Sfantul Vasile cel Mare – Omilii la Facerea omului. Omilie despre rai

Anul 2009 a fost Anul comemorativ-omagial al Sfântului Vasile cel Mare şi al celorlalţi Sfinţi Capadocieni. Această omagiere a fost prilejul apariţiei a numeroase studii, lucrări, volume de mare amploare  care au reamintit importanţa covârşitoare a persoanei umane şi a teologiei Sfântului Vasile (330-379), scoţând, totodată, în evidenţă noi aspecte, noi perspective de cercetare a operei şi a vieţii acestui stâlp al Ortodoxiei.

În ecoul acestei comemorări a marelui capadocian, Editura Doxologia  a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei ne oferă un real eveniment editorial: Sfântul Vasile cel Mare – Omilii la Facerea omului. Omilie despre Rai. Spunem eveniment, fiindcă aceste omilii, scrise de Sfântul Vasile cel Mare în 378, în ultimii săi ani de viaţă, nu au mai fost publicate vreodată în România într-o traducere modernă. Cele trei omilii au fost traduse din limba greacă veche de părintele ieromonah Lavrentie Carp, licenţiat în Teologie pastorală al Facultăţii „Dumitru Stăniloae“ din Iaşi şi masterand în Filologie clasică la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza“.

Un aspect pe care trebuie să îl subliniem este faptul că aceste tâlcuiri văd pentru prima dată lumina tiparului într-o ediţie integrală. Unele ediţii mult mai vechi conţineau o variantă scurtă a lor, iar traducerea prezenta, din nefericire, lacune şi incongruenţe care puteau da naştere la interpretări eronate şi abuzive. Editura Doxologia ne prezintă varianta lor completă, cea care se găseşte în Patrologia Graeca a lui J.-P. Migne (vol. 30, col. 9-71), această variantă din urmă fiind una mult mai bună decât cea inclusă în cealaltă mare colecţie de opere patristice, Sources Chrétiennes.

Se ştie că Hexaemeronul Sfântului Vasile cel Mare cuprinde nouă omilii la cartea Facerii. Ediţia franceză a textului grec consideră cele două omilii despre alcătuirea omului drept Omiliile a zecea şi a unsprezecea la Hexaemeron. Împreună cu Omilia despre Rai, ele alcătuiesc un ciclu exegetic despre om, conceput de Sfântul Vasile în continuarea Hexaemeronului. Miezul lor îl constituie problematica: omul – chip al lui Dumnezeu chemat să dobândească asemănarea. Dacă chipul lui Dumnezeu stă în minte, în sufletul nostru şi se întipăreşte şi în trup, în forma şi în mişcările sale, căutarea virtuţii prin lucrare şi săvârşirea binelui cu fapta reprezintă calea către asemănarea cu Dumnezeu. Sfântul Vasile cel Mare spune că faptul de a fi după chipul lui Dumnezeu este începătură şi rădăcină a binelui, dar asemănarea cu Dumnezeu vine prin lucrare, din ostenelile omului, din petrecerea sa virtuoasă în decursul întregii sale vieţi. Sfântul Vasile ne spune el însuşi cum ne facem după asemănare: „Prin Evanghelie. Căci ce este creştinismul? Asemănarea cu Dumnezeu după cât este cu putinţă firii omului. De ai primit a fi creştin, sârguieşte-te să te faci asemenea cu Dumnezeu! Îmbracă-te în Hristos! Cum se va îmbrăca cel ce nu este pecetluit? Cum se va îmbrăca cel ce nici botezul nu l-a primit? Căci cel ce n-a primit haina nestricăciunii va sta foarte departe de asemănarea cu Dumnezeu“ (I, 21, p. 51).

Să citim aceste omilii ale Sfântului Vasile cu evlavie şi cu multă luare-aminte, fiindcă sfinţii, ca prieteni ai lui Dumnezeu (In 15, 14), ne dezvăluie ce vrea Dumnezeu să facem cu viaţa pe care am primit-o. Ei ne explică raţiunea pentru care am fost creaţi. Să lăsăm deoparte pentru o clipă ce spune lumea că este omul (un produs sau cel mult un animal raţional) şi să vedem ce spune Dumnezeu-Omul că este omul pentru care S-a răstignit.

sursa: ziarullumina.ro

Interviu cu Pavel Lungin despre noul său film „Ţarul“

Din toată perioada domniei lui Ivan cel Groaznic dumneavoastră aţi reţinut un singur episod: conflictul care l-a opus mitropolitului Moscovei, Filip…

Această confruntare este emblematică pentru acţiunile lui: pentru a-şi impune puterea de esenţă divină, Ivan al IV-lea trebuia să-l sacrifice pe acest ierarh. El trăia într-un vis apocaliptic, convins că sfârşitul lumii era aproape, iar Filip era un obstacol pentru că întruchipa adevărul absolut, un adevăr religios care îl sufoca şi care concura cu adevărul său. Pentru că puterea lui venea de la Dumnezeu, Ivan al IV-lea avea certitudinea că nu avea nevoie să semneze vreun contract cu supuşii săi. Singurul registru posibil era cel al adorării. Dacă recoltele erau sărace, dacă războiul era pierdut, toate acestea se întâmplau pentru că poporul nu îl iubea suficient pe suveranul său. Şi lipsa de iubire aducea după sine o pedeapsă. Pentru ţar, toţi erau vinovaţi, toţi erau trădători, deci puţin conta să se găsească şi să se pedepsească adevăraţii responsabili. Concret, se putea tortura şi decapita primul venit. Mitropolitul Filip, care s-a opus în mod deschis acestei idei de adorare oarbă a puterii, trebuia să fie din acel moment eliminat. Filip întruchipează acele fiinţe care, chiar şi în cele mai sinistre epoci, sunt gata să-şi sacrifice viaţa.

Mitropolitul apare de asemenea ca un om deschis şi îndreptat spre viitor…

Este un om al Renaşterii. Am descoperit că nu era doar inginer, ci şi un strălucit inventator şi arhitect. Ivan cel Groaznic a rămas până la moarte un om al Evului Mediu care refuza orice schimbare politică, culturală, estetică… Din cauza lui, Rusia a ratat perioada Renaşterii. În plus, mai mult sau mai puţin, noi nu am mai ieşit niciodată din Evul Mediu.

Ţarul pe care îl descrieţi pare a fi în acelaşi timp un rege păgân şi un suveran creştin…

Pentru mine, era un eretic. El s-a îndepărtat de religia ortodoxă. Dar membrii gărzii sale personale erau îmbrăcaţi ca nişte călugări. A creat o biserică ciudată în palatul lui şi slujea Liturghia noaptea, de la miezul nopţii până la ora 5 dimineaţa, înconjurat de războinicii lui. Ivan al IV-lea adora teatrul şi deghizarea.

Cum a fost primit filmul dumneavoastră în Rusia?

Patrioţii, care sunt un grup eterogen de comunişti, de monarhişti şi de naţionalişti de extremă-dreapta, ataşaţi unei puteri absolute, au dispreţuit şi au manifestat pentru interzicerea rulării acestui film. Rusia nu este o ţară care trăieşte în Istorie, ci în Mitologie. Nimeni nu se interesează de fapte. Oamenii nu vor să cunoască realitatea domniei lui Ivan cel Groaznic. Acesta a generat acest mit tipic rusesc, care vrea ca puterea să fie implacabilă, feroce, în interesul naţiunii. Cel de-al doilea mit vrea ca Rusia să fie înconjurată de ţări inamice care concurează la pierderea ei şi ca Occidentul să dispreţuiască Rusia. Pentru rusul obişnuit, un guvernant european sau american nu se gândeşte decât la un lucru: cum să facă rău Rusiei! Si să nu încercaţi să-l convingeţi contrariul…

Putere de esenţă divină contra putere religioasă, delir paranoic contra credinţă creştină… un duel tumultuos care se întruchipează în doi actori puternici. Jocuri de priviri, confruntări verbale, Piotr Mamonov şi Oleg Yankovski fac acest duel şi mai captivant.

Ţarul vorbeşte de asemenea despre eterna luptă dintre bine şi rău. In acest sens, mitropolitul este aproape dublul ţarului: figura umilă şi pioasă pe care ar fi vrut să o întruchipeze suveranul, dar pe care a renegat-o, pentru a deveni un tiran.

sursa: lavie.fr via ziarullumina.ro

traducere: Georgiana BÂRA

F. T.: Din toată perioada domniei lui Ivan cel Groaznic dumneavoastră aţi reţinut un singur episod: conflictul care l-a opus mitropolitului Moscovei, Filip…

P. L.: Această confruntare este emblematică pentru acţiunile lui: pentru a-şi impune puterea de esenţă divină, Ivan al IV-lea trebuia să-l sacrifice pe acest ierarh. El trăia într-un vis apocaliptic, convins că sfârşitul lumii era aproape, iar Filip era un obstacol pentru că întruchipa adevărul absolut, un adevăr religios care îl sufoca şi care concura cu adevărul său. Pentru că puterea lui venea de la Dumnezeu, Ivan al IV-lea avea certitudinea că nu avea nevoie să semneze vreun contract cu supuşii săi. Singurul registru posibil era cel al adorării. Dacă recoltele erau sărace, dacă războiul era pierdut, toate acestea se întâmplau pentru că poporul nu îl iubea suficient pe suveranul său. Şi lipsa de iubire aducea după sine o pedeapsă. Pentru ţar, toţi erau vinovaţi, toţi erau trădători, deci puţin conta să se găsească şi să se pedepsească adevăraţii responsabili. Concret, se putea tortura şi decapita primul venit. Mitropolitul Filip, care s-a opus în mod deschis acestei idei de adorare oarbă a puterii, trebuia să fie din acel moment eliminat. Filip întruchipează acele fiinţe care, chiar şi în cele mai sinistre epoci, sunt gata să-şi sacrifice viaţa.

F. T.: Mitropolitul apare de asemenea ca un om deschis şi îndreptat spre viitor…

P. L.: Este un om al Renaşterii. Am descoperit că nu era doar inginer, ci şi un strălucit inventator şi arhitect. Ivan cel Groaznic a rămas până la moarte un om al Evului Mediu care refuza orice schimbare politică, culturală, estetică… Din cauza lui, Rusia a ratat perioada Renaşterii. În plus, mai mult sau mai puţin, noi nu am mai ieşit niciodată din Evul Mediu.

F. T.: Ţarul pe care îl descrieţi pare a fi în acelaşi timp un rege păgân şi un suveran creştin…

P. L.: Pentru mine, era un eretic. El s-a îndepărtat de religia ortodoxă. Dar membrii gărzii sale personale erau îmbrăcaţi ca nişte călugări. A creat o biserică ciudată în palatul lui şi slujea Liturghia noaptea, de la miezul nopţii până la ora 5 dimineaţa, înconjurat de războinicii lui. Ivan al IV-lea adora teatrul şi deghizarea.

Ţar contra mitropolit

F. T.: Cum a fost primit filmul dumneavoastră în Rusia?

P.L.: Patrioţii, care sunt un grup eterogen de comunişti, de monarhişti şi de naţionalişti de extremă-dreapta, ataşaţi unei puteri absolute, au dispreţuit şi au manifestat pentru interzicerea rulării acestui film. Rusia nu este o ţară care trăieşte în Istorie, ci în Mitologie. Nimeni nu se interesează de fapte. Oamenii nu vor să cunoască realitatea domniei lui Ivan cel Groaznic. Acesta a generat acest mit tipic rusesc, care vrea ca puterea să fie implacabilă, feroce, în interesul naţiunii. Cel de-al doilea mit vrea ca Rusia să fie înconjurată de ţări inamice care concurează la pierderea ei şi ca Occidentul să dispreţuiască Rusia. Pentru rusul obişnuit, un guvernant european sau american nu se gândeşte decât la un lucru: cum să facă rău Rusiei! Si să nu încercaţi să-l convingeţi contrariul…

Putere de esenţă divină contra putere religioasă, delir paranoic contra credinţă creştină… un duel tumultuos care se întruchipează în doi actori puternici. Jocuri de priviri, confruntări verbale, Piotr Mamonov şi Oleg Yankovski fac acest duel şi mai captivant.

Ţarul vorbeşte de asemenea despre eterna luptă dintre bine şi rău. In acest sens, mitropolitul este aproape dublul ţarului: figura umilă şi pioasă pe care ar fi vrut să o întruchipeze suveranul, dar pe care a renegat-o, pentru a deveni un tiran.

Traducerea şi adaptarea de Georgiana BÂRA

Din toată perioada domniei lui Ivan cel Groaznic dumneavoastră aţi reţinut un singur episod: conflictul care l-a opus mitropolitului Moscovei, Filip…

Această confruntare este emblematică pentru acţiunile lui: pentru a-şi impune puterea de esenţă divină, Ivan al IV-lea trebuia să-l sacrifice pe acest ierarh. El trăia într-un vis apocaliptic, convins că sfârşitul lumii era aproape, iar Filip era un obstacol pentru că întruchipa adevărul absolut, un adevăr religios care îl sufoca şi care concura cu adevărul său. Pentru că puterea lui venea de la Dumnezeu, Ivan al IV-lea avea certitudinea că nu avea nevoie să semneze vreun contract cu supuşii săi. Singurul registru posibil era cel al adorării. Dacă recoltele erau sărace, dacă războiul era pierdut, toate acestea se întâmplau pentru că poporul nu îl iubea suficient pe suveranul său. Şi lipsa de iubire aducea după sine o pedeapsă. Pentru ţar, toţi erau vinovaţi, toţi erau trădători, deci puţin conta să se găsească şi să se pedepsească adevăraţii responsabili. Concret, se putea tortura şi decapita primul venit. Mitropolitul Filip, care s-a opus în mod deschis acestei idei de adorare oarbă a puterii, trebuia să fie din acel moment eliminat. Filip întruchipează acele fiinţe care, chiar şi în cele mai sinistre epoci, sunt gata să-şi sacrifice viaţa.

Mitropolitul apare de asemenea ca un om deschis şi îndreptat spre viitor…

Este un om al Renaşterii. Am descoperit că nu era doar inginer, ci şi un strălucit inventator şi arhitect. Ivan cel Groaznic a rămas până la moarte un om al Evului Mediu care refuza orice schimbare politică, culturală, estetică… Din cauza lui, Rusia a ratat perioada Renaşterii. În plus, mai mult sau mai puţin, noi nu am mai ieşit niciodată din Evul Mediu.

Ţarul pe care îl descrieţi pare a fi în acelaşi timp un rege păgân şi un suveran creştin…

Pentru mine, era un eretic. El s-a îndepărtat de religia ortodoxă. Dar membrii gărzii sale personale erau îmbrăcaţi ca nişte călugări. A creat o biserică ciudată în palatul lui şi slujea Liturghia noaptea, de la miezul nopţii până la ora 5 dimineaţa, înconjurat de războinicii lui. Ivan al IV-lea adora teatrul şi deghizarea.

Cum a fost primit filmul dumneavoastră în Rusia?

Patrioţii, care sunt un grup eterogen de comunişti, de monarhişti şi de naţionalişti de extremă-dreapta, ataşaţi unei puteri absolute, au dispreţuit şi au manifestat pentru interzicerea rulării acestui film. Rusia nu este o ţară care trăieşte în Istorie, ci în Mitologie. Nimeni nu se interesează de fapte. Oamenii nu vor să cunoască realitatea domniei lui Ivan cel Groaznic. Acesta a generat acest mit tipic rusesc, care vrea ca puterea să fie implacabilă, feroce, în interesul naţiunii. Cel de-al doilea mit vrea ca Rusia să fie înconjurată de ţări inamice care concurează la pierderea ei şi ca Occidentul să dispreţuiască Rusia. Pentru rusul obişnuit, un guvernant european sau american nu se gândeşte decât la un lucru: cum să facă rău Rusiei! Si să nu încercaţi să-l convingeţi contrariul…

Putere de esenţă divină contra putere religioasă, delir paranoic contra credinţă creştină… un duel tumultuos care se întruchipează în doi actori puternici. Jocuri de priviri, confruntări verbale, Piotr Mamonov şi Oleg Yankovski fac acest duel şi mai captivant.

Ţarul vorbeşte de asemenea despre eterna luptă dintre bine şi rău. In acest sens, mitropolitul este aproape dublul ţarului: figura umilă şi pioasă pe care ar fi vrut să o întruchipeze suveranul, dar pe care a renegat-o, pentru a deveni un tiran.

IPS Teofan a vizitat ortodocşii din Tanzania

În perioada 13-21 ianuarie 2010, Înalt Preasfinţitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, a vizitat, la invitaţia Înalt Preasfinţitului Dimitrie, Mitropolit de Irinoupolis şi Seychelles, mai multe biserici şi aşezăminte sociale şi medicale din cadrul Bisericii Ortodoxe din Tanzania. Biserica Ortodoxă din această ţară din estul Africii este parte componentă a Patriarhiei Alexandriei şi a Toată Africa. În cadrul acestei vizite, IPS Teofan a slujit sfânta şi dumnezeiasca Liturghie, hirotonind, la solicitarea IPS Dimitrie, chiriarhul locului, un preot şi un diacon. De asemenea, Înalt Preasfinţia Sa a participat la slujba de Botez a unui număr de aproximativ 1.200 de persoane care au îmbrăţişat credinţa ortodoxă, respectiv la săvârşirea Tainei Cununiei pentru 60 de noi familii. Pentru o perioadă de 2 luni, protos. Nicodim Petre, secretar al Cabinetului mitropolitan, împreună cu 2 monahii au rămas, la solicitarea şi cu binecuvântarea IPS Dimitrie, în Tanzania, urmând a se implica în diverse activităţi misionare şi filantropice, cum ar fi catehizarea a aproximativ 3.800 de persoane, care urmează a primi Taina Botezului, sau acordarea de ajutor alimentar pentru aproximativ 250 de copii, de cinci ori pe săptămână. Părintele Nicodim Petre a mai fost solicitat de către IPS Dimitrie să susţină şi câteva cursuri de teologie ortodoxă pentru un număr de 15 preoţi ortodocşi africani şi pentru 5 tineri care se pregătesc pentru a primi Taina Hirotoniei.

Tanzania este o ţară africană extrem de săracă, de aproximativ 40 milioane de locuitori, cu capitala politică la Dodoma (oraşul Dar es Salaam fiind, însă, principalul centru economic), în care trăiesc şi mai multe zeci de mii de creştini ortodocşi. În această ţară, unul din 5 copii moare de SIDA, iar alte boli, precum malaria, fac numeroase victime, încât speranţa de viaţă se situează, undeva, în jurul vârstei de 45 de ani. Accesul la educaţie este extrem de redus, întrucât guvernul susţine salariul unui profesor, dar nu poate susţine construcţia de şcoli, acest lucru depinzând de puterea financiară a fiecărei comunităţi în parte. Într-o ţară cu atât de multe nevoi materiale şi spirituale, există o misiune ortodoxă susţinută în special de generozitatea unor organizaţii şi credincioşi din Grecia. Această misiune urmăreşte atât propovăduirea Evangheliei, cât şi oferirea de ajutoare materiale, în special asistenţă medicală, IPS Dimitrie declarând, pe site-ul oficial al Bisericii Ortodoxe din Tanzania, că, „la a doua Sa venire, Mântuitorul Iisus Hristos s-ar putea să nu ne întrebe de câte ori ne-am rugat sau ne-am pocăit, dar cu siguranţă El ne va întreba dacă am oferit apă celor însetaţi, hrană celor flămânzi, medicamente celor bolnavi sau un adăpost celor orfani“.

sursa: mmb.ro

Irineu de Nis noul Patriarh al Serbiei

Astazi la ora 14.20 a fost ales cel de-al 45-lea patriarh al Serbiei in persoana Preasfinţitului Episcop Irineu de Niš.

Născut la 28 august 1930, în localitatea Vidova, regiunea Čačak, primind numele de botez Miroslav (Gavrilovici). A absolvit Seminarul Teologic la Prizren şi Facultatea de Teologie la Belgrad. După satisfacerea serviciului militar a suplinit un post de profestor la Seminarul din Prizren. În 1959, cu binecuvântarea Patriarhului Gherman al Serbiei, a fost tuns în monahism la mănăstirea Rakoviţa, primind numele de Irineu. În acelaşi an, a fost hirotonit ierodiacon şi ieromonah. În anul universitar 1962/63 a urmat cursurile postuniversitare ale Facultăţii de Teologie din Atena. În 1974 a fost ales episcop vicar patriarhal, cu titlul de Moraviţa. În mai 1975 a fost ales episcop de Niş. Membru al Sinodului Permanent al Bisericii Ortodoxe Sârbe.

Vesti bune de la Iasi: “Saptamana de Rugaciune” (doar) pentru crestinii catolici

Crestinii catolici celebreaza in aceasta saptamana Octava de Rugaciune pentru Unitatea Crestinilor. Iasul (!?), zona care cunoaste o lunga si bogata traditie (sic!) in acest sens, a organizat [poate romano-catolicii au organizat] zilnic celebrari si rugaciuni in diferite biserici si capele din oras. “Avand in vedere impasul pe care il cunoaste, momentan, dialogul cu Biserica sora, Biserica Ortodoxa, comunitatile catolice vor continua, cu acelasi zel, rugaciunea pentru unitatea crestinilor. Tocmai de aceea, conform programului propus de Preasfintitul Petru Gherghel, episcop de Iasi, in fiecare seara sunt asteptati cat mai multi credinciosi si (nu numai catolici), la aceste celebrari (?!)“, a spus pr. Cornel Cadar, din cadrul Diecezei de Iasi a Episcopiei Romano-Catolice. In cadrul Saptamanii de Rugaciune, crestinii au putut asculta predicile fetelor bisericesti, predici care au avut darul sa-i determine pe crestini sa-si indrepte fata spre Dumnezeu (?!). Astazi, cu incepere de la ora 17.00, la Capela Surorilor Providentei “Luigi Scrossopi” va predica Pr. Alois Fechet, iar maine, tot cu incepere de la ora 17.00, la Capela parintilor “Don Orione”, din cartierul Pacurari, crestinii vor putea asculta predica Pr. Wilhelm Danca. Duminica, 24 ianuarie, la Capela Fratilor Scolilor Crestine va predica Pr. Iosif Enasoae, iar luni, 25 ianuarie, Saptamana de Rugaciune se va incheia cu predica PS Petru Gherghel, episcopul romano-catolic al Diecezei de Iasi, predica ce va avea loc in catedrala episcopala din Iasi.

Documentul cu textele propuse de Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor pentru săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor din perioada 18-25 ianuarie 2010 poate fi descărcat dând clic aici.

sursa: ercis.ro & bzi.ro

Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul ocroteşte de trei ani parohia Munteni-Copou

Biserica Ortodoxa l-a cinstit joi, 21 ianuarie 2010 pe Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul. Cu acest prilej, parohia Munteni-Copou din Protopopiatul Iaşi 1 şi-a cinstit ocrotitorul. Miercuri seara a avut loc slujba Vecerniei unită cu Litia, iar la final preoţii şi credincioşii parohiei au participat la o agapă creştină.

Singura parohie din ţara noastră ocrotită de Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul şi-a serbat ieri hramul.

Din luna decembrie a anului 2006, comunitatea parohială din Munteni-Copou participă la slujbele din duminici şi sărbători la Paraclisul „Sf. Împ. Constantin şi Elena“ din incinta Seminarului Teologic Liceal Ortodox „Sf. Vasile cel Mare“ din Iaşi. De trei ani, oamenii înalţă rugăciuni către Dumnezeu şi cer ca Sf. Cuv. Maxim Mărturisitorul să mijlocească înaintea tronului Preasfintei Treimi pentru a avea un lăcaş de rugăciune.

Programul liturgic a început în ajunul sărbătorii cu slujba Vecerniei unită cu Litia, oficiată de arhim. Nichifor Horia, exarhul administrativ al mănăstirilor din Arhiepiscopia Iaşilor, alături de un sobor de şase preoţi. Răspunsurile la strană au fost date de membrii Corului „Basileus“ al Seminarului Teologic „Sf. Vasile cel Mare“, dirijat de prof. Mihai Ursache.

La finalul slujbei, protos. Hrisostom Rădăşanu, consilier în Sectorul Învăţământ şi activităţi cu tineretul al Arhiepiscopiei Iaşilor, a ţinut un cuvânt de învăţătură în care a vorbit despre modelul de viaţă şi trăire al Sf. Cuv. Maxim Mărturisitorul. „Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul a avut curaj şi dreptate. Instinctiv, noi ne alăturăm în societate de cei care au dreptate, pentru că dreptatea este de partea lor. Sfântul Maxim avea o legătură cu Adevărul, Care este Hristos. Dacă nu avem adevăr, nu avem de unde oferi adevăr. Dacă nu avem dreptate, nu putem oferi dreptate. La fel, dacă nu suntem învăţaţi, nu avem de unde oferi învăţătură. Dacă nu aduni, nu ai de unde să oferi. Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul, prin toată viaţa sa, a adunat. A fost un om cu foarte multe relaţii, pe care le-a folosit în favoarea Bisericii lui Hristos. A fost un om cu foarte multă învăţătură, pe care a folosit-o în lucrarea Bisericii lui Hristos. A fost un om cu viaţă sfântă, iar această vieţuire sfântă a lui a silit şi pe alţii să devină sfinţi“, a spus protos. Hrisostom.

A urmat cuvântul pr. paroh Dragoş Bahrim, care a mulţumit preoţilor, credincioşilor şi seminariştilor pentru prezenţă, exprimându-şi bucuria de a sluji în Capela Seminarului, de hramul parohiei. „Suntem la început de drum pentru formarea unei comunităţi parohiale. Parohia noastră are misiunea să facă accesibile învăţăturile Sfântului Maxim Mărturisitorul credincioşilor, pentru a începe să trăiască în comuniune parohială. Ceea ce încercăm noi să realizăm în parohie nu putem face fără ajutorul lui Dumnezeu şi al sfinţilor care ne ocrotesc. La fiecare hram ne aducem aminte că ei se implică activ în viaţa parohiei noastre şi ne ajută la fiecare pas“, a mărturisit pr. paroh Dragoş Bahrim, care a mai amintit şi de dezbaterea intitulată „Atelierul de biserici“, de la începutul lunii ianuarie a acestui an, în care s-a discutat despre propunerea de proiect a viitorului aşezământ parohial ce se va construi în Munteni-Copou.

sursa: ziarullumina.ro

Va indemn sa cititi si http://cidadededeus.wordpress.com/2009/01/21/sfantul-maxim-marturisitorul-21-ianuarie/ un articol din urma cu un an despre viata Sfantului Maxim Marturisitorul.

Primul film documentar despre Mihai Eminescu

Ştiaţi că NU EXISTĂ NICIUN FILM ARTISTIC dedicat exclusiv lui Eminescu? Există o explicaţie decentă?

Are titlul “Eminescu, Veronica, Creanga” si este primul film documentar despre Eminescu. A fost realizat de Octav Minar in 1914. Filmul a fost descoperit la Arhiva Naţională de Filme de către Ion Rogojanu şi Dan Toma Dulciu. Existenta si importanta nationala a acestui document a fost semnalata in presa (“Saptamana Financiara” si revista “Vreau bilet”) de jurnalistul Miron Manega.

Reconstituirile

Ne reţin atenţia imagini autentice, filmate la începutul veacului trecut, ce pot fi considerate adevărate documente istorice, înfăţişând meleagurile natale ale Poetului, diferite fotografii inedite (inclusiv o controversată poză a Poetului, împreună cu tatăl său), Casa lui Aron Pumnul din Cernăuţi (unde a locuit Eminescu), imagini ale Iaşului, precum şi câteva clădiri pe unde paşii acestuia au poposit (Biblioteca Centrală, „Bolta Rece”, localul „Trei Sarmale” etc), rudele acestuia (Arhimandritul Ioachim Iuraşcu), Mormântul lui Eminescu de la Cimitirul Bellu, busturile lui Eminescu de la Dumbrăveni, Botoşani, din faţa Ateneului, fotografiile Veronicăi Micle, Teiul lui Eminescu, Grădina Copou, Mânăstirea Văratec, Mormântul Veronicăi Micle, rudele în viaţă ale lui Creangă. Dacă acest film ar fi fost studiat cu atenţie (sau doar studiat), reconstituirea casei memoriale a lui Eminescu de la Ipoteşti ar fi fost cât se poate de aproape de realitate! În al doilea rând, filmul acesta, avându-l ca autor pe mult hulitul şi blamatul Octav Minar, este unul dintre cele mai elocvente documente cinematografice păstrate în întregime şi prima încercare de a ilustra, cu mijloacele specifice celei de-a şaptea arte creaţia eminesciană.

(Miron Manega)

sursa: karina-lumeanoastra.blogspot.com

Un an in 40 de secunde

In memoriam Lhasa de Sela

Stabilită de mai mulţi ani în Canada, interpreta Lhasa de Sela, de origine americano-mexicană, a încetat din viaţă în urma unei neiertătoare maladii.

„Un cancer de sân pe care l-a combătut cu determinare şi curaj mai bine de 21 de luni a răpit-o, până la urmă”, a anunţat managerul David-Etienne Savoie, într-un comunicat. Vedeta a trecut în nefiinţă chiar în prima zi a noului an, în casa ei din Montreal. Cea care era cunoscută simplu de fani, după prenumele ei, Lhasa, a cucerit publicul canadian, dar şi pe cel din străinătate, în 1997, cu primul ei album, „La Llorona”, un amestec de cântece tradiţionale latino-americane şi texte originale pe melodii inspirate din folclorul ţigănesc, cu sonorităţi blues, country şi rock.

Născută la 27 septembrie 1972 la Big Indian, în statul New York, din tată mexican şi mamă americană, Lhasa a ales Montrealul la vârsta de 19 ani, pentru a se lansa în cariera muzicală. Ea compunea şi interpreta o muzică intimă, caldă, „născută din amintirile unei copilării nomade, împărţită între drumurile Mexicului şi Statele Unite”, după cum ea însăşi mărturisea.

Intepreta urma să facă un turneu european în toamna lui 2009, dar acesta a fost anulat pentru că, aşa cum spunea atunci comunicatul oficial, cântăreaţa era nevoită să facă faţă „unei probleme grave de sănătate, de un an”. Iar acea problemă s-a dovedit mai puternică decât ea.

sursa: bzi.ro

Aducerea moaştelor Sfântului Dionisie I, Patriarhul Constantinopolului

Mă bucur nespus şi dau slavă lui Dumnezeu că îmi dă prilejul să cercetez şi să scriu despre ucenicul unuia din cei mai iubiţi, neglijaţi şi – de către unii – şi contestaţi sfinţi din luna ianuarie, despre unul din ucenicii celui care a fost numit de către sinaxar „Atlas” ce ţine pe umerii săi Ortodoxia, precum Atlas din mitologie ţine pe umerii săi tăria: Sfântul Marcu Evghenicul, Mitropolitul Efesului. Aportul Sfântului Marcu la teologia Bisericii nu s-a încheiat odată cu vremelnica sa mutare din această viaţă (1444). Ca un iscusit duhovnic şi harismatic înainte-văzător, el a lăsat în urma sa ucenici, fii duhovniceşti şi împreună-lucrători osârdnici şi valoroşi, care i-au confirmat insuflarea şi vederea duhovnicească la începutul perioadei turcocraţiei.

Sfântul Marcu a fost părintele duhovnicesc a doi viitori patriarhi ecumenici, proslăviţi ca sfinţi: Ghenadie al II-lea Scholarul şi Dionisie I, dar şi ai altor trei patriarhi de Constantinopol: Isidor al II-lea, Marcu al II-lea şi Ioachim I. Aceştia au păstorit Biserica Primului Tron în a doua jumătate a secolului al XV-lea, imediat după cucerirea Constantinopolului. Sfântul Marcu a fost înainte de toate un mare nevoitor şi isihast, care a fost silit de împrejurări să devină un polemist, dar şi conducătorul luptei împotriva unei false şi rătăcitoare uniri cu Roma catolică. După mutarea sa în cer, lupta cea bună a fost continuată de vrednicii săi fii duhovniceşti.

Aflarea despre retrocedarea de către Biserica Ortodoxă Bulgară către Biserica Ortodoxă a Greciei a unui fragment din sfintele moaşte ale Sfântului Dionisie I, Patriarhul Constantinopolului, a fost pentru mine punctul de plecare în cercetarea m-a determinat să scriu câteva rânduri, privind evenimentul liturgic, istoric şi aghiologic.

Aşadar, ieri, 3 ianuarie 2010, în cadrul Dumnezeieştii Liturghii festive săvârşite de mai mulţi arhierei în Sfânta Biserică a celor 12 Apostoli din oraşul Drama, au fost predate de către o delegaţie a Bisericii Bulgariei alcătuită din Înaltpreasfinţiţii Mitropoliţi Chiril de Varna, Natanael de Nevrokopio, Nicolae de Filippopole şi Episcopul-egumen Evloghie al Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Ioan de Rila, sfintele moaşte ale Sfântului Dionisie I, Patriarhul Constantinopolului şi al doilea ctitor al Sfintei Mănăstiri Eikosifinissa Pangheu, Înaltpreasfinţitului Pavel de Drama, după neobosite şi îndelungate tratative, în prezenţa autorităţilor judeţene, ale oraşului Drama şi a unei mulţimi de credincioşi.

Sfintele moaşte şi o mulţime de sfinte vase, cu pergamente şi papiruşi, aparţinând Sfintei Mănăstiri Eikosifinissa, au fost furate în 1917 de către forţele armate ocupante ale bulgarilor. Astăzi, majoritatea sfintelor vase furate se află la un muzeu naţional din Sofia, capitala Bulgariei. Acest gest al Bisericii Bulgare se vrea a fi primul pas în procesul de retrocedare a tuturor celor furate în timpul celor trei atacuri ocupante, sângeroase şi tâlhăreşti ale bulgarilor, începând din1912-13 până în 1944.

Eroica şi martirica Doxato cu cele 650 de victime şi incalculabilele distrugeri materiale ale primului măcel bulgar din 30 iunie 1913 şi cei 350 de viteji cu vârste de la 15 până la 50 de ani din cel de-al doilea măcel din 29 septembrie 1941, împreună cu oraşul martiric Drama aşteaptă şi o ’’cerere de iertare” din partea guvernului bulgar pentru acţiunile inumane şi barbare ale armatei ocupante bulgare.

Sfântul Dionisie I, Patriarhul Constantinopolului (1467-1471 şi 1488-1490), supranumit “cel Înţelept”, nu este menţionat în sinaxare, dar este cinstit local, cu data de prăznuire pe 23 noiembrie.

S-a născut în Dimitsana Peloponezului înainte de anul 1410 şi a studiat atât în patria sa, în Mănăstirea numită “a Filosofului”, cât şi în Constantinopol, unde a devenit un fidel ucenic al Sfântului Marcu al Efesului, atât în ceea ce priveşte teologia, cât şi în ceea ce priveşte asceza virtuţilor monahale. A primit schima monahală în Sfânta Mănăstire Manganon din Constantinopol, unde a înaintat în virtute şi evlavie, sub supravegherea părintelui său duhovnicesc, Sfântul Marcu al Efesului, care l-a hirotonit diacon şi preot.

În timpul cuceririi Constantinopolului (1453) a fost arestat şi dus captiv în Adrianopol unde a îndurat multe chinuri. De acolo a fost răscumpărat de către nobilul Kiritzi şi s-a întors în Constantinopol, unde şi-a continuat în taină viaţa călugărească. Aici, devenind renumit pentru virtuţile sale, avea să fie hirotonit Mitropolit de Philippopole (Plovdiv) de către Patriarhul Ecumenic Ghenadie Scholarul.

În ianuarie 1467 a fost ridicat în Tronul Ecumenic al Constantinopolului sub protecţia mamei vitrege, dar creştine, a sultanului Mahomed al II-lea Cuceritorul. Kira-Maro era fiica despotului Serbiei, Gheorghe I Brancovici şi soţia sultanului Murat al II-lea. Sfântul ierarh Dionisie a condus paşnic Biserica vreme de şase ani până în momentul în care unii clerici din invidie şi răutate l-au calomniat cum că în timpul captivităţii sale în Adrianopol s-ar fi lepădat de credinţa creştină şi ar fi primit tăierea împrejur.

El a dovedit că această acuzaţie era cu totul neîntemeiată în faţa mai multor ierarhi şi mireni „arătând-şi trupul tuturor”, şi toţi au recunoscut „nevinovăţia şi fecioria lui, pentru că nu avea nici un semn pe trup, nici măcar cea mai mică tăietură…”. Şi-a dat demisia şi s-a retras la Mănăstirea Eikosifinissa din Drama Makedoniei, mănăstire ctitorită de Sfântul Gherman (pomenit pe 22 noiembrie). Aici a rămas până în 1488, când a fost reales patriarh de către un Sinod convocat de sultanul Baiazid al II-lea. În 1490, după doi ani şi jumătate, a demisionat din cauza vârstei înaintate şi s-a retras în aceeaşi mănăstire, pentru a petrece în asceză şi rugăciune. Aici a rămas până în anul 1492 când a trecut la cele veşnice. Pentru că s-a ocupat de înnoirea, extinderea şi înfrumuseţarea mănăstirii, este considerat al doilea ctitor al mănăstirii. De-a lungul timpului cinstitele sale moaşte au făcut multe minuni.

Mănăstirea Eikosifinissa

Sub patriarhul Ioachim I a fost proclamat Sfânt al Bisericii Ortodoxe şi s-a hotărât să fie cinstit cu zi de pomenire pe 23 noiembrie. Trupul său se păstrase în Mănăstirea Eikosifinissa, mai puţin un fragment care a fost dăruit în 1881 Schitului Sf. Andrei din Sfântul Munte Athos şi un alt fragment care a fost dăruit în 1955 patriei sale – Dimitsana.

O slujbă şi un canon în cinstea Sfântului Dionisie au fost scrise de către contemporanul său Manuel din Corint, Mare Retor al Marii Biserici. I s-a alcătuit o slujbă şi de către Protosinghelul Mitropoliei de Xanthis, Hrisanthos, slujbă care a fost completată în 1819 la porunca Patriarhului Grigorie al V-lea, de către ieromonahul Ilarion Sinaitul.

MĂRIMURI

- pe glasurile 2 sau 8 după podobiile greceşti -

Sfinte Dionisie, te rugăm,

Caută din ceruri spre cei care te lăudăm,

Şi ne izbăveşte de toată uneltirea,

De patimi şi ispite, ca un preabun păstor.

Al Constantinopolului păstor,

Eikosifinissei fiu iubit şi îngrijitor,

Ucenic preavrednic lui Marcu Efeseanul,

Părinte Dionisie, roagă-te pentru noi.

Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi.

traducere: Monahul Leontie

sursa: vatopaidi.wordpress.com