Sfintii Mucenici si doctori fara de arginti Cosma si Damian – 1 iulie

Sfintii Cosma si Damian

Acesti sfinti au trait în marea cetate a Romei în zilele împaratului Carin, si erau frati, iar cu mestesugul doctori, vindecând nu numai oameni, ci si dobitoace. Ei cereau ca plata de la cei ce se lecuiau doar credinta si marturisirea în Hristos, si nimic altceva. Fiind ei pârâti la împaratul, ca fac vindecarile cu mestesug fermecatoresc, si nevrând sa se lepede de Hristos, ci mai vârtos înca si pe împaratul Carin l-au mântuit din pagânatate, fiind tamaduit de dânsii. Caci acesta, spaimântându-i cu grele chinuri, i s-au desfacut grumajii de i s-a întors obrazul la spate. Si pentru aceasta cei ce se aflasera acolo au crezut în Hristos. pe Care si împaratul cu toti ai casei lui L-a marturisit. Atunci împaratul a liberat pe sfinti, trimitându-i cu cinste la locul lor. Dupa aceea dascalul lor, cel ce i-a învatat mestesugul doctoriei, pizmuindu-i si luându-i, s-a suit cu dânsii într-un munte facându-se a merge ca sa culeaga ierburi de leacuri. Si acolo sculându-se i-a ucis cu pietre.

Moastele Sfintilor Cosma si Damian - Manastirea Sopočani din Kosovo

sursa: calendar-ortodox.ro

Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuţi – 1 iulie

Numele, viaţa şi sfinţenia moaştelor acestui vrednic ierarh al Bisericii noastre, se bucură de mare cinste şi evlavie în nordul Moldovei, îndeosebi în oraşul Rădăuţi, atât pentru numărul faptelor minunate, cât şi pentru darul nestricăciunii moaştelor sale, cu care le-a binecuvântat Dumnezeu.

Sfântul Leontie s-a născut la începutul sec. al XIV-lea, în oraşul Rădăuţi, din părinţi binecredincioşi, care i-au dat o educaţie aleasă, curată şi sfântă, legându-l cu inima şi cugetul de Dumnezeu. Astfel, Sfântul iubea de mic slujbele bisericeşti, ţinea posturile, practica rugăciunea în taină şi se simţea legat de toţi oamenii, mai ales de copii mici şi orfani, cu care împărţea hrana şi bucuriile vârstei. Pentru aceea era iubit de către toţi, fiind socotit un „copil bătrân”.

În anii 1359-1365, primul domnitor al Moldovei, Bogdan I, a ctitorit la Rădăuţi mânăstirea Bogdana, cu hramul „Sf. Nicolae”. Văzând aceasta, râvnitorul Leontie a intrat şi el în nevoinţa călugărească, în scurt timp uimind pe vieţuitorii de aici prin smerenia şi ascultarea sa. Văzând acestea, egumenul mânăstirii la tuns pe Leontie în monahism, cu numele de Lavrentie. La scurt timp după aceea, râvnind pentru desăvârşire, va cere binecuvântare şi se va retrage în sihăstrie, în codrii Rădăuţilor, pe valea Putnei. Acolo se aflau câţiva călugări vestiţi, care i-au fost povăţuitori şi părinţi duhovniceşti tânărului Lavrentie.

Astfel, bine-vieţuind în rânduiala monahală, în scurt timp în jurul chiliei Cuviosului Lavrentie au început să se adune ucenici iubitori de viaţă sihăstrească, iar mai târziu, numărul acestora înmulţindu-se, aceştia îl rugau să le fie lor egumen şi părinte duhovnicesc. Din dragoste, Cuviosul a acceptat, şi a construit într-o poiană o mică biserică de lemn, pe care a sfinţit-o mitropolitul locului, Iosif Muşat. Cu această ocazie, Cuviosul Lavrentie a fost hirotonit ieromonah, şi numit egumen al primei sihăstrii înfiinţate în nordul Moldovei, cunoscută sub numele de „Schitul lui Lavrentie” sau „Schitul Laura”. Potrivit tradiţiei, la acest schit se va retrage mai târziu şi Sfântul Daniil Sihastrul, sub povăţuirea egumenului Lavrentie.

Întemeind Alexandru cel Bun episcopia Rădăuţilor, biserica mânăstirii Bogdana a fost transformată în catedrală episcopală. Auzind domnitorul de viaţa şi faptele minunate ale Cuviosului Lavrentie, împreună cu mitropolitul Sucevei şi cu tot clerul, l-au ales pe acesta ca întâistătător în scaunul de la Rădăuţi. Acesta a trebuit să se supună hotărârii, deşi era împotriva voinţei sale, şi ca urmare a lăsat pe ucenicul său cel mai râvnitor, Daniil, ca egumen peste schitul Laura.

Slujind vreme de mai mulţi ani în calitate de episcop al Rădăuţilor, Fericitul Lavrentie s-a arătat a fi un păstor al dragostei, al rugăciuni şi al faptelor bune, împărţind zilnic săracilor şi văduvelor ajutoare şi cuvinte de mângâiere. Ajungând la vârsta bătrâneţilor, s-a retras din scaunul episcopal, şi s-a retras la schitul său mult îndrăgit, unde s-a nevoit în continuare cu rânduiala pustnicească. Astfel, Cuviosul ajunsese la măsura desăvârşirii, cunoscând cele viitoare şi vindecând multe boli şi suferinţe omeneşti. Cunoscându-şi mai dinainte şi sfârşitul său, a cerut să fie tuns în marele şi îngerescul chip al schimniciei, primind astfel numele de schimonahul Leontie. Apoi, chemând pe toţi fraţii şi ucenicii, le-a dat ultima sărutare şi aşa şi-a dat cu pace sufletul în mâinile Domnului. A fost înmormântat de ucenicii săi în biserica de lemn a schitului, ctitoria sa, iar la mormântul lui se săvârşeau multe şi minunate vindecări de boli.

Auzind despre aceste vindecări. credincioşii şi clerul episcopiei de la Rădăuţi au cerut mitropolitului Moldovei binecuvântare ca să strămute sfintele moaşte ale Cuviosului în catedrala episcopală. Mitropolitul a încuviinţat acest lucru, şi astfel sfintele moaşte au fost strămutate în catedrala din Rădăuţi, în partea dreaptă a naosului. Zilnic veneau la sfintele moaşte mulţi credincioşi, care primeau vindecare de boli şi ajutor în necazuri, astfel că vestea despre Cuviosul Leontie se răspândise chiar şi peste hotarele Moldovei, fiind menţionat şi de ieromonahul Zaharia Kopâstenski, în cartea sa numită Palinodia.

În anul 1639 o ceată de tâlhari veniţi de peste hotarele de nord ale Moldovei, a intrat în oraşul Rădăuţi noaptea şi l-au prădat, printre alte lucruri furate aflându-se şi racla cu sfintele moaşte ale Cuviosului Leontie. Însuşi domnitorul Moldovei de atunci, Vasile Lupu, venind la faţa locului şi văzând nelegiuirea comisă, a fost adânc întristat.

Aşa au dispărut din ţara noastră moaştele acestui mare sfânt român, şi până în zilele noastre nu s-a mai putut afla nimic despre ele. În anul 1783, austriecii ocupă nordul Moldovei, transformă mânăstirea Bogdana în parohie, risipesc călugării de acolo, şi astfel tradiţia şi cultul Sfântului ierarh Leontie de la Rădăuţi dispar încetul cu încetul. mai târziu, şi biserica schitului Laura va deveni biserică parohială a satului Laura de astăzi.

Prin nevoinţa sa bineplăcută lui Dumnezeu, Sfântul Leontie a înnoit deopotrivă viaţa de sihăstrie cât şi cea de obşte, preoţia şi arhieria, ajutând la mântuirea multor suflete. De aceea, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în anul 1992, trecerea acestui Ierarh al Bisericii noastre în rândurile sfinţilor, cu zi de prăznuire la data de 1 iulie, conform zilei de cinstire de care se bucura în vechime, în cetatea Rădăuţilor.

sursa: blogul editurii Agnos

Sfantul Ghelasie de la Ramet – 30 iunie

Viaţa smerită şi cuviincioasă este cea mai plăcută lui Dumnezeu. Puţini oameni reuşesc să înţeleagă că în amintirea celorlalţi nu rămân zugrăvite succesele personale, cărţile scrise sau vorbele rostite, ci mai ales bunătatea. Dragostea, blândeţea, răbdarea sunt cele mai de preţ moşteniri pe care

o persoană le poate lăsa neamului din care face parte. Cuviosul Ghelasie de la Râmeţ ne-a dăruit exemplul acestor virtuţi, întrupate în viaţa sa duhovnicească. Chiar dacă nu cunoaştem prea multe amănunte despre existenţa sa cotidiană, minunile făcute şi darurile dobândite de la Dumnezeu sunt suficiente pentru a-l considera un părinte iubitor de oameni.

Nu cunoaştem nici măcar anul naşterii sau al trecerii la cele veşnice al Sfântului Ghelasie de la Râmeţ. Cu toate acestea, trebuie să remarcăm că a vieţuit cu siguranţă în secolul al XIV-lea. Singura dată de care beneficiem este cea de pe peretele care desparte naosul de pronaosul bisericii de la Râmeţ: „Scris-am eu mult greşitul robul lui Dumnezeu Mihul zugravul de la Crişul Alb în timpul Arhiepiscopului Ghelasie, anul 1377, 2 iulie, în zilele regelui Ludovic“. Prin urmare, această scurtă frază ne dezvăluie câteva amănunte importante despre Cuviosul Ghelasie. El nu a fost doar stareţ al Mănăstirii Râmeţ, ci şi arhiepiscop al Transilvaniei. Este prima menţiune a unui întâistătător ortodox al Transilvaniei în istoria Bisericii noastre. Totodată, faptul că era arhiepiscop arată că se poate să mai fi existat cel puţin o episcopie sufragană, al cărei conducător ne rămâne, în continuare, necunoscut. Regele Ludovic care este menţionat în inscripţie a fost de origine maghiară şi a creat în dese rânduri probleme ortodocşilor transilvăneni.

Tinereţea sihăstrească

Încă din tinereţe, Cuviosul Ghelasie a preferat, în locul activităţii în lume, liniştea sihăstrească. Se pare că, înainte de a ajunge stareţ al Mănăstirii, Cuviosul Ghelasie a petrecut mai mulţi ani ca pustnic pe valea pârâului Râmeţ, a dobândit darul facerii de minuni şi s-a remarcat prin viaţa sa duhovnicească smerită. După o perioadă de timp, la insistenţele părinţilor, a acceptat să fie conducătorul spiritual al Mănăstirii Râmeţ. „În tradiţia locului se spune despre Cuviosul Ghelasie că avea doisprezece ucenici cu care, împreună, se ruga şi postea, săvârşind sfintele slujbe cu mare osârdie şi frică de Dumnezeu. În toată săptămâna, Cuviosul Ghelasie nu primea mâncare, îndestulându-se numai cu Preacuratele Taine. Ziua mergea cu ucenicii la ascultare, iar noaptea făcea priveghere şi săvârşea Sfânta Liturghie. Numai sâmbăta şi duminica mânca împreună cu călugării, la trapeza mănăstirii“ („Vieţile Sfinţilor“ – iunie, p. 513).

Corelând cele două amănunte despre viaţa Sfântului Ghelasie înainte şi după ce a devenit stareţ al mănăstirii, constatăm că obştea de la Râmeţ avea un program atât chinovial, cât şi idioritmic. Existau pustnici în împrejurimi care veneau probabil doar sâmbăta şi duminica la slujbe, pentru a se retrage apoi, în restul săptămânii, în singurătate. Ceilalţi monahi, care stăteau în mănăstire, respectau programul obişnuit chinovial şi îndeplineau diversele ascultări pe care le primeau. Lucrul acesta este mărturisit şi în „Vieţile Sfinţilor“: „Acest cuvios sihastru era, de asemenea, un mare părinte duhovnicesc al sihaştrilor din Munţii Râmeţ, precum şi al sătenilor din Ţara Moţilor. În posturi cerceta pe toţi sihaştrii ce se nevoiau în peşteri de piatră şi el însuşi se ostenea la rugăciune împreună cu dânşii. Apoi cobora în mănăstire, unde îl aşteptau credincioşii şi mocanii de prin munţi. La fericitul Ghelasie veneau şi mulţi bolnavi, mai ales cei stăpâniţi de duhuri rele, şi cu rugăciunile lui se vindecau, căci avea mare dar de la Dumnezeu“ (p. 513). Cuviosul Ghelasie îndeplinea ambele moduri de viaţă monahală, pentru a se îngriji cât mai bine de viaţa duhovnicească a ucenicilor săi.

Fântâna Vlădicii

Mănăstirea Râmeţ avea, în timpul Sfântului Ghelasie, câteva terenuri, mai ales fâneţe. Acestea se aflau însă la o depărtare considerabilă de obşte, unele chiar la 20 de kilometri. Ca o încercare ascetică în plus, aceste terenuri erau lipsite de izvoare, călugării răbdând deseori de sete. Într-o bună zi, mergând la una dintre aceste fâneţe aflate în localitatea Hopagi, Cuviosul a observat că ucenicii săi suferă din această cauză şi cârtesc. Şi-a plecat, astfel, genunchii la rugăciune şi, de sub o piatră a început să izvorască apă limpede. Ucenicii au rămas miraţi şi au început să-şi ceară iertare pentru purtarea necuviincioasă. Acest izvor a fost numit Fântâna Vlădicii, iar până astăzi credincioşii din locurile apropiate au mare credinţă în apa de aici, pe care o beau cu multă evlavie.

Semnele moaştelor Sfântului Ghelasie

Pe drumul de întoarcere la mănăstire, după săvârşirea acestei minuni, Cuviosul Ghelasie şi-a dat obştescul sfârşit. În momentul în care a trecut la Domnul, clopotele a şapte biserici din împrejurimi au sunat singure. În apropiere de satul Valea Uzii, urmele asinului care îi transporta trupul au rămas întipărite în piatră. A fost îngropat lângă biserica veche a Mănăstirii Râmeţ, iar, cu timpul, locul mormântului său s-a pierdut. Dar Dumnezeu, Care poartă grijă de aleşii Săi, nu a dorit să lase poporul fără moaştele acestui sfânt. În 1925, pârâul Geoagiu a ieşit din matcă, iar biserica veche a fost acoperită de aluviuni. A fost observat un cap de om care a înconjurat biserica de trei ori şi, intrând în ea, s-a oprit la fereastra din altar. Totodată, apele au mai scos la suprafaţă încă două capete. Preotul Barbu, slujitor în mănăstire, a îngropat cele trei capete în partea dreaptă a bisericii vechi. Călugării au început să observe că, în locul respectiv, iarna se topea întotdeauna zăpada, iar vara nu era rouă. Au decis să dezgroape cele trei capete şi le-au pus în biserică. A fost nevoie de o minune pentru a fi identificat capul Sfântului Ghelasie. O femeie bolnavă de epilepsie, Maria, originară din Negreşti-Oaş, s-a vindecat după ce s-a atins de capul cuviosului.

Minunile cuviosului

Au mai fost şi alte momente în care cuviosul a săvârşit minuni deosebite. Astfel, o femeie din satul Albina, venind la mănăstire, a primit un gând rău, întrebându-se dacă nu cumva moaştele cuviosului vor mirosi urât. Imediat a început să îi miroase ei urât mâna dreaptă şi nu mai putea să facă Sfânta Cruce. Şi-a mărturisit păcatul faţă de toţi cei prezenţi şi, rugându-se, a fost iertată şi vindecată de Cuviosul Ghelasie. În alt caz, un ortodox care îmbrăţişase anumite erezii suferea de paralizie. În momentul în care a auzit de minunile care se petrec la Mănăstirea Râmeţ, a hotărât să vină acolo şi a promis că va deveni un ortodox curat dacă se va vindeca. Cum lucrul acesta s-a întâmplat, şi-a ţinut promisiunea făcută, evitând orice contact cu erezia de dinainte.

Trecerea Cuviosului în rândul sfinţilor s-a petrecut pe data de 29 iunie 1992, hotărându-se ca data sa de prăznuire anuală să fie 30 iunie. Cum aminteşte şi părintele Mircea Păcurariu, nu trebuie să uităm să ne rugăm acestui sfânt „odrăslit din neamul nostru“: „Către tine, Sfinte Ierarhe Ghelasie, înălţându-ne gândurile, cu umilinţă şi cu căldură te rugăm: caută din înălţimea plină de slavă a cerului şi te milostiveşte de suferinţele, durerile, patimile, necazurile, amărăciunile şi strâmtorările noastre. Şi roagă pe Stăpânul şi Dumnezeul nostru cel ceresc, să ne ierte păcatele pe care, cu ştiinţă şi cu neştiinţă, le săvârşim neîncetat, ca şi pentru puţina noastră dragoste faţă de El şi faţă de aproapele nostru, rugându-L să fie pururea milostiv şi iertător şi să îndepărteze de la noi toată suferinţă şi durerea. Fii povăţuitorul şi îndrumătorul nostru pe cărările cele necunoscute ale vieţii, pentru ca, urmând pilda credinţei şi a dragostei tale faţă de Hristos, să ne învrednicim de darurile Sale şi trecând din această viaţă, să ne bucurăm împreună cu tine şi cu toţi cei bineplăcuţi din veac ai Domnului de împărăţia cea nesfârşită a cerurilor, ca acolo, înconjuraţi de cetele îngerilor, să aducem mărire, cinste şi închinăciune lui Dumnezeu Celui în Treime slăvit, în vecii vecilor. Amin.“

de Adrian Agachi

sursa: Ziarul Lumina

“Omenia si frumusetea cea dintai” – carte in format electronic

Apărută iniţial ca o comunicare adresată Congresului Internaţional de Studii al Societăţii Academice Române, ţinut la Veneţia în 1961, “Omenia şi frumuseţea cea dintâi” analizează o trăsătură a poporului român din perspectivă theologică şi etnografică. Sântem purtaţi astfel într’o Scară sui-generis ce urcă de la “iubirea de oaspeţi” şi “iubirea de străini,” prin “viaţa în Hristos,” “omenie şi (non)violenţă,” “rănile păcatelor şi frumuseţea cea dintâi” către “omenie şi sfinţenie” – căci “omenia este rezultatul trăirii româneşti a adevărului Evangheliei.”

Gheorghe Racoveanu, scriitor, publicist şi theolog ortodox născut chiar la început de veac 20, în 1900; absolveşte, în perioada interbelică, Facultatea de Theologie şi apoi cea de Filosofie la Bucureşti, devenind mai apoi redactor la “Cuvântul” lui Nae Ionescu şi cofondator împreună cu acesta al revistei theologice “Predania.” După 1944, continuă în exil o susţinută activitate publicistică şi asociativă, curmată doar de moartea sa din 1 mai 1967.

Cu prilejul praznicului Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, Editura Predania vă dăruieşte această carte în format electronic (PDF) AICI.

Mai multe detalii despre aceasta carte gasiti intr-un articol de-am meu mai vechi AICI.

Pacat si modernitate

Parintele Calistrat de la Manastirea Vladiceni

Inca din cele mai vechi timpuri, Bunul Dumnezeu s-a ingrijit de faptura mainilor Sale si ne-a adus in fata ochilor, constiintei prin Sfintele Scripturi aducerea aminte de pacatul cel dintre inceput. In primul rand, pacatul de a nu-L fi iubit asa cum El ne-a iubit pe noi, aducandu-ne dintre nefiinta la fiinta si dandu-ne toate cele necesare si frumoase traiuri. Apoi pacatul de a ne iubi pe noi insine si nu pe cel de langa noi. De mai mult aici nu a fost nevoie ca de aici incolo sa decurga un sir nesfarsit si o multime de alte nenumarate pacate, care apar consemnate in memoria colectiva a umanitatii din timpuri stravechi. Lupta aceasta dintre bine si rau pe taramul inimii omului de la un veac la altul a imbracat tot felul de forme. Astazi, insa, greseala pe care suntem noi in situatia de a o semnala ca fiind de neacceptat este tocmai aceea ca binelui i se spune rau, raului i se spune bine, uratul e vazut ca frumos, frumosul e aratat ca urat, adevarului i se zice minciuna, iar minciuna e data drept adevar. Intr-o asemenea situatie ajungem sa ne mandrim de cele de care ar trebui sa ne rusinam si invers. Iar problema cea mai grava este aceea ca oamenii isi cauta – si li se pare a-si fi gasit – linistea, mangaierea, placerea, bucuria, consolarea, rostul si interesul in lucrurile care de fapt ii vatama, ii chinuie, ii inseala. Daca ar fi sa ne gandim doar la alcool si betie, la tigari si tabagism, la droguri si sinucideri, la desfrau pornografic si bolile mortale ale secolului ar fi de ajuns si lamuritor, suficient in acest sens. Si lucrurile acestea, din pacate, caracterizeaza modernitatea mai mult decat celelalte ale ei, sa zicem stiinta, tehnologia, performantele. Nu dorim aici sa moralizam pe nimeni si cu atat mai mult sa tragem de urechi pe cineva. Dar nici nu putem tacea atunci cand, in mod evident, nu mai e mult si vor incepe a striga pietrele. Caci daca strigatoare la cer sunt pacatele noastre, atunci pamantul insusi pe care-l calcam se va ridica asupra noastra. Si poate e mai bine sa ne trezim cat mai e vreme in pocainta, adica de intoarcere, de imblanzire, de regret si de uitare. Sfanta Biserica, asa ca o mama iubitoare de prunci, ne asteapta, ziua, noaptea, cu bratele deschise si cu lacrimile din ochii Sfintelor Icoane. Iar rugaciunile ei catre Dumnezeu nu inceteaza a pogori din inaltul cerului roua milei Celui Preainalt care face ca totusi soarele sa mai rasara, iarba sa mai creasca, pasarile sa mai cante, oamenii sa se mai bucure. Caci atunci cand mila nu va mai fi, atunci va fi sfarsitul. Poate n-ar fi rau daca ne-am smeti un pic din aceasta trufie moderna de fiinta planetara care a pus stapanire pe Cosmos si il foloseste cum pofteste, desi e clar ca mai mult rau se produce decat bine, daca ar fi sa vorbim fie si numai din punct de vedere ecologic. Poate ar fi bine sa renuntam la orgoliile de cercetatori si de exploratori si de atotstiutori si sa incepem sa mai postim cate putin, sa ne mai rugam pe la cate o sfanta slujba, sa mai miluim pe cate un sarac, sa mai zambim cate unui copil, sa mai bucuram pe cate un frate, sa ne mai si marturisim din pacate si, in general, punand putin frau poftelor trufase si indraznete din noi. Sa linistim un pic din zbuciumul, alergatura, haosul care a ajuns viata noastra de azi si care se dovedeste a fi vanare de vant.

Parintele Calistrat Chifan

sursa: bzi.ro

28 iunie 1940: la radio s-a anunţat că Sovietele ne-au cerut ultimativ să părăsim Basarabia

La 28 iunie 1940 Uniunea Sovietică și-a anexat Basarabia. Evacuarea în Romania a fost posibilă doar timp de câteva ore. Iată ce scria la acel moment Pantelimon Halippa, unul dintre martorii oculari ai acelei grele despărțiri:

«Din clipa când un prieten mi-a sunat de la Bucureşti şi m-a rugat să-i pregătesc imediat băiatul şi să-l expediez cu primul tren din Chişinău, unde venise de abia de câteva zile în vacanţă, am înţeles că-n capitala ţării s-au întâmplat lucruri grave. Nu ştiam ce anume, dar cererea de expediere imediată din Basarabia a unui elev, venit aici la odihna de vară, îmi dădea să înţeleg că lucrurile grave de la Bucureşti privesc provincia mea natală.

Am primit telefonul în timpul mesei. Aceasta nu mi-a mai tihnit nici mie, nici casnicilor mei. Cumnată-mea, care sta împreună cu noi, a părăsit chiar masa şi s-a dus să-l anunţe pe nepot să se pregătească de drum. Într-o jumătate de oră, nepotul era la noi şi ne lămurea că chemarea pe care i-o face tatăl său de la Bucureşti înseamnă după o înţelegere între dânşii ceva grav la Nistru.

Nu era deci vreme de pierdut şi toţi s-au pus pe împachetat bagajele. De la un timp, ai mei, văzându-mă că stau liniştit, au început să mă îndemne să mă pregătesc şi eu de drum. Eu însă am refuzat, pentru că încă de la începutul războiului, din toamna anului trecut, când Polonia fusese zdrobită în două săptămâni şi resturile armatei poloneze, împreună cu fugarii, îşi găsise adă­ post vremelnic la noi, în Basarabia se produsese o panică, şi eu, pentru ca să dau pildă de curaj, făcusem o cerere la comandamentul Corpului III de înscriere ca voluntar în armată pentru apărarea hotarului răsăritean al ţării. Acum, bănuind, că este vorba de începerea ostilităţilor între noi şi ruşi, nu puteam părăsi garnizoana Chişinăului tocmai în clipele acestea.

Am sunat la prietenii mei — prefectul judeţului Lăpuşna şi rezidentul Ţinutului Nistru — ca să mă lămurească dacă ştiu ceva. M-au asigurat şi unul şi altul că nu ştiu nimica şi că nu cred să fie ceva care să îndreptăţească plecarea imediată. Le-am atras atenţia că vecinii mei militari şi-au expediat tot calabalâcul din casă şi fac pregătiri de plecare şi a familiilor. Mi-au repetat însa şi prefectul, şi rezidentul că nu ştiu nimic şi că mă vor anunţa dacă vor primi vreo înştiinţare din Bucureşti.

După ce mi-am petrecut familia la gară, unde am văzut mai mult militari care îşi expediau familiile şi bagajele, m-am dus la Imprimeria Statului, unde aveam sub teascuri: Pământul nădejdiilor mele — un volumaş de versuri închinat ţărănimii basarabene. Tipografia la ora aceea — şapte şi ceva — era închisă şi directorul lipsea de la locuinţă. Mi-am pus în gând că voi reuşi să-mi văd lucrarea a doua zi de dimineaţă şi m-am dus în bulevardul Alexandru cel Bun, unde se face promenada cea mare, ca să adun informaţii din mijlocul vieţii. Chişinăul făcea impresia unui furnicar stârnit de o mână nesocotită şi nemiloasă. Autobuze şi căruţe încărcate cu mobile şi bagaje, ca în zilele premergătoare Sfântului Gheorghe sau Sfântului Dumitru, întâlneai pe toate străzile. Se începea bejenia spontană şi neorânduită, care duce la rezultatul contrariu celui urmărit: prea puţin se salvează din ceea ce dorim să salvăm, iar vălmăşeala care se produce sporeşte circulaţia zvonurilor şi opreşte circulaţia normală a vieţii şi a gândului bun şi sănătos.

În amurg, străzile Chişinăului s-au umplut cu huruitul tunurilor şi nesfârşitelor convoaie militare. Nu zăbavă vreme, la radio s-a anunţat că Sovietele ne-au făcut cereri ultimative să părăsim Basarabia şi că, la Palatul Regal din Bucureşti, Consiliul de Coroană discută situaţia creată. S-a produs o consternare a cărei proporţii am început să le bănuiesc de neîntreruptele chemări la telefon şi sonerii la uşă. Prieteni, cunoscuţi şi necunoscuţi mă întrebau dacă am auzit comunicatul de la radio şi ce-i de făcut. Le răspundeam că trebuie să stăruim pe lângă Rezidenţia Regală să se facă un plan de evacuare, spre a ne putea salva agonisita unei vieţi de muncă şi de economie. Aflasem că rezidentul regal a convocat pe şefii autorităţilor şi pe parlamentari ca să discute cu ei măsurile de luat.

După ce prietenul meu din Bucureşti mi-a sunat a doua oară, pe la ora 23, şi m-a întrebat, dacă i-am expediat băiatul, probozindu-mă că n-am plecat şi eu, am înţeles că evacuarea se va face fulgerător, căci ruşii nu înţelegeau să dea decât patru zile pentru părăsirea întregii provincii. Am sunat deci din nou la Rezidenţia Regală şi am întrebat dacă se va discuta planul de evacuare a Chişinăului cu instituţiile lui şi dacă nu s-ar putea să fiu încadrat în acest plan şi eu cu arhivele instituţiilor pe care le-am condus tot timpul: Universitatea Populară, Universitatea Muncitorească, Comitetul pentru ajutorarea românilor transnistrieni, Comitetul pentru ridicarea monumentului Unirii, arhive care înglobează şi o bibliotecă istorică de documentaţie asupra problemelor basarabene din toate domeniile vieţii. Mi s-a răspuns că nu-i vorba de nici o evacuare, ci se vor discuta mijloacele de luptă şi rezistenţă. Nu mai înţelegeam nimic.

Am stat până în zorii zilei de 28 iunie lângă telefon, răspunzând tuturor ce mă întrebau ce-i de făcut. Mi-au sunat şi la uşă câţiva prieteni şi de câte ori mă duceam să deschid, vedeam cum se expediază bagaje în camioane mari.

De la un timp huruitul străzilor Chişinăului, din cauza plecării tunurilor şi tancurilor, a umplut tot văzduhul. Eu nu puteam însă întreprinde nimic, neavând nici un cuvânt de ordine şi neavând nici lăzi pregătite pentru împachetarea cărţilor.

Pe la ora 3 de noapte am adormit lângă telefon, în fotoliul meu larg şi comod, şi m-am trezit buimac pe la şase, din cauza unui sunet deznădăjduit şi lung la uşă. M-am dus să deschid. Era cunoscutul scriitor basarabean bătrânul Gheorghe Madan, care a venit să vadă dacă am plecat. În fugă, mi-a spus că nu-i vreme de pierdut şi că ar fugi şi el, dar n-are bani de drum. I-am dat poate mai mult decât la ce se aştepta el şi a plecat cu blesteme grele şi neobişnuite în gura unui bătrân blând şi obosit de viaţă: blăstăma pe acei care aruncau pământul natal al Basarabiei în noul infern al suferinţei. Tot atunci a venit un nepot al meu, funcţionar la Rezidenţia Regală, să mă anunţe în numele rezidentului să plec imediat, căci se formează de-acum bande, care vor căuta să împiedice plecarea foştilor fruntaşi politici basarabeni.

Ce era de făcut? Pierdusem atâta vreme în aşteptarea unui cuvânt de ordine şi mai ales de ajutor. Nu l-am căpătat şi acum nu-mi rămânea decât să adun câteva cămăşi şi o haină în bagajul de mână şi să plec sărac şi osândit să-mi petrec restul vieţii într-o pribegie printre fraţi de acelaşi sânge, dar fără cărţile mele dragi, fără tablourile şi obiectele de artă, pe care le-au adunat cu atâta dragoste şi atâtea jertfe materiale nevastă-mea şi cumnată-mea!

Din ajun comandasem două-trei lăzi, dar nu mi-au sosit decât în momentul când plecam cu puţinul bagaj adunat într-un geamantan şi două-trei pleduri. Căruţaşul, pe care l-am găsit cu mare greutate, mi-a cerut 300 de lei ca să mă ducă cu bruma aceasta de avere la gară şi n-a vrut să urnească din loc până când nu i-am pus banii în palmă.

La ieşire din casă am îmbrăţişat pe cei câţiva poeţi şi scriitori, care veniseră să mă vadă şi să mă petreacă. Am plecat la gară sub cârâitul zgomotos al stăncuţelor de pe acoperişurile caselor şi croncănitul grav al ciorilor! Le invidiam şi pe unele, şi pe altele, pentru că puteau să rămână fără nici o teamă în cuiburile lor din coşurile caselor şi din copacii înalţi ai grădinilor. Eu însă eram silit să lepăd casa, în care trăisem douăzeci şi şapte de ani, unde redactasem ziarele şi revistele ???Cuvânt Moldovenesc» şi ???Viaţa Basarabiei» şi unde s-au pus la cale atâtea acte în legătură cu mişcarea naţională din Basarabia!

În gară, numai mulţumită unui hamal, pe care l-am avut de-atâtea ori ascultător la conferinţele mele populare în cadrul Partidului Naţional-Ţărănesc, al Universităţii Populare Moldoveneşti şi al Universităţii Muncitoreşti, am putut răzbate la casa de bagaje şi apoi într-un compartiment, unde am stat înghesuiţi tot drumul vreo zece persoane. În compartiment cu mine s-au nimerit Teodor Păduraru, directorul administrativ al revistei ???Viaţa Basarabiei», şi unul din harnicii ei colaboratori, Gheorghe Bezviconi. Cu acelaşi tren au mers atâţia alţi compatrioţi basarabeni, pe care i-am putut vedea doar la coborâre în Gara de Nord din Bucureşti, căci coridoarele vagoanelor erau aşa de ticsite de oameni şi bagaje, încât era cu neputinţă să te mişti din loc…

… La Ungheni, puhoiul de bejenari basarabeni s-a înmulţit cu cei veniţi din părţile Bălţilor şi Sorocii. Şi la Ungheni, şi la Iaşi, şi în toate gările până la Bucureşti, am văzut sute şi mii de persoane în aşteptarea rudelor şi prietenilor pe care îi credeau încăpuţi în trenul nostru de pe atâtea meleaguri basarabene. Eram asaltaţi cu întrebări, dacă nu-i în tren cutare din cutare oraş, dacă nu am auzit ceva despre dânşii, dacă au să mai sosească trenuri cu refugiaţi şi aşa mai departe. Vaierul întrebărilor în gări creştea pe măsură ce ne apropiam de Bucureşti, unde se cunoştea de acum bine că evacuarea Basarabiei trebuia să fie executată rapid şi din cauza aceasta se transforma într-un hazard. În Gara de Nord din Bucureşti numărul întâmpinatorilor era cu mult mai mare decât numărul celor sosiţi, încât de abia mai puteai înainta printre rândurile acestor oameni, a căror fiinţă era numai ochi şi numai aşteptare! Pretutindeni îmbrăţişări şi lacrimi!

Lacrimi puţine pentru bucuria revederii, lacrimi multe pentru pierderea Basarabiei natale!»

Pantelimon Halippa

~+~

Iata si cateva imagini ale acelei zile

sursa: Ziarul de Gardă

“Requem”

Povestea unui convertit

Catedrala mitropolitană română din Paris Biserica exilului românesc din Paris s-a întors acasă

În urmă cu ceva vreme anunţam: 10 Mai 2009 – Zi istorica pentru diaspora romaneasca din Paris. Astăzi revin cu mai multe detalii preluate din Ziarul Lumina cu privire la acest eveniment. Un articol de Lucian Gheorghe Duca:

Catedrala mitropolitană română din Paris

Pentru toţi românii stabiliţi în capitala franceză, din trecut sau din prezent, era nevoie de un loc în care să se simtă acasă, în care să-şi păstreze identitatea religioasă şi naţională neştirbite. El se identifică cu Catedrala „Sfinţii Arhangheli Mihail, Gavriil şi Rafail“, iar toţi românii care fac parte din această parohie sunt uniţi în acelaşi gând cu marele Eugen Ionescu: „Viaţa unui popor se fondează şi este perpetuată prin spiritualitatea sa. Când libertatea acestui popor este ameninţată, când însăşi existenţa sa este ameninţată, el subzistă şi supravieţuieşte prin spiritualitatea sa. Biserica «Sfinţii Arhangheli» este, pentru România, nu departe de Notre-Dame, acest loc spiritual, un gardian al vieţii împotriva tuturor vicisitudinilor istorice şi personale, care aici se transformă în speranţă“.

Înainte de a fi atribuită cultului ortodox român, Catedrala mitropolitană din Paris, situată în inima Cartierului Latin, pe strada Jean de Beauvais, nr. 9, ridicată în secolul al XIV-lea pentru a servi drept capelă studenţilor care urmau cursurile cu acelaşi nume, a avut o lungă şi glorioasă istorie. În cadrul vizitei pe care o va efectua în luna iulie anul acesta, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, va sluji în acest lăcaş de închinare reprezentativ pentru românii din capitala Franţei.

Cel care a pus bazele Colegiului „Jean de Beauvais“ este cardinalul Jean II de Dormans, în secolul al XIV-lea, cu scopul de a instrui tinerii săraci din ţinuturile sale de origine. La data de 12 iulie 1359 el ajunge episcop de Beauvais, devenind astfel „Jean de Beauvais“, aşa cum atestă până în zilele noastre şi numele străzii pe care se ridică biserica colegiului său parizian. În acest scop el cumpără, într-o zi de duminică, la data de 29 iunie 1365, „Casa Imaginilor“, strada Clos Bruneau, şi apoi, pe 11 iulie, casa numită Gago. Cinci ani mai târziu, la 8 mai 1370, va promulga documentul fondării colegiului.

După moartea lui Jean de Beauvais (1373), regele Carol V, având o recunoştinţă fidelă pentru cancelarul pe care-l numea „prietenul său“, ia asupra sa protecţia colegiului. Astfel, pentru a arăta acest lucru, vine el însuşi şi pune piatra de temelie la capela colegiului, la data de 30 ianuarie 1374. O altă atenţie delicată pe care Carol V i-o arată este oferirea propriului său arhitect, Raymond de Temple, pentru construcţia capelei, cel care lucrase deja la construcţia Louvre-lui şi a Catedralei Notre-Dame, ajutat la construcţie de cei mai buni meşteri şi artişti în domeniu. Biserica este terminată în anul 1380 şi este sfinţită într-o zi de duminică, la data de 29 aprilie 1380, şi închinată Sfântului Evanghelist Ioan, numit şi Teologul. Începând cu această dată colegiul începe să funcţioneze ca un aşezământ dedicat spaţiului educaţional, în special cel teologic, vreme de câteva secole trecând pe aici multe dintre figurile marcante ale catolicismului francez (Sfântul François Xavier, apostolul Indiei si al Japoniei, Ignaţiu de Loyola), până în anul 1865, când devine mănăstire de ordin dominican, rămânând aşa doar vreme de 13 ani şi jumătate, perioadă scurtă, dar în care cunoaşte o importantă restaurare din partea călugărilor dominicani: biserica este restaurată, vitraliile schimbate, clădirile din împrejur renovate etc.

Arhimandritul Iosafat şi prima biserică ortodoxă română din Paris

Cel care a fondat prima biserică ortodoxă română la Paris este arhimandritul Iosafat, egumenul Mănăstirii Snagov (1797-1872). Se pare că în 1821 a participat la răscoală alături de Tudor Vladimirescu împotriva dominaţiei fanariote în Principatele Române. În 1829 este hirotonit preot de episcopul Cezarie al Buzăului, iar după ce îşi pierde soţia şi copiii, în urma marii epidemii de holeră din 1832, devine călugăr sub numele de Iosafat, apoi, câţiva ani mai târziu, stareţ al Mănăstirii Snagov. Revoluţia din 1848 îl va înflăcăra şi îl va aduce la Bucureşti, unde, după abdicarea prinţului George Bibescu, este însărcinat să se ocupe de eliberarea ţiganilor sclavi. După o perioadă în care trece în Transilvania, la Braşov, apoi în Dobrogea, unde slujeşte într-o parohie încredinţată lui de mitropolitul Denis, cu economiile agonisite şi cu titlul de arhimandrit, pe care tocmai îl primise, pleacă la Constantinopol, cerând binecuvântarea patriarhului ecumenic Gherman pentru proiectul său de a fonda la Paris o parohie ortodoxă română pentru toţi românii exilaţi şi toţi studenţii români atraşi de prestigioasa Universitate Sorbona. Astfel, în iunie 1853 ajunge la Paris. Încă din 1839 se constituise în capitala franceză o „Societate a Studenţilor români din Paris“ al cărui sediu era la nr. 3, Place de la Sorbonne.

Capela românilor, într-un apartament cumpărat din fonduri proprii

În 1853, guvernul francez acordă arhimandritului Iosafat autorizaţia deschiderii unei capele române şi aceasta îşi deschide porţile pe 22 noiembrie, într-un apartament cumpărat din fonduri proprii, situat pe strada Racine, nr. 22. Înainte de fondarea acestei capele românii nu puteau participa la slujbe decât la capela rusă. Mai târziu, în 1855, prinţul Grigore Ghica va fixa o subvenţie de 7.000 de franci pe an pentru ajutorarea capelei.

Un alt rol important l-a avut arhimandritul Iosafat la înfăptuirea unirii statelor româneşti, atunci când, împreună cu Nicolae Golescu, Ioan Filipescu, George Cantacuzino şi Pericle Ghica semnează un memorandum şi îl înmânează lui Napoleon al III-lea, implorându-l să intervină pentru a reunii toţi românii într-un singur stat. Acest lucru este înfăptuit în anul 1859 prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca principe unic al Moldovei şi al Ţării Româneşti. În februarie 1862, cu ocazia primului Ansamblu naţional al Valahiei şi al Moldovei, arhimandritul va ţine un energic discurs patriotic, propunând ca data de 24 ianuarie/5 februarie să devină sărbătoare naţională.

În 1860 episcopul Melchisedec al Romanului trimite la cerere la Paris un preot şi un diacon, iar în octombrie acelaşi an Iosafat merge la Bucureşti şi plasează parohia sa sub jurisdicţia mitropolitului Nifon al Ungrovlahiei. Pe perioada sejurului în România, lansează şi un apel prin care cere crearea la Paris a unei biserici mult mai mari decât capela iniţială, susţinându-şi cererea pe baza numărului mare de studenţi români care frecventau capela (aproximativ 400-500), dar şi de alte naţionalităţi, ca greci, bulgari etc. (circa 200-300). Acest lucru va fi împlinit în anul 1882 prin cumpărarea capelei de pe strada Jean de Beauvais de către regele Carol I al României, dar arhimandritul Iosafat nu va apuca să vadă această realizare, căci trece la Domnul la data de 3/15 noiembrie 1872, în vârstă de 75 de ani.

Catedrala „Sfinţii Arhangheli“ de pe strada Jean de Beauvais

În România, lucrurile începeau să se complice odată cu abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, la data de 23 februarie 1866, dar se clarifică odată cu venirea lui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, în 1867, cel care devine apoi, în 1881, primul rege al României independente. El va cumpăra în anul 1882 vechea capelă a colegiului Dormans-Beauvais şi va transfera aici parohia ortodoxă română din strada Racine. Astfel, una dintre cele mai prestigioase biserici ale Cartierului Latin, care văzuse înflorind gândirea franceză şi a atras atâţia studenţi români, devine sanctuarul naţional al românilor din Franţa şi din Europa Occidentală. Capela, de acum catedrală română, intră într-o lungă perioadă de reamenajare conform cu exigenţele cultului ortodox. Aceste lucrări durează din 1883 până în 1891, de ele ocupându-se preotul Ioan Severin, ajutat de arhitectul guvernului francez şi inspector general al monumentelor istorice, P. Selmersheim. Sub indicaţiile părintelui Ioan, arhitectul va desena planurile viitorului mobilier liturgic.

Un iconostas de lemn, purtând patru mari icoane îmbrăcate în argint, este donat parohiei de către marile familii române din Paris. Jos, lângă solee, un pupitru poartă icoana Sfântului Ioan Teologul, amintind de vechiul ocrotitor al bisericii, apoi o icoană a Sfinţilor Arhangheli, ocrotitorii actuali ai acesteia. Un amvon şi strane de lemn acoperă zidurile naosului, împodobit de o cruce mare şi de o frumoasă icoană a Sfintei Parascheva.

Duminică, 2 februarie 1892, preotul Ioan Severin a efectuat o primă binecuvântare a bisericii, ca apoi, pe 31 mai, să aibă loc sfinţirea solemnă efectuată de Preasfinţitul Inochentie Ploieşteanu (Moisiu), vicarul mitropolitului primat Iosif Gheorghian.

Clerul român al parohiei

Încă de la înfiinţarea ei (începând cu arhimandritul Iosafat), parohia ortodoxă română din Paris a avut parte de preoţi educaţi, cunoscători ai mai multor limbi străine, licenţiaţi în teologie, câteodată dublu licenţiaţi sau doctori în teologie (ca Vasile Radu, Petre Vintilescu – renumit liturgist român, episcopul Teofil Ionescu etc.) sau filosofie, ca Vartolomeu Stănescu.

În timpul studiilor sale la Sorbona (1857-1858), Iosif Gheorghian, viitorul mitropolit primat al României, a fost diacon aici. El este primul, dar nu singurul de acest fel, căci mulţi dintre clericii de aici vor deveni episcopi. Dintr-un număr de douăzeci şi cinci de preoţi superiori, şapte vor deveni episcopi, plus încă doi proveniţi dintre diaconi.

Un număr semnificativ din preoţii de aici au dus o asiduă muncă ştiinţifică, încununată cu publicarea multora dintre operele lor. Pe lângă editarea de cărţi şi manuale, ei au fost implicaţi şi în proiecte de traducere, fie a cărţilor vechi de teologie, fie a Bibliei, aşa cum este cazul părintelui Vasile Radu, care a colaborat cu părintele Gala Galaction la traducerea Bibliei publicată în anul 1936.

Constantin Brâncuşi a cântat la strana catedralei din strada Jean de Beauvais

Multe nume importante au slujit la această biserică. Unul dintre ele este cel al preotului Petrescu, cel care a avut o vastă activitate în domeniul muzicii bisericeşti. Între 1905-1909 a fost diacon aici Vartolomeu Stănescu, viitor episcop de Râmnic, care studiază la Sorbona, luându-şi doctoratul în sociologie şi avându-l ca profesor pe renumitul sociolog Emil Durkheim. Preotul Virgil Gheorghiu este cunoscut pentru frumoasa sa operă literară, în special La Vingt-cinquième heure (1949). Preotul Vasile Boldeanu (1902-1992) reacţionează cu vigoare împotriva comunismului român prezent la Paris prin intermediul ambasadei. El este figura emblematică a acestei biserici, care devine un centru de rezistenţă anticomunist şi unde toţi refugiaţii s-au adunat. Preotul Vasile Boldeanu este cel care, prin activitatea sa, a dat catedralei caracterul şi numele de „Biserica exilului“. A fost ales episcop din partea comunităţii, dar nu a fost sfinţit din considerente politice şi este pomenit de credincioşi cu o profundă cinste.

În prezent, în Catedrala mitropolitană slujesc: preotul stavrofor Constantin Târziu – preot paroh, preotul Iulian Nistea, preotul Jean Boboc, ierodiaconul Iosif şi diaconul Viorel Nedelcu.

De asemenea, trebuie menţionate aici şi nume româneşti de prestigiu, care, chiar dacă nu făceau parte din cler, au participat la slujbe aici sau şi-au adus aportul în măsura posibilă fiecăruia. George Enescu (1881-1955) a frecventat această biserică în timpul studiilor sale la Paris, slujba Înmormântării sale fiind săvârşită tot în această biserică. Mircea Eliade (1907-1986) este, între 1952-1955, un membru activ al Consiliului parohial. Filosoful Emil Cioran vizita regulat acest edificiu. Marele Eugen Ionescu (1912-1994) era un membru activ al acestei biserici, iar la moartea sa, în 1994, slujba Înmormântării este săvârşită aici în prezenţa regelui Mihai I şi a familiei regale. Tot aici este săvârşită ultima slujbă pentru actriţa Elvira Popescu. Prinţesa Marta Bibescu venea aici la biserica, iar prinţul Constantin Moruzi se va căsători în această biserică cu nepoata cardinalului de Belloy. Inginerul Henri Coandă participa regulat la slujbe. Constantin Brâncuşi (1876-1957), ajuns la Paris, se va ataşa de această biserică, unde îi va fi atribuită şi funcţia de cântăreţ la strană.

Mitropolitul Visarion Puiu

Una dintre figurile româneşti de seamă din perioada interbelică, dar şi postbelică, este mitropolitul Visarion Puiu (1879-1964), ajuns în Paris în 1949, unde va fonda dieceza românească a Europei Occidentale, fără nici o legătură cu Patriarhia Română de Bucureşti. La data de 21 februarie 1946, dată după care pleacă în străinătate, el este condamnat la moarte de către Tribunalul Popular de la Bucureşti din cauza refuzului său de a servi regimul comunist, iar la 28 februarie 1950, din cauza presiunilor politice, patriarhul Justinian îl va depune din funcţie în cursul sedinţei plenare a Sfântului Sinod, întrunit cu ocazia sărbătoririi a 25 de ani de la data înfiinţării Patriarhiei Române.

Odată cu venirea la putere a lui Gheorghiu-Dej, prin intermediul ambasadei sale la Paris, guvernul comunist va încerca să obţină proprietatea bisericii şi dreptul de a numi preoţii de aici, ba chiar va încerca să transforme edificiul într-un simplu muzeu de cultură română. În ciuda rezistenţei credincioşilor, biserica va rămâne închisă timp de doi ani, timp în care ea se rupe de sub jurisdicţia Patriarhiei Române şi doar intervenţia autorităţilor franceze şi a Consiliului parohial va face ca în ea să se oficieze slujbe din nou. Totuşi, comunitatea (în frunte cu preoţii parohiei), nemaidepinzând de patriarhat, rămâne fără episcop, în ciuda canoanelor bisericeşti.

Părintele Boldeanu se va adresa mai multor episcopi. Aceştia sunt episcopul grec Mihail al Americii, care nu se va pronunţa în această problemă, şi apoi doi dintre cei mai renumiţi episcopi ai Bisericii Ruse din afara frontierelor, Natanael de Cartagina şi Ioan Maximovici de Bruxelles (canonizat în 1994), care asigurau pe părintele Boldeanu de sprijinul lor, dar totuşi şi ei menţionează faptul că o biserică, „pentru a fi canonică şi legală, trebuie să fie neapărat supusă unui episcop canonic“. Or, mitropolitul Visarion era singurul episcop român rămas liber în Europa Occidentală, iar odată cu festivităţile celebrării a 100 de ani de la înfiinţare (1854-1954), el este propus şi acceptat în unanimitate.

La data de 26 decembrie 1954, Sfântul Arhiepiscop Ioan Maximovici de Bruxelles, episcopul Natanael al Cartaginei şi al Tunisiei şi Mitropolitul Visarion, cu acordul Mitropolitului Primat Anastasie al diasporei ruse, se vor reuni în Biserica rusă „Sfântul Nicolae“ de la Versailles pentru a sfinţi ca episcop pe arhimandritul Teofil Ionescu (1896-1975). După sfinţirea sa ca episcop, Teofil va ocupa un timp scaunul din Detroit, până ce va succeda mitropolitului Visarion.

Istoria postcomunistă

După 1998, comunitatea a cerut să treacă sub jurisdicţia PS Natanael de Detroit al Arhiepiscopiei Române din America. Această soluţie românească a salvat biserica de diferitele tendinţe ighemonice. IPS Natanael a acceptat această iconomie sub condiţia ca biserica şi comunitatea de aici să se gândească pe viitor la o soluţie canonică acceptabilă.

Între 15-19 aprilie 2004 are loc în această biserică întâlnirea tuturor episcopilor români din diaspora, iar pe 7 mai 2005 se oficiază aici slujba de sfinţire la înalta treaptă a arhieriei a PS Marc, Episcop-Vicar al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale şi Meridionale, de către PF Patriarh Daniel, pe atunci Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, IPS Iosif, Mitropolitul Europei Occidentale şi Meridionale, IPS Serafim, Mitropolitul Germaniei, Europei Centrale şi de Nord, IPS Nathaniel, Arhiepiscop de Detroit şi al Episcopiei Ortodoxe Române din America, PS Sofian, Episcop-Vicar al Mitropoliei Germaniei şi Europei Centrale şi de Nord, PS Siluan al Italiei, pe atunci Episcop-Vicar al Mitropoliei Europei Occidentale şi Meridionale, PS Ioachim, Arhiereu-Vicar al Episcopiei Romanului.

Pe data simbolică de 10 mai 2009, comunitatea Bisericii „Sfinţii Arhangheli“ din Paris, într-o Adunare Generală Extraordinară, a votat în unanimitate (o singură abţinere) unirea cu „Biserica mamă“ prin Mitropolia Ortodoxă Română a Europei Occidentale şi Meridionale, sub jurisdicţia IPS Iosif, iar biserica devine catedrala acestei mitropolii.

Sânzienele

De obicei, Biserica sărbătoreşte ziua morţilor sfinţilor, adică ziua naşterii lor pentru viaţă veşnică. Uneori însă e sărbătorită şi ziua de naştere a sfântului. Este cazul Sfântului Ioan Botezătorul, cel numit în cărţile religioase „Luceafărul” pentru felul în care pregăteşte naşterea „Soarelui”, Iisus Hristos.
Sărbătorită în 24 iunie, naşterea cea peste fire a lui Ioan – căci Elizabeta îl aduce pe lume la bătrâneţe- pregăteşte apropiata minune a naşterii din Fecioară.

23 iunie: Moşii de Sânziene

Puţine sunt sărbătorile mari care nu dedică strămoşilor momentul ajunului. În felul acesta funcţia integratoare a sărbătorii se realizează pe deplin, morţii şi viii întâmpină sărbătoarea împreună.

24 iunie: Sfântul Ion de Vară; Sânzienele ( Drăgaica)

24 iunie e altă sărbătoare compusă din straturi. În funcţie de zonă, unul sau altul dintre straturi are rolul principal. În Bucovina, de pildă, Sfântul Ion de Vară se bucură de o ţinere specială, fiind identificat cu Sfântul Ioan cel Nou, ale cărui moaşte se află la Suceava. Oamenii merg acolo în pelerinaj. Există texte scrise care se referă la minunile acestui sfânt – cum a pedepsit el, pe ecleziarhul care a furat din darul oamenilor pentru biserică. Legende transmise pe cale orală povestesc cum Sfântul era păstor şi tatăl lui îl vedea des stând cu privirile pierdute spre cer, rugându-se şi râzând. Odată l-a întrebat ce vede, şi băiatul i-a spus să-şi pună piciorul peste piciorul lui. Atunci tatăl a văzut cerul deschis şi pe Dumnezeu ţinând în mână tunetul care arată ca un bici împodobit cu flori. În alte locuri, greutatea sărbătorii este dată de relaţia cu Sânzienele, nişte zâne bune care zboară noaptea prin vazduh. Mai ales în noaptea dinspre sărbătoarea lor, sunt foarte generoase: dau noroc pentru holde, pentru sănătate. Devin rele numai dacă le supără oamenii.

De Sânziene, fetele culeg florile albe sau galbene numite sânziene şi îşi împletesc din ele cununi şi cingători.

Cingătorile sunt purtate peste zi, iar seara sunt puse la uscat pentru leacuri şi cosmetice. Cununile se pun pe casă, fiecare membru al familiei are cununa lui. După felul în care se usucă, sunt luate de vânt sau cad, cununile vestesc cine va avea noroc peste an, cine se va căsători, cine va muri.

De Sânziene se strâng plante de leac. Până la Rusalii plantele nu erau bune, erau ciupite de Iele. Acum se culeg pentru tot felul de boli, tot felul de vrăji. În această noapte găseşti mai uşor iarba fiarelor care descuie lacăte.Sunt mai multe procedee. Unul dintre ele este aşa: iei un lacăt, îl legi cu o sfoară şi îl târâi după tine prin iarbă, noaptea în câmp. Când auzi că s-a desfăcut, înseamnă că lacătul a dat peste iarba fiarelor. De Sânziene este interzis să te scalzi.

În alte locuri din ţară, sărbătoarea se numeşte Drăgaică. Câteva fete frumoase se fac Drăgăici. Una dintre ele se îmbracă în mireasă. Ea are puteri deosebite, dă bob grâului, miros florilor….După ce a fost Mireasă- Drăgaică, fata nu se poate căsători timp de trei ani. De trei ani are nevoie să se cureţe de forţele luminoase cu care s-a impregnat într-o singură zi! O altă variantă de Drăgaică se face cu patru fete, dintre care două îmbrăcate bărbăteşte.

La românii din Balcani, sărbătoarea se numeşte Taghiani. Fete, căldări cu apă împodobite cu flori în care s-au pus bijuterii de argint, căntece…

autor: Irina Nicolau

sursa: Muzeul Ţăranului Român