“Serile filmului creştin” la Iaşi

Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români – filiala Iaşi, în parteneriat cu Asociaţia de cultură şi spiritualitate creştină „Orante”,  vă invită la „Serile filmului creştin” în perioada 25-27 februarie 2010.

Menţionăm că toate proiecţiile vor avea loc în Aula „Mihai Eminescu” din corpul A al Universităţii „Al. I. Cuza” – Iaşi.

Astfel, joi 25 februarie, începând cu ora 20:00, se va putea viziona filmul Evadarea din Gulag/The Story of Gulag Runaway,  Georgia, 2003 regizor Kutsna Amiredjibi, subtitrare în română, 1h 15min în premieră în România, prezentat prin bunăvoinţa impresarului român.  Povestea extraordinară a vieţii marelui patriot georgian, scriitorul nominalizat la Premiul Nobel pentru literatură Ciabua Amiredjibi, descendent al unei foarte vechi familii aristocrate georgiene (sec. XI), şi a repetatelor sale evadări din lagărele sovietice.

Vineri 26 februarie, începând cu ora 16:00, se va proiecta filmul Primăvara este aproape/Skoro vesna/ Spring will soon be here, Rusia, 2009, regizor Vera Storozheva, subtitrare engleză, 2h 20 min, cu: Olga Popova, Xenia Kutepova, Serghei Puskepalis  în premieră în România, prezentat prin bunăvoinţa regizoarei Vera Storozheva. Într-o îndepărtată provincie rusă, o tânără monahie, ajutată de o ucenică fidelă şi de un grup de oameni fără căpătâi adunaţi în jurul lor mai mult pentru un acoperiş, decât de dragul credinţei, se străduiesc să construiască o mănăstire. Ritmul obştii eteroclite este zdruncinat de sosirea neaşteptată a unui om de afaceri defel evlavios, ce pare să aibă chestiuni vechi de rezolvat cu frumoasa monahie. Filmul redă cu măiestrie miracolul transformării unui triunghi amoros, pe cale de constituire, într-un … poligon al iubirii agapice.

Iar începând cu ora 19:00 va rula filmul Întoarcerea/Vozvrasshenie, Rusia, 2003, regizor Andrei Zviaghintev, subtitrare română, 1h 45min, cu: Vladimir Garin, Ivan Dobronravov, Konstantin Lavronenko. Întoarcerea inopinată acasă, după o îndelungată călătorie, a tatălui deşteaptă în cei doi fii ai acestuia puternice sentimente contrarii, manifestate la cote extreme, de la dragoste jerfelnică la ură, cu ocazia unei călătorii iniţiatice cu final tragic. Film-parabolă a întrupării lui Hristos în lume şi a reacţiilor contradictorii ale omenirii, nepregătite să primească Cuvântul Divin.

În ultima zi de proiecţie, sâmbătă 27 februarie, începând cu ora 11:00 va fi prezentat filmul Culoarea rodiei/Sayat Nova/Color of Pomegranates, Armenia, 1968, regizor Serghei Paradjanov, subtitrare engleză, 1h 18min, cu: Sofiko Chiaureli, Melkon Aleksanyan, Vilen Galstyan. Filmul prezintă într-un limbaj hieratic, încărcat de simboluri etnico-religioase biografia subiectivă a marelui poet (aşug) armean din secolul al XVIII-lea, Sayat Nova. Etapele vieţii (începând de la Facerea Lumii) sunt descrise în forma unor secvenţe-tablou prefaţate de titluri şi citate din versurile poetului: copilăria şi deprinderea ştiinţei de carte la mănăstirea Sanain; cunoaşterea obiceiurilor şi a durerilor poporului său, aflat sub opresiune musulmană; tinereţea petrecută ca trubadur la curtea regelui Heraklios al II-lea al Georgiei; dragostea secretă, dar împărtăşită pentru sora regelui, Anna; vânătoarea regală, teatrul persan şi intrigile de la curte; tunderea ca monah, cu numele Stepanos, la mănăstirea Ahpat; visul în care îşi presimte sfârşitul. Trimis la mănăstirea Ripsime să aducă un epitaf pentru îngroparea Catolicosului tuturor armenilor, Lazarus, Monahul Stepanos este ispitit de o călugăriţă „cu chip de regină”. Plecarea binecuvântată la Tbilisi, pentru confruntarea cu un aşug de o măiestrie nemaiauzită, se soldează cu moartea martirică în catedrala din Tbilisi, cotropită de hanul persan Aga-Mahomed. Drumul spre viaţa de Dincolo, nemurirea. Toate aceste momente sunt ritmate de leitmotivul lirei poetului, de simboluri ale jertfei, iubirii şi transfigurării.

De la ora 16:00 va urma Exilul/Izgnanie/The Banishment, Rusia, 2007, regizor Andrei Zviaghintev, subtitrare română, 2h 23min, cu: Konstantin Lavronenko, Aleksandr Baluyev, Maksim Shibayev. Schema dramaturgică din “Întoarcerea” este continuată în aceeaşi cheie estetică. Întoarcerea acasă, după o îndelungată absenţă, a soţului dezvăluie profunda criză de comunicare şi încredere survenită între soţi, soldată tragic cu silirea soţiei la un avort. Parabolă mistică cu trimiteri veterotestamentare şi hristice.

Evenimentul se va încheia cu reluarea unui film la cererea publicului de la ora 20:00.

La acest eveniment va participa ca invitat special Elena Dulgheru. Domnia sa este critic de film, eseist, poet, traducător. Doctor in Cinematografie si Media; Membră a Uniunii Cineaştilor din România (UCIN), a Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini (AZEC), a Fundaţiei Culturale Est-Vest şi a Asociaţiei pentru Dialog dintre Ştiinţă şi Religie (ADSTR). A asigurat rubrica permanentă de cinema în publicaţiile Luceafărul (2001-2003), Curentul (2002-2004), „Adevărul literar şi artistic” (2005-2007), iar din 2008 în revista „Lumea Credinţei”. Membru al juriului şi jurnalist acreditat la diferite festivaluri internaţionale de film. A primit Premiu la Concursul studenţesc de limbi străine, Cluj-Napoca, 1985; Premiu la Concursul Naţional de proză scurtă, Aiud, 1998; Premiul „George Littera” al UCIN pentru carte de film, 2002. Premiu la Concursul de poezie religioasă „Daniil Sandu Tudor”, Vatra Dornei, 2006. Pentru mai multe detalii cu privire la invitatul nostru puteţi accesa blogul http://elena-dulgheru.blogspot.com/.

Cu mult drag vă aştept la acest eveniment unic în România şi vă îndemn a vă anunţaţi prietenii, colegii şi apropiaţii.

Fii credincios până la moarte şi vei avea cununa vieţii… – gand al IPS Teofan la Duminica Ortodoxie

† Teofan

Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

În toată clipa şi în tot locul, creştinul dreptslăvitor este chemat să conştientizeze apartenenţa sa la Biserica lui Hristos. Duminica Ortodoxiei este ziua în care această conştiinţă trebuie manifestată într-un mod mai evident.

Împărtăşindu-se de harul Sfântului Duh prin Taina Sfântului Botez, creştinul a mărturisit, personal sau prin intermediul naşilor, unirea cu Hristos şi lepădarea de puterile întunericului. Duminica Ortodoxiei este ziua în care această mărturisire trebuie actualizată, înnoită, întărită. Acest lucru este necesar datorită ispitirilor la care creştinul este supus în permanenţă, ispitiri ce vin de la lume, de la trup şi de la diavol.

În prima duminică a Postului Mare, creştinii ortodocşi sunt chemaţi să înţeleagă că Biserica din care fac parte este corabia mânturii, bântuită de multe valuri şi furtuni. Puterile întunericului, manifestate în foarte multe feluri, nu îngăduie nici o clipă de răgaz, nici un moment de cer totalmente senin.

În orice zi a anului, dar mai ales în Duminica Ortodoxiei, Biserica îşi sensibilizează fiii şi fiicele pentru o participa la strădania apărării credinţei. În general, această luptă este lăsată în sarcina clerului, ierarhi sau preoţi. Aceştia nu pot să-şi împlinească în mod adecvat datoria decât înconjuraţi, aşa cum se cuvine, de membrii preoţiei universale, creştinii mireni, bărbaţi şi femei.

În Duminica Ortodoxiei, creştinii sunt chemaţi, aşadar, să înţeleagă, mai bine zis să participe la lumea harului (Ilie Miniat) prezentă în Biserica lui Hristos, dreptslăvitoare. Taina icoanei, sfinţenia moaştelor, prezenţa sfinţilor, îndumnezeirea prin Liturghie, jertfa rugăciunii, iubirea de vrăjmaşi, mărturisirea fără teamă a adevărului sunt tot atâtea căi de participare la lumea harului din Biserică.

Cunoaşterea adevărului de credinţă, trăirea lui cu intensitate permanent înnoită şi mărturisirea lui către lume constituie o altă componentă a chemării Bisericii în Duminica Ortodoxiei. Este, îndeobşte, ştiut că nu toţi cei botezaţi în Biserica Ortodoxă au o cunoaştere adecvată a învăţăturii de credinţă. Dintre aceştia, puţini sunt cei care trăiesc plenar credinţa şi sunt şi mai puţini cei care o propovăduiesc.

Duminica Ortodoxiei este ziua în care datoria de a cunoaşte elementele esenţiale ale învăţăturii de credinţă se impune cu necesitate pentru tot creştinul ortodox. Este ziua în care trebuie subliniată necesitatea transformării vieţii personale şi comunitare cu adevărul de credinţă. Este ziua în care creştinul ortodox este chemat să înţeleagă că adevărul de credinţă, odată cunoscut şi trăit, trebuie mărturisit celor de aproape şi celor din depărtări. Apartenenţa la Biserica Ortodoxă este, aşadar, o mare cinste, un privilegiu, o binecuvântare. Această şansă include şi o mare răspundere. Este răspunsul pe care fiecare creştin ortodox îl va da la înfricoşătoarea judecată. Acest răspuns implică credincioşie fără compromis faţă de taina Bisericii dreptslăvitoare. Implică, de asemenea, înţelegere, deschidere şi, mai ales, dragoste faţă de cel care nu este, sau nu este încă, părtaş al aceleiaşi credinţe. Credincioşia totală faţă de Adevărul Bisericii drepslăvitoare şi capacitatea de a iubi fără limite pe fiecare fiinţă umană constituie crucea creştinului ortodox care are drept răsplată cununa vieţii. Este un lucru greu, imposibil pentru plăpânda fiinţă numită creştin ortodox. Însă, să nu uităm, după cuvântul Apostolului, pot totul în Hristos Cel care mă întăreşte (Flp. 4, 13).

sursa: ziarullumina.ro

De ce ne place atât de mult „Saint Valentines”?

Sărbătorile tradiţionale sunt zâmbetul unui popor. E destul să nimereşti la una din ele ca să afli, fără cuvinte, o istorie de secole, uneori de milenii. La noi, la români, una din aceste sărbători a devenit „Saint Valentines”.

Această sărbătoare, fără îndoială, are în ea o putere uluitoare. Deşi românii au aflat de existenţa ei de puţină vreme, iar mulţi încă mai învaţă să-i pronunţe denumirea corect, totuşi, ea a devenit foarte populară, stârnind mai multă vervă şi pregătiri decât sărbătorile deja învechite, cum sunt Crăciunul şi Paştele.

Trebuie să fie un mister la mijloc, pentru că altfel e greu de explicat ceea ce s-a petrecut în România anul acesta. Cum un popor cu o istorie atât de îndelungată, cu tradiţii sărbătoreşti şi folclorice, cum puţine popoare mai sunt pe lume, a uitat într-un an totul şi a rămas cu această sărbătoare străină?

Este, într-adevăr, un rebus psihologic să explici cum tineri care nu au citit niciodată viaţa unui Sfânt arată atâta entuziasm faţă de acest „Saint Valentines”.

Cultul Sfinţilor a fost întotdeauna un prilej de poticneală în calea spre biserică, deoarece oamenii, de regulă, nu pot accepta să se închine în faţa unui alt om. Protestanţii găsesc în acest cult al nostru dovada cea mai bună că suntem idolatri, că dăm oamenilor cinstea cuvenită „unui singur Dumnezeu”. Ateiştii văd în cultul Sfinţilor un semn de alienare, o metodă de a-l supune şi complexa pe om prin contrapunerea unui ideal inventat şi irealizabil. Chiar şi printre ortodocşi există mulţi care încă nu şi-au rezolvat această problemă: cum să se închine în faţa unui simplu om, nu e mai bine să se închine direct lui Dumnezeu?

Într-un cuvânt, de la reforma lui Luther în 1517 şi până astăzi, preoţii şi credincioşii ortodocşi (şi romano-catolici) apără cu multă dificultate credinţa în Sfinţi. Mulţi credincioşi ai Bisericii noastre au trecut la protestantism anume pentru că nu şi-au putut rezolva acest conflict de conştiinţă: cum aşa, în Biblie scrie să nu te închini, iar eu mă închin? Deci, până şi cei care, vorba vine, cred în Dumnezeu, vedem că refuză cinstirea Sfinţilor. Şi, când colo, după câteva reclame cu inimioare la ProTV, milioane de tineri îmbrăţişează cultul Sfinţilor, cei mai mulţi chiar înainte de a crede în Dumnezeu! Acest Pro TV a „convertit” în câteva zile mai multă lume decât Hristos în timpul vieţii Sale pământeşti! Numai acest fapt trebuie să ne pună pe gânduri în ce priveşte calitatea acestui mod de sărbătorire a Sfinţilor.

Este, într-adevăr, un mister, misterul iraţionalităţii dezlănţuite al beţiilor dionisiace înveşmântat în numele unui mucenic al lui Hristos. Mi se pare interesant de discutat în jurul acestei asocieri paradoxale. Prin ea, am putea arunca un con de lumină asupra multor ciudăţenii din viaţa noastră, dar, mai ales, ceea ce este şi mai neplăcut, să ne convingem de existenţa unor realităţi în care, de altfel, nu prea credem.

Sfântul Simeon Izvorâtorul de Mir – 13 februarie

Spre sfârşitul veacului al doisprezecelea, marele Ştefan Nemania a unit ţinuturile sârbeşti, fiind cunoscut pentru aceea drept întemeietorul naţiunii moderne a Serbiei. Sfântul Nicolae al Jicei îl descrie în aceste cuvinte:

„Nemania a fost un om uimitor: a avut parte de două botezuri, două nume, două chemări în viaţa de aici şi, după moarte, două morminte. A fost botezat mai întâi ca romano-catolic, iar mai târziu, după ce a crescut, s-a lepădat de botezul latin şi a fost botezat după rânduiala ortodoxă. Ca domnitor a fost numit Nemania, după numele biblic Neemia, iar mai târziu, ajungând călugăr, s-a numit Simeon. A fost domnitor şi purtător de spadă, iar la bătrâneţe călugăr şi purtător de cruce. Primul lui mormânt s-a aflat la mânăstirea Hilandar, al doilea la mânăstirea Studeniţa.

A fost rădăcina sfintei viţe a stirpei domneşti Nemania, lăsând urmaşilor nu numai sângele, ci sabia şi crucea ca rânduială a slujirii Domnului. A fost un theodul – un rob al lui Dumnezeu – atât ca purtător de sabie, cât şi ca purtător de cruce, ca Nemania domnitorul şi ca Simeon monahul. Şi chiar după moarte, ca sfânt izvorâtor de mir, a rămas robul lui Dumnezeu şi ajutătorul norodului său. În el se ascunde tot adâncul istoriei dinastiei sale, cât şi istoria în chip negrăit sortită poporului sârb până în ziua de azi.”

În 1169, lui Ştefan Nemania şi soţiei sale Ana li s-a născut un fiu numit Rastko. În 1186, la vârsta de şaptesprezece ani, Rastko a fugit şi s-a făcut călugăr la Muntele Athos. În timpul acesta Ştefan crescuse duhovniceşte sub călăuzirea Arhiepiscopului din Ras, capitala Serbiei.

În 1169, după ce a primit mai multe scrisori de la fiul său, în care vorbea despre deşertăciunea lumii şi slava vieţii afierosite cu totul rugăciunii şi slujirii, chibzuind, a hotărât a urma pilda fiului său şi a intra în viaţa monahicească. Deci şi-a lăsat tronul celuilalt fiu, Ştefan, care să căsătorise cu nepoata împăratului bizantin. Intrând mai întăi în mânăstirea Studeniţa, întemeiată de el, curând apoi s-a alăturat fiului său Rastko – care fusese tuns cu numele de Sava – la MunteleAthos. Şi Ana, soţia lui Ştefan, a intrat în viaţa monahicească o dată cu el, luând numele de Anastasia.

Luând numele de Simeon în călugărie, tatăl pământesc s-a făcut fiu duhovnicesc al fiului său pământesc. Puternicul întemeietor al naţiunii sârbe s-a făcut smeritul slujitor al călugărilor athoniţi. Tatăl şi fiul au zidit împreună şase paraclise în Sfântul Munte.Tot ei au zidit şi frumoasa mânăstire sârbească Hilandar, care este deschisă şi astăzi.

Sfântul Nicolae al Jicei descrie astfel ultimile zile ale Sfântului Simeon, în anul 1200:

„Căzând la pat la 7 februarie, a chemat la el pe Sfântul Sava, şi-a pus mâinile asupra lui şi l-a blagoslovit, zicând: <<Copilul meu drag, lumina ochilor mei, mângăierea şi călăuzitorul bătrâneţelor mele, a venit vremea să ne despărţim; Domnul îmi îngăduie să plec cu pace. Dar nu te mâhni, copile, de despărţirea noastră, căci toţi au parte de ea; ci iarăşi ne vom întâlni dincolo, unde nu mai este despărţire>>

La 12 februarie Sfântul Simeon i-a spus Sfântului Sava să-l îmbrace cu hainele de îngropăciune, să aştearnă pe jos stufăriş, să-i pună o piatră drept căpătîi şi să-l întindă acolo. Apoi a chemat pe toţi călugării şi le-a cerut iertăciune. În zorii celei de-a treisprezecea zile, pe când călugării cântau slujba de dimineaţă în biserică, glasurile lor auzindu-se în chilia muribundului, chipul Sfântului Simeon s-a luminat încă o dată şi el şi-a dat sufletul lui Dumnezeu.”

Tot Sfântul Nicolae al Jicei povesteşte că, cu puţin înainte de moarte, „cu ochii aţintiţi la icoana Maicii Domnului cu Mântuitorul, fericitul bătrân a rostit aceste vorbe: Toată suflarea să laude pe Domnul (Ps. 150,6)”

Moaştele Sfântului Simeon începură curând a izvorî mir, făcându-se izvor de multe tămăduiri. În 1208, Sfântul Sava personal le-a dus în Serbia, la mânăstirea Studeniţa, întemeiată de tatăl său, astfel ca ele să poată fi izvor de tămăduire şi mângăiere poporului sârb.

Celălalt fiu al Sfinţilor Simeon şi Ana, Sfântul Ştefan cel Întăi Încoronat, a cârmuit cu bine Serbia mulţi ani. Sub domnia lui, Sfântul Sava a ajuns întâiul arhiepiscop al unei Biserici Sârbe Autocefale.

Via Sfantului Simeon ce a crescut din mormantul sau

sursa: Căsătoria , cale  spre sfinţenie, Editura Sophia 2001 via tainacasatoriei.wordpress.com

Small Pleasures (Μικρές Χαρές), 2008

Once upon a time in a country far far away a boy lived, very different from all the others. His name was Eftichis. Everything ran smoothly in his life until one day, many many years ago an incident made him see life from a different perspective. And suddenly, a big secret was revealed.

Cast:
Lefteris Eleftheriou
Evgenia Deliali

Narrated by:
Makis Revmatas

Directed by: Constantin Pilavios
Written by: Despina Ladi
Director of photography: Zoe Manta
Music by: Christos Triantafillou
Sound Design by: Teo Babouris
Mixed by: Kostas Varibobiotis
Produced by: MovieTeller films

What is that? (Τι είναι αυτό?) 2007

What is that? (Τι είναι αυτό?), 2007, 5:31 min
Father and son are sitting on a bench. Suddenly a sparrow lands across them.

Cast
Father: Nikos Zoiopoulos
Son: Panagiotis Bougiouris

Directed by: Constantin Pilavios
Written by: Nikos & Constantin Pilavios
Director of photgraphy: Zoe Manta
Music by: Christos Triantafillou
Sound by: Teo Babouris
Mixed by: Kostas Varibobiotis
Produced by: MovieTeller films

Identitatea şi libertatea omului în Ortodoxie – Răspunsuri ale Bisericii în privinţa actelor electronice

În contextul dezbaterilor purtate în România pe tema adoptării actelor electronice şi puţinei cunoaşteri a părerilor duhovniceşti în această privinţă, Editura Predania a avut iniţiativa de a aduna în volumul numit “Identitatea şi libertatea omului în Ortodoxie – Răspunsuri ale Bisericii în privinţa actelor electronice” poziţiile exprimate public de-a lungul timpului în sânul Bisericii Ortodoxe, de către Sfintele Sinoade ale Bisericilor locale, Sfânta Chinotită a Muntelui Athos, cunoscuţi arhierei, duhovnici şi theologi contemporani din Grecia, Serbia, Rusia, Ucraina şi România. Documentele reunite în această carte dau mărturie de cugetul sobornicesc al Bisericii în această privinţă.

Apariţia acestei cărţi exprimă încă o dată duhul prorocesc al Bisericii.

Dumnezeu ne-a înzestrat cu o libertate absolută, încât mântuirea este rodul unei îndreptări şi înaintări libere spre Ziditorul nostru. Libertatea interioară este în inima noastră, este tezaurul adâncimii inimii. Ea nu poate fi sechestrată, nu poate fi capturată, nu poate fi desfiinţată. Libertatea exterioară a Creştinilor a fost, este şi probabil va fi tot timpul în primejdie. Vrăjmaşii libertăţii noastre exterioare sânt relaţiile sociale seculare, sistemele politice, instanţele guvernamentale, instanţele sociale şi uneori instanţele juridice laice. Cei ce vor să ne mărginească libertatea sânt liberi s’o facă, iar noi sântem liberi să ne împotrivim.

Ateii, când refuză cipurile, se referă la demnitatea umană. Creştinii, când refuză cipurile, sânt îndreptăţiţi şi de dogma puternică a chipului lui Dumnezeu în om.

Cred că pentru credincioşii din România poziţiile oficiale ale celorlalte biserici ortodoxe sânt la fel de preţioase ca şi când ar fi venit din partea ierarhilor noştri.

Biserica Ucraineană consideră informaţiile electronice un “amestec silnic în taina vieţii,” “forme care au înrudire tipologică cu limitările vremurilor apocaliptice,” Patriarhia Rusă vorbeşte despre “refuzul simbolurilor hulitoare,” membrii adunării de obşte a Muntelui Athos îi roagă pe guvernanţi “să respecte poporul Grec,” iar Biserica Greciei vede în biometrie o “ameninţare de coşmar” şi “o provocare şi o sminteală pentru poporul nostru Creştin ortodox.” Pr. Prof. Dr. Gheorghios Metallinos de la Facultatea de Teologie din Athena scrie astfel, legat de această temă: “Creştinul, în orice împrejurare, acţionează ca persoană şi poziţia sa nu este rodul vreunui ordin de la vreun centru coordonator, ci de la harul care locuieşte într’însul.”

Probabil că omul nu se poate pune de-a curmezişul evoluţiei apocaliptice a timpului istoric. Dar “lupta cea bună” este mântuitoare, căci neîndoielnic ne aduce cununa…

Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă

În spatele duhului lumesc al “libertăţii” de astăzi, al lipsei de cinstire în Biserica lui Hristos faţă de cei mai mari, părinţi şi dascăli, care au frica lui Dumnezeu, se ascunde robia duhovnicească, neliniştea sufletească şi anarhia, ce duce lumea spre impas, spre nimicire sufletească şi trupească. Iar în spatele sistemului perfect de asigurare computerizată, ce se face prin “cartela” electronică, se ascunde dictatura mondială, sclavia lui antihrist. (…) Hristos să ne lumineze pe toţi. Amin.

Părintele Paisie Aghioritul

sursa: predania.ro

Milionar care şi-a donat întreaga avere: Munceam ca un sclav pentru lucruri pe care nu mi le doream

Banii nu aduc fericirea. Aceasta pare să fie expresia preferată a unui milionar austriac al cărui gest a şocat o lume întreagă. Karl Rabeder a donat fiecare bănuţ din averea sa în valoarea de 3 milioane de lire sterline, pe motiv că banii îl făceau nefericit.

Austriacul urmează să vândă toate bunurile sale, care includ o vilă luxoasă din Alpi în valoare de 1,4 milioane de lire sterline, precum şi o fermă şi 17 hectare de teren în Franţa. Tot de vânzare este şi automobilul bărbatului de 47 de ani, un Audi în valoare de 44.000 de lire sterline, relatează The Telegraph.

“Nu vreau să-mi rămână nimic. Banii mă împiedică să fiu fericit”, a declarat Rabeder. El intenţionează să doneze în scopuri caritabile întreaga sa avere. “O lungă perioadă de timp am crezut că bogăţia şi luxul te fac automat fericit. Provin dintr-o familie săracă în care regula de bază era să munceşti pentru a obţine bunuri materiale. Asta am şi făcut”, a adăugat bărbatul.

“Munceam ca un sclav pentru lucruri pe care nu mi le doream şi care nu îmi trebuiau. Mi-am spus că trebuie să abandonez acest stil de viaţă şi să încep să trăiesc cu adevărat”.

Austriacul a povestit ce l-a determinat să ia această hotărâre drastică. Totul s-a petrecut în timpul unei călătorii în Hawaii. “Am trăit un adevărat şoc când mi-am dat seama cât de oribil, lipsit de suflet şi de sentimente este stilul de viaţă de cinci stele. În cele trei săptămâni petrecute în Hawaii, am cheltuit o sumă impresionantă de bani şi nu am întânit nici o persoană adevărată- numai actori. Personalul era prietenos, iar turiştii jucau rolul unor persoane importante. Nimeni nu era real”.

Karl Rabeder a luat hotărârea să renunţe la vechiul lui stil de viaţă în mod subit. “Am realizat că dacă nu-mi schimb viaţa acum, nu o voi face niciodată”.

Austriacul va dona întreaga sa avere unor organizaţii caritabile care acordă microcredite statelor sărace din America de Sud. El spune că “nu judecă pe nimeni” şi că şi-a “ascultat, pur şi simplu, sufletul”.

sursa: www.telegraph.co.uk via antena3.ro

Puteti citi si:

Mai bine taran decat oligarh

Biserica Ortodoxa Romana si puterea politica in perioada comunista

Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români – filiala Iaşi va organiza în perioada 9 – 13 februarie 2010 un ciclu de conferinţe având ca temă „Biserica Ortodoxă Română şi puterea politică în perioada comunistă”.

Astfel, marţi 9 februarie, începând cu ora 18:00, va avea loc conferinţa „Comunismul – o religie atee” avându-l ca invitat pe Lect. Univ. Dr. Radu Preda, lector la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj, director fondator al Institutului Român de Studii Interortodoxe, Interconfesionale şi Interreligioase (INTER). Domnul Preda este de asemenea membru al în staff-ul Forumului European al Facultăţilor de Teologie Ortodoxă (Bruxelles).

Miercuri 10 februarie, începând cu ora 18:00, se va proiecta filmul documentar „De ce nu canonizăm martirii anti-comunişti?” – o producţie TVR semnată de Rafael Udrişte.

Cea de a doua conferinţă va avea loc joi, 11 februarie de la ora 18.00. Titlul conferinţei va fi „Biserica şi Securitatea”, avându-l ca invitat pe Lect. Univ. Dr. George Enache, membru CNSAS şi lector la Facultatea de Istorie din Galaţi

Cea de a treia conferinţă „File din Patericul Închisorilor: Valeriu Gafencu” va avea loc vineri, 12 februarie de la ora 18.00. Conferenţiar va fi Monahul Moise, de la Mănăstirea Oaşa – judeţul Alba, autorul cărţii „Valeriu Gafencu – sfântul închisorilor”, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007.

Toate conferinţele se vor desfăşura în Aula „Mihai Eminescu” din corpul A al Universităţii „Al. I. Cuza” – Iaşi.

Fără lacrimi, rugăciunea este mai mult o „meditaţie filosofică“

pr. prof. univ. dr. Ioan C. TEŞU, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae“, Iaşi

În stare de rugăciune curată, sufletul poate trăi experienţa căldurii celei duhovniceşti.

Marii rugători vorbesc despre o căldură începătoare, izvorâtă din asceză, din osteneală, şi o căldură ce se naşte din rugăciunea desăvârşită şi se topeşte în râul lacrimilor.

Sfântul Simeon Noul Teolog Îl consideră pe Dumnezeu soare sau foc duhovnicesc, lumină ce luminează sufletul. Părintele Stăniloae tâlcuieşte astfel această „teologie a focului“, întâlnită în imnele Sfântului Simeon: „Focul sau lumina iubirii e de la Dumnezeu. Dar sufletul are mintea ca sfeşnic făcut să se aprindă de focul sau de lumina iubirii dumnezeieşti“ (1). Acest foc al iubirii dumnezeieşti ni se dă potrivit eforturilor noastre de a-l dobândi şi puterii noastre de a-l suporta. Aceasta echivalează însă cu o chenoză din partea lui Dumnezeu (2).

Rugăciunea nevoitorului, atât în faza ascetică, dar şi în cea contemplativă, mistică, este însoţită de sentimentul pocăinţei şi de smerenie, de plânsul duhovnicesc, ce rodeşte în „ploi“ sau „râuri“ de lacrimi.

Dintre misticii care au vorbit cel mai adânc despre acest „dar al lacrimilor“, legat de pocăinţă şi de rugăciune, locul esenţial îl ocupă Sfântul Simeon Noul Teolog. Părintele Stăniloae a cunoscut opera lui şi, dându-şi seama de valoarea ei duhovnicească, a tradus o parte a ei, atât în Filocalia, cât şi în Imnele iubirii dumnezeieşti.

Plânsul duhovnicesc şi lacrimile sale harismatice sunt roade ale rugăciunii mai presus de rugăciune, în care mintea este răpită de Dumnezeu în adâncul Său de taine. Plânsul, ne spune Sfântul Simeon Noul Teolog, este îndoit în lucrările sale. Unul este ca „apa“, care stinge văpaia patimilor şi curăţeşte sufletul, altul este ca „focul“, care face viu, care reaprinde şi încălzeşte inima şi sufletul.

Lacrimile, care la început sunt de tristeţe pentru păcatele noastre, de regret pentru căderile firii noastre, devin, pe măsura pocăinţei şi rugăciunii noastre, lacrimi de recunoştinţă faţă de Părintele ceresc, fericită întristare, lacrimi mistice, contemplative, harismatice, lacrimi ce exprimă bucuria desăvârşită a unirii depline cu Dumnezeu.

Lacrimile, arată părintele Stăniloae, „sunt semnul că sufletul şi-a înmuiat învârtoşarea închisorii de sine, că s-a eliberat de sine, că s-a deschis Duhului dumnezeiesc“ (3). Ele sunt mijloc de curăţire şi de viaţă nouă, semn al iubirii de Dumnezeu şi semnul deplin al ultimului grad de smerenie şi de pocăinţă (4). Ele nasc în suflet „întristarea bucuroasă“, starea fericită a sufletului împreunată cu iubirea de Dumnezeu şi simţirea ajutorului Său. Această întristare fericitoare „nu e întristarea fără nădejde a singurătăţii, a sentimentului de părăsire definitivă, a ieşirii din legătura cu izvorul vieţii adevărate, pe care o are cel ce nu se poate pocăi“ (5), ci una aducătoare de pace şi linişte.

Lipsită de aceste lacrimi, „fără această înmuiere“, rugăciunea este mai mult o „meditaţie filosofică, fără efecte adânci şi transformatoare asupra întregii fiinţe a noastre“ (6). Lacrima este cea care „umanizează“ rugăciunea noastră şi o face transparentă harului dumnezeiesc. Ea întraripează rugăciunea, luminând ochii minţii şi făcând-o să vadă, prin smerenie şi pocăinţă, prezenţa şi măreţia dumnezeiască (7).

Străpungerea inimii, plânsul şi lacrimile duhovniceşti, arată părintele Stăniloae, constituie o mărturisire a stării de pocăinţă, un dialog nevăzut şi neîncetat, dar în acelaşi timp îndurerat şi plin de simţire, în care sufletul, recunoscându-şi starea sa, reuşeşte, cu ajutorul dumnezeiesc, să se înalţe către rugăciunea curată. Aceste lacrimi sunt „ape vii“ pentru suflet, care mângâie inima obosită de nevoinţe şi dau viaţă nouă celor ce le varsă (8).

Prin aceste lacrimi, ce curăţă sufletul creştinului, se naşte pacea, bucuria, liniştea, mângâierea, iubirea.

1. Nota 130 a părintelui Stăniloae, la Imnul 13 (Z. 17), în volumul Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991, p. 370.

2. Nota 103 a părintelui Stăniloae, la Imnul 11 (Z. 32), în vol. cit., p. 362.

3. Nota 431 a părintelui Stăniloae, la Cuviosul Nichita Stithatul, op. cit., p. 266.

4. Nota 100 a părintelui Stăniloae, la Calist şi Ignatie Xanthopol, op. cit., p. 67.

5. Nota 255 a părintelui Stăniloae, la Sfântul Grigorie Sinaitul, Despre amăgire şi despre multe alte lucruri, în Filocalia…, volumul VII, p. 198.

6. Nota 301 a părintelui Stăniloae, la Sfântul Grigorie Palama, Cuvânt pentru cei ce se liniştesc cu evlavie. Al doilea din cele din urmă. Despre rugăciune, în Filocalia…, volumul VII, p. 230.

7. Nota 333, la Sfântul Grigorie Palama, op. cit., p. 247.

8. Nota 348 a părintelui Stăniloae, la Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 176.

sursa: ziarullumina.ro