Valorile monahale grav amestecate cu cele lumesti

Urmatoarea informatie nu trebuie sa ne sminteasca. Trebuie sa ne indigneze!

Citit textul acestei “nevinovate” stiri.

In cele ce urmeaza redau partial articolul Festival de jazz si teatru la Manastirea Partos de pe agenda.ro.

O “sfanta cafea” sub nuc, apoi jazz, teatru si rugaciune. Asa se va petrece acest sfarsit de saptamana la Manastirea Partos, acolo unde are loc prima editie a fetivalului “Clasic in Jazz si Teatru”.

Aflata la 57 de km de Timisoara, pe raza comunei Banloc, Manastirea  Partos, atestata documentar in 1571, il are in prezent staret pe ieromonahul Varlaam Almajanu, a carui vocatie duhovniceasca are  darul de a-i fascina pe oameni si a-i aduce alaturi de el. Mai cu seama printre tineri are parintele Varlaam o aparte trecere, discipoli entuziasti trec adesea pragul manastirii, urmandu-i, cu devotament, povetele. Asa se face ca un grup de tineri artisti a pus la cale Partos Art Festival, eveniment a carui prima editie se va desfasura in 26 si 27 iunie, chiar in incinta manastirii de calugari.

sursa: via e-mail

http://theologhia.wordpress.com/2010/05/11/concert-la-manastire/

Extraordinarul episod al mutării în secret a moaştelor Sfinţilor Petru şi Pavel, de către episcopul Sixtus al II-lea al Romei

În anul 1919 apărea la Paris lucrarea lui Paul Allard “Histoire des Persecutions du I-er au IV-e sičcle”, în care, printre altele, este relatat extraordinarul episod al mutării în secret a moaştelor Sfinţilor Petru şi Pavel, de către episcopul Sixtus al II-lea al Romei. Istoria relatată în cartea lui Paul Allard demonstrează cât de vechi este cultul celor doi Apostoli pe care creştinătatea îi prăznuieşte în fiecare an la 29 iunie.

La 29 iunie 258 d.Hr., sute de pelerini veniţi la Roma din toate colţurile imperiului se aflau pe Via Aurelia şi pe Via Ostia, în locurile unde fuseseră înhumaţi cei doi Apstoli, Petru şi Pavel, în pofida restricţiilor dure impuse de edictul lui Valerian emis cu an în urmă. Acest document interzicea întrunirile creştinilor şi accesul în cimitire, sub ameninţarea pedepsei cu moartea. Episcopul Sixtus al II-lea al Romei (257-258 d.Hr.) tocmai terminase oficierea slujbei când, informate de iscoade, autorităţile s-au năpustit în mulţime operând numeroase arestări printre creştinii prezenţi. Episcopul însă a reuşit să scape. Drept urmare, la cererea prefectului Cornelius Saecularis, împăratul Valerian emite un al doilea edict, prin care pedepsele sunt şi mai severe pentru creştini: episcopii şi întreg clerul care încălcau dispoziţia urmau să fie executaţi în afara cetăţii, nobilii şi cavalerii romani creştinaţi îşi pierdeau averile şi erau decapitaţi, matroanele, declasate şi trimise în exil, servitorii casei imperiale care mărturiseau creştinismul, legaţi de pământurile fiscului etc., iar capii Bisericii, forţaţi să aducă sacrificii zeilor.

În această stare de tensiune, Sixtus al II-lea ia o hotărâre curajoasă şi istorică: punerea la adăpost a moaştelor celor doi Apostoli ai Mântuitorului Hristos.

Cripta Sfântului Petru se afla în catacomba de pe Via Aurelia, lângă Circus Flaminus, alături de cripta Lucinei, proprietara domeniului, care şi-a pus la dispoziţia creştinilor mormântul. Tot aici se mai aflau şi alte morminte de martiri convertiţi la creştinism de către cei doi Apostoli.

După ce militarii care păzeau intrările în catacombe au fost mituiţi, relicvele sacre au fost deshumate în mare taină. La fel s-a procedat şi cu moaştele Apostolului Pavel, înhumate în cimitirul de pe Via Ostia. La ambele deshumări a fost prezent curajosul episcop Sixtus al II-lea.

Moaştele au fost aşezate cu grijă în burdufuri de piele, cusute cu sfoară de cânepă. Ele urmau să ajungă într-un cimitir din afara cetăţii, neecleziastic şi nesupus riscului de a fi confiscate, mergând pe Via Appia, unde rămâneau ferite de ochii autorităţilor şi de zelul indiscret al credincioşilor.

Burdufurile cu sfintele moaşte au fost preluate de două atelaje care trebuiau să traverseze oraşul spre Via Appia. Toată misiunea s-a desfăşurat noaptea. Căruţele s-au aşezat la rând pentru a intra în oraş după apusul soarelui, cum era ordinul.

Căruţa cu moaştele Sfântului Pavel transporta, chipurile, sare din port şi era condusă de arhidiaconul Laurenţiu, preotul Sever şi subdiaconul Claudiu, travestiţi în negustori. Celălalt car, cu moaştele Sfântului Petru, era încărcat cu covoare, stofe de preţ, mătăsuri orientale şi trebuia să ajungă la un circ din Capua. Acesta era însoţit de însuşi episcopul Sixtus al II-lea şi de preotul Lucius, travestiţi în nişte negustori guralivi şi certăreţi. Cele două care urmau a se întâlni lângă Colosseum, în dreptul coloanei de marmură ridicată de Augustus în anul 20 î.Hr., pe care erau gravate în aur distanţele dintre Roma şi principalele cetăţi ale imperiului şi, de aici, pe Via Latina, să meargă împreună, pe lângă Termele lui Carracala, până la bifurcaţia cu Via Appia şi să iasă din oraş prin poarta Capena, spre Capua.

În cele din urmă, sfintele relicve au ajuns cu bine în sud-estul Romei, fiind depuse cu grijă în cripta Platonia, unde au rămas multă vreme.

Dacă în viaţă cei doi mari Apostoli ai creştinismului nu s-au întâlnit de prea multe ori (o dată la întoarcerea lui Pavel de la Damasc, când au stat împreună cincisprezece zile, a doua oară la Ierusalim, după întoarcerea lui Pavel din prima călătorie misionară) sau au fost certaţi din cauza propovăduirii Adevărului şi neamurilor de către Pavel, iată cum, într-o noapte, cei doi au străbătut împreună Roma, după 190 de ani, de data aceasta ca relicve sacre ale creştinilor pe care ei îi convertiseră.

La scurt timp după această aventură, episcopul Sixtus al II-lea avea să fie ucis de persecutori, la 6 august, împreună cu doi diaconi, chiar în amvonul din care predicau în cimitirul Pretextatus, luând şi ei cununa de martiri ai lui Hristos, fiind îngropaţi în acelaşi cimitir.

Cele mai vechi icoane ale Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel

This slideshow requires JavaScript.

Cele mai vechi reprezentări iconografice ale Sfinţilor Apostoli Petru, Pavel, Andrei şi Ioan, datând de la sfârşitul secolului al IV-lea, au fost descoperite în catacombele Sfintei Tecla, din sudul Romei, potrivit Catholic News Service.

Catacombele Sfintei Tecla sunt situate la aproximativ 500 de metri de Basilica “Sfântul Pavel din afara zidurilor”, una dintre cele patru basilici majore din capitala Italiei, unde se află şi mormântul Sfântului Apostol Pavel. Icoanele au fost prezentate presei marţi, 22 iunie.

Aceste icoane circulare au fost descoperite, după mai multe luni de muncă, într-o nişă (cubiculum) – o cameră mortuară – cu pereţii decoraţi cu fresce în roşu, ocru şi negru.

Lucrările de restaurare au fost realizate de către Comisia Pontificală pentru Arheologie Sacră. Partea cea mai importantă a descoperirii este situată pe plafonul nişei care, cel mai probabil, a fost mormântul unei femei din aristocraţia romană. Se poate vedea o frescă reprezentând în centru Bunul Păstor şi în cele patru colţuri ale plafonului patru portrete, pe care experţii

le-au identificat ca fiind cele ale Sfinţilor Petru şi Pavel, Andrei şi Ioan. Descoperirea chipului Sfântului Pavel a fost dezvăluită în urmă cu un an de LâOsservatore Romano, cotidianul Vaticanului. “Sunt primele imagini ale Apostolilor”, a declarat Fabrizio Bisconti, supraintendentul catacombelor din Roma. Aceste portrete “ar putea fi cele mai vechi icoane ale acestor sfinţi”, a afirmat Barbara Mazzei, cea care conduce lucrările de restaurare.

Potrivit experţilor, portretele, a căror prospeţime surprinde vizitatorul, te poartă înapoi în secolul al IV-lea. Fiecare sfânt este uşor de identificat. Petru, prin barba şi părul alb, Andrei, prin trupul puternic, Ioan, prin aspectul tineresc, şi Pavel, prin barba neagră şi numeroase simboluri ale schimbării vieţii sale, datorită convertirii. În plus, lucrările de restaurare efectuate cu ajutorul laserului, pentru prima dată într-o catacombă, au permis identificarea mai multor ilustraţii biblice pe pereţii nişei: învierea lui Lazăr, Daniel în groapa cu lei, precum şi o reprezentare a Mântuitorului Hristos în slavă şi Colegiul Apostolilor.

Adresându-se presei, arheologii au declarat că au putut lucra cu precizie datorită unei noi tehnici laser, utilizată numai în a doua fază a lucrărilor, care au început în urmă cu doi ani. Această tehnică a permis îndepărtarea diferitelor straturi de carbonat de calciu depuse în timp, fără a afecta peretele pictat.

Catacombele Sfintei Tecla au fost folosite, în secolul al XVIII-lea în special, ca beciuri pentru podgoriile de la suprafaţă. Ele se află acum sub o clădire cu şapte etaje, din cartierul Ostiense, în sudul Romei. O uşă discretă, de la subsolul acestui imobil construit în anii 1970, de către o companie italiană de asigurări, permite accesul la aceste catacombe şi la nişa recent restaurată. Ca şi în cazul celor mai multe catacombe romane, administrate de Comisia Pontificală de Arheologie Sacră, accesul publicului este limitat şi poate fi acordat doar la cerere.

sursa: ziarullumina.ro & www.foxnews.com

Întâlnire IPS Teofan cu părintele Petroniu de la Schitul Prodromu

"La sfat" (foto: Silviu Andrei Vladareanu)

După ce în urmă cu câteva zile prezentam Pelerinajul IPS Teofan in Sfantul Munte Athos, revin cu un articol preluat de pe Ziarul Lumina – ediţia de Moldova. Acest articol reprezintă câteva notiţe ale IPS Teofan din timpul discuţiei cu părintele Petroniu Tănase, stareţul schitului românesc Prodromou  din Sfântul Munte Athos. După cum remarcă şi vlădica nostru, părintele Petroniu uimeşte prin coerenţa sa dincolo de probleme de vorbire şi auz datorate vârstei sale înaintate. Nu pot decât să mă bucur pentru aceste note şi nădăjduiesc că şi voi să vă bucurati!

† Teofan,

Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

În zilele de 12-14 iunie 2010 am poposit împreună cu câţiva stareţi din Moldova la Schitul românesc Prodromu din Sfântul Munte Athos. În timpul şederii noastre la Prodromu l-am întâlnit pe părintele stareţ Petroniu Tănase care ne-a vorbit despre viaţa Bisericii, despre viaţa monahală în special. Dată fiind statura duhovnicească a părintelui Petroniu, vârsta şi experienţa Cuvioşiei Sale, am socotit de bine a comunica şi altora, în sinteză şi oarecum schematic, cele auzite de la marele duhovnic athonit. Cu glas încet, adânc, cu o coerenţă uimitoare în exprimare, părintele Petroniu ne-a spus, în esenţă, următoarele:

1. Biserica Ortodoxă este şi trebuie să rămână “duhovnicie”. Nimic nu se împlineşte fără puterea Sfântului Duh. Astăzi duhul lumii pătrunde peste tot, uneori chiar în Biserică, în viaţa de parohie şi de mănăstire. Cu ajutorul duhovnicului, omul este chemat să se înduhovnicească prin Hristos Cel mort şi înviat care a pnevmatizat, îndumnezeit firea umană pe care a înălţat-o la cer, aşezând-o pe tronul Sfintei Treimi.

2. Mănăstirea trebuie să fie departe de duhul lumesc. După Sf. Cuv. Maxim Mărturisitorul, călugărul necontenit se leapădă de cele lumeşti pentru a dobândi cele cereşti.

3. Călugăria este asemănată, după prof. Teodor M. Popescu, cu mucenicia. Cei mai mulţi sfinţi din calendar sunt mucenicii, apoi vieţuitorii mănăstirilor.

4. Călugărilor li s-a încredinţat vistieria liturgică a Bisericii. Călugărul este chemat să întreţină candela aprinsă a vieţii liturgice. Întâi de toate, el trebuie să participe zilnic la toate slujbele din mănăstire. Părintele Petroniu îşi aminteşte de o relatare a patriarhului Iustinian. Aflat în vizită la Mănăstirea Neamţ, patriarhul a luat aminte cum călugării la miezul nopţii se îndreptau spre biserică purtând felinare aprinse în mâini şi aşteptau la uşa bisericii pentru a se deschide şi a începe slujba.

5. Stareţul trebuie să fie duhovnicul obştii. El este părintele duhovnicesc al tuturor celor din obşte.

6. În slujirea sa, arhiereul este chemat să manifeste dârzenie întru apărarea credinţei, în relaţie cu eterodocşii şi întru promovarea unei vieţi curate. Chipul Sfântului Ioan Gură de Aur şi al Sfântului Vasile cel Mare sunt elocvente în acest sens pentru orice slujire arhierească. Încrederea preoţilor şi credincioşilor în ierarh se menţine atunci când aceştia arată fermitate întru apărarea credinţei şi a unei vieţuiri creştine curate.

7. Lăcomia pântecelui, desfrânarea şi iubirea de arginţi înrobesc astăzi lumea cu lanţurile sclaviei păcatului. Multe păcate sunt legiferate între aşa-numitele “drepturi ale omului”. Potrivit moralei creştine omul are doar îndatoriri: faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele şi faţă de creaţie.

Într-o atitudine de părtăşie în dragoste şi în durere cu viaţa lumii în general şi cu viaţa românilor în particular, părintele Petroniu ne-a comunicat cele de mai sus. Sunt gânduri exprimate dintr-o inimă continuu rugătoare, dintr-o minte luminată de smerenie, dintr-o experienţă de aproape un secol de viaţă. În cuvinte simple, dar directe, în exprimări altoite pe tradiţia Bisericii, părintele Petroniu ne-a comunicat viziunea sa asupra misiunii ortodoxe, asupra slujirii monahale şi arhiereşti în Biserică. Îi mulţumim cu recunoştinţă şi ne încredinţăm rugăciunilor Preacuvioşiei Sale.

"Rămas bun" (foto Silviu Andrei Vlădăreanu)

sursa: ziarullumina.ro

Hramul Sfantului Ioan cel Nou de la Suceava (fotoreportaj)

This slideshow requires JavaScript.

Hramul cetăţii Sucevei a început încă de miercuri seara cu slujba Privegherii oficiată de IPS Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi. În cuvântul de învăţătură rostit pelerinilor care au asistat la slujbă, pe o vreme ploioasă, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor a vorbit despre viaţa Sfântului Ioan Botezătorul, a cărui naştere o prăznuim în fiecare an, pe 24 iunie, odată cu sărbătoarea Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, dar şi despre mucenicia din zilele noastre. “Trăirea noastră în pace împreună cu cei din familie, cu cei din sat, cu cei din oraş, cu cei de la locul de muncă înseamnă o mucenicie, o jertfă. Orice lucru bun se face cu jertfă, cu greutate. Suferi frigul, suferi căldura, suferi de sete, de foame, suferi sărăcia, suferi oboseala, suferi statul în ploaie. Dumneavoastră aţi stat în picioare şi aţi ascultat sfânta slujbă datorită credinţei. Aceasta este o jertfă şi prin ea îi cinstiţi pe aceşti doi prieteni ai lui Dumnezeu, Sf. Ioan Botezătorul şi Sf. Ioan cel Nou de la Suceava”, a spus IPS Pimen.

Sfânta Liturghie din ziua de hram a fost săvârşită pe un podium special amenajat lângă Biserica “Sf. Ioan cel Nou” de Înalt Preasfinţitul Părinte Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, alături de IPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, şi de IPS Pimen. La finalul slujbei, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor a citit mesajul PF Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, trimis cu prilejul hramului Catedralei arhiepiscopale din Suceava. De asemenea, Înalt Preasfinţitul Părinte Pimen a mulţumit ierarhilor, preoţilor şi credincioşilor care s-au rugat la sărbătoarea Sfântului Ioan Botezătorul şi a Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava. În cuvântul de învăţătură adresat miilor de pelerini, IPS Teofan a vorbit despre virtuţile pe care le-au avut Sf. Ioan Botezătorul şi Sf. Ioan cel Nou de la Suceava. “Cei doi sfinţi pe care îi serbăm astăzi (n.r. – joi) au murit de tineri. Unul era fiu de preot, celălalt mare negustor. Amândoi, prin viaţa lor, pot fi consideraţi ca şi chipuri pe care să le urmeze tinerii. Mărturisirea credinţei celei adevărate şi îndrăzneala după Dumnezeu i-au definit pe cei doi sfinţi prăznuiţi astăzi. Ei au luptat pentru o viaţă curată. Când vedea fărădelegi în popor şi în casa regelui, Sf. Ioan Botezătorul nu se sfia să spună că doar o viaţă în curăţie este bineplăcută lui Dumnezeu. Sfântul Ioan cel Nou a ales calea lui Dumnezeu, lăsând tot ceea ce a avut şi mărturisind credinţa dreptmăritoare”, a explicat Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei.

Pelerinii care au venit să-l cinstească pe Sf. Ioan cel Nou de la Suceava au stat la rând pentru a se închina moaştelor aşezate într-un baldachin în curtea Catedralei arhiepiscopale din Suceava. Oamenii s-au rugat în special pentru familiile lor, dar şi pentru semenii lor încercaţi de greutăţi. “Sf. Ioan ne ajută, ne dă sănătate şi mântuire, pentru că se roagă lui Dumnezeu pentru noi. Vin de câţiva ani încontinuu la el. Am ascultat sfânta slujbă în timp ce am stat la rând pentru a mă închina sfintelor moaşte. Sunt mulţumită că slujba a fost oficiată de trei mari ierarhi şi pentru că a fost hirotonit un tânăr diacon. Este important să participăm la o slujbă atunci când se face un preot pentru că el se roagă pentru cei care au fost prezenţi la hirotonia lui. Sfântul Ioan cel Nou face minuni cu noi dacă ne rugăm în ziua lui de prăznuire, când dă har”, a declarat Elena Ciobanu din Iaşi. “Am venit să ne rugăm Sfântului Ioan şi să ne mai ispăşim de păcate. Vedeţi câte se întâmplă în ţară… M-am rugat pentru sănătate, pentru lumea asta rea, pentru familie. E frumoasă această sărbătoare, iar bucuria noastră este mare mai ales acum după ce ne-am atins de sfânt”, a spus Nuţa Popa din localitatea Ieud, judeţul Maramureş.

După Sfânta Liturghie, în sunetul clopotelor, pelerinajul Sfântului Ioan cel Nou a urmat traseul: Mănăstirea “Sf. Ioan cel Nou” (Catedrala arhiepiscopală)-Biserica “Sfânta Înviere”-Biserica Domniţelor “Sf. Ioan Botezătorul”-Biserica “Sf. Gheorghe”-Mirăuţi-Biserica “Sf. Dumitru”-Biserica “Sf. Nicolae”-Catedrala “Naşterea Domnului”-Biserica “Naşterea Maicii Domnului”-Mănăstirea “Sf. Ioan cel Nou”. Înaintea procesiunii a mers un monah, care a bătut toaca pe tot parcursul traseului. În urma sa, icoana Sfântului Ioan cel Nou, a Naşterii Sf. Ioan Botezătorul, prapurii şi crucile au fost purtate de câţiva bărbaţi, vestind astfel venirea sfintelor moaşte. Unii credincioşi au sărutat cele două icoane şi au trecut pe sub ele, făcându-şi cruce şi rugându-se celor doi sfinţi pentru sănătate. Înaintea raclei împodobite cu un veşmânt de culoare roşie, purtată pe umeri de preoţi şi mireni, s-au aflat IPS Teofan, IPS Teodosie IPS Pimen şi soborul de preoţi şi diaconi. Pe parcursul traseului s-a cântat “Sfinte Dumnezeule”, troparul Sfântului Ioan cel Nou, precum şi alte imne religioase. Credincioşii s-au aşezat de o parte şi de alta a străzilor pe unde au trecut sfintele moaşte, iar alţii de la balcoanele blocurilor au ţinut lumânări aprinse în mâini rostind în taină rugăciuni către cel care mijloceşte, alături de ceilalţi sfinţi ocrotitori ai Moldovei, înaintea Tronului ceresc. La fiecare biserică în dreptul căreia racla cu sfintele moaşte s-a oprit, ierarhii au fost întâmpinaţi de preoţii slujitori cu Sfânta Evanghelie şi Sfânta Cruce în mâini, rostindu-se câte o ectenie mare. Clopotele acestor sfinte lăcaşuri au bătut până când convoiul a ajuns la următorul lăcaş de rugăciune. Clericii care au luat parte la pelerinaj i-au binecuvântat de-a lungul traseului pe credincioşi şi i-au stropit cu Agheazmă. Dacă unii participanţi la procesiune au cântat, alţii au citit Acatistul Sfântului Ioan cel Nou. Acest lucru l-a făcut şi un grup de ucraineni, care a citit acest acatist în limba lor.

Pelerinii veniţi din mai multe zone ale ţării la hramul Sfântului Ioan cel Nou şi-au manifestat evlavia participând în număr mare la procesiunea care a durat aproximativ două ore. “Am venit la Sf. Ioan să mă rog pentru sănătate şi pentru toată lumea. Este o mare sărbătoare pentru noi, mai ales că astăzi este prăznuit şi celălalt Sfânt Ioan, care l-a botezat pe Domnul Iisus”, a spus Tatiana Grigore din localitatea Rozavlea, judeţul Maramureş. “Vin de foarte mulţi ani la Sf. Ioan pentru că aici mi se îndeplinesc toate rugăminţile faţă de Dumnezeu. Sf. Ioan este unul dintre cei mai buni ocrotitori care ne ajută în toate problemele. Am venit de ieri (n.r. – miercuri) dimineaţă la această sărbătoare şi pe tot parcursul slujbelor care au avut loc m-am rugat pentru sănătate, iertare de păcate, mântuire. Cred ca acest pelerinaj este unul dintre cele mai frumoase din toată ţara. Se vede că Sf. Ioan cel Nou şi-a adunat singur oamenii”, a explicat Nuţa Tăbăranu din Iaşi. “Am venit la acest pelerinaj ca să mă rog pentru sănătate, bucurie şi pentru reuşita copiilor la examene. Este foarte frumos acest pelerinaj şi venim pentru ca Dumnezeu să ne ajute la toate celea. Am venit la Suceava de ieri după-amiază pentru a participa la toate slujbele dedicate acestui hram. Este prima dată când vin la acest pelerinaj. Sper ca de acum să nu mai lipsesc niciodată de la acest hram”, a mărturisit Floarea Doce din localitatea Tălciu, judeţul Bistriţa-Năsăud. “Când e ziua de prăznuire a Sf. Ioan particip cu multă credinţă la slujbă şi mai ales la pelerinaj. Este un lucru minunat faptul că sfintele moaşte sunt scoase pe străzile Sucevei în prezenţa unui număr atât de mare de oameni”, a declarat Doru Tofan din Suceava. “Vin în fiecare an la acest pelerinaj şi mă rog pentru binele casei, al copiilor. Am plâns când a fost scos Sfântul pe poarta Catedralei”, a spus Elena Şuiu din Suceava.

sursa: ziarullumina.ro & ortodoxiepenet.blogspot.com

Pelerinajul IPS Teofan in Sfantul Munte Athos

"În pelerinaj la Athos" (foto Silviu Andrei Vlădăreanu)

În perioada 12-17 iunie, Inalt Preasfințitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, a vizitat câteva mănăstiri din Sfântul Munte Athos. În acest scurt pelerinaj, Inalt Preasfințitul Părinte Teofan a fost însoțit de un grup de stareți, membri ai Sectorului Exarhat – arhim. Nichifor Horia, arhim. Luca Diaconu, arhim. Ioan Harpa – și membri ai Consistoriului Monahal – arhim. Vichentie Amariei, arhim. Vitalie Danciu, arhim. Arsenie Butnaru și arhim. Constantin Chirilă. Scopul acestui pelerinaj a fost discutarea unor teme duhovnicesti cu monahii athoniţi.

Pelerinajul a început în ziua de sâmbătă, 12 iunie, cu vizitarea Schitului românesc Prodromu, unde Inalt Preasfințitul Părinte Teofan și părinții ce l-au însoțit au poposit până în dimineața zilei de luni, 14 iunie. Slujba Sfintei Liturghii de duminică dimineață a fost săvârșită într-un sobor condus de către Inalt Preasfințitul Părinte Teofan. Din sobor au mai făcut parte părinții stareți ce l-au însoțit în pelerinaj și părintele arhim. Clement Haralam, preot slujitor la Schitul românesc „Prodromu“, fost stareț al mănăstirii “Sfinții Trei Ierarhi” din Iași. După slujbă au fost vizitate: chilia ctitorilor schitului, peștera Sfântului Atanasie, izvorul Sfântului Atanasie ce păstrează amintirea minunii săvârșită de sfânt. S-a vizitat apoi gropnița schitului unde Inalt Preasfințitul Părinte Teofan a săvârșit o slujbă de parastas pentru ostenitorii schitului ale căror oseminte sunt adăpostite acolo.

Următoarea mănăstire vizitată a fost „Sf. Pavel“ . În drum spre mănăstire s-a făcut un scurt popas la Schitul Lacu, unde Inalt Preasfințitul Părinte Teofan a întâlnit în biserica mare pe părinții români ostenitori în chiliile din acest schit al Mănăstirii „Sf. Pavel“. Primirea făcută de monahii români a fost una foarte căduroasă.

Împreună cu părinţii români din Schintul Lacu

La Mănăstirea „Sf. Pavel“ un moment deosebit a fost cel a închinării la racla cu darurile aduse de cei trei magi Domnului nostru Iisus Hristos și la binecuvântatele moaște ale Sfântului Maxim Mărturisitorul, cu nădejdea că acestea din urmă vor fi aduse în procesiune anul acesta la sărbătoarea Sfintei Preacuvioase Maici Parascheva.

Ultima mănăstire vizitată a fost Vatoped, unde IPS sa Teofan ,dimpreună cu cei care-l însoţeau, au ajuns marţi dimineaţă – 15 iunie pe stil nou. În primirea caldă pe care i-au pregatit-o părinţii vatopedini, Părintele Egumen Efrem i-a adresat un cuvânt de bun venit. În răspunsul său, IPS sa a mulţumit pentru primirea bizantină si a amintit de relaţiile dintre Moldova şi Sfântul Munte.

Archiepiskopos Moldavias sto Vatopaidi

►

Miercuri dimineață slujba Sfintei Liturghii fiind săvârșită de către un sobor de preoți condus de către Inalt Preasfințitul Părinte Teofan, din care au făcut parte părintele Stareț Efrem precum și părinții stareți ce l-au însoțit în pelerinaj și părinți ai Mănăstirii „Vatopedi“.

Împreună cu părintele Efrem, stareţul mănăstirii Vatoped, şi o parte din obştea mănăstirii

Au fost vizitate apoi chiliile românești „Sf. Ipatie“ cu vizitarea izvorului tămăduitor aflat în apropierea chiliei și „Sf. Gheorghe – Colciu“- cu săvârșirea unei slujbe de Parastas la mormintele părinților români Dionisie, Gheorghe și Ioan.

La mormântul părinţilor la mormintele părinților români Dionisie, Gheorghe și Ioan de la Colciu

Miercuri seara, la invitația părintelui stareț, Inalt Preasfințitul Părinte Teofan și părinții ce l-au însoțit au asistat la Sinaxa săptămânală a mănăstirii ce are loc în fiecare seară de miercuri.

Reîntoarcerea spre țară, în ziua de joi 17 iunie, a încheiat o perioadă în care fiecare a încercat să trăiască în ritmul viețuirii din Sfântul Munte.

This slideshow requires JavaScript.

sursa: doxologia.ro, pelerininathos.wordpress.com, vatopaidi.wordpress.com

„Iubirea lui Dumnezeu transcende diferenţele dintre oameni“ – interviu cu IPS Ioan al Covasnei si Harghitei

un interviu de Dumitru Manolache

Episcopia Covasnei şi Harghitei a fost înfiinţată în anul 1994 din raţiuni de ordin pastoral-misionar, ca o necesitate de a răspunde nevoilor spirituale ale românilor ortodocşi din cele două judeţe, ajunşi, din cauza vicisitudinilor vremurilor, minoritari în propria lor ţară. Aici există patru confesiuni creştine importante: catolică, reformată, greco-catolică şi ortodoxă. Despre activitatea misionară a acestei eparhii în cei 16 ani de existenţă şi despre problemele cu care se confruntă, ne vorbeşte Înalt Preasfinţitul Arhiepiscop Ioan al Episcopiei Covasnei şi Harghitei în interviul care urmează.

Înalt Preasfinţia Voastră, Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei poate fi considerată o eparhie misionară. În ce constă specificul misiunii sale în această zonă a ţării?

Zona în care vieţuim în Carpaţii Orientali, delimitată administrativ astăzi în judeţele Covasna şi Harghita, se caracterizează prin faptul că, deşi trăim lângă inima României, noi, românii, suntem minoritari în acest teritoriu. Viaţa noastră aici, din perspectiva mea, este oarecum asemănătoare cu cea a credincioşilor români de la Ierusalim, unde, pentru o vreme, am fost hărăzit de Dumnezeu şi de Biserică să slujesc. Şi acolo, şi aici, românii sunt minoritari şi trăiesc printre oameni de alte confesiuni.

În afară de această dureroasă realitate, eparhia noastră nu are multe aspecte diferite faţă de viaţa celorlalte eparhii din Patriarhia Română, pentru că şi noi suntem mădular al acestei Sfinte Biserici şi propovăduim aceeaşi Evanghelie a lui Hristos. Prin participarea mea la lucrările şi hotărârile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, credincioşii ortodocşi din această parte de ţară sunt conectaţi la tot ceea ce apare nou în viaţa Bisericii noastre şi răspund la fel ca şi credincioşii celorlalte eparhii provocărilor acestor vremuri.

Cum a fost întâlnirea cu această realitate “de lângă inima României”?

Venirea mea în această zonă n-aş putea să spun că a fost un şoc. Eram obişnuit să convieţuiesc cu oameni de altă etnie şi de altă confesiune. Religia noastră creştină, prin definiţie, are ca bază iubirea de Dumnezeu, de semeni, de întreaga natură creată de Dumnezeu. Ziditorul ne-a aşezat în Raiul cel pământesc. De aceea, când am păşit în acest loc, nu am venit cu ideea preconcepută de a-i elimina din zonă pe cei de altă etnie şi de altă confesiune, de a învrăjbi, de a răzbuna sau de a redeschide nu puţinele răni istorice. Oricine ar cerceta viaţa românilor din acest perimetru, din punct de vedere social, religios sau economic, ar constata că este un spaţiu în care s-a suferit mult. Poate că tocmai de aceea izvorăsc atâtea râuri din munţii de aici, ele sunt rodul lacrimilor vărsate în acest pământ românesc definit sugestiv de cuvintele lui Eminescu: “De la Nistru pân la Tisa… şi din Hotin pânâ la mare”.

Românii de aici au trăit momente foarte grele în decursul istoriei. S-a încercat “tăierea” limbii pe care o vorbesc, smulgerea din sufletul lor a credinţei pe care o moştenesc de la Hristos Domnul, de la Apostolii săi şi de la atâţi şi atâţi misionari creştini, purtători de cuvânt şi de har dumnezeiesc, care au semănat aici, din mila lui Dumnezeu, sămânţă din ogorul lui Hristos, muncit de El cu apostolii Săi. În spaţiul nostru românesc nu a fost adusă sămânţă cu “mutaţii genetice”! Noi moştenim Logosul cel dintâi. Cuvântul cel dintâi al lui Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care în spaţiul transilvan s-a încercat, şi uneori s-a reuşit, în anumite zone, ca parte din populaţie, forţată fiind, să treacă de la credinţa cea adevărată, primită cum arătam din fondul primar, la alte confesiuni. În zbuciumata istorie a Transilvaniei se poate urmări cum oameni de frunte, nobili, au fost forţaţi să treacă la altă confesiune. Din mila lui Dumnezeu însă, poporul cel drept credincios a rămas mai departe la umbra crucii lui Hristos.

Care sunt totuşi problemele neîntâlnite în alte părţi ale ţării, dar cu care se confruntă românii din Covasna şi Harghita?

Imaginaţi-vă o parohie din zonă unde un român vorbeşte cu Dumnezeu numai în sfinţitul grai românesc. Contextul a făcut însă să-şi piardă limba de comunicare curentă. Credinţa pătrunde în fiinţa omului şi prin intermediul limbii, ca mod de comunicare. Aşa se face că sunt parohii unde credinciosul vorbeşte în grai românesc cu Dumnezeu numai la biserică, seara şi dimineaţa la rugăciune, în restul timpului, chiar şi în casă cu ai săi, cu vecinii, vorbeşte în alt grai. Pe aceşti oameni, ca păstor, trebuie să-i înţelegi. Când merg în asemenea comunităţi, trebuie şi-i înţeleg de ce graiul le este alterat. De aceea, îmi rânduiesc de aşa manieră cuvintele în propoziţii, de cele mai multe ori doar cu subiect şi predicat, pentru a-i face să priceapă şi ei mesajul Evangheliei din sărbătoarea sau din duminica respectivă.

Într-o parohie de aici, sau din Transilvania în general, pot exista trei sau patru confesiuni. De aceea, preotul nostru trebuie să trăiască în bună pace şi înţelegere cu membrii celorlalte Biserici, să-şi îndemne credincioşii să respecte mărturisirile lor de credinţă. Apoi, sunt momentele comune ale satului, care trebuie petrecute împreună, pentru că nu peste tot se trăieşte o viaţă paralelă.

Ce se întâmplă în cazul familiilor mixte?

Pentru că avem familii mixte, avem şi probleme deosebite în ceea ce priveşte credinţa. În ce confesiune vor fi botezaţi copiii născuţi într-o asemenea familie? Încotro se duc? Spre Ortodoxie sau spre altă confesiune? Nu putem impune unui român, căsătorit cu cineva de o altă confesiune, să interzică partea de tradiţie a celuilalt, pentru că are şi acela o moştenire. Iată de ce în aceste cazuri avem o pastoraţie implicată până la nivel de familie. Eu le-am spus părinţilor că trebuie să fie nu numai preotul parohiei, ci trebuie să ajungă la starea de preot de familie, încât să se poată spune: “Acesta este preotul nostru. Preotul familiei noastre!”. Iată de ce pastoraţia capătă altă nuanţă în această eparhie, faţă de pastoraţia din alte eparhii. Nu-i totuna să păstoreşti o familie sau o comunitate pur ortodoxă, unde de dimineaţă s-a tras clopotul satului şi toată lumea îşi fixează ceasul liturgic după acesta. Aici, sunt sate unde se trag trei clopote în trei feluri. De aceea, repet, trebuie să trăieşti în bună înţelegere şi convieţuire cu toţi, pentru că, în primul rând, suntem toţi făpturi ale lui Dumnezeu şi fiecare, pe cărarea pe care şi-a ales-o, doreşte să meargă la El.

Suntem convinşi că şi păstorii etniei maghiare din zonă doresc să-şi ducă turma tot la Dumnezeu. Pe o altă cale. De aceea, Dumnezeu să ne ajute tuturora, şi aici, şi în Împărăţia Lui, să putem ajunge în pace la El, fiecare pe calea lui. Acum, prin iniţiativa Părintelui Patriarh Daniel de a se înfiinţa un centru media al Patriarhiei Române, Radio Trinitas, Televiziunea Trinitas, în zonele în care se recepţionează, şi “Ziarul Lumina” aduc încă un mesaj acestor credincioşi, un dialog, un element de recuperare a limbii române. Prin aceste mijloace, chiar şi oameni maturi învaţă, recuperează ceea ce au pierdut din graiul lor strămoşesc. De aceea, este salutară, pentru noi, românii de aici, această realizare şi mă gândesc că la fel este şi pentru românii din Voivodina, din Bucovina de Nord şi din Basarabia. Este important nu numai că se hrănesc românii cu învăţătura creştină în graiul lor, ci şi pentru că se recuperează astfel un element de importantă definire a specificului identităţii noastre naţionale, urmând să se adauge şi celelalte la vremea lor.

Implicarea Bisericii noastre în social este o realitate. Cum se realizează aceasta în eparhia pe care o păstoriţi?

În ceea ce priveşte implicarea în social a eparhiei noastre, problema comportă, şi de data aceasta, nuanţe faţă de alte zone ale ţării. În Covasna şi Harghita, aproapele tău nu este numai românul, ci şi cel de altă etnie. Care sunt atunci necazurile şi suferinţele? Cu toate că au fost divergenţe, tensiuni interetnice, probleme interreligioase, acum suntem, din mila lui Dumnezeu, într-o relativă stare de pace şi de linişte. Încercăm să vindecăm acele răni şi să înţelegem că ideea de aproapele, despre care vorbeşte Hristos, într-adevăr transcende etnia, aşa cum ne spune Mântuitorul în pilda cu samarineanul milostiv. Aşa se face că în activităţile noastre sociale nu urmărim a-i ajuta numai pe români, ci şi pe cei de alte confesiuni. Dacă doriţi, spre exemplu, puteţi vedea câte persoane vin la poarta noastră cu vasele să primească hrană de la episcopie pentru familiile lor. Şi să vedeţi dacă maicile de aici îi legitimează cu buletinul să afle care este român sau care este maghiar! Mântuitorul Iisus Hristos a venit în lume ca să ne arate că de la Greenwich, jur-împrejurul Pământului, trebuie să ne considerăm şi să ne raportăm unii la alţii ca la aproapele nostru.

Dacă în plan religios lumea se respectă, în plan social, şi acolo unde intervin elemente de natură politică, lucrurile sunt împărţite. Iar aproape impunerea limbii maghiare în administraţie creează probleme. Dacă vrei să te angajezi, prima întrebare care ţi se pune este dacă ştii limba maghiară, şi abia după aceea, dacă mai eşti întrebat, ce ştii să faci, ce pregătire ai, ce meserie cunoşti. Prin acest mod de abordare a problemelor de către autorităţile locale, şi de către unii agenţi economici particulari (sunt însă şi persoane care nu fac nici o distincţie între maghiari şi români), mulţi români de aici sau din alte regiuni ale ţării veniţi aici, ştiind că permanent deasupra capului lor stă o sabie care se numeşte limba maghiară, pleacă din zonă şi nu se mai întorc. Aşa se face că numărul oamenilor şcoliţi de aici este cu mult sub nivelul altor regiuni. Or, nu poţi să concepi dezvoltarea unui spaţiu geografic fără lume şcolită. Cartea a adus lumină în cel mai îndepărtat sat. Curentul electric a venit mult mai târziu. Cele peste 850 de şcoli întemeiate de Şaguna, acelea au adus lumină în lumea noastră românească.

Iată cum, fiind aceste neînţelegeri, ne tragem unul pe altul în jos: tinerii români şcoliţi pleacă, zona, uşor-uşor, se scufundă din punct de vedere economic. La fel fac şi tinerii maghiari, pentru că nici ei nu mai rămân în zonă, văzând că nu există o dezvoltare economică. Şi uite cum din cauza neînţelegerilor dintre cele două etnii, judeţele noastre, aflate pe cele mai înalte platouri ale Carpaţilor, sunt, din punct de vedere economic, sub nivelul altor judeţe. Apoi, tensiunile mari din 1989-1990 au lăsat asupra acestui spaţiu încă un nor, motiv pentru care cele două judeţe şi o parte din Mureş nu prea sunt văzute de investitorii străini. Deşi oamenii din această zonă sunt foarte harnici, atât maghiarii, cât şi românii. Dacă veţi trece prin localităţile de aici, veţi vedea casele lor, toate cu temelie de piatră, bine zidite. În Covasna şi Harghita nu veţi găsi case din chirpici, cum sunt atâtea în alte regiuni ale ţării noastre. De aceea, trebuie să facem tot ceea ce este posibil pentru alungarea acestui nor.

Cum percep totuşi credincioşii de rând, indiferent din ce confesiune fac parte, aceste tensiuni, induse de cele mai multe ori de indivizi sau de structuri politice?

Românul de aici nu trăieşte chiar în largul lui din cauza acestor bariere despre care vorbeam. Unul dintre factorii de apropiere şi de detensionare a unor relaţii interetnice apare acolo unde se munceşte. Acolo oamenii atenuează asperităţile. Pentru că niciodată nu veţi vedea un român certându-se cu un ungur sau invers, în timp ce-şi câştigă împreună pâinea, ci se ajută unul pe altul. De aceea, un factor de stabilitate ar fi dezvoltarea economică. Acolo unde este pâine, şi pe masa românului, şi pe masa ungurului, nu vor fi probleme. Greutăţile, sărăcia, necazurile vor conduce însă întotdeauna la tulburări sociale, nu numai pe linie interetnică.

N-am văzut o strategie de stat a vreunui guvern de la noi care, în colaborare cu partea maghiară, aceasta din urmă făcând parte aproape din toate guvernele, să-şi fi trimis specialiştii să analizeze situaţia, să elaboreze strategii pentru a rezolva problemele din zonă. Acestea nu sunt probleme locale. Sunt probleme de stat, ale României. De aceea statul trebuie să găsească soluţii de dezvoltare şi de stabilitate. Aici lucrăm într-un teren mai arid. Biserica s-a gândit să înfiinţeze în zonă o eparhie, în condiţii cu totul deosebite faţă de altă parte a ţării. Eu pot să spun că aici, când am venit şi mergeam pe la biserici, nu eram peste tot aşteptat de preot cu Evanghelia în mână, cu clopote trase. Au fost parohii în care am sărit gardul în curtea bisericii fără acoperiş, fără uşă, fără geamuri, şi

m-am hrănit cu mure din rugii care creşteau în Sfântul Altar, în loc de prescură. Ei, uite aşa, cu greutatea care a fost la început, am zis să încercăm şi noi să ne ţinem, să ne apropiem, din unele puncte de vedere, de nivelul teologic şi cultural al altor eparhii. Şi am reuşit. Când am venit aici, erau doar cinci preoţi locali din cei existenţi. Astăzi, 90 la sută din preoţi provin din această zonă. Nici unul dintre ei nu a venit să-mi ceară un transfer pentru o altă eparhie. Tot aşa cred că şi statul român ar putea să găsească soluţii de stabilitate şi de dezvoltare.

Care sunt, în acest context, proiectele de viitor ale Episcopiei Covasnei şi Harghitei?

Din mila lui Dumnezeu, în judeţul Harghita, la această dată, nu mai avem nici o biserică şi nici o mănăstire în construcţie. S-au refăcut biserici, s-au ridicat biserici şi mănăstiri noi. Avem, aş putea spune, pentru credincioşii noştri, îndestulătoare lăcaşuri de cult. Dumnezeu să ne rânduiască preoţi cu har care să păstorească comunităţile noastre ortodoxe româneşti din această zonă.

În judeţul Covasna, mai avem două biserici care sunt încă în lucru. Deci, ca plan imediat de viitor, urmărim să finalizăm aceste lucrări. Mai sunt în acest judeţ câteva biserici şi mănăstiri nou-ridicate la care mai lucrăm la pictură şi la alte amenajări. De aceea, pentru perioada care urmează, vom rămâne doar cu partea de întreţinere, de refacere şi reparaţii. În privinţa clerului, cu mila lui Dumnezeu, avem acoperite aproape toate parohiile. Avem preoţi jertfelnici care stau în parohii cu 40-50 de credincioşi. Suntem în faza de ridicare la un nivel tot mai înalt a pregătirii teologice a preoţilor. Apoi, avem planuri de implicare mai profundă în problemele sociale, mai ales în programul de evitare a abandonului şcolar. Orice copil care nu va avea acces la un minim de carte, în viitor va trage ţara în jos. Orice om cu carte va fi un vector de progres.

Cu toate aceste realizări, există, credem, şi alte vise pe care doriţi să le împliniţi…

Mă gândesc mereu ce mai trebuie făcut pentru a putea şcoli la un nivel înalt cât mai mulţi tineri. Vreau să vă spun că mulţi din cei peste 300 de tineri care au dobândit studii teologice, unii au devenit slujitori ai altarelor, alţii lucrează în alte domenii publice. Iată, deci, că episcopia noastră a devenit un furnizor de oameni calificaţi. Unii sunt profesori, alţii lucrează în domeniul de asistenţă socială, în muzee, în centre culturale sau în alte diferite activităţi publice. Avem tineri care au terminat teologia şi lucrează chiar în sistemul bancar. Şefii lor mi-au spus că au încredere în ei, pentru că sunt credincioşi lui Dumnezeu, dar şi cinstiţi şi loiali instituţiilor în care îşi desfăşoară activitatea.

Dacă Dumnezeu ne va ajuta să finalizăm lucrările la toate aşezămintele noastre, sper că vom putea să relansăm programul de construire de locuinţe pentru oameni săraci, să ridicăm cămine pentru bătrâni, să propovăduim în continuare Evanghelia lui Hristos şi să fim aproape şi de români, şi de unguri, pentru că iubirea lui Dumnezeu transcende patimile şi diferenţele dintre oameni.

sursa: ziarullumina.ro

Colportajul bisericesc, vitrină a stării duhovniceşti a unei comunităţi

de Costion Nicolescu

În urmă cu câteva zile, am fost chemat la Alba Iulia pentru a participa la lansarea cărţii pictorului Horea Paştina Ascult şi privesc, în fapt teza sa de doctorat, publicată la Editura Reîntregirea. La lansare a luat parte, cu cunoscuta-i blândeţe, deschidere şi bunăvoinţă, şi Înalt Preasfinţitul părinte Andrei, Arhiepiscopul Alba-Iuliei. După lansare, la catedrală, la sfârşitul vecerniei, Înalt preasfinţitul părinte arhiepiscop i-a decernat lui Horea Paştina, care este fiu al municipiului Alba Iulia prin naşterea sa acolo, Crucea care reprezintă distincţia arhiepiscopală. A fost un gest frumos, nobil, duhovnicesc, mărturisind despre deschiderea ierarhului locului faţă de faptele stimabile ale fiilor săi duhovniceşti şi despre ştiinţa de a le marca cu binecuvântarea sa, încrustându-le în cununa de bune făptuiri ale Bisericii. (Cel mai adesea, dintre mireni, cei care aduc foloase materiale se bucură de astfel de distincţii!) Evenimentele au fost, de altfel, redate generos de postul Trinitas TV.

A doua zi, gazdele ne-au facilitat ascensiunea până la mânăstirea Ponor, o mânăstire încă în plină construcţie, pornită acum câţiva ani de părintele protosinghel Irineu Curtescu, monah crescut şi călit la Sihăstria şi Sihla, în apropierea Părintelui Paisie Olaru, precum şi la Schitul Prodromu din Sfântul Munte Athos, pe lângă părintele Petroniu. Este o lucrare cu alură voievodală, care, prin grandoare şi frumuseţe, promite să devină una dintre cele mai importante de acest gen de la acest început de veac al XXI-lea. Coborând înapoi spre Alba Iulia am poposit la mânăstirea Lupşa, situată pe Valea Arieşului, în comuna cu acelaşi nume, nu departe de Câmpeni. Desigur, multe pot fi spuse despre acest loc minunat şi despre vieţuitorii obştii conduse de părintele protosinghel Melchisedec Ungureanu, oameni luminoşi şi mereu gata spre prietenoasă întâmpinare şi slujire. Dar, în contextul acestei intervenţii, aş vrea să pun în evidenţă numai faptul că am aflat aici cel mai bun magazin de obiecte bisericeşti din câte mi-a fost dat să întâlnesc eu în România. În două încăperi de mici dimensiuni, totul este ales şi aranjat cu mult bun gust. Nimic expediat sau de mântuială. Mobilierul este simplu, decent şi discret, titlurile de cărţi atent alese. În plus, călcâiul lui Achile al tuturor pangarelor, obiectele mici de colportaj (icoane şi iconiţe, cruciuliţe, mătănii, ilustrate, cărticele de vulgarizare, candele etc.) sunt aici şi acelea selectate cu maximă exigenţă. În plus, părintele Simion care se ocupă de magazin (şi care, am înţeles, are în grijă şi bucătăria!) era bine informat şi binevoitor, ştia să-ţi ofere detalii relevante despre orice obiect aflat în vitrine şi despre orice carte de pe rafturi. De pe pereţi te privesc iubitoare şi luminoase chipuri de mari asceţi ai timpurilor noastre. Este o plăcere şi un real folos să petreci câteva zeci de minute în acel ambient. Îmi aducea aminte de cele mai bune magazine de acest fel de la Athos (între altele, şi prin oferirea unei trataţii simbolice, în cazul de faţă o bomboană de calitate), cu menţiunea că le depăşea prin faptul că aici nu am putut afla nici măcar un obiect care să fi fost urât, necesar a fi eliminat.

Întâmplarea a făcut ca cineva să ne aducă înapoi la Bucureşti cu maşina personală. Şi a avut ideea să se abată pe la Curtea de Argeş, între altele, şi ca să mergem să ne închinăm la moaştele Sfintei Filofteia. A fost în multe părţi ale ei o experienţă cu totul nefericită, traumatizantă chiar. La intrarea în paraclisul cu sfintele moaşte ale sfintei şi minunatei copile muceniţe, câteva tarabe extinse şi întinse cu ceea ce numim noi în limbaj bisericesc obiecte de colportaj. Ce să vezi? Urâţenii peste urâţenii, kitschuri peste kitschuri, unele adevărate blasfemii, altele de-a dreptul eretice. Părea că cete de draci joacă tontotoroiul, râzându-şi de noi, acolo, în locul acela care ar fi trebuit să amiroasă a sfinţenie şi a bună-cuviinţă. Culmea este că n-am găsit nici măcar un singur obiect care să se sustragă acestei categorisiri. (Las’, că şi la poarta mânăstirii este un bâlci total, parcă te apropii de o plajă, nu de un sfânt aşezământ.) Pliantul mânăstirii şi cele câteva cărţi poştale sunt îngrozitoare, stridente, de un prost gust absolut, şi nu fac decât deservicii, atât monumentului istoric, cât şi credinţei care l-a generat. Şi m-am adus aminte cum şi toate tipăriturile ieşite din locul acela sunt de o urâţenie jenantă. Până să te sufoce indignarea, te sufoca urâtul. Poate oricine să meargă, să vadă şi să se convingă. Nu-ţi trebuie prea multă cultură ca să observi această manelizare de pe tarabele din incinta mânăstirii (şi a episcopiei, în fond). Doamne, iartă-mă! Dar aceasta o găsesc imaginea sugestivă pentru cineva care nu a văzut ceea ce ni se înfăţişează acolo: este ca şi cum am cânta manele la strană! Unde este istoria noastră, unde este respectul nostru faţă de cele sfinte? Unde este cultura bisericească a înaintaşilor noştri şi demnitatea la care ne obligă ea? Oare să conteze numai banii care se încasează în aceste fel, oare să nu aibă deloc importanţă faptul că se deversează în casele şi in viaţa oamenilor toate aceste obiecte urâte, jignitoare la adresa lui Dumnezeu, dar şi la adresa oricărui creştin cu bun gust? Eu cred că ne aflăm în aceeaşi situaţie cu aceea când Hristos a lua biciul şi i-a alungat pe negustori din templu (Luca 19, 45-46 ). Biserica este chemată să fie peşteră a Naşterii lui Hristos, iar nu „peşteră de tâlhari”. Dacă nu cumva noi suntem chiar şi mai rău. Aceia măcar nu se pretindeau creştini, aşa cum ne pretindem noi. Ba, încă şi ortodocşi, pentru care imaginile iconice ar trebui să fie mărturie nesmintită a identităţii lor înalte întru dreaptă credinţă.

Pangarul şi magazinul de obiecte bisericeşti sunt, într-un fel, vitrina locaşului de cult căruia îi aparţin, a slujitorilor ei, a comunităţii care o generează şi o gestionează. Vitrină (de la fr. vitre = geam) presupune transparenţă. Transparenţă spre exprimarea liturgică, spre credinţă, spre felul în care se raportează la Dumnezeu cei despre care spune. În mod normal, se caută ca prin ea să se arate ceea ce este mai bun, se încearcă să se atragă privitorii, fără a-i înşela, totuşi. În fond, poate fi pentru unii un prim loc de misiune, de transmitere spre exterior a chemării la credinţă curată în Hristos. Criteriul alcătuirii şi al amenajării nu se cuvine să fie decât unul singur: frumuseţea slăvitoare. Dar dacă aşa arată în momentul de faţă exprimarea noastră iconică ca cea de la Curtea de Argeş (şi, din păcate, există destule altele asemănătoare), dacă asta este grija şi supravegherea pe care cei îndrituiţi o fac, dacă asta este propagarea de credinţă pe care o propunem acestei lumi povârnite, şi aşa extrem de scăldate în urât, atunci situaţia noastră este mai mult decât jalnică. Poate unii nu-şi dau seama, dar problema este extrem de gravă. Nu poţi să nu te întrebi care este cauza, de unde vine această îmbolnăvire, de unde aceste excrescenţe maligne care parazitează ucigător şi urâţesc trupul Bisericii. Şi nu numai că gradul de urât este extrem, dar şi cantitatea în care ni se înfăţişează şi ne agresează este năucitoare.

Când l-am cunoscut eu pe cel care arhipăstoreşte acel loc şi am avut pentru un timp contacte mai apropiate, era un om apropiat de oameni de cultură (între alţi şi de un pictor de mare rafinament ca Paul Gherasim, trăitor înscris cu totul în respiraţia liturgică a Bisericii), era un om care avea pretenţii că este el însuşi om de cultură, vroind să scrie cărţi şi să fie luat în consideraţie de cei din breasla de resort, un om care repeta foarte adesea că lui Dumnezeu îi place ordinea… Şi atunci, acum cum poate să îngăduie asemenea căderi? De ce ordine poate fi vorba în dezordinea aceea drăcească? Sau oare să fie locul acela un atât de mare focar de duhovnicie, încât să-i facă pe toţi cei de acolo să fie atât de mistic răpiţi, până la a nu mai vedea ce este în imediata lor apropiere? Sau, dimpotrivă, să fie ei chiar atât de lipsiţi de un elementar bun gust, bun gust care a fost timp de veacuri apanajul ţăranilor (cum era şi Sfânta Filofteia, de altfel!) şi boierilor din partea locului? Oare este ruşinos ca atunci când nu te pricepi la un lucru să apelezi spre sfat şi ajutor la un specialist? Slavă Domnului, sunt încă destui care îşi asumă condiţia şi vieţuirea de creştini!

Toate cele înfăţişate sunt scandaloase, reprezintă o bătaie de joc de neîngăduit la adresa lui Dumnezeu şi ale celor sfinte ale lui. Poate că nu aş fi purces la scrierea acestor rânduri, dacă situaţia nu mi s-ar fi înfăţişat teribil de gravă, mult sub orice nivel minim acceptabil (mai jos chiar de alte situaţii asemănătoare, întâlnite de mine în decursul timpului recent la mânăstiri de mare notorietate precum Cheia sau Cozia). Şi asta nu departe de acel odor de mare preţ al culturii noastre bisericeşti şi naţionale, care este Biserica Domnească, oricât de afectată ar fi fost şi ea de restaurări discutabile.

Trist, foarte trist! Este păcat că sunt unii care din nepricepere, din nepăsare sau din cine ştie ce interese ignobile rănesc in felul acesta chipul frumos al Bisericii.

Mă gândesc că ar fi extrem de potrivit ca printre alte teme care se dezbat la conferinţele preoţeşti, în cadrul unor simpozioane sau mese rotunde, în lecţii ţinute la seminare şi la facultăţi de teologie, să fie introduse şi unele referitoare la magazinele de obiecte bisericeşti şi la pangare. Spre bună exemplificare s-ar putea merge cu grupuri de studenţi sau de preoţi la mânăstirea Lupşa, spre a vedea acel magazin, realizat, de altfel, cu costuri nu prea mari, dar cu multă grijă şi atenţie la orice detaliu, cu dragoste pentru cei ce urmează a fi slujiţi prin el, cu un bun gust care ar trebui să facă firesc parte integrantă din credinţa noastră nepoluată. După cum, tot aşa, ar putea fi duşi la Curtea de Argeş (sau în alte multe locuri asemenea) pentru exemplificări de tipul: Aşa nu!

Să fiu iertat! Consideraţi că sunt o piatră care strigă (cf. Luca 19, 40)!

sursa: www.lumeacredintei.com

P.S. Dupa ce multi dintre prietenii mei ma indemnasera sa merg la manastirea Lupsa, la inceputul acestui an am reusit sa ajung acolo. Cu aceasta ocazie l-am cunoscut si pe parintele Simeon si am admirat mica pravalie a manastirii. Am tot amanatat scrierea catorva randuri despre acest minunat parinte si despre a sa pravalie. Iata ca am gasit acest articol al domnului Costion Nicolescu si nu m-am abtinut sa nu-l preiau pe blogul meu. In continuare atasez cateva fotografii cu pravalia de la Lupsa.

This slideshow requires JavaScript.

Versiune pentru tipărire La noi, mănăstirile și femeile credincioase au salvat credința ortodoxă! – in dialog cu parintele Dimitrie Bejan

Iubite Părinte Dimitrie Bejan, în numele lui Iisus Hristos și spre lauda lui Dumnezeu, un grup de părinți din împrejurimi, vă rugăm să ne dați câteva cuvinte de folos și sfaturi duhovnicești, să ne fie tuturor un îndemn pe calea mântuirii.

Spuneți-ne ce ați învățat mai mult în viață din marea școală a suferinței, din care ați gustat atât de mult?

Pr. D. Problema este, că, dacă ești în suferință, să accepți suferința ca mântuitoare, fiind rânduită de Hristos. În felul acesta suferința este ușor de acceptat și chiar simplă și-ți aduce bucurie.

Cum poate creștinul să rabde mai cu folos suferința, boala, sărăcia, închisoarea, nedreptatea de tot felul și necazurile vieții?

Pr. D.  Noi știm că dintre toți oamenii de pe pământ, Mântuitorul nostru a fost cel mai drept, fără de păcat, și totuși a acceptat suferința cea mai grea și răstignirea. Și aceasta a adus mântuirea întregului neam omenesc. Apostolii și toți sfinții, urmându-L pe Mântuitorul, au trecut prin moarte și suferințe amare; apoi li s-a deschis ușa Raiului în mod sigur.

Ce virtuți de bază îi trebuie creștinului, să poatătrece cu folos povara vieții pe pământ?

Pr. D.  Întâi, să fie creștin ortodox; al doilea, să știe că suferința este indisolubil legată de viața omului pe pământ; al treilea, să știe că la capătul suferinței, prin care trece biruitor totdeauna cu ajutorul lui Hristos, i se deschide mântuitor, Raiul.

Ce rol hotărâtor are rugăciunea în viațăși mai ales în suferință, în închisoare?

Pr. D. Rugăciunea reprezintă legătura noastră permanentă cu Dumnezeu. Plecăm de la “Doamne, ajută-ne!”, până la Psalmul 50. La toate rugăciunile, mai grele sau mai ușoare, să fie apartenența inimii în totalitate la ceea ce spune graiul.

Cum vă rugați în cei peste 20 de ani de pușcărie, dacă acceptați să ne spuneți această mare taină a inimii?

Pr. D. Rugăciunea noastră în pușcărie, ca și în viața de mai târziu, curgea limpede ca apa unui izvor, în care-i spui lui Dumnezeu, direct, tot ce te doare. Simțeai totdeauna că Dumnezeu aude și te ajută să suporți greutatea.

Ați cunoscut oameni în închisoare care se rugau mult, cu lacrimi?

Pr. D. Da. Doi țărani: Tudor Popescu de lângă Podu Iloaei, Iași și Ion Moldoveanul de lângă Cluj. Le strălucea fața când se rugau. De ce? Se predau total rugăciunii și prin ea lui Dumnezeu.

Ca preot militar pe frontul de Est, ce misiune ortodoxă mai deosebită ați făcut?

Pr. D. Am botezat foarte mulți ruși în urma frontului sute de mii, începând de la Prut până la Stalingrad. într-o singură zi, într-un sat de cazaci, aproape de Kiev, am botezat peste 300 de ruși într-un iaz, fără mirungere, că nu aveam atunci la mine Sfântul și marele Mir.

Cum spovedeați și împărtășeați soldații și răniții pe front?

Pr. D. Răniții, totdeauna individual; soldații, o singură dată în masă; restul individual. În spatele frontului ofițerii și soldații își spuneau cu multă încredere toate păcatele, căci se temeau de moarte, fiind la ora aceea în fața morții. Când eram în spatele frontului, slujeam Sfânta Liturghie, căci eram dotați de Episcopia Militară cu Altar portabil, o măsuță cu vasele de slujbă, antimis, vin, o pâine soldățească și cărți. Cântăreți erau destui. Eram foarte bine dotați pentru slujbe.

Pe front, când era liniște, le duceam soldaților, chiar în tranșee, agheasmă și anaforă. Le primeau cu mare atenție și bucurie, căci erau la un pas de moarte. Era pregătirea lor să accepte moartea. Asta, de la general în jos.

În Crimeea l-am împărtășit pe Regele Mihai și altădată pe Mareșalul Antonescu. Și ei erau în buza tunului. Eu însumi am fost rănit la Vadul Nistrului, în dreptul Chișinăului și, având împărtășania în buzunar, imediat m-am împărtășit. Apoi am leșinat și m-am trezit la spital.

Cum puteați săvârși Sfânta Liturghie pe câmp, fiind stare de război?

Pr. D. Numai când eram în rezervă, în spatele frontului, pe cât se putea în pădure sau la un loc cât mai ferit de aviația inamică, căci altfel era prăpăd.

Dar pe cei uciși pe front îi puteați îngropa creștinește?

Pr. D. Da. În gropi comune, dacă erau mai mulți, punându-le o cruce la cap. În spatele frontului se afla o companie sanitară cu doctori și sanitari, care culegeau răniții și morții. Răniții erau duși la spitalul de campanie ori în țară, iar morții erau înmormântați, fie pe câmp la răscruce de drumuri, fie în cimitirele satelor din apropiere, cu slujbele de rigoare. Uneori chiar cu fast militar, chiar cu discursuri pentru cei ce asistau la înmormântare.

Cum pregăteați ostașii creștinește, înainte de a merge pe front?

Pr. D. În spatele frontului în fiecare Duminică se făcea slujbă, Sfânta Liturghie ori Sfânta Agheasmă, cu predicăși cu împărțire de anaforă și agheasmă și cu broșuri religioase date nouă de Episcopia Militară. Mai aproape de front făceam numai agheasmă și aceasta foarte prescurtată.

Ce amintiri deosebite v-au rămas din marea închisoare militară de la Mănăstirea Oranki? Ce mo¬mente unice v-au rămas în memorie?

Pr. D. Nu era închisoare militară, ci lagăr internațional de prizonieri, în acest lagăr situat în pădurile de pe Volga, nu departe de orașul Gorki, azi Nijni Novgorod, erau adunați în trei lagăre 10-15000 de ofițeri din toate națiile Europei, ba și din Japonia. Eram organizați în formații militare pentru muncăși încartiruiți în clădiri și bordeie, în Oranki a fost o mănăstire de călugări, toți de viță nobilă, toți intelectuali, cu bibliotecă, tipografie și viață de obște. Tipăreau numai cărți de mare preț în serviciul Bisericii.

Sovieticii au desființat mănăstirea. Pe călugării și preoții adunați de la mai multe mănăstiri și schituri, în număr de 11000, în fruntea cărora era un episcop, i-au împușcat mortal prin anii 1919-1920, și i-au aruncat unii peste alții într-o văgăunădin curtea mănăstirii, acoperindu-i cu pământ.

Când am venit noi, românii, la Oranki, făcând niște săpături necesare lagărului, am dat peste niște cadavre descărnate – ca-n Profetul Ezechiel. Un lung șanț plin de moaște. Toți erau împușcați în cap, pentru că, la sfatul episcopului, n-au vrut să colaboreze cu ateii, în mijlocul lor stătea pe un scaun, neputrezit, un arhiereu ce purta la piept engolpion și icoana Maicii Domnului. Cu aprobarea conducerii lagărului i-am acoperit din nou cu pământ, stropindu-i cu agheasmă sfințită de mine.

Apoi, cu aprobarea comandantului lagărului de la Oranki, am scos moaștele întregi ale sfântului episcop dintre miile de călugări martiri, le-am așezat într-un sicriu făcut de noi românii și l-am îngropat lâng-o fântână din incinta acelei mănăstiri, un izbuc; adică o fântână unde izbucnește apa în sus, după cum este de curată viața aceluia ce vine să scoată apă, unde sunt și astăzi. Am văzut atunci o mare minune, că trupul sfântului, s-a întins cu ușurință, ca și cum abia ar fi murit!

Pot fi considerați sfinți acei călugări martirizați pentru Hristos? Dar ceilalți creștini uciși în diferite feluri de atei, în timpul comunismului, pot fi socotiți sfinți și martiri?

Pr. D. Da! Toți, în masă! Cum sunt Sfinții martiri, preoți și călugări, de la Oranki. Căci ei au preferat moartea, decât să cadă de la credință. Și la noi, prin păduri și prin munți au fost împușcați preoți, iar numele lor au fost amintite prin diferite articole din ziare. Și aceștia pot fi socotiți martiri naționali și martiri creștini.

De curând doi cercetători moscoviți, îndrumați de mine, au făcut scurte cercetări și au constatat adevărul spus de mine. Dar autoritățile actuale nu le-au permis mai mult, că mănăstirea Oranki este acum închisoare de femei.

Un călugăr de la această mănăstire, numit Teodot, devenit morar la o moară de apă în pădurile acelea, mi-a dat toate aceste informații. Cercetătorii moscoviți mi-au spus că au stat și ei de vorbă cu acest călugăr și au confirmat spusele mele.

În lagăr la început slujeam numai Sfânta Agheasmă, cu plantoane puse la uși, că nu era voie să ne rugăm public. În rest fiecare se ruga la culcare și la sculare, cum știa de la mama de acasă, dar toți se rugau. Moartea era în bordei: păduchi, ploșnițe, tifos, iar dincolo de ușă era un ger cumplit și munci neomenești.

Aceeași atmosferă a fost și în lagărele din Siberia-Karaganda, Arhanghelsk, de la Marea Albă, Borcuta și alte lagăre de pe tot cuprinsul rusesc. După ce s-a terminat războiul, încet, rușii de la comandă au devenit concesivi. Ne-au lăsat să slujim după voia noastră în bordeie. Mai târziu, vara, ieșeam pe un platou din curtea mănăstirii, unde făceam rugăciuni publice și, în sărbători, Sfânta Liturghie.

Am reușit să ne adunăm până la 23 de preoți ortodocși români la Oranki, slujind toți un fel de liturghie fără epicleză, la început fără vase de slujbă ori procovețe. Ne confecționaserăm toți epitrahile din foi de cort nemțești, cu desene de păduri sau de copaci. Chiar la început am avut un epitrahil scăpat din război și adus în lagăr de preotul căpitan Constantin Popescu. De la Pitești.

La serviciile religioase făcute de noi, preoții ortodocși, asistau și celelalte naționalități în frunte cu preoții lor. Aceștia erau încântați de psalmodierea ortodoxăși de corul bărbătesc – circa 100 de coriști – sub bagheta profesorului de muzică Sima din București, de la biserica Sfântul Anton.

Cum va rugați Duminica la Oranki, împreună cu ceilalți români?

Pr. D. Așa cum am spus mai sus. Ne adunam toți pe acel platou la Oranki, săvârșeam împreună Sfânta Liturghie, ne împărtășeam cu toții, rosteam o predică vie, de îmbărbătare, dădeam slavă lui Dumnezeu pentru toate și ne retrăgeam la masă și în dormitoare.

Prizonierii de alte confesiuni apreciau cultul ortodox?

Pr. D. Foarte mult. Luau parte în masă, împreună cu preoții lor catolici sau protestanți la Liturghia noastră. Erau vizibil încântați că slujba noastră era în totalitate cântată și nu recitată, ca la catolici sau protestanți, și totdeauna cu predică.

Am înțeles că tipăriți câteva cărți cu amintirile din lagăre. Este adevărat că omul se roagă mai puternic în suferință?

Pr. D. Da. În condițiile de acolo, omul nu a avut alt sprijin decât pe Dumnezeu; iar contactul cu El, Căruia-I ceri sprijin, se face prin “Doamne, ajută-mi!”.

Și Dumnezeu ne auzea. Altfel n-am trăi și astăzi!

Ați cunoscut români în lagăre care se rugau foarte mult?

Pr. D. Toți. Se rugau excepțional de mult seara sau noaptea. chiar și în paturile lor.

Ce amintiri mai frumoase v-au rămas de la poporul rus și cum ați caracteriza acest mare popor creștin ortodox, chinuit mereu de extreme?

Pr. D. Rușii, în marea lor majoritate – cu toate persecuțiile la care au fost supuși arhiereii, preoții și călugării rămași fără biserici și fără preoți -, au rămas credincioși Bisericii pravoslavnice, iar femeile au dus mai departe tradiția acestei mari Biserici. Acum Ortodoxia renaște în Rusia, în Ucraina, în Belorusia, în Siberia și Caucaz. Apar preoți, se redeschid biserici și se construiesc altele.

Apar episcopi eparhioți și mănăstiri de călugări și călugărițe. Dar lucrătorii în via lui Dumnezeu încă sunt puțini, pentru milioanele de creștini din Rusia și pentru imensele spații pravoslavnice. Dar vor trece încă ani buni până ce această Biserică, care a dat atâția martiri din ierarhia bisericească, va renaște total și vom spune răspicat: “Biserica Pravoslavnică a renăscut total, ca și pasărea Phoenix din propria cenușă”.

Biserica Rusă este o Biserică în totalitate martiră, de la Patriarh până la ultimul dascăl. Noi am regretat totdeauna că în pușcăriile românești sau în lagăre n-am avut nici un ierarh român ortodox.

Toate păcatele se vor ierta oamenilor – dacă oamenii se pocăiesc din inimă-, dar hula împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta, nici în veacul de acum, nici în cel viitor.

Credeți că persecuția ateistă, care a chinuit țările ortodoxe atâția ani, a fost o pedeapsă de la Dumnezeu pentru păcatele noastre sau o încercare de sus pentru a ne întări și a face milioane de sfinți noi?

Pr. D. Eu cred că a fost o încercare de la Dumnezeu. Dacă mă gândesc la țăranul român cinstit și bun creștin, nu concep ca Dumnezeu să-i fi pedepsit de dragul pedepsei. La noi, mănăstirile și femeile credincioase au salvat credința ortodoxă! Tot meritul este al lor.

Ce minuni deosebite ați văzut și ați trăit în cei peste 20 de ani de închisoare?

Pr. D. Oamenii credincioși, sătui de foame, de păduchi și tifos și condamnați la moarte au supraviețuit ieșind la timp din pușcărie cu fruntea sus, străluminați de Dumnezeu. Au fost din toate păturile sociale cu preoții și călugării umili în frunte. Cel mai bun între noi a strălucit însă un țăran, Tudor Popescu, de pe lângă Podu Iloaei.

În ce măsură pușcăria poate fi considerată un canon de pocăință pentru păcatele fiecăruia și ale Neamului nostru?

Pr. D. Sunt două probleme aici. Pentru păcatele mele și ale altora s-a dovedit a fi mântuitoare. Pentru păcatele Neamului, jertfa noastră a fost insuficientă, căci n-a rodit deplin. Poporul nostru încă orbecăie în întuneric și încă nu sesizează lumina, care pleacă către noi de la Ierusalim. De altfel toată creștinătatea a uitat că Mântuitorul nostru acolo a viețuit, acolo a învățat oamenii, acolo ne-a mântuit prin jertfa de pe Golgota, acolo a înviat a treia zi și S-a înălțat la cer de pe Muntele Eleonului.

Nu la Roma, nici la Londra, nici la New York. Centrul întregului creștinism este la Ierusalim și nu în altă parte! Acest lucru trebuie afirmat și în viitor. Acolo trebuie să se întâlnească toate formele de creștinism și să-și dea mâna frățească, anume la Mormântul lui Iisus și nu în altă parte.

…

Am vorbit mai sus că, cea mai mare nădejde a noastră stă în puritatea sufletească a credincioșilor și în mănăstiri.

Însuși prin faptul că părinții monahi au renunțat la viață, la poftele ei, iradiind în alt sistem de viață, ei sunt exemple vii în care omul se poate realiza. Este un drum greu care te duce la Rai. însă, dacă noi, oamenii Bisericii, am recomanda tuturor monahismul mântuitor și dacă oamenii ne-ar asculta, s-ar pustii pământul și am putea face – matematic vorbind -, calculul sfârșitului vieții pe pământ.

Mântuitorul a spus doar: Cine vrea, să vină după Mine. Nu poți să fii monah fără triplu jurământ; nu poți să fii preot fără har și fără călcătură de preot, adică fără trăire în Hristos. Este necesar să ne întoarcem cu traiul la exemplul monahilor din pustia Tebaidei, de la Sfanta Ecaterina de pe Muntele Sinai, de la Sfântul Munte și de la Sihăstria veche și înțeleaptă.

Ce amintiri sfinte aveți de la Mănăstirea Sihăstria?

Pr. D. Două amintiri sfinte.

Am văzut acolo, într-o vară, prin anul 1966-67, după slujba de noapte, după ce s-au stins lumânările, căa rămas în pridvor numai călugărul de rând, care citea în gând Psaltirea. Alți doi călugări foarte bătrâni, au rămas în biserică, adânciți în rugăciune până au ieșit toți creștinii de la Utrenie și se închinau cu mâinile până la pământ. Ardea o candelă în Altar iar alta la strana Maicii Domnului. Ei au îngenunchiat și s-au lungit cu fața la pământ, cap lângă cap și picioare lângăpicioare, rugându-se ușor, șoptit.

Eu eram în ultima strană, în semiîntuneric, neobservat de ei sau neglijat, cu capul în mâini, spunându-i Bunului Dumnezeu ce mă doare. Printre degete am văzut o lumină care izvora din capul celor doi călugări bătrâni, ce se găseau lungiți pe pământ unul lângă altul aproape de mine. Știau ei sau nu știau?

Deasupra capetelor lor, la o înălțime de 10 cm pâlpâia o lumină verzuie care juca. Se stingea și iar se aprindea, într-o tăcere totală mă uitam la ei și nu-mi venea să cred. M-am închinat ușor ca în fața unei minuni. Apoi cei doi călugări s-au ridicat în! același timp, s-au închinat, au trecut pe lângă mine, parcă mă mustrau, și s-au dus la chiliile lor; stăteau lângă trapeză.

A doua amintire sfântă. Era cu o zi înainte de Sfântul Dumitru. Venisem la Mănăstirea Sihăstria de cu seară. Dimineață, înainte de a pleca acasă, așteptând cursa de șase care duce la Târgu Neamț, am intrat în biserică și m-am închinat ușurel. Apoi m-am retras în ultimul rând de străni și mă gândeam. Afară era semiîntuneric și ploua urât ca la munte, toamna târziu.

-În Altar, Părintele Cleopa -fiind de rând -, pregătea Sfânta Proscomidie. În fața lui ardea o candelă și pe masa proscomidiei era cartea și sfeșnicul cu o singură lumânare, în biserică, la Maica Domnului, o candelă aprinsă cu lumina roșiatică.

Eu, cum am spus, fiind în ultima strană, în semiîntuneric cu capul în mâini, mă rugam liniștit. La un moment dat am auzit că a intrat cineva în biserică.

M-am uitat fără interes. Intrase o femeie. Slujba încă nu începuse; Părintele Cleopa își vedea liniștit de proscomidie.

Femeia care intrase, mergea încet-încet, având un suman și broboadă neagră și opinci în picioare. A îngenunchiat și a sărutat liniștită icoanele, stând mai mult la strana Maicii Domnului, căreia i-a sărutat mâna. Apoi a venit în mijlocul bisericii și se ruga: “Doamne, ajută-mă!”, “Doamne nu mă lăsa!”. Mai tăcea, mai repeta această rugăciune de talia Sfântului Petru. Când tăcea cred că se ruga profund, că la un moment dat a apărut deasupra capului ei, la o distanță tot de 10 cm, o coroană ca arama la culoare care juca în jurul capului. Eu m-am temut, tot așa cum mă temusem când văzusem lumina în jurul capului celor doi călugări pe care o văzusem de trei ori.

La un moment dat părintele Cleopa, întorcându-se cu fața spre biserică, a văzut lumina. Nu-i venea săcreadă. S-a închinat adânc, dând din cap la vederea luminii sub formă de coroană și a început să plângă… În acest timp femeia s-a ridicat, s-a înclinat și, ușor, fără să supere sfinții, a ieșit afară din biserică. Am mers în același autobuz. Era femeie în vârstă, și ofta mereu. Cine știe ce necazuri avea. Mai târziu, părintele Ioanichie a scris într-o carte această întâmplare povestită de Părintele Cleopa și văzută de mine, la care a exclamat: “Ai văzut, Părinte Ioanichie, că sunt mireni care se roagă mai adânc și mai frumos decât călugării?”.

Eu cred acum că femeia de pe valea Bistriței era egală în credință cu călugării bătrâni ca vremea. Toți trei urcau același munte, dar miruiți de Duhul Sfânt.

Fragment selectat din volumul “Bucuriile suferinței. Viata unui preot martir – Dimitrie Bejan”, apărut la Editura Mănăstirea Sihăstria.

sursa: doxologia.ro

„Mulţi români au devenit ortodocşi practicanţi în Occident“ – interviu cu IPS Serafim Joanta

Migraţia românilor în ţările europene în căutarea unui trai mai bun a determinat cu timpul şi organizarea unei vieţi bisericeşti pentru fraţii plecaţi dincolo de graniţe. Construirea lăcaşurilor de cult sau reamenajarea unor spaţii liturgice, apropierea românilor prin bisericile din comunităţi, catehezele copiilor sunt doar câteva dintre marile provocări ale traiului în afara graniţelor ţării. Despre specificul pastoraţiei în diasporă şi despre problemele românilor din comunităţile din Germania şi din alte părţi ale Europei,  Ştefan MĂRCULEŢ a stat de vorbă cu Înalt Preasfinţitul Mitropolit Serafim al Mitropoliei Ortodoxe Române a Germaniei şi a Europei Centrale şi de Nord.

Cum se simt românii ortodocşi printre alte confesiuni creştine?

În Germania nu există discriminare între culte. Este o atmosferă foarte destinsă. Aş spune, chiar, că e o libertate reală. Românii se simt acolo foarte bine. Depinde, însă, de regiunea în care trăiesc. Protestanţii din Germania nu sunt foarte ataşaţi de Biserică. Pe de altă parte, catolicii sunt mult mai tradiţionalişti. Dacă avem credincioşi stabiliţi în Bavaria sau în alte landuri care sunt preponderent catolice, unde tradiţia creştină este mult mai vie decât în celelalte părţi ale Germaniei, atunci şi românii sunt influenţaţi pozitiv de atmosfera generală în care trăiesc. Dacă trăiesc în nord, unde preponderent sunt protestanţi şi care nu sunt prea apropiaţi de bisericile lor, atunci şi românii de aici sunt influenţaţi de spiritul locului.

Care sunt provocările pastoraţiei în diaspora?

Suntem împrăştiaţi pe întreg teritoriul Germaniei şi nu avem lăcaşuri de cult proprii. Trebuie să împrumutăm întotdeauna de la catolici sau protestanţi. De multe ori ni se pun la dispoziţie anumite spaţii liturgice fără să plătim. Uneori plătim şi chirie. Este o stare de provizorat şi facem eforturi de 16 ani pentru a depăşi această situaţie în cât mai multe locuri prin construirea de biserici sau cumpărarea unor lăcaşuri de cult. În Mitropolia Germaniei şi a Europei Centrale şi de Nord s-au cumpărat aproximativ 10 biserici. Misiunea noastră acolo se desfăşoară permanent. Avem 53 de parohii în Arhiepiscopia Germaniei şi 75 de parohii în toată Mitropolia. În Germania sunt aproximativ 500.000 de români, toţi cu problemele lor.

Cât de ataşaţi faţă de Biserică sunt românii din Germania?

Fiecare credincios se manifestă după credinţa pe care o are. Dacă a fost ataşat de Biserică în România, îşi continuă ataşamentul şi acolo. Unii descoperă Biserica acolo. Condiţiile în care trăiesc în Germania sunt altele decât în România, cel puţin psihologic. Financiar o duc mai bine, însă intervine problema comunicării cu ceilalţi, a relaţiilor interumane. Românii sunt mai afectivi, mai sentimentali, au mai multă nevoie decât germanii de contacte, de relaţii cu cei din jur. Pentru noi, românii, este foarte importantă comunicarea. Această comunicare şi aceste contacte cu oamenii le găsesc la biserică, în comunitatea din care fac parte. Biserica îi ajută şi din punct de vedere spiritual, dar îşi ajută să-şi menţină identitatea de român, îi ajută să nu uite limba. În diaspora, Biserica trebuie să îmbine asistenţa religioasă cu această misiune. Ca şi în România, credincioşii vin la biserică împinşi de dorinţa lor de a se găsi întreolaltă şi de a se ruga lui Dumnezeu pentru nevoile zilnice. Şi acolo sunt tot felul de probleme ca şi la noi. Omul se duce la Biserică în primul rând pentru că are nevoie de Dumnezeu şi trăieşte sentimental că, dacă mergi la biserică, dacă te rogi, Dumnezeu te ajută. Biserica, slujbele religioase înseamnă un mare suport spiritual în viaţa credinciosului. Cu atât mai mult atunci când eşti izolat de ai tăi, de familia ta şi de cei dragi. Foarte mulţi dintre români nu erau ortodocşi practicanţi în România. Mulţi români ortodocşi au devenit practicanţi în Occident şi din această nevoie, de a avea un suport spiritual şi moral venit din partea Bisericii şi de la confraţi.

Ce relaţii există între Biserică şi statul german?

Faptul că Mitropolia noastră a fost recunoscută ca şi corporaţie de drept public, ceea ce înseamnă la noi cult public recunoscut de Stat, spune totul. Până mai deunăzi eram asociaţie religioasă, or, asociaţii sunt cu miile în Germania. Am primit cel mai înalt statut de recunoaştere din partea autorităţilor bavareze. Landul Bavaria este cel mai mare din Germania, cu 12 milioane de locuitori, de zece ori mai puternic din punct de vedere economic decât toată România. Am avut înţelegere din partea autorităţilor bavareze. Nu ne-ar fi dat niciodată titlul de cult public dacă n-am fi fost deschişi, dacă n-am fi avut relaţii cu ei, dacă n-am fi răspuns invitaţiilor din partea catolicilor, evanghelicilor sau a altor protestanţi de a participa la diferite manifestări. Asta a contat cel mai mult. Pentru germani este foarte important să fii deschis dialogului. Nu te obligă să faci nimic. Te invită să vorbeşti despre propria identitate şi asta facem de fiecare dată când suntem invitaţi la o conferinţă. Le-a plăcut foarte mult deschiderea noastră, încât avem foarte multe invitaţii. După aceşti ani în care le-am arătat deschiderea şi respectul nostru, am primit şi răsplata meritată. Acest lucru este foarte important, pentru că noi suntem o minoritate în rândul ortodocşilor din Germania. Comunităţile greceşti, sârbeşti sau ruseşti sunt mult mai mari decât cea românească.

sursa: ziarullumina.ro

Migraţia românilor în ţările europene în căutarea unui trai mai bun a determinat cu timpul şi organizarea unei vieţi bisericeşti pentru fraţii plecaţi dincolo de graniţe. Construirea lăcaşurilor de cult sau reamenajarea unor spaţii liturgice, apropierea românilor prin bisericile din comunităţi, catehezele copiilor sunt doar câteva dintre marile provocări ale traiului în afara graniţelor ţării. Despre specificul pastoraţiei în diasporă şi despre problemele românilor din comunităţile din Germania şi din alte părţi ale Europei, am stat de vorbă cu Înalt Preasfinţitul Mitropolit Serafim al Mitropoliei Ortodoxe Române a Germaniei şi a Europei Centrale şi de Nord.

“Multi romani s-au apropiat de Dumnezeu in aceste vremuri grele” – interviu cu Parintele Melchisedec Velnic

un interviu de Claudiu Târziu

Parintele Melchisedec Velnic, staretul Putnei si exarhul manastirilor din Arhiepiscopia Sucevei, reuseste sa imbine in personalitatea sa calitati aparent contrare: notorietatea cu discretia, autoritatea cu blandetea, pragmatismul administrativ cu delicatetea duhovniceasca. Asa incat e greu sa-l cunosti dintr-o privire, dar odata ce l-ai cunoscut, e o bucurie. Cred ca cel mai bine s-a definit singur, explicand intelesul cuvantului “staret”, drept “povatuitor pe calea mantuirii”. Si cine, daca nu un astfel de parinte, ar fi fost mai potrivit sa ne raspunda acum, in postul mare al Pastelui, la intrebarile nascute din framantarile grele ale vremurilor in care traim.

Asadar, am luat calea Putnei, strabatand tara de la un capat la altul, in miezul unui februarie cu ninsori nesfarsite, care ingropasera Bucovina sub zapezi. Dar Putna se scalda in soare! Pesemne, rugaciunile pelerinilor au aprins vazduhul. Fiind in prima saptamana a Postului Pastelui, multi credinciosi venisera la manastire sa se spovedeasca. Biserica si staretia erau intesate de oameni cu chipuri reculese, asteptand duhovnicul. Parintele Melchisedec ne-a intampinat cu zambet sincer si ocrotitor, daruindu-ne un ceas de zabava.

- Preacuvioase parinte staret, cum se simte zbuciumul lumii romanesti, pe vremuri de criza, la Putna? Ajunge nelinistea lumii pana aici?

- Ca intotdeauna, in Biserica, unde Il avem pe Hristos, sufletul romanului poate fi simtit cel mai bine, cu bucuriile si cu necazurile lui. Sunt multi romani care s-au apropiat mult de Dumnezeu in aceste vremuri grele, dupa cum sunt si multi care s-au instrainat de El, unii intr-atat, incat si-au pus capat vietii. Lipsa de credinta i-a dus aici. N-au crezut in viata de dincolo, pentru care ne pregatim aici, nu au avut incredere ca Dumnezeu ii poate ajuta, prin pocainta si rugaciune. S-au gandit ca lumea aceasta este totul si, nevazand alta scapare, si-au luat zilele. Unui credincios, necazul ii da putere sa se smereasca si sa se plece sub scutul puternic al lui Dumnezeu, si atunci este salvat. Cine se increde numai in fortele sale proprii se pierde. Mantuitorul Iisus Hristos ne-a spus: “Fara Mine nu puteti face nimic”, “Eu sunt Calea, Adevarul si Viata”.

- Ce pot face preotii, pentru a-i ajuta si pe cei mai slabi in credinta, atunci cand sunt in momente de cumpana?

- Mai intai de toate, clerul trebuie sa-i redea romanului nadejdea ca nu este singur, ca exista Cineva care ii poarta de grija. Ca daca omul are credinta si-L are pe Dumnezeu inlauntrul lui, are absolut de toate. Saracia materiala nu trebuie sa determine si o saracie sufleteasca. Credinta face minuni. Avem nenumarate exemple in istorie cand, pentru credinta lor, romanii au fost ocrotiti de Dumnezeu, iar planurile vrajmasilor n-au reusit. Spunea un profesor: “In istorie se aud bubuind pasii lui Dumnezeu”. Iar un cronicar, vorbind despre domnul Moldovei, Sfantul Voievod Stefan cel Mare, scria: “A fost gandul lui Dumnezeu cu el”; aceasta pentru ca si gandul lui a fost la Dumnezeu. Cred ca daca tot poporul ar spune intr-un cuget: “Doamne, ai mila de noi!”, Dumnezeu ne-ar randui conducatori vrednici, care ar schimba fata tarii, chiar si fata lumii. Insa noua ne este greu sa ne smerim si sa ne pocaim. In mandrie, in inchipuire si indreptatire de sine, este foarte greu sa te smeresti si sa ceri ajutor de Sus. De aceea, este mare nevoie de lucratori in via Lui, adica de un cler care sa arate poporului ca slujeste unui Dumnezeu Viu, care poarta de grija turmei Sale. Caci Dumnezeu nu-si paraseste niciodata turma Sa, dar nici nu o ajuta impotriva vointei ei. Iar noi refuzam ajutorul, binecuvantarea, bunatatea si milostivirea Lui, prin modul in care traim.

- Dintre toate provinciile istorice romanesti, Moldova pare cea mai aprinsa de credinta. Aici sunt cele mai multe manastiri, bisericile se umplu in fiecare duminica, de aici pleaca cei mai multi credinciosi in pelerinaje in toata tara. De unde vine aceasta dragoste de Dumnezeu a moldovenilor?

- E adevarat ca multi spun ca in Moldova e mai multa credinta. Cred ca e in firea moldoveanului sa fie mai apropiat de Dumnezeu, pentru ca se smereste, iar intaia fapta a credintei este smerenia. “Daca este sa vorbim despre dumnezeire”, spune Sfantul Isaac Sirul, “trebuie sa vorbim despre smerenie”. Iar model sa ne fie smerenia Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Virtutea smereniei parca este mai bine asezata in sufletul moldoveanului. Cu siguranta, si manastirile au avut o influenta in aceasta privinta. Dar nu numai moldovenii au in sange credinta, ci si toti romanii. La noi credinta e primita din mosi-stramosi, este o lucrare launtrica de sute de ani. Daca in Muntenia si Transilvania se vede mai putin, este si pentru ca acele provincii au fost incercate mai mult in istorie. Ardealul a avut Golgota lui de urcat si nu s-a facut de ras, ci a dat multi sfinti Bisericii Ortodoxe. Cati n-au vrut sa il abata de la credinta cea dreapta, sa i-l scoata pe Dumnezeu din suflet si n-au reusit? Daca are cicatrice, nu e de mirare, sunt vitregiile istoriei. Nadajduim, cu darul lui Dumnezeu, ca samanta cea buna se va raspandi, credinta se va inmulti si vom fi mai uniti in Duh si in iubirea de Adevar.

- In ultima vreme, credinciosii bat drumul manastirilor ortodoxe cu mare ravna. De ce au oamenii o mai mare evlavie pentru manastiri si le cauta in numar asa de mare?

- Asa cum noi, monahii, tindem spre ceva mai mult decat ne ofera manastirea, adica spre o viata linistita si plina de bucurie duhovniceasca, asa si crestinii cauta ceva mai mult decat le ofera viata de parohie. Nu trebuie blamati pentru aceasta, nici banuiti ca dispretuiesc bisericile lor, nici considerati fanatici. Trebuie sa-i incurajam in drumul spre Dumnezeu. Cautarea lor inseamna ca in interiorul lor se da o lupta, in care merita sa fie sprijiniti.

- Pe de alta parte, observam ca prea multi tineri care se afla in cautare de orizonturi spirituale, de ceva care sa le umple golul din suflet, in loc sa aleaga Biserica si credinta, experimenteaza tot felul de practici orientale si exotice. Ce ii tine departe de Biserica?

- Parintii, preotii si profesorii de religie poarta responsabilitatea pentru ca n-au stiut sa-L prezinte pe Dumnezeu asa cum este El: bun, milostiv, prezent langa tine oricand. Noua, clericilor (si prima data mie) ni se poate reprosa ca nu am reusit pe deplin sa traim Sfanta Liturghie si sa dam crestinilor puterea care vine din comuniunea cu Hristos si cu tainele Bisericii. N-am stiut sa-L traim pe Hristos mai intens, caci, daca am fi facut-o, atunci toti oamenii ar fi simtit lucrul acesta. Daca l-as avea pe Hristos, multi s-ar odihni pe langa mine, dupa cum spune Sfantul Serafim de Sarov: “Aduna-ti pacea si linistea in sufletul tau si multi se vor salaslui pe langa tine”. Ca sa transmiti bunatate, blandete, smerenie, putere de jertfa, pocainta, bucurie, trebuie sa le ai. Daca nu le traiesti, nu le poti da altuia, caci nu ai de unde.

- Suntem in postul Pastelui, si Biserica ne cheama la infranare si rugaciune. Exista insa multi oameni care cred in existenta lui Dumnezeu, dar nu merg la biserica decat intamplator, nu se spovedesc, nu se impartasesc, nu tin post, dar duc o viata curata, fac fapte bune si gandesc frumos. Acestia spun ca au o relatie directa cu Dumnezeu, ca n-au nevoie de un intermediar, de un preot. Pot nadajdui ei la mantuire?

- Sfantul Ciprian al Cartaginei spune: “Cine nu are Biserica drept mama, nu-L are nici pe Dumnezeu drept Tata” si “in afara Bisericii nu exista mantuire”. Poarta mantuirii, a indumnezeirii, a induhovnicirii, a apropierii de Dumnezeu este deschisa pentru fiecare. Nimanui nu-i este refuzata mantuirea. Hristos ne asteapta: “Veniti la mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi”. Dar ca sa ajungi la Hristos, trebuie sa te simti “ostenit si impovarat”, adica sa te cunosti pe tine insuti: sa-ti cunosti pacatele si povara pe care ele o pun asupra sufletului. Iar asta nu se poate face decat prin spovedanie. Sfintii Parinti spun ca cel care-si cunoaste pacatele sale este mai mare decat cel care invie mortii. Postul este dat ca sa te smeresti, caci fara smerenie si pocainta, n-ai face decat o dieta alimentara. Daca ai unit postul de bucate cu infranarea limbii si a ochilor, daca ti-ai taiat pofta trupului, pofta ochilor si trufia vietii – slava desarta, lipsa smereniei -, esti pe calea cea buna. Mantuitorul spune ca daca vom da un pahar cu apa, vom primi plata. Trebuie sa ai incredere ca Hristos nu-ti ramane dator. Hristos iti da si nu-I pare rau; iti da si nu ia inapoi. Dar pentru a avea incredere in El, trebuie sa crezi ca este viu, ca este langa tine, ca te asculta, ca nu este o notiune abstracta sau o putere indepartata. Atunci ai o nadejde de nezdruncinat. Si te poti nevoi, pentru ca, spune Sfantul Apostol Pavel, “nadejdea nu rusineaza”.

Cei ce se silesc pun mana pe imparatia Lui. Trebuie sa faci ceva pentru mantuirea ta. Dar sa faci cu dragoste de Dumnezeu si din dragoste pentru poruncile lui. A tine un post sau a sluji pe cineva sa nu fie ca o povara, ci sa izvorasca din dragoste. Si aici vreau sa precizez ceva. Crestinii se impart in trei categorii: fii, argati si robi. Cei din starea de fiu le fac pe toate din dragoste fata de parinte si dragostea inlatura frica. Cei din starea de argati implinesc pentru plata: “Tin postul, ca am sa primesc si eu ceva”. Nu, nu facem negot cu Dumnezeu! Iar robii tin poruncile din teama de pedeapsa, de pedeapsa vesnica: “Daca nu postesc, ma duc in iad”.

Trebuie sa tindem si sa ne pastram in starea de fii ai lui Dumnezeu. Iar daca cineva crede ca nu mai este in starea de fiu, sa nu deznadajduiasca. Oricat de mari pacate a savarsit, sa nu-si piarda speranta. Pentru ca diavolul, cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur, “nu se bucura atat de mult cand pacatuim fata de Dumnezeu, cat se bucura cand deznadajduim”. Hristos ne primeste la El oricand, numai sa vrem.

Cel mai frumos capitol din Evanghelia Sf. Luca este cel despre intoarcerea fiului risipitor. Nu l-a intrebat tatal pe ce si-a irosit tineretea, bogatia si toate cele ale lui, ci s-a bucurat ca s-a intors. Bucuria fiului era ca “pierdut era si s-a aflat”, bucurie omeneasca. Bucuria tatalui era dumnezeiasca: “mort a fost si a inviat”. Fara nici o intrebare si nici un repros, i-a dat haina si inelul si bunastarea cea dintai, bucuros ca fiul s-a intors. Cum frumos spunea cineva: “Hristos sta cu mana streasina la ochi, privind in zare si asteptand sa ne intoarcem la El”. Sa nu dam inapoi, ci sa venim in bratele Lui si va purta grija de toate! Ne cheama: “Fiule, da-Mi inima ta”! Sa nu sovaim, sa pasim cu incredere. Este viu! Este prezent! Este cu noi!

sursa: www.formula-as.ro

Parintele Melchisedec Velnic, staretul Putnei si exarhul manastirilor din Arhiepiscopia Sucevei, reuseste sa imbine in personalitatea sa calitati aparent contrare: notorietatea cu discretia, autoritatea cu blandetea, pragmatismul administrativ cu delicatetea duhovniceasca. Asa incat e greu sa-l cunosti dintr-o privire, dar odata ce l-ai cunoscut, e o bucurie. Cred ca cel mai bine s-a definit singur, explicand intelesul cuvantului “staret”, drept “povatuitor pe calea mantuirii”. Si cine, daca nu un astfel de parinte, ar fi fost mai potrivit sa ne raspunda acum, in postul mare al Pastelui, la intrebarile nascute din framantarile grele ale vremurilor in care traim.

Asadar, am luat calea Putnei, strabatand tara de la un capat la altul, in miezul unui februarie cu ninsori nesfarsite, care ingropasera Bucovina sub zapezi. Dar Putna se scalda in soare! Pesemne, rugaciunile pelerinilor au aprins vazduhul. Fiind in prima saptamana a Postului Pastelui, multi credinciosi venisera la manastire sa se spovedeasca. Biserica si staretia erau intesate de oameni cu chipuri reculese, asteptand duhovnicul. Parintele Melchisedec ne-a intampinat cu zambet sincer si ocrotitor, daruindu-ne un ceas de zabava.

- Preacuvioase parinte staret, cum se simte zbuciumul lumii romanesti, pe vremuri de criza, la Putna? Ajunge nelinistea lumii pana aici?

- Ca intotdeauna, in Biserica, unde Il avem pe Hristos, sufletul romanului poate fi simtit cel mai bine, cu bucuriile si cu necazurile lui. Sunt multi romani care s-au apropiat mult de Dumnezeu in aceste vremuri grele, dupa cum sunt si multi care s-au instrainat de El, unii intr-atat, incat si-au pus capat vietii. Lipsa de credinta i-a dus aici. N-au crezut in viata de dincolo, pentru care ne pregatim aici, nu au avut incredere ca Dumnezeu ii poate ajuta, prin pocainta si rugaciune. S-au gandit ca lumea aceasta este totul si, nevazand alta scapare, si-au luat zilele. Unui credincios, necazul ii da putere sa se smereasca si sa se plece sub scutul puternic al lui Dumnezeu, si atunci este salvat. Cine se increde numai in fortele sale proprii se pierde. Mantuitorul Iisus Hristos ne-a spus: “Fara Mine nu puteti face nimic”, “Eu sunt Calea, Adevarul si Viata”.

- Ce pot face preotii, pentru a-i ajuta si pe cei mai slabi in credinta, atunci cand sunt in momente de cumpana?

- Mai intai de toate, clerul trebuie sa-i redea romanului nadejdea ca nu este singur, ca exista Cineva care ii poarta de grija. Ca daca omul are credinta si-L are pe Dumnezeu inlauntrul lui, are absolut de toate. Saracia materiala nu trebuie sa determine si o saracie sufleteasca. Credinta face minuni. Avem nenumarate exemple in istorie cand, pentru credinta lor, romanii au fost ocrotiti de Dumnezeu, iar planurile vrajmasilor n-au reusit. Spunea un profesor: “In istorie se aud bubuind pasii lui Dumnezeu”. Iar un cronicar, vorbind despre domnul Moldovei, Sfantul Voievod Stefan cel Mare, scria: “A fost gandul lui Dumnezeu cu el”; aceasta pentru ca si gandul lui a fost la Dumnezeu. Cred ca daca tot poporul ar spune intr-un cuget: “Doamne, ai mila de noi!”, Dumnezeu ne-ar randui conducatori vrednici, care ar schimba fata tarii, chiar si fata lumii. Insa noua ne este greu sa ne smerim si sa ne pocaim. In mandrie, in inchipuire si indreptatire de sine, este foarte greu sa te smeresti si sa ceri ajutor de Sus. De aceea, este mare nevoie de lucratori in via Lui, adica de un cler care sa arate poporului ca slujeste unui Dumnezeu Viu, care poarta de grija turmei Sale. Caci Dumnezeu nu-si paraseste niciodata turma Sa, dar nici nu o ajuta impotriva vointei ei. Iar noi refuzam ajutorul, binecuvantarea, bunatatea si milostivirea Lui, prin modul in care traim.

- Dintre toate provinciile istorice romanesti, Moldova pare cea mai aprinsa de credinta. Aici sunt cele mai multe manastiri, bisericile se umplu in fiecare duminica, de aici pleaca cei mai multi credinciosi in pelerinaje in toata tara. De unde vine aceasta dragoste de Dumnezeu a moldovenilor?

- E adevarat ca multi spun ca in Moldova e mai multa credinta. Cred ca e in firea moldoveanului sa fie mai apropiat de Dumnezeu, pentru ca se smereste, iar intaia fapta a credintei este smerenia. “Daca este sa vorbim despre dumnezeire”, spune Sfantul Isaac Sirul, “trebuie sa vorbim despre smerenie”. Iar model sa ne fie smerenia Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Virtutea smereniei parca este mai bine asezata in sufletul moldoveanului. Cu siguranta, si manastirile au avut o influenta in aceasta privinta. Dar nu numai moldovenii au in sange credinta, ci si toti romanii. La noi credinta e primita din mosi-stramosi, este o lucrare launtrica de sute de ani. Daca in Muntenia si Transilvania se vede mai putin, este si pentru ca acele provincii au fost incercate mai mult in istorie. Ardealul a avut Golgota lui de urcat si nu s-a facut de ras, ci a dat multi sfinti Bisericii Ortodoxe. Cati n-au vrut sa il abata de la credinta cea dreapta, sa i-l scoata pe Dumnezeu din suflet si n-au reusit? Daca are cicatrice, nu e de mirare, sunt vitregiile istoriei. Nadajduim, cu darul lui Dumnezeu, ca samanta cea buna se va raspandi, credinta se va inmulti si vom fi mai uniti in Duh si in iubirea de Adevar.

- In ultima vreme, credinciosii bat drumul manastirilor ortodoxe cu mare ravna. De ce au oamenii o mai mare evlavie pentru manastiri si le cauta in numar asa de mare?

- Asa cum noi, monahii, tindem spre ceva mai mult decat ne ofera manastirea, adica spre o viata linistita si plina de bucurie duhovniceasca, asa si crestinii cauta ceva mai mult decat le ofera viata de parohie. Nu trebuie blamati pentru aceasta, nici banuiti ca dispretuiesc bisericile lor, nici considerati fanatici. Trebuie sa-i incurajam in drumul spre Dumnezeu. Cautarea lor inseamna ca in interiorul lor se da o lupta, in care merita sa fie sprijiniti.

- Pe de alta parte, observam ca prea multi tineri care se afla in cautare de orizonturi spirituale, de ceva care sa le umple golul din suflet, in loc sa aleaga Biserica si credinta, experimenteaza tot felul de practici orientale si exotice. Ce ii tine departe de Biserica?

- Parintii, preotii si profesorii de religie poarta responsabilitatea pentru ca n-au stiut sa-L prezinte pe Dumnezeu asa cum este El: bun, milostiv, prezent langa tine oricand. Noua, clericilor (si prima data mie) ni se poate reprosa ca nu am reusit pe deplin sa traim Sfanta Liturghie si sa dam crestinilor puterea care vine din comuniunea cu Hristos si cu tainele Bisericii. N-am stiut sa-L traim pe Hristos mai intens, caci, daca am fi facut-o, atunci toti oamenii ar fi simtit lucrul acesta. Daca l-as avea pe Hristos, multi s-ar odihni pe langa mine, dupa cum spune Sfantul Serafim de Sarov: “Aduna-ti pacea si linistea in sufletul tau si multi se vor salaslui pe langa tine”. Ca sa transmiti bunatate, blandete, smerenie, putere de jertfa, pocainta, bucurie, trebuie sa le ai. Daca nu le traiesti, nu le poti da altuia, caci nu ai de unde.

- Suntem in postul Pastelui, si Biserica ne cheama la infranare si rugaciune. Exista insa multi oameni care cred in existenta lui Dumnezeu, dar nu merg la biserica decat intamplator, nu se spovedesc, nu se impartasesc, nu tin post, dar duc o viata curata, fac fapte bune si gandesc frumos. Acestia spun ca au o relatie directa cu Dumnezeu, ca n-au nevoie de un intermediar, de un preot. Pot nadajdui ei la mantuire?

- Sfantul Ciprian al Cartaginei spune: “Cine nu are Biserica drept mama, nu-L are nici pe Dumnezeu drept Tata” si “in afara Bisericii nu exista mantuire”. Poarta mantuirii, a indumnezeirii, a induhovnicirii, a apropierii de Dumnezeu este deschisa pentru fiecare. Nimanui nu-i este refuzata mantuirea. Hristos ne asteapta: “Veniti la mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi”. Dar ca sa ajungi la Hristos, trebuie sa te simti “ostenit si impovarat”, adica sa te cunosti pe tine insuti: sa-ti cunosti pacatele si povara pe care ele o pun asupra sufletului. Iar asta nu se poate face decat prin spovedanie. Sfintii Parinti spun ca cel care-si cunoaste pacatele sale este mai mare decat cel care invie mortii. Postul este dat ca sa te smeresti, caci fara smerenie si pocainta, n-ai face decat o dieta alimentara. Daca ai unit postul de bucate cu infranarea limbii si a ochilor, daca ti-ai taiat pofta trupului, pofta ochilor si trufia vietii – slava desarta, lipsa smereniei -, esti pe calea cea buna. Mantuitorul spune ca daca vom da un pahar cu apa, vom primi plata. Trebuie sa ai incredere ca Hristos nu-ti ramane dator. Hristos iti da si nu-I pare rau; iti da si nu ia inapoi. Dar pentru a avea incredere in El, trebuie sa crezi ca este viu, ca este langa tine, ca te asculta, ca nu este o notiune abstracta sau o putere indepartata. Atunci ai o nadejde de nezdruncinat. Si te poti nevoi, pentru ca, spune Sfantul Apostol Pavel, “nadejdea nu rusineaza”.
Cei ce se silesc pun mana pe imparatia Lui. Trebuie sa faci ceva pentru mantuirea ta. Dar sa faci cu dragoste de Dumnezeu si din dragoste pentru poruncile lui. A tine un post sau a sluji pe cineva sa nu fie ca o povara, ci sa izvorasca din dragoste. Si aici vreau sa precizez ceva. Crestinii se impart in trei categorii: fii, argati si robi. Cei din starea de fiu le fac pe toate din dragoste fata de parinte si dragostea inlatura frica. Cei din starea de argati implinesc pentru plata: “Tin postul, ca am sa primesc si eu ceva”. Nu, nu facem negot cu Dumnezeu! Iar robii tin poruncile din teama de pedeapsa, de pedeapsa vesnica: “Daca nu postesc, ma duc in iad”.

Trebuie sa tindem si sa ne pastram in starea de fii ai lui Dumnezeu. Iar daca cineva crede ca nu mai este in starea de fiu, sa nu deznadajduiasca. Oricat de mari pacate a savarsit, sa nu-si piarda speranta. Pentru ca diavolul, cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur, “nu se bucura atat de mult cand pacatuim fata de Dumnezeu, cat se bucura cand deznadajduim”. Hristos ne primeste la El oricand, numai sa vrem.
Cel mai frumos capitol din Evanghelia Sf. Luca este cel despre intoarcerea fiului risipitor. Nu l-a intrebat tatal pe ce si-a irosit tineretea, bogatia si toate cele ale lui, ci s-a bucurat ca s-a intors. Bucuria fiului era ca “pierdut era si s-a aflat”, bucurie omeneasca. Bucuria tatalui era dumnezeiasca: “mort a fost si a inviat”. Fara nici o intrebare si nici un repros, i-a dat haina si inelul si bunastarea cea dintai, bucuros ca fiul s-a intors. Cum frumos spunea cineva: “Hristos sta cu mana streasina la ochi, privind in zare si asteptand sa ne intoarcem la El”. Sa nu dam inapoi, ci sa venim in bratele Lui si va purta grija de toate! Ne cheama: “Fiule, da-Mi inima ta”! Sa nu sovaim, sa pasim cu incredere. Este viu! Este prezent! Este cu noi!

sursa: www.formula-as.ro