scurt istoric), şi după mai mulţi ani de dialog al reconcilierii cu Biserica-mamă prin intermediul ierarhului ei canonic în Europa Occidentală, mitropolitul Iosif, adunarea generală extraordinară a parohiei decide, duminică 10 mai 2009, intrarea sub omoforul Mitropolitului Iosif, în cadrul Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale şi Meridionale.

Sfânta Liturghie arhierească

Sfânta Liturghie din Duminica Slăbănogului (10 mai 2009) a fost prezidată de IPS Mitropolit Iosif, înconjurat de un sobor de opt preoţi şi trei diaconi.

Sărbătoarea a fost deplină prin hirotonia diaconului Jean Boboc întru preot pe seama “Catedralei Sfinţii Arhangheli din Paris”.

În curând, mai multe detalii despre această zi de sărbătoare a românilor ortodocşi din Paris.

A se vedea şi:

• 50 de fotografii din ziua de 10 mai 2009 la Biserica Sfinţii Arhangheli din Paris

sursa: egliseroumaine.com via orthodoxie.com

De vorba cu o oraseanca despre viata la tara

Interviu cu un om fericit: Am hotarat sa nu mai am deadline-uri si alte responsabilitati in afara ciorbei

de Vlad Mixich HotNews.ro

Cand i-am spus ca vreau sa facem un interviu, Anca mi-a raspuns asa: “Stiu ca va ocupati de oamenii mari. Ei bine, eu sunt un om mic”. Prin urmare, de ce v-ati pierde timpul citind un interviu cu un “om mic”? Pentru ca Anca, care doreste “din timiditate” sa-si pastreze anonimatul, este un om mic care a descoperit secretul fericirii. Pe bune. Inceputul povestii il gasiti in cel mai neobisnuit interviu Hotview de pana acum, iar continuarea, pe blogul Ancai, numit Viata la tara.

Vlad Mixich: Esti mama. Citi copii ai?

Viatalatara: Sunt mama de trei copii, doua fete si mijlociul, un baiat.

V.M.: Povesteste-ne te rog, ce se vedea prin fereastra din camera copiilor in primii lor ani?

Viatalatara: Pana anul trecut, din camera copiilor se vedea un bloc de 4 etaje, in spatele caruia se mai vedea un bloc, de 8 etaje. Langa blocul de 8 etaje erau cativa plopi de care ne agatam cu ochii. Iar jos, numai masini, masini, masini. Dar asta se vedea numai cand spalam geamurile. Altfel, doar un strat gros de praf.

V.M.: Si acum ce se vede din camera copiilor?

Viatalatara: Acum se vede padurea care tocmai a inverzit, un verde des, aproape negru. Se mai vede si cerul albastru si casa vecinilor, zugravita viu. Nici un pic de gri! Iar noaptea se vad stelele. Parca mai mult decat padurea, cerul e schimbarea majora. Pentru ca deschiderea catre cer e, de fapt, o schimbare de perspectiva.

“Daca intru intr-o librarie centrala, parca merg la gradina zoologica”

V.M.: Ati locuit in Bucuresti. Cati ani si de ce?

Viatalatara: Haha! Buna intrebare, “de ce?”. Da, am fost bucuresteni o vreme, eu incepand din liceu, sotul, din facultate. Asta inseamna, pentru mine, 16 ani. Nici unul dintre noi, totusi, nu a locuit la tara, ci fiecare in orasele de provincie, la bloc. Sotul chiar a trait la munte, eu la campie. De ce am ajuns aici? Ca sa ne facem toba de carte. Apoi, dupa ce am terminat facultatea, am ramas oarecum din inertie.
Inca mai gandeam dupa tiparele omului epocii de aur, ca un apartament in Bucuresti este o avere pe care cu niciun pret nu trebuie sa o instrainezi. E drept ca, tot cam de atunci, am inceput sa visam sa ne mutam la tara. Nu sa ne intoarcem in orasele copilariei, ci sa incepem un alt fel de viata, cu totul alt fel de viata.

V.M.: Daca ar fi sa descrii Bucurestiul cu ajutorul a doar trei cuvinte… ce ai folosi?

Viatalatara: O comoara invadata de barbari.

V.M.: Cu ce era umpluta dorinta voastra de a fugi din/de Bucuresti?

Viatalatara: Cred ca dorinta este un termen prea slab. Dorinta asta era mai mult un instinct de supravietuire. Gandeste-te la niste sobolani care fug de pe o nava care se scufunda. Ei, saracii, nu tanjesc, nu doresc, nu viseaza. Ei stiu ca trebuie s-o faca. Sau, alt exemplu: cineva iti baga capul sub apa. E adevarat, poti spune ca iti doresti sa respiri, dar cred ca e mai mult decat atat. Stii ca trebuie sa respiri. Bucurestiul ne sufoca, pur si simplu. Si nu metaforic o spun.

V.M.: Si v-ati mutat. Daca ar fi sa descrii cu ajutorul a doar trei cuvinte satul in care traiti acum… ce ai folosi?

Viatalatara: O comoara bine ascunsa.

V.M.: Cati kilometri sunt intre casa ta si libraria ta preferata din Bucuresti?

Viatalatara: Sa zicem 25. Nu i-am masurat.

V.M.: Ceainariile, concertele, serile la dans, berile cu prietenii, senzatia de animal urban care se simte puternic pentru ca traieste in buricul unei tari, toate acestea nu iti lipsesc?

Viatalatara: Am avut o groaza de nedescris, chiar in prima zi cand ne-am mutat, cand am simtit ca las in urma toate lucrurile astea. De parca mi se scurgea viata din mine. De fapt, era o dezbracare de blana de animal urban, si, vezi tu, dezbracarea asta am perceput-o ca pe o jupuire.
Daca pana atunci ma sufocam in oras, am crezut ca fara oras voi muri de-a dreptul. Apoi, mi-am dat seama ca starea asta tinea de un fel de ritual de trecere intre doua lumi. Ca nasterea, sau moartea. Nu faci decat sa schimbi mediul, ca apoi sa realizezi ca, din fericire, noul mediu e mai prielnic. Schimbi un bagaj cu altul. Dar nu ramai cu mana goala. Trecerea propriu-zisa a fost intr-adevar cu frisoane.

V.M.: Si acum nu iti lipseste nimic din oras?

Viatalatara: Acum, ca s-a creat o distanta – si nu doar spatiala – fata de oras, observ ca nu-mi lipseste nimic. Si ca, daca intru intr-o librarie centrala, parca merg la gradina zoologica. E acelasi sentiment de strain, exotic, straniu, neinteles si inutil. Oamenii mi se par diferiti fata de cum ii percepeam inainte. Si nu-mi dau seama daca, intr-adevar, s-au schimbat atat de mult intr-un an de zile, sau ochii mei s-au dezobisnuit de sclipiciosenii simandicoase. Sunt uimita de cultul corporal care nu era atat de accentuat in lumea intelectuala. Ehei, pe vremea mea, maica…

V.M.: Ce insemna pentru tine “libertatea” cand traiai in Bucuresti si ce inseamna acum?

Viatalatara: Libertatea nu poate sa tina de un loc. E hilar. Imagineaza-ti libertatea prinsa in lesa, aici sau in Bucuresti. Libertatea nu o castigi daca stai la tara, nici daca stai in buricul targului. Poate fi o greseala sa crezi ca, daca te-ai mutat, gata, esti liber. Esti exact aceeasi persoana, poate mai putin stresata, e drept. Dar libertatea nu poate sa tina de nimic fizic. Nici de loc, nici de bani, nici macar de sanatate. Libertatea, si vorbesc in numele meu, nu poate exista decat in relatia cu Dumnezeu. Pentru ca numai Dumnezeu nu-ti cere nimic, dar iti ofera totul.

”Trebuie sa cauti cu orice pret viata”

V.M.: Copiii s-au schimbat in anul de cand traiti la tara? Nu iti faci griji ca nu vor avea parte de cea mai buna scoala si de cele mai bune cursuri de inot, cursuri de pian, cursuri de limbi straine si toate celelalte cursuri care nu exista la sat?

Viatalatara: S-au schimbat, sunt mai bronzati, asa e. Si mai sanatosi. Este incredibil pentru mine, o mare usurare ca le prieste aerul, soarele, pisicile si gandaceii. Ieri se jucau, de exemplu, de-a magazinul de gandacei – “Gandacerie” ii spuneau. Am inceput sa ne imprietenim cu natura. La Bucuresti faceam atac de cord daca vedeam ca misca vreo antenuta prin bucatarie. Si, la urma urmei, era normal sa fie asa. Orasul ajunge sa fie opusul naturii atunci cand betonul este predominant. Omul se adapteaza la beton si nu mai intelege fosnetul ierbii. Pentru ca nici nu-l mai aude.
Despre educatia copiilor am fost intrebati de toata lumea. Acum, ca sa fiu sincera, trebuie sa va spun doua lucruri. In primul rand, noi n-am dorit niciodata sa avem niste copii imbuibati de cursuri extra-scolare. Ne-am gandit sa ii privim atent si, daca se pare ca au un talent evident la ceva anume, sa investim in acea directie. Am observat la toti inclinatia catre desen si da, i-am inscris pe cei mari la cursuri de desen. In plus, am vrea sa-i dam si la un sport. Ne-ar fi placut inot, inca nu am renuntat la idee, cautam doar modalitatile de a ne lipi de alte familii care isi duc copiii in Bucuresti, la bazin.
In al doilea rand, este adevarat ca, in ceea ce priveste scolile, mi s-a strans inima gandindu-ma ca as fi putut, la oras, sa le ofer ceva mai bun. Dar, asa e viata, trebuie sa faci si compromisuri. Inainte de a ne muta la tara am facut o lista cu parti bune si parti rele ale orasului, sa vedem in ce directie inclina balanta. Ei bine, lista arata cam asa: la parti rele erau poluare, antene de telefonie, mizerie de nedescris, zgomot, stres permanent, lipsa locurilor de joaca, si altele, care nu imi vin acum in minte.
La parti bune era un singur lucru: scoli si gradinite civilizate. Atunci am hotarat ca, intre a ne creste copiii intr-un mediu ostil sau a le oferi o scoala mai putin geniala, sa alegem partea a doua. Oricum, stiam ca ne vom ocupa de ei acasa si, pana la facultate, i-am putea pregati chiar in regim de homeschooling, daca s-ar fi pus problema.
Dar frumusetea vine abia acum. E drept, la gradinita din sat nu i-am inscris, pentru ca nu arata bine. Dar intr-un orasel din apropiere am gasit o gradinita de exceptie, cu cadre didactice dedicate muncii lor, sufletiste si mult mai calme si mai calde decat educatoarele din Bucuresti. In plus, colegii copiilor sunt mai linistiti, mai bine-educati, intr-un cuvant, un mediu radical imbunatatit. Si, ca sa nu va inchipuiti ca arata ca la tara, va spun ca gradinita, ca si scoala pe care o vom frecventa de la anul, sunt foarte moderne.
In concluzie, cred ca daca iti doresti foarte mult un lucru si, mai ales, daca ai curaj sa il faci, Dumnezeu iti da mai mult decat ai visat sau sperat vreodata. In cazul nostru, cel putin, asa a fost.

V.M.: Sa vorbim si despre bani. Care este acum nivelul cheltuielilor voastre lunare? Mai mare decat era cand locuiati in Bucuresti?

Viatalatara: Imi este foarte greu sa raspund. Nu am facut o comparatie la punct si la virgula. Iata un exemplu: la Bucuresti, intretinerea se ridica, iarna, pana la 3 milioane. Aici am platit gazele, in aceeasi perioada a anului, 6 milioane, cu aproximatie. Dar casa este de vreo patru ori mai mare decat apartamentul de doua camere, semidecomandat, de la oras. In plus, la apartament trebuia sa platim mai mult ori de cate ori venea cineva in vizita si statea cateva zile. La casa insa, costurile sunt direct proportionale cu consumul, nu sunt umflate, nici facute medie aritmetica per bloc.
Iarasi, sa vorbim si despre banii de benzina. Teoretic, de aici distantele sunt mai mari (discutam strict la nivel financiar, pentru ca daca am pune factorul stres din traficul bucurestean, lucrurile ar fi mult mai clare). Totusi, de cand ne-am mutat, ne simtim atat de bine acasa incat am plecat foarte rar in vacante, pe cand inainte, din cauza disconfortului de la bloc, eram nevoiti sa iesim in fiecare week-end. Fiecare iesire ne costa, bineinteles, mai mult decat benzina pana la munte si inapoi. De asta spun ca nu se poate trasa o linie exacta, cu rigla. Doar cu o mana tremuranda…

V.M.: Ati pastrat serviciul din Bucuresti?

Viatalatara: In momentul in care am parasit Bucurestiul am renuntat si la serviciul meu, desi, subliniez, era un serviciu pe care-l faceam de acasa. Mai exact, eram redactor si trimiteam-primeam textele pe internet. Cu toate ca a fost jobul meu preferat, intr-un mediu minunat, cu oameni de exceptie, cu toate ca si la tara am avut internet din ziua a doua in care ne-am mutat, deci as fi putut foarte bine sa continui, am hotarat sa renunt si sa ma intorc la cratita.
Sa nu mai am deadline-uri si alte responsabilitati in afara ciorbei. Nevoia de a scrie si de a comunica am canalizat-o catre blog. Am aceasta conceptie mai traditionala, ca mama trebuie sa fie alaturi de copii. Nu neaparat ca gospodina, pentru ca nu am atins un nivel atat de inalt. Ci ca mama care nu isi trimite copiii pe maini straine de la varste foarte mici, ca mama care nu se intoarce obosita si nervoasa de la serviciu si-si descarca nervii pe copii, ca mama care isi face timp sa le citeasca o poveste sau sa faca un puzzle cu ei.
Mi-au placut mult cuvintele unui psiholog american, care intreaba asa: daca ti-ai cumpara o masina noua, ai da-o a doua zi pe mainile unui strain? Ei, cu cat este mai valoros un copil decat o masina? Si nu la pret ma refer, ci la nepretuirea lui.
Prin urmare, eu nu am serviciu, traim din salariul sotului meu. Cand vor fi mai mari copiii, poate. Pana atunci, visez sa fac ceva frumos, asa, de acasa, cum ar fi sa scriu carti de povesti…

V.M.: Aveti multi prieteni care au facut aceeasi alegere ca si voi?

Viatalatara: Avem prieteni care au facut pasul asta inaintea noastra si exemplul lor ne-a ajutat foarte mult. La nivel psihologic, adica. Ne-a dat curaj. Cu toate ca situatia lor era diferita de a noastra, cu toate ca zona era alta, deci nu puteam face comparatii, ne-am dat seama ca se poate, cu putina nebunie. Cred ca nicio familie nu poate fi comparata cu alta.
De exemplu, chiar noi, daca am fi fost cu 5 ani mai in varsta, ne-am fi aflat intr-un alt context si cu serviciile si cu copiii. De asta cred ca exista un moment propice pentru toti, uneori mai aproape in timp, alteori mai departe, important este sa nu-l lasi sa treaca, sa nu te osifici intr-un loc sau intr-o modalitate de gandire. Trebuie sa cauti cu orice pret viata, iar daca n-o gasesti in oras, atunci pleaca fara sa te mai uiti in urma.

“La casa esti un fel de Robinson Crusoe”

V.M.: Crezi ca incepe, incet-incet, sa se nasca un exod de la oras la sat?

Viatalatara: Exodul catre sate este mult mai evident in Occident. Da, si aici sunt multi care s-au mutat de la oras, dar sunt si mai multi care inca sovaie sau ar vrea sa pastreze si apartamentul la bloc, sa aiba si casa la tara. Dar, pentru ca nu isi permit sa isi faca o casa fara sa vanda apartamentul, prelungesc aceasta dorinta la infinit, ca o bicicleta care pedaleaza in gol. Este o risipa de energie, o secatuire.
O spun din propria mea experienta. Noi am cautat sapte ani o casa pana cand ne-am mutat. Si asta, in conditiile in care am vrut de la inceput sa vindem apartamentul. Dar, cum spuneam, a fost o chestiune de curaj si, bineinteles, de bani. Am avut sansa sa vindem apartamentul exact inainte de a pica piata imobiliara. Daca mai pedalam un pic fara lant, acum vedeam pe geam un bloc mic, in fata unui bloc mare.

V.M.: Ati cautat 7 ani casa voastra de la tara! Acum tocmai s-a implinit un an de cand v-ati mutat in ea. Traiti o poveste de film american?

Viatalatara: Nu stiu daca as compara viata noastra cu un film american, pentru ca nu imi plac filmele americane, cu atat mai putin cele la care te referi. Da, suntem fericiti, traim un vis implinit, dar nu in stilul hollywoodian. Fara neoane si fara artificii. Mi se pare ca fericirea sta tocmai in descoperirea firescului, a bucuriei din lucrurile simple, care nu se cumpara de la supermarket.
Un an, de fapt, e o perioada scurta pentru a face un bilant. In anul care a trecut a fost mai mult o cura de dezintoxicare. Cred ca abia de acum inainte vom incepe sa punem caramida peste caramida. Am destelenit intai, urmeaza semanatul, apoi incoltitul semintelor. Abia mai tarziu vom culege si fructele.

V.M.: Dar exista si dezavantaje cu care inca nu v-ati acomodat?

Viatalatara: Dezavantajele, daca le pot numi asa, tin mai ales de locuirea la casa, care te implica mai mult decat cea de la bloc. La casa ai intotdeauna ceva de facut, iar daca ai si gradina, deja nu mai ai timp sa te plictisesti. Intr-un apartament din oras, cel mult ti se sparge o teava din cand in cand sau te inunda vecinul. La casa insa, daca bati azi un cui, observi ca maine ai de batut doua. Dar e o chestiune de obisnuinta.
Acum, vad un apartament in care totul e pus la punct ca pe ceva rigid, care nu-mi mai trezeste interesul. Si, din cauza asta, la un orasean apare mai acut nevoia de noutate, de shopping, de consum. Orice, numai sa aiba ceva de facut. La casa e alta situatie: esti un fel de Robinson Crusoe care trebuie sa se descurce cu ce a salvat de pe nava. O continua improvizatie, care pentru unii poate fi interesanta, iar pentru altii, obositoare.
V.M.: Se plang multi de “viata la bloc”. Care sunt motivele pentru care nu exista mai multi oameni care sa aleaga o casa la tara in detrimentul unei cutii intr-un bloc? Le e frica? Nu au timp?

Viatalatara: Mi-am pus si eu intrebarea asta, crezand ca raspunsul e atat de simplu. Ca oamenii n-au bani, de exemplu. Asta pana cand am vazut blocuri prapadite in fata carora erau parcate masini de lux. Proprietarul unei asemenea masini ar fi putut oricand sa se mute de acolo. Si totusi, n-o facea, deci nu avea aceasta nevoie. Daca pe mine ma bucura, de exemplu, o plimbare cu talpile goale prin iarba plina de roua, nu inseamna ca altuia nu i-ar provoca un guturai.
Pana la urma, cred ca alegerea unei case la tara nu se face neaparat dintr-o dorinta de mai bine, sau mai frumos. Nu te muti pentru ca iarba verde e mai estetica decat blocul insipid. Te muti dintr-o nevoie mai profunda, pe care personal am comparat-o cu instinctul de supravietuire. Atunci cand acest instinct reuseste sa te scoata din inertie, inseamna ca nevoia de schimbare pe care ai simtit-o a fost vitala.
Cel care, de exemplu, a investit intr-o masina de lux, a avut alta nevoie vitala, aceea de a-si consolida statutul social. Daca pe mine viata la bloc ma usuca sufleteste, pe el il sfasie lipsa de apreciere a colegilor, sa zicem. Fiecare are un sistem propriu de valori si se misca in cadrul acestui sistem. De unde si traiectoriile diferite, pentru fiecare in parte.

V.M.: Tie nu iti place nici plasticul…

Viatalatara: E drept, nu-mi place. Nu e natural. E un fel de otrava care ni se serveste pe tava ambalata frumos si, de ce nu, apetisant. Si nu doar la margarina ma refer. Plasticul a inceput sa castige teren intr-un mod infiorator. Avem idealuri de plastic, ganduri de plastic, sentimente de plastic, vene de plastic, sange de plastic. Unii ar vrea sa fie integral din plastic, sa nu ii mai doara, sa nu mai imbatraneasca, sa nu mai moara. Problema e ca, daca totusi mor, vor fi greu biodegradabili.

Breaking news cu motanul care mananca un porumbel

V.M.: Intreaga poveste a mutarii voastre de la oras la sat poate fi citita pe un blog minunat: viatalatara.wordpress.com . Cu toate ca vrei sa iti pastrezi anonimatul, ai simtit nevoia sa faci publica aceasta poveste. De ce?

Viatalatara: Este foarte dificil sa raspund pentru ca nu exista un singur raspuns la intrebarea asta. Daca o luam cronologic, am inceput sa scriu pentru a salva o istorie personala pe care altfel ma temeam ca o voi uita. Scriam numai si numai pentru mine. Nimeni nu stia de blog, decat sotul meu, care insa nu ma citea. Asta se intampla cu vreo doua luni inainte sa ne mutam, cand casuta era deja a noastra si am simtit nevoia unei priviri inapoi.
Atunci mi-am dat seama ca, odata mutati, voi uita totul, voi uita de unde am plecat si cat am alergat pentru a ajunge acolo. Asa ca m-am apucat de scris. O punere impotriva uitarii. Apoi am realizat ca, scriind, era mai mult decat atat. Era o cautare a sensului tuturor acestor cautari. Un fel de anamneza.
Primii cititori au aparut mai tarziu, atunci cand ne-am mutat si le-am spus prietenilor despre blog. Treptat, am inceput sa abordez si alte subiecte: carti, filme, ecologie, sanatate, religie…Cam tot ce ma interesa si lasa o urma in mine. In perioada asta am realizat ca scriu si din alt motiv, ca un fel de pedalare intelectuala de intretinere. Simteam nevoia sa alternez treburile atat de concrete ale gospodariei cu ceva mai abstract. Pana la urma, asta ma facea sa nu ma plictisesc de ciorbe.
Incet, blogul a depasit cercul prietenilor desi nu mi-am imaginat vreodata ca il vor deschide mai mult de 5-6 persoane intr-o zi. A fost momentul in care mi-am dat seama ca nu scriu doar pentru mine, ca oamenii au la fel de multa nevoie sa citeasca povesti cu greieri pe cat am eu sa le scriu. Am ajuns un fel de reporter special din taranie care vine cu “breaking news” despre motanul care mananca un porumbel. Scriu pentru ca lumea e plina de povesti care asteapta sa fie spuse.

V.M.: Daca maine dimineata, cand te-ai trezi, ai putea alege ca o minune sa se intample… Care ar fi acea minune?

Viatalatara: Daca as putea alege sa se intample o minune, atunci as alege ca inimile tuturor oamenilor, deci si a mea, sa devina inimi de copii.

La o zi dupa aceasta ultima intrebare am primit un e-mail de la Anca: Trebuie sa-ti spun ceva extraordinar! Mai stii ce dorinta mi-am pus ieri? Ei bine, azi de dimineata am fost prin oras. La o intersectie, un tip intr-un Opel negru, decapotabil, asculta la maxim “In padurea cu alune aveau casa doi pitici…”

sursa: hotnes.ro & viata la tara

Popor român, te vindecă Iisus Hristos! Ridică-te şi umblă!

IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

Se tot spune că presa a devenit la noi, ca în întreaga lume, o putere dominantă. Ea te urcă, ea te coboară. Depinde cine este în spatele ei, ce viziune politică, economică sau religioasă are. Depinde, de asemenea, de starea naţiunii, a unui segment uman, a unei persoane, a Bisericii etc., realităţi care fac obiectul descrierii presei. Presa exagerează de multe ori, prezintă lucrurile negative cel mai adesea, adică păcătuieşte prin omisiune, dar punctul de pornire al analizei este, totuşi, real. Presa este, la noi, ca starea întregii naţiuni, într-un proces supus „durerilor naşterii“. Va mai trece ceva timp, probabil, până la a diminua la maximum comentariul omului de presă, iar conţinutul articolului de presă să cuprindă în exclusivitate, sau aproape, doar evenimentul ca atare, fundamentat pe dovezi indubitabile.

Spun aceste lucruri – deşi nu erau în intenţia iniţială când m-am aşezat la masa de lucru – pentru că preiau din presă o informaţie foarte adesea folosită. În analiza făcută de multe instituţii specializate în multe domenii se afirmă că, actualmente, România se află pe unul dintre ultimele locuri în Europa la capitolul sănătate, economie, asistenţă socială, speranţă de viaţă etc. În acelaşi timp, ne-am bucura de un de nerâvnit loc întâi la mortalitate infantilă, abandon de copii, alcoolism, fumat, emigraţie clandestină, avort, diferite boli ş.a.m.d.

Sunt aici multe exagerări, omisiuni, puncte de vedere unilaterale, dar, şi aici e problema, analiza are la bază şi mult adevăr. Starea naţiunii române nu este, actualmente, deloc bună. Poate nu este atât de rea pe cât ne este descrisă zi şi noapte de mijloacele de informare în masă din ţară şi din afara ei. Ceva totuşi nu merge. Suntem, parcă, într-un nisip mişcător care ne tot înghite, ne tot încătuşează. Cert este că avem probleme.

Starea precară a economiei, de mai mulţi ani tot în tranziţie şi în proces de privatizare, este arătată cu degetul. Ea e vinovata. Cultura nu are bani, învăţământul este slab finanţat, sănătatea nu are resurse financiare suficiente, agricultura nu mai poate fi subvenţionată, alocaţiile pentru copii sunt mici, salariile funcţionarilor de stat lasă loc corupţiei. Totul porneşte de la bani. Multe s-ar rezolva dacă ar fi bani. Multe, dar nu toate.

Cine este slăbănogul care, în calendar, a dat numele zilei de ieri? Şi de ce vorbesc de starea naţiunii române astăzi, după duminica zisă „a slăbănogului“? Există vreo legătură între acestea? Poate fi descrisă starea naţiunii române astăzi ca o stare bolnavă, atinsă de vreo boală cronică, o stare de slăbănog? Şi da, şi nu – aş spune. Da, pentru că deja am arătat câte probleme avem în diverse domenii. Nu, pentru că omisiunea de care vorbeam că defineşte adeseori presa este evidentă în tentaţia de a nu prezenta, pe lângă ceea ce este rău în România azi, şi partea bună a lucrurilor.

Există, în ciuda aparenţelor, România profundă, cu oameni verticali, cu dragoste de ţară, cu frică de Dumnezeu. Avem şi copii geniali, şi mame sfinte, şi oameni jertfelnici, şi străjeri vajnici la fruntariile ţării, şi preoţi de excepţie.

Suntem cum sunt toate popoarele lumii lăsate de Dumnezeu sub cer. Nu suntem nici mai buni, dar nici mai răi ca alţii. Suntem un popor de oameni obişnuiţi, cu bucurii multe, iar acum cu dureri, încercări ceva mai multe decât de obicei.

„Voieşti să te faci sănătos?“ îl întreabă Hristos pe slăbănog. Acesta îi răspunde: „Doamne, nu am om….“. Într-un comentariu la acest text evanghelic, părintele mitropolit Antonie al Ardealului spune slăbănogului, continuând dialogul: „Nu ai om, ai un Dumnezeu“.

În cel de-al doilea text din Scriptură ce s-a citit ieri la Sfânta Liturghie, Sfântul Apostol Petru se adresează unui alt slăbănog cu cuvintele: „Te vindecă Iisus Hristos. Ridică-te şi umblă!“.

„Popor român, te vindecă Iisus Hristos. Ridică-te şi umblă!“ Resursele adânci ale naţiunii române sunt puternice pentru că izvorăsc dintr-o fidelitate faţă de puterea Evangheliei timp de mai multe veacuri. Din străfunduri ţâşneşte o sevă care dă putere în vremuri de criză, precum cea de astăzi.

Este necesară o reaşezare a valorilor pe scara lor autentică. Este necesar curajul recunoaşterii de către români că răul nu ne vine doar de la o economie precară. Sunt voci care proclamă necesitatea caselor de toleranţă, care subliniază necesitatea recunoaşterii homosexualităţii ca alternativă la viaţa de familie, care pretind celor mai nocive secte onorabilitatea de care se bucură Biserica Ortodoxă şi câte, vai, alte aberaţii. Într-o asemenea situaţie intervine starea de slăbănog a unui popor. „Urâciunea pustiirii“ şi „adâncurile satanei“ sunt întronizate la loc de cinste.

Dintr-o astfel de păgânătate ne vine tot răul, nu doar din lipsa banilor, din cauza moştenirii pre-decembriste. Acestea îşi aduc contribuţia negativă la starea naţiunii. Răul total vine însă din altă parte. Va putea românul începutului de mileniu III creştin să discearnă între bine şi rău? Va fi el în stare să-şi recunoască starea de boală şi, prin aceasta, să reintre în normalitate, să se bucure de sănătate?

Poate vor fi ceva mai mulţi bani pentru cultură, sănătate, învăţământ, asistenţă socială etc. Va fi ceva mai multă credinţă în popor? Va fi ceva mai multă frică de Dumnezeu pentru a fi, drept consecinţă, mai înţelepţi? Dacă da, toate vor fi bine altoite pe adevăr: economia ţării, cultura, sănătatea, învăţământul, asistenţa socială. Ar fi bine atunci să luăm aminte la cuvintele lui Hristos către slăbănog: „Iată, te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău!“.

„Cine are urechi de auzit să audă!“

sursa: Ziarul Lumina