70 de ani de la plecarea la Domnul a lui Nicolae Iorga

Astăzi, 27 noiembrie 2010, se împlinesc 70 de ani de la trecerea la cele veşnice a celui mai prolific scriitor român, Nicolae Iorga, numit pe drept cuvânt “patriarhul culturii române”. “Betleemul” prunciei sale, Botoşani, a mai dăruit culturii româneşti personalităţi de marcă: Mihai Eminescu, George Enescu, Grigore Antipa, Ştefan Luchian şi mulţi alţii. Nicolae Iorga s-a înscris în rândul acestor mari valori născute pe pământ moldav care au dus faima spiritualităţii şi culturii româneşti în lume, fiind om de legendă, încă din timpul vieţii, care, după spusele lui Perpessicius, “îşi afla fericirea numai în cărţi şi avea o ambiţie să stimuleze şi să înalţe gloria şi faima naţiunii sale”.

Născut la 17 ianuarie 1871 într-o familie iubitoare de carte, tânărul Nicolae termină cursurile primare şi gimnaziale în urbea natală cu rezultate de excepţie. După fiecare an de studiu obţine premiul I. Încă de pe atunci se întrezărea în fiul avocatului Nicu Iorga şi al soţiei sale Zulina un june cu o memorie extraordinară. Citea foarte mult şi reţinea pagini întregi cu o uşurinţă de invidiat. Între anii 1881 şi 1886 urmează prima parte a învăţământului mediu tot în oraşul Botoşani. Licean fiind, a început să dea meditaţii şi să-şi câştige o parte din banii necesari pentru procurarea cărţilor atât de trebuincioase unui om însetat de cunoaştere. În perioada de liceu publică primele articole în foaia “Românul”, scoasă de unchiul său, Emanuel Arghiropol, în oraşul Roman. Între anii 1886 şi 1888 continuă studiile liceale la Iaşi, cu aceleaşi excelente rezultate. Îşi însuşeşte cu o uşurinţă neobişnuită încă două limbi, greaca şi latina, căci altele două, franceza şi italiana, le cunoştea din primii ani de liceu. După finalizarea studiilor medii, tânărul botoşănean se înscrie la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi, unde cu dispensă de la Ministerul Învăţământului susţine şi ia toate examenele într-un singur an, absolvind Facultatea de Litere, specialitatea literatură franceză, cu calificativul “Magna cum laude”. Dornic de a-şi împlini instrucţia cărturărească, proaspătul licenţiat continuă studii la Paris, beneficiind de o bursă de cercetare şi se înscrie la LâÉcole Pratigue des Hautes Études, Secţia istorie-filosofie. În anul 1891 îşi pregăteşte lucrarea de diplomă, dar concomitent învaţă asiduu engleza şi adaugă în palmaresul limbilor studiate daneza, olandeza, suedeza şi norvegiana.

Anul 1893 aduce multe împliniri în viaţa lui Iorga. Continuă studiile postuniversitare la Berlin şi Leipzig, unde îşi susţine şi doctoratul la doar 23 de ani. Cariera didactică şi-o începe la 25 de ani, fiind numit profesor la Universitatea din Bucureşti, Catedra de istorie. Este perioada în care Iorga munceşte enorm: conferenţiază la Ateneul Român, precum şi la alte instituţii culturale însemnate din ţară, publică numeroase scrieri, fapt pentru care după doar doi ani, 1897, este numit membru corespondent al Academiei Române. Urmează o etapă la fel de prolifică din punctul de vedere al cercetării şi publicării a numeroase studii şi lucrări în volum, având totodată numeroase colaborări cu reviste de specialitate din ţară şi din străinătate. În anul 1908 se stabileşte cu domiciliul la Vălenii de Munte, unde organizează celebra Universitate Populară. Pentru imensa contribuţie la cunoaşterea trecutului istoric şi cultural al neamului românesc, la doar 38 de ani, este ales membru activ al celui mai prestigios for cultural român, Academia Română. Momentul 1918 l-a găsit pe inimosul patriot Iorga militând prin numeroase conferinţe şi luări de poziţie pentru victoria poporului român în lupta de reîntregire naţională şi documentează atitudinea sa prounionistă prin lucrări istorice cu privire la apartenenţa Transilvaniei la România. Cât adevăr avea Ion Agârbiceanu când afirma: “Scrisul d-lui Iorga era menit pentru sufletul românesc de pretutindenea. Nu voi greşi de voi spune că prin scrisul d-lui Iorga se deştepta mai întâi mândria noastră naţională”. Atât de mult şi-a dorit unitatea naţională, încât şi-a făcut din aceasta un deziderat într-un moment special al vieţii sale. Apropiaţii povesteau că în timpul săvârşirii slujbei cununiei cu Ecaterina Bogdan, oficiată la Şcheii Braşovului, de unde era soţia, în Biserica “Sfântul Nicolae”, când preotul le punea cununiile, Nicolae Iorga o strânge de mână pe Catinca, şoptindu-i: “De acum voi lupta toată viaţa pentru Unirea Transilvaniei cu România”.

După Marea Unire, academicianul Nicolae Iorga a fost ales deputat şi apoi preşedinte al primei Adunări a Deputaţilor din România recent reunită, iar la împlinirea a 50 de ani de viaţă, face un dar deosebit vieţii culturale româneşti: înfiinţează Şcoala română de la Fonteney-aux- Roses lângă Paris. Este sărbătorit la acest moment aniversar în ţară şi străinătate, prilej cu care este editat un volum omagial despre viaţa şi activitatea sa. În anul 1923, înfiinţează “Fundaţia Iorga”, pentru care donează casa şi biblioteca sa din Bucureşti, iar peste un an organizează şi conduce primul congres internaţional de bizantinologie care are loc în Bucureşti. Manifestarea a avut un succes cu rezonanţă europeană. Neobositul cărturar a împletit numele său cu istoria, căci perioada premergătoare celei de-a doua conflagraţii mondiale şi-o dedică exclusiv trudnicei jertfe de cercetare şi punere în lumină a multor pagini strălucite din istoria şi civilizaţia românească. Călătoreşte şi conferenţiază neobosit în toate ţările europene, primit fiind cu fast de mari universităţi care-i decernează distincţii academice. Bunăoară, în 1930, îl găsim pe Nicolae Iorga la Oxford, cu prilejul decernării titlului de Doctor Honoris Causa. Pe tărâm didactic i-au fost recunoscute meritele în afirmarea învăţământului universitar, căci în anul 1929 a fost numit rector al Universităţii din Bucureşti. Simultan cu aceste responsabilităţi pe tărâm administrativ şi politic, Iorga publică ca o erupţie de vulcan mare parte din cărţile sale, o veritabilă capodoperă a culturii româneşti. Cele peste 1.200 de volume şi 25.000 de articole ale acestui creator în scris şi în cuvânt, de o fecunditate fără seamăn, l-au făcut pe părintele Nicolae Steinhardt să afirme: “E de neconceput, citindu-i bibliografia, să crezi că a mâncat, a dormit, a întemeiat o familie, a alcătuit un “ministeriu”, a ţinut jurnale şi a predat cursuri, n-a lipsit de la nici o şedinţă parlamentară ori academică, de la nici o comemorare, de la nici o împărţire de premii, că a fost prezent “supt trei regi” în toate domeniile de activitate şi gândire, nu s-a dat în lături de a ţine vreun discurs ori a publica o broşură, că a străbătut lumea şi a uimitu-o.”

Într-o zi posomorâtă de toamnă târzie, 27 noiembrie 1940, viaţa acestui creator de cultură a fost curmată violent şi dramatic, însă numele şi făptuirile sale au rămas şi ne uluiesc şi astăzi.

Adversarii politici care au venit să-i curme viaţa l-au găsit slujind cu nesfârşită ardoare pe altarul culturii “liturghia cuvântului scris”. Lucra la o istoriografie universală, scriere care avea să devină una din cele mai complexe cărţi din monumentala sa operă.

Nicolae Iorga, spunea Mircea Eliade, prin viaţa şi opera sa reprezintă o “veritabilă civilizaţie”.

Prin viaţa şi activitatea sa, Nicolae Iorga reprezintă un dar luminos pe care Moldova l-a făcut culturii şi spiritualităţii româneşti.

sursa: Ziarul Lumina

”Golgota Basarabiei” (MoldovaFilm, 2010)

Săptămâna aceasta a avut loc premiera filmului documentar “Golgota Basarabiei”, proiectat la cinematograful “Odeon” din Chişinău. Filmul se bazează pe datele din dosarele secrete ale KGB-ului şi pe argumentele martorilor oculari.

Produs de Studioul „Moldova-Film”, la realizarea filmului „Golgota Basarabiei” si-au dat concursul colaboratori ai Serviciul de Informatie si Securitate a Republicii Moldova, ai Ministerului Afacerilor Interne, ai Arhivei Nationale a Republicii Moldova, ai Muzeului National de Arheologie si Istorie a Moldovei, ai Companiei „Teleradio-Moldova” s.a.

Scenariu – Victor Vasilache, Ion Chistruga
Regie – Ion Chistruga, Alina Ciutac
Imagine – Ion Chistruga
Redactor – Cezara Vasilache
Editor – Alisa Chistruga
Grafica – Anatol Roibu
Sunet – Irina Garbuz
Consultanti – Elena Postica, Mihai Tasca
Voce – Ion Ungureanu
Coordonator de proiect – Ion Siman

 

La premiera filmului a fost prezentă şi Ecaterina Garmandir, eroină a filmului şi martoră a deportărilor. “Eu azi sunt, mâine nu-s. Dar cu ceilalţi ce facem? Cine era vinovat în Moldova?”, a întrebat retoric Garmandir. Bătrâna de 76 ani şi acum, după decenii de la deportările la care a fost supusă, îşi doreşte ca oamenii să cunoască adevărul despre cele întâmplate, iar conaţionalii ei să se simtă liberi pe pământul strămoşesc.

La rândul său, primarul general Dorin Chirtoacă a propus ca filmul să fie văzut de cât mai mulţi oameni. În acest sens, la Primăria Chişinău se vor găsi copii ale documentarului, atâtea câte vor fi necesare, pentru ca să ajungă în casele oamenilor. “Îmi doresc să trăim clipa când spusele doamnei Garmandir să devină realitate, să ne simţim şi noi liberi, cei care locuim pe acest pământ şi avem şi noi demnitatea noastră de oameni”, a declarat primarul Chişinăului. “Unde au fost aceste informaţii şi ce crime au comis aceşti oameni, dacă erau judecaţi de trei militari în uniformă, cu stea roşie în frunte, fără nici un fel de avocat, procuror, dosar? Şi pentru ce? Că erau oameni la casa lor?”, a mai spus şeful administraţiei municipale.

Pelicula aduce argumente suplimentare la informaţiile deja cunoscute despre rusificarea şi anexarea Basarabiei, de data aceasta prin imagini autentice, filmate la Chişinău şi în sate. “De asemenea, publicul descoperă un adevăr necunoscut până acum, că în secolul al XX-lea, în URSS, se aplica spânzurarea în public sau că cei condamnaţi erau obligaţi să-şi sape singuri groapa şi apoi erau împuşcaţi în cap de KGB-işti sau NKVD-işti”, se mai arată în comunicatul primit.

Filmul documentar “Golgota Basarabiei” prezintă viaţa poporului basarabean de la 1940 încoace – popor care a trecut prin deportări, foame, lagăre de concentrare, colectivizare. Pelicula va fi proiectată zilnic, pe parcursul lunii noiembrie, la ora 16:00, la cinematograful “Odeon”. Intrarea este liberă.

sursa: Ziarul Lumina & Savatie Bastovoi

 

Cuvântul părintelui Rafail Noica, rostit de curând la Mănăstirea ortodoxă „Sfântul Ioan Botezătorul“ din Essex: Hristos e mai aproape de noi când ne simţim pierduţi

Traducerea: Rebecca Savva, Daniela Copăceanu, Monica Dumitrescu

Cu aproape două săptămâni în urmă, părintele Rafail Noica a poposit în mănăstirea sa de metanie, “Sfântul Ioan Botezătorul” de la Essex, Marea Britanie. Deşi părintele vieţuieşte în prezent într-o sihăstrie din Munţii Apuseni şi s-a retras din viaţa publică, nemaiparticipând la conferinţe, la Essex, a ţinut un cuvânt de învăţătură călugărilor şi credincioşilor prezenţi. Tradus din greacă şi trecut prin filtrul limbii engleze, cuvântul acesta, transpus în limba română, încearcă să transmită cât mai fidel mesajul părintelui şi sperăm că nu a pierdut prea mult din energia şi vitalitatea cu care a fost rostit.

Încă de data trecută când am venit aici am observat că ne-am adunat mulţi, însă nu se ştie niciodată când ne vom vedea pentru ultima dată cu toţii. Suntem împreună acum şi mi-am regăsit aici fraţii şi surorile, dar îmbătrânim. Mulţi au şi trecut la Domnul de când ne-am văzut ultima dată, cei bătrâni s-au dus deja, întâi fratele Ieremia, acum nouă ani, şi apoi fratele Simeon. Unde au plecat ei oare? Nu ştim încă şi nu putem înţelege, dar va trebui să-i urmăm şi noi. Şi permiteţi-mi să vă spun că aceasta e marea taină din vieţile noastre. Încotro ne îndreptăm? Vedem că sfârşitul vieţii noastre vine odată cu moartea, şi asta pentru ca există un oarecare adevăr în acest lucru, dar şi din pricina necredinţei noastre, căci suntem necredincioşi.

Suntem asemeni pruncului care creşte în pântecele mamei sale până se face destul de puternic încât să-l poată părăsi. Iar în momentul în care acesta părăseşte pântecele, dacă stăm şi ne gândim mai bine, moare. Vrea oare cineva să se întoarcă în pântecele matern? Acolo am avut o viaţă liniştită, nu aveam taxe de plătit şi datorii, însă nu ne dorim să ne întoarcem în acel stadiu al vieţii. Reîntoarcerea ar însemna să o luăm de la capăt cu toate problemele acestei vieţi. Un psalm spune că Dumnezeu ne-a făcut fără nici un motiv, însă, cred eu, ne este adresat nouă, celor puţin credincioşi. Credem oare că Dumnezeu este atât de nătâng? Ne-a creat El pe noi toţi atât de diferiţi doar din trebuinţa de a ţine focul iadului aprins pentru că nu are chibrituri să-l reaprindă? Nu! Dumnezeu este iubire, iar iubirea este simbolul tuturor virtuţilor. Smerenia este prima virtute, iar iubirea fără smerenie nu este iubire adevărată.

Iubirea include toate virtuţile, însă noi avem o abordare diferită a iubirii, nu în sensul în care Dumnezeu o înţelege. Iar scopul vieţii noastre este acela de a pătrunde în mintea Lui Dumnezeu, de a-I înţelege creaţia şi care anume este scopul ei. În urma acestei înţelegeri devenim martorii miracolului creaţiei. În istorie, generaţiile se nasc din strămoşi, părinţi, prooroci, mucenici şi tot felul de oameni care ne sunt aproape. Iar cu fiecare generaţie, Dumnezeu ne seceră. Spre exemplu, toată viaţa am fost tânăr şi apoi, dintr-odată, nu ştiu ce s-a întâmplat, dar am ajuns la sfârşitul generaţiei mele. Cine va fi următorul dintre noi care va pleca? Suntem recolta Domnului, când ajungem la sfârşitul vieţii noastre şi ne cheamă la Dânsul. Fiecare fiinţă umană se naşte, petrece o vreme în această viaţă, iar apoi Dumnezeu ne cheamă la El, gândindu-Se doar la un singur lucru, şi anume, cum să ne aducă pe noi în viaţa Sa. Unicul lucru valoros în această viaţă este să-L înţelegem pe Dumnezeu şi planul Său.

Ce este această viaţă pe care n-o trăim acum? Trebuie să recunoaştem că încă nu trăim viaţa adevărată. Cea de acum este un început în care luăm deciziile ce ne vor duce în viaţa adevărată. După căderea omului, scopul vieţii nu este acela de a cunoaşte şarpele lui Adam, ci acela de a face diferenţa între bine şi rău. Să distingem binele de rău şi să alegem binele, deoarece răul nu reprezintă o alegere. Ce este răul? Răul nu există, deoarece numai creaţia lui Dumnezeu există, iar El nu a creat răul. Şi atunci ce este, totuşi, răul? Ei, bine, răul este o denaturare a binelui pe care Dumnezeu l-a creat. Răul este o minciună, iar dacă oamenii trăiesc în această minciună, înseamnă că ei trăiesc în ceva ce nu există. Ce se va întâmpla cu ei când vor trece la cele veşnice? Vor rămâne în această minciună? Oare vom fi aşa cum se spune în Apocalipsă despre fiară, “că era şi nu este, măcar că este”? Ce înseamnă asta? Aici este minciuna. Să vi le spun şi altfel… Viaţa este ca verbul “a fi”, doar că nu am ajuns încă în “a fi”, ci doar “existăm” momentan. Ce înseamnă a exista? Viaţa noastră reprezintă un început şi, din punctul acesta de vedere, Dumnezeu nu există aşa cum spun ateii, ci El este însăşi existenţa. Dumnezeu “este” dintru început, El Însuşi este începutul. Dumnezeu este existenţă, El este calea ce duce spre “a fi”, întru Adevăr. Trebuie să înţelegem poruncile nu doar ca pe norme etice, dar şi pe ca un mod de a trăi, de a merge către Adevărul vieţii, ca ceea ce ne conduce către acest fel adevărat de “a fi”. În special în Evanghelia după Ioan, Hristos zice de multe ori că viaţa veşnică este Cuvântul Tatălui. Cuvântul Domnului este Însuşi Hristos. Aşadar, Cuvântul Domnului este ipostatic, e o persoană. Cândva vom fi capabili să înţelegem acest lucru, însă nu acum, dar este, într-adevar, ceva extraordinar să putem înţelege acest lucru înainte de a muri, să putem merge până în adâncurile sensurilor vieţii înainte de a muri. Dar voi vorbi despre asta mai târziu.

Ce înseamnă că Dumnezeu “este”, că El “nu exista”, ci “Este”? E mai presus de existenţă. Prima dată când Domnul Şi-a dat nume Lui Însuşi a fost faţă de Moise. Înaintea lui Moise, cei puţini care Îl cunoşteau pe adevăratul Dumnezeu erau fiii lui Avraam. Evreii Îl ştiau drept Dumnezeu, “Părintele nostru”. Dar şi alte neamuri de alte credinţe Îl recunoaşteau ca Părinte. Însă proorocul Moise este cel care vrea să ştie cine este acest Părinte şi Îl întreabă ce să răspundă poporului atunci când va fi întrebat de Cine a fost trimis să-i salveze din robia egipteană, Cine voi spune că i-a salvat? Care Ţi-e numele? Ce înseamnă un nume? Un nume este mai important decât modul în care poţi numi pe cineva, reprezintă esenţa acelei persoane. Când Dumnezeu a schimbat soarta lui Avraam, i-a schimbat şi numele. Prin urmare, Numele Domnului reprezintă o descoperire a ceea ce Dumnezeu este. Astfel, momentul în care alegem nume pruncilor este cu atât mai important, deoarece numele reprezintă semnificaţia acelei persoane, nu doar o modalitate de a o striga. Întorcându-ne, Dumnezeu i-a răspuns lui Moise: “Eu sunt “Cel ce este”". Mii de ani mai târziu, Sfântul Evanghelist Ioan a mai adăugat ceva, ce a pus în seama revelaţiei Sfântului Duh: Dumnezeu este Iubirea. Iar această Iubire face parte din Numele Domnului.

Ce înseamnă iubirea? Fără ea, suntem simpli indivizi, altfel spus, individualismul umanităţii. Dobândind iubirea, devenim persoane, adică indivizi care pot trăi veşnic. Aşadar, scopul vieţii noastre este acela de a câştiga iubirea, această esenţă ce reprezintă începutul vieţii veşnice. Dragostea adevărată nu cunoaşte moarte. Ea cuprinde toate virtuţile şi atunci când câştigăm o virtute, ca smerenia sau ascultarea, celelalte se adaugă şi ele. Toate virtuţile ne duc la dragoste, iubirea este sfârşitul. Ajunşi aici, putem muri fără a muri. Părintele Sofronie, ajuns la sfârşitul vieţii sale, nu mai putea merge, fizic era vrednic de milă, dar din punct de vedere spiritual era plin de viaţă. În acele zile începea orice cuvânt cu: “Nu ştiu cum de mai sunt în viaţă… Sunt bucuros că Domnul m-a lăsat în viaţă până acum”. Obişnuia să vorbească despre moarte în fiecare seară, spunând că un om nu poate muri. Aşteptăm, aşa cum spunem în Crez, “viaţa veşnică”. Ce înseamnă credinţa în viaţa veşnică? Credinţa este iubire, este o condiţie a esenţei în care putem vedea dincolo de moarte. Credinţa vede dincolo de cele văzute, în cele nevăzute. Credinţa este o energie, este iubire. Şi chiar o iubire mică fiind, Domnul Care este Iubire răspunde la această iubire. Vorbim despre credinţă, nădejde şi iubire. Trăind în nădejde, câştigăm credinţa şi începem să-L vedem pe acest Dumnezeu nevăzut. Începem să ne comportăm potrivit credinţei şi să înţelegem că acest Dumnezeu Care nu exista se poartă cu noi de parcă ar exista. Credinţa creşte şi începem să avem nădejde. Ce este nădejdea? Speranţa că nu mor, că Dumnezeu mă iubeşte, deşi sunt un păcătos. Şi în această nădejde asceza noastră faţă de Dumnezeu devine mai puternică, deoarece deja avem credinţă. Am arătat, iată, cum credinţa poate transcende moartea, însă la acest stadiu nu doar simţim ceva pentru că avem nădejde, ci putem alerga mai repede, devenim mai sprinteni. Nădejdea ne-a adus undeva, iar acest undeva este iubirea. Şi iubirea este desăvârşirea. Calătoria vieţii noastre este un drum al neîmplinirii, iar la sfârşitul lui trebuie să fie atunci când devenim maturi prin obţinerea gustului iubirii spre a renaşte în cealaltă viaţă. Trebuie să fim în Dumnezeu începând cu această viaţă. Întregul sens al vieţii noastre constă în a găsi drumul către acea călătorie a eternităţii. Să ne pocăim, să scăpăm de moarte şi din această minciună, din naşterea ce nu naşte şi din această existenţă care nu există. De ce nu există moarte pentru cei care merg pe calea cea dreaptă către această altă viaţă? Trebuie să ajungem în acea stare, încât lumea în care trăim să ne devină străină, să dorim să o abandonăm, chiar şi pe cei dragi, gândind că această abandonare e temporară şi îi vom reîntâlni. Stareţii nu ne-au abandonat la plecarea lor din această lume, ne privesc pe noi toţi, se roagă pentru noi şi ne vom întâlni cu ei din nou. Mulţi dintre noi i-am reîntâlnit într-un anumit fel. Aşa cum Sfântul Siluan spunea, ei ne văd cum trăim, sunt asemeni lui Dumnezeu. Nu e vorba de desăvârşire, ci aşteaptă învierea morţilor.

Ce este învierea? Este învierea trupurilor noastre? Cum aşa? Dumnezeu va readuce la viaţă trupurile noastre. Ce cântăm atunci când îi îngropăm pe cei dragi nouă? Spunem: “Al Domnului este pământul şi plinirea lui”. Ce semnificaţie are împlinirea pământului? Înseamnă a-l hrăni cu rămăşiţele noastre. Pământul nu-i este de nici un folos Domnului, nu are nevoie de el pentru a mânca salată. Pentru Dumnezeu, pământul suntem noi. Şi aşa cum noi îngropăm comori în pământ pentru a le feri de hoţi, Dumnezeu face şi El ceva similar. Trupurile noastre păcătoase reprezintă o comoară pentru Dumnezeu, pe care El o ascunde sub pământ până la ziua învierii, când ne vom bucura cu o bucurie de neimaginat. Dă-ne Doamne un dram de nădejde!

Părintele Sofronie spunea că trăim timpuri în care poate oamenii se pot mântui doar cu nădejdea la vreme de necaz. Omenirea nu mai are speranţă şi fără harul lui Dumnezeu nu mai ştim ce este nădejdea adevărată. Cunoaştem suferinţa încă din pântecele mamei noastre şi suferinţa nu poate privi către înviere. Nădăjduiesc însă că Domnul va avea milă şi că voi fi salvat, chiar dacă nu mă văd înviat.

După Primul Război Mondial omenirea şi-a pierdut din har, iar după cel de-al doilea, a rămas cu şi mai puţin. Suferinţa a pătruns în firea noastră. Aşadar, în această lume pierdută, singurul lucru ce-l pot spune celor mulţi este să aibă nădejde, căci Dumnezeu este omnipotent şi ne iubeşte.

Am mai înţeles ceva din cuvintele Sfântului Siluan, ceva ce este mai aproape de nivelul nostru, iar în toate momentele grele ale vieţii să amintim de această învăţătură: lumea aceasta nu este o lume a deznădejdii. Trăim şi noi un iad, iar acesta este la nivelul vieţii noastre. Poate că tocmai atunci Hristos e mai aproape de noi, când ne simţim pierduţi, căci prin cruce a venit în vieţile noastre în care trăim iadul. Şi atunci trebuie să-l găsim pe Hristos. Vă spun aceasta din ceea ce am observat din viaţa mea.

Ce este oare iadul? Iadul este păcatul. Când suntem în iad, Domnul ne este alături. De câte ori păcătuim, nu facem ceva nou, suntem păcătoşi, asta e natura noastră de a fi. Dar dacă înţelegem că suntem păcătoşi, începem să intrăm în adevăr. Să conştientizăm aceasta, că suntem păcătoşi şi departe de Dumnezeu. Şi când am acceptat acest fapt, Domnul, care este Adevărul, ni se alătură şi putem simţi învierea noastră, căci Domnul merge alături de noi.

Cândva, un copil de vreo 7 ani a venit la mine pentru spovedanie. A venit cu teamă. Copilul făcuse o greşeală mică, însă o vedea ca pe una însemnată. I-am citit rugăciunea şi s-a bucurat atât de mult, încât la ieşirea din biserică mi-a spus: “Părinte, acum pot să alerg, dar nu pot doar alerga, ci chiar să zbor!” Mare taină, până şi în necaz a dat dovadă de credinţă, realizând că trebuie să se spovedească. Copilul a înţeles că este un păcătos şi a acceptat acest lucru. Adevărul constă în faptul că aparţinem iadului şi că nu poate fi nici o milă pentru noi deoarece suntem păcătoşi. Însă Adevărul are pentru noi un nume, şi anume Hristos, Cuvântul Lui Dumnezeu, care este Adevărul. Nu noi suntem aproape de Hristos, ci Hristos e aproape de noi. Mântuirea noastră e lucrarea Domnului, şi El face toată munca cea grea. Nouă ne rămâne doar să alegem. Sunt păcătos, am un gând rău, ştiu că nu e bun şi mai văd că nu pot avea binele şi nu pot fi binele. Dar dacă îi spun Domnului, îmi va arăta următorul pas al călătoriei mele.

Într-o scriere se spune: pentru om, a-şi vedea propriul păcat înseamnă începutul vederii Adevărului, iar aceasta se poate produce prin Sfânta Spovedanie. Observăm că suntem păcătoşi, dar mai important este să vedem păcatul ce-l facem. Să-l vedem şi să respingem cele rele, alegând binele. Şi chiar dacă nu-l putem obţine, să-l întâmpinăm cu speranţă, să ne rugăm pentru bine. Asta înseamnă rugăciunea.

Aşadar, prin mărturisirea păcatelor respingem răul. Nu putem ieşi din păcat, deşi ne dorim binele pe care nu-l putem face şi nu ne dorim răul pe care îl facem. Există în noi o forţă ce ne împinge să facem răul ce nu-l dorim, însă lucrul măreţ este că nu vrem răul şi că vrem Cuvântul Domnului.

Cel mai măreţ lucru acum este a păstra învăţătura Sfântului Siluan precum o ancoră a nădejdii. Iubirea Domnului e aşa cum cântăm şi în paraclis. Dragostea nu abandonează, El nu a abandonat niciodată pe nimeni. Cei pierduţi l-au părăsit pe Domnul, dar El n-a părăsit niciodată pe nimeni. Iubirea Lui Dumnezeu se schimbă şi nu poate fi alterată, iubirea Sa nu poate abandona. În cele mai grele momente, Dumnezeu ne este alături şi nădăjduim că Dumnezeu ne va da în orice situaţie învăţăturile de care avem nevoie. Poate vom descoperi că Dumnezeu ne este mai aproape la vreme de necaz decât în momentele de bucurie.

Vă rog să nădăjduiţi pentru mine, şi eu nădăjduiesc pentru voi prin puterea rugăciunii. Astfel ne vom continua călătoria. Ne vom despărţi cândva, dar nu ştiu cine va fi următorul care va pleca. Moartea este tragică, însă nu este nici o tragedie în ea. Dumnezeu este atotputernic, iar acesta este lucrul sensibil în ce-L priveşte. Domnul să vă ajute în toate suferinţele voastre şi să vă bucure, nădăjduind că vom fi cu toţii împreună la poarta Raiului pentru a trăi viaţa veşnică!

Putem lua aminte la călătoriile marilor părinţi Siluan şi Sofronie. Sfântul Siluan L-a întrebat pe Dumnezeu: “De ce diavolul nu mă lasă să mă rog cu mintea curată?”. Şi Domnul i-a răspuns: “Cei mândri suferă de la draci”. Stareţul se ruga de 15 ani, iar acesta a fost singurul răspuns al Domnului după toată această vreme. Şi i-a zis Domnului: “Sufletul meu a văzut că eşti milostiv, învaţă-mă ce să fac”. Iar Domnul îi răspunde: “Ai spus că sunt milostiv şi că sufletul tău M-a cunoscut, crede-te mie şi nădăjduieşte”. Viaţa e o călătorie în care trebuie să ne încredem Domnului. Şi Sfântul Siluan a ascultat Cuvântul Domnului şi a început să se roage şi să cânte, că va rămâne în întuneric pe vecie, zicând: “Mintea mi s-a curăţit de diavoli şi de gânduri păcătoase”.

Gândurile păcătoase au drept sursă duhurile rele. Dumnezeu a spus să avem credinţă în El până şi în iad. Sfântul Siluan aşa a făcut, iar Sfântul Duh mărturisea inimii sale şi astfel s-a mântuit. Şi-a parcurs călătoria vieţii şi îi rămăsese un singur lucru de înfrânt – propria mândrie, iar Domnul i-a arătat cum să o învingă. Părintele Sofronie ne-a zis de multe ori să nu facem asemeni Sfântului Siluan, să nu ne imaginăm în iad, căci aceasta nu este măsura noastră, ci calea perfecţiunii. Cei care au făcut astfel s-au îmbolnăvit. Fantezii ale mândriei!

Vă mai spun că există trei perioade în viaţa omului: timpul petrecut în pântecele mamei, timpul ce-l petrecem acum şi veşnicia. În pântecele mamei celulele cresc până ajung la maturitate şi pot ieşi în această lume. Aşadar, viaţa noastră nu este viaţă, ci un fel de perioadă de gestaţie până ce vom fi renăscuţi în cealaltă lume. Mama noastră spirituală este Biserica. Suntem în pântecele Bisericii, însă nu ştim care e adevărata lume, aşa cum nici fătul nu ştie că se află în pântecele mamei până în momentul naşterii. Creşterea noastră în pântece se face cu poruncile Domnului. Astfel adăugăm celule duhovniceşti sufletelor noastre. Şi când ne vom naşte din nou, în altă lume, vom ieşi din trupurile noastre care vor ajunge în pământ, dar sufletele vor trăi. Căci sufletele sunt trupuri duhovniceşti. Până vom redobândi trupurile pentru a trăi întreg, vom avea trupul acesta duhovnicesc. Pentru a ajunge la această stare de fiinţare avem de împlinit o condiţie. Şi aceasta este iubirea. Ea cuprinde totul, văz, auz şi tot ce este important în lumea aceasta. Aşadar, venim în această lume. Mediul nostru înconjurător din uter a fost apa şi trecem la aer, de la întunericul pântecelui matern la lumină. După cum vedeţi, are logică.

sursa: Ziarul Lumina

Sfantul Arsenie Capadocianul – 10 noiembrie

Viaţă plăcută lui Dumnezeu petrecând şi vas cinstit Mângâietorului făcându-te, purtătorule de Dumnezeu Arsenie, te-ai arătat şi primitor al darului facerii de minuni, tuturor dându-le grabnic ajutor, Părinte Cuvioase, pe Hristos Dumnezeu roagă-L, să ne dăruiască noua mare milă. (Troparul Sfântului Arsenie Capadocianul, glas III)

Sfântul Arsenie Capadocianul este unul din sfinţii zilelor noastre (a trecut la Domnul în anul 1924) care a propovăduit Ortodoxia prin însăşi viaţa şi trăirea sa. A săvârşit nenumărate minuni atât în timpul vieţii, cât şi după mutarea sa la Domnul, vindecând mulţi credincioşi, dar şi necredincioşi. Deşi chilia lui se află în mijlocul lumii, a reuşit să trăiască afară de lume. La aceasta, precum şi la săvârşirea minunilor mult l-au ajutat cele doua zile pe săptămână în care stătea închis în chilia sa şi se ruga.

Cuviosul Arsenie s-a născut în satul Kefalohori, din ţinutul Farasa (vechea Capadocie), la anul 1840, în familia învăţătorului Elefterie şi a soţiei sale Varvara, cărora milostivul Dumnezeu le-a dăruit doi băieţi copii: Vlasie şi Teodor (cel care va deveni Sfântul Arsenie).

Timpurile în care a trăit Sfântul Arsenie au fost foarte grele pentru creştini: erau prigoniţi pentru credinţa ortodoxă, erau izolaţi de ceilalţi creştini, vieţile  lor erau puse în pericol, femeile erau luate  şi umilite în haremurile turceşti, bărbaţii ucişi şi copii luaţi şi despărţiţi de familiile lor. Toate acestea nu erau înfăptuite de autorităţile turceşti, ci teţi (turcii răzvrătiţi) erau făptaşii cu acordul tacit al oficialilor. Dar cu toate acestea, farasioţii erau renumiţi pentru credinţa şi dragostea lor de a rămâne oameni curaţi.

Locul nasterii Sfantului Arsenie - satul Kefalohori din ţinutul Farasa (vechea Capadocie)

Rămas orfan de ambii părinţi, după terminarea studiilor, intră în mânăstirea Sfântul Ioan Botezătorul din oraşul Flaviana (15 km de Cezareea), unde, la vârsta de 26 ani, este călugărit cu numele de Arsenie şi apoi hirotonit ierodiacon. La 30 de ani este hirotonit ieromonah şi este făcut arhimandrit de mitropolitul Paisie al II-lea. De la acesta a primit drept ascultare să meargă în satul natal şi să păstorească creştinii ortodocşi de acolo. Dar mai înainte de a pleca spre satul natal, face o călătorie la Locurile Sfinte pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu, dar şi pentru a se întări şi mai mult în credinţă. De aceea a fost numit de compatrioții săi şi Hagi-efendi.

Reîntorcându-se acasă începe activitatea învățătorească. Astfel a amenajat o sală unde copii se strângeau şi învăţau carte. El nu s-a îngrijit doar de copii ci şi de tineri şi cei în vârstă. Alături de activitatea pedagogică, Sfântul Arsenie a avut şi o bogată activitate misionar-filantropică. A fost apărător al credinţei ortodoxe împotriva propagandei protestante. Sfântul Arsenie nu a fost doar un iubitor de Dumnezeu ci şi faţă de semenul său. Faima sa a depăşit cu mult mediul oamenilor credincioşi fiind căutat chiar de către turci pentru a fi tămăduiţi ei sau membri ai familiilor lor de boli grele. Şi Sfântul Arsenie nu refuza pe nimeni.

Cuviosul Arsenie de asemenea nu primea nici daruri. Dragostea părintelui s-a arătat şi asupra familiilor sărace, cărora le trimitea prin cântăreţul lui prescuri. Nu trebuie trecută cu vederea trăirea sa duhovnicească. Astfel cunoaştem că miercurea şi vinerea se zăvorea în casa lui simplă dar curată, că mânca turte de orz pe care şi le făcea singur. În fiecare zi făcea priveghere de la nouă seara până la trei dimineaţa, iar în sărbători se prelungea până dimineaţa şi se termina cu Sfânta Liturghie.

Pentru viaţa sa curată însuşi patriarhul ecumenic avea mare evlavie la Sfântul Arsenie, căruia îi scria, se consulta cu el şi chiar i-a propus să fie episcop dar a fost refuzat.

Dumnezeu l-a înzestrat pe Sfântul Arsenie şi cu darul înainte-vederii. Astfel a proorocit cu mulţi ani înainte de a pleca în Grecia că, vor merge acolo, că el va trăi 40 de zile şi va muri, iar satul lor se va împrăştia.

Cu puţin timp înainte de a pleca spre Grecia, el a botezat copii ca nu cumva să moară nebotezaţi, a ascuns sfintele vase fie în Biserica Sf. Mc. Varasihie şi Iona, fie în cimitirul creştin. La 14 august 1924 au plecat spre Grecia şi au ajuns pe 14 septembrie în portul Pireu. A slujit aici o liturghie de Înălţarea Sfintei Cruci şi apoi s-au dus în insula Corfu (Kerkira) unde a slujit două liturghii în biserica Sfântului Gheorghe şi după o scurtă suferinţă şi-a dat sufletul în mâinile Domnului la 10 noiembrie 1924, având în mâini moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur.

După sosirea farasioţilor în Grecia aceştia s-au împrăştiat în diferite locuri dar în sufletul lor imaginea părintelui Arsenie a rămas vie. Mulţi dintre ei  credeau în sfinţenia părintelui dar nu aveau curajul să deschidă mormântul. Cel care face demersurile pentru a i se deschide mormântul este cuviosul Paisie Aghioritul (1924-1994), căruia Sfântul Arsenie i-a fost naş şi părintele spiritual. Două motive l-au determinat să facă această faptă. Primul era un omagiu adus Sfântului Arsenie pentru faptul că l-a botezat,  i-a dat numele de botez şi a prezis că îi va călca pe urme, adică va deveni călugăr. Al doilea motiv este acesta:  în 1945 fraţii săi au fost în Kerkira şi au luat pământ de la mormântul părintelui Arsenie şi l-au aruncat pe un consătean care nu putrezise şi minunea s-a petrecut, trupul celui mort s-a făcut ţărână.

Cu aceste amintiri şi după ce cu mare râvnă a străbătut întreaga Grecie, unde se aflau farasioţi, care au trăit alături de Sfântul Arsenie, şi a strâns laolaltă toate mărturiile lor, cuviosul Paisie a venit în toamna anului 1958  în insula Kerkira. Atunci au scos sfintele moaşte din mormânt şi au făcut o slujbă în cinstea părintelui Arsenie. Apoi cuviosul Paisie a  aşezat moaştele la mânăstirea Sf. Ioan Evanghelistul de la Suroti, lângă Tesalonic, unde se găsesc şi astăzi.

Mânăstirea Sf. Ioan Evanghelistul de la Suroti, lângă Tesalonic

Sfântul Arsenie Capadocianul a fost canonizat în anul 1986 de către Patriarhia Ecumenică de Constantinopol. Prăznuirea sa se săvârşeşte la data de 10 noiembrie.

Moise Koglanidis a povestit că un turc din satul Ahghiavudes a prădat biserica în care slujea Sfântul Arsenie şi în afară de toate sfintele vase, a luat şi îmbrăcăminţile de argint ale Evangheliilor, iar Evangheliile le-a aruncat pe jos. Toata Farasa s-a tulburat. Când au văzut Evangheliile aruncate, toţi au încercat să-l afle pe acel turc necurat. Părintele Arsenie însă nu s-a tulburat deloc, şi le-a spus şi celorlalţi să nu se neliniştească, deoarece tâlharul va veni singur târându-şi picioarele. După câteva zile îl aduc pe tâlhar la Hagi efendi ca să-i citească şi să-l vindece, deoarece, pe lângă faptul că se îndrăcise a şi paralizat de la mijloc în jos încât trebuia să-şi târâie picioarele. A înapoiat sfintele vase pe care le furase. Şi de atunci nu mai putea fura, căci părintele Arsenie nu l-a vindecat pe loc, ci l-a lăsat o bucata de timp aşa cum era, ca turcii să ia pildă şi să respecte Biserica Ortodoxă. Într-adevăr, s-au înfricoşat turcii din împrejurimi. Vasile Karopulos îşi aminteşte că, atunci când au plecat în 1924, pe când treceau prin Ahghiavudes, Părintele Arsenie i-a citit tâlharului şi l-a vindecat de diavol şi de paralizie. (Cuviosul Paisie Aghioritul, Sfântul Arsenie Capadocianul, traducere de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2006, pp. 95-96)

Sfântul Arsenie obişnuia să folosească Psalmii pentru binecuvântări, îndeosebi atunci când nu se afla vreuna prescrisă unei anumite ocazii. De exemplu, pentru sănătate trupească, cuviosul recomanda citirea următorilor psalmi: 5, 12, 28, 36, 37, 44, 56, 58, 63, 79, 86, 88, 95, 102, 108, 122, 125, 128, 145, 146.

Articol publicat în Ziarul Lumina în ediţia din 10 noiembrie 2010 cu titlul Model de viaţă contemporană: Arsenie Capadocianul, un sfânt al zilelor noastre

Farasa şi Sfântul Arsenie Capadocianul

Model de viaţă contemporană :

Arsenie Capadocianul, un sfânt al zilelor noastre

Un an fără părintele Teofil Părăian

Asociația Studenților Creștini Ortodocși (ASCOR), filiala Iași a organizat în aseară (4 noiembrie 2010) începând cu ora 19:00 evenimentul „Un an fără părintele Teofil Părăian“. Marcarea unui an de când părintele Teofil Părăian de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus a trecut la Domnul a avut loc în sala T17 a Facultății de Teologie Ortodoxă “Dumitru Stăniloae“ a Universității “Al. I. Cuza“ din Iași. Invitatul întâlnirii a fost pr. Dumitru Păduraru, redactor colaborator al Radio TRINITAS, care, în anul 2005, a realizat un interviu cu părintele Teofil chiar la Mănăstirea Brâncoveanu. După un scurt cuvânt al părintelui Dumitru Păduraru toți cei de față au vizionat interviul.

Părintele Teofil s-a născut la 3 martie 1929 într-o familie de plugari din satul Topârcea, din apropierea Sibiului, primind la botez numele de Ioan și fiind primul dintre cei patru frați. S-a născut fără vedere, motiv pentru care urmează cursurile unei școli primare pentru nevăzători la Cluj-Napoca, între anii 1935-1940. Își continuă cursurile la o școală de nevăzători la Timișoara, între anii 1942-1943, iar până în 1948 urmează tot la Timișoara cursurile liceale într-un liceu teoretic pentru văzători. În această perioadă îl cunoaște pe părintele Arsenie Boca de la care deprinde rugăciunea minții. Preocuparea pentru viața religioasă și pentru aprofundarea cunoștințelor teologice îl determină să urmeze cursurile Facultății de Teologie din Sibiu, între anii 1948-1952, iar la 1 aprilie 1953 ia hotărârea de a intra în obștea Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus. După patru luni este călugărit, în ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului, și primește numele de Teofil, cuvânt provenit din limba greacă, ce se traduce „iubitor de Dumnezeu“. La șapte ani de la călugărie, tot de praznicul Adormirii Maicii Domnului, părintele Teofil este hirotonit diacon de Mitropolitul Nicolae Colan, iar la 13 mai 1983, după 23 de ani de diaconie, este hirotonit preot de Mitropolitul Antonie Plămădeală. Tot atunci primește și hirotesirea întru duhovnic. În anul 1986 părintele Teofil este hirotesit protosinghel, iar în anul 1988 arhimandrit.
Din anul 1992 părintele a început să răspundă invitaților din țară, participând în aproape toate orașele importante din România la conferințe duhovnicești, de obicei în perioada Postului Mare sau în perioada Postului Crăciunului. Părintele Teofil Părăian a fost un om al bucuriei, un om care și-a propus să înmulțească bucuria și credem că a reușit cu prisosință. Darul deosebit al părintelui Teofil de a vorbi și mai ales de a aprofunda cuvintele Scripturii și în special ale Noului Testament, preocuparea pentru cărțile fundamentale ale spiritualității ortodoxe, cum ar fi Patericul și Filocalia, dar și pentru textele liturgice cuprinse în cărțile de slujbă, l-au făcut să fie iubit și în același timp să fie un părinte duhovnicesc cu autoritate și discernământ.

Pacea părintelui Anatolie

Inspirându-se din cărţile care povestesc viaţa unor sfinţi, în special aceea în care e vorba de Cuviosul Teofil, cel nebun pentru Hristos, regizorul rus Pavel Lunghin a realizat un original şi impresionant film – Ostrovul. Aşa cum se întâmplă uneori şi în realitate, cel care în film este călugărul Anatolie, un nevoitor cu totul deosebit pe calea către împărăţia cerurilor, săvârşeşte mai întâi o faptă cumplită care-l va marca pentru tot restul vieţii.

Pe vreme de război, în anul 1942, când, tânăr fiind, slujea ca fochist pe un vas din Flota de Nord a Uniunii Sovietice, acesta, comportându-se ca un fricos şi un laş, cade în mâinile inamicului, târându-l după el şi pe camaradul său, Tihon Petrovici. Puşi la zid fiind şi gata să fie împuşcaţi, el este cuprins de o spaimă îngrozitoare şi se dovedeşte a fi lipsit de cel mai elementar simţ al demnităţii personale. Se zbuciumă, cade în genunchi, se roagă, mai mult strigând, să nu fie împuşcat. În acest moment, unul dintre nemţi vine la el, îi pune un pistol în mână şi-l obligă să-şi împuşte tovarăşul de arme. Se vede că nu vrea s-o facă, chiar spune că n-o va face, dar sub teroarea ce se abătuse aspra lui, aproape fără să mai ştie ce face, apasă pe trăgaci. Tihon Petrovici cade rostogolindu-se în apă, iar nemţii pleacă lăsându-l pe el într-o stare vecină cu demenţa şi pentru totdeauna sub teroarea, poate şi mai grea, a unei conştiinţe încărcate de un cumplit păcat. În această stare de suflet fiind, culcat cu faţa în jos pe pământ, într-un loc plin de noroi şi de băltoace, este găsit de nişte călugări şi ridicat de acolo.

Observăm că în aceste scene de început cel care va deveni personajul principal al filmului, spre deosebire de camaradul său, nici măcar nu are un nume. El, deocamdată, este cu totul lipsit de personalitate. Este, am putea spune, un nimeni, care, pus în situaţii-limită, acţionează dus de instincte primare. Prin contrast, tovarăşul său are un nume şi o personalitate bine conturată. În aceeaşi situaţie-limită prin care şi el are de trecut, singurul lui gest este de a-şi aprinde ţigara. Sfidează pur şi simplu moartea şi pe cei care se pregătesc să-l împuşte.

După aceste scene care au rolul unui prolog, spectatorul este transpus într-un alt timp. Este anul 1976, când cel care atunci, pe vreme de război, arătase o lamentabilă laşitate, acum este călugărul Anatolie, trăitor într-o mănăstire aflată pe un ostrov din nordul extrem al Rusiei. Misiunea lui este, ca şi pe front, aceea de fochist. Prin munca sa asigură apa caldă şi căldura pentru toţi cei din mănăstire. Aceştia, şi nu numai ei, au faţă de el o atitudine ambiguă. Pentru ei, părintele Anatolie este o persoană incomodă. Comportamentul său îi şochează şi îi scandalizează deseori, aşa cum s-a întâmplat când s-a aşezat nu cu faţa spre altar, ci spre unul dintre pereţii laterali ai bisericii, spre direcţia unde luase foc o clădire a mănăstirii. Pe de altă parte însă, în fiecare dintre ei există faţă de părintele Anatolie un anumit respect, dat fiind că, aşa incomod şi nonconformist cum este, el e singurul care a dobândit daruri deosebite. De aceea lumea vine la el, îl caută, îi cere ajutorul. Şi el îi ajută pe toţi, dar tot aşa, în felul său original, şocându-i prin gesturile şi cuvintele sale.

Unei fete care a venit să ceară binecuvântare pentru a face avort el îi spune, înainte ca ea să-i descopere scopul vizitei: Vrei binecuvântare ca să ucizi?, apoi îi arată pumnul spunându-i că aceasta este singura binecuvântare pe care o va primi. Până la urmă o va ajuta să înţeleagă că ea se află într-o stare binecuvântată şi că mult mai importantă este propria ei mântuire decât părerea pe care lumea o are despre ea. Teama ei, că nimeni n-o va mai lua cu copil, părintele i-o alungă, spunându-i: Nimeni n-o să te vrea fără de el. Aşa a fost rânduit. Vei avea un copil ca mângâiere sau te vei blestema întreaga-ţi viaţă din pricină că ai ucis un prunc nevinovat. Apoi, aflând de la părintele că va avea un băieţel foarte reuşit (de aur, cum spune el), ea se luminează şi înţelege. O femeie vine şi îi cere să se roage pentru soţul ei, pe care-l crede mort în război, dar pe care îl tot visează în ultima vreme. Părintele Anatolie îi spune că trebuie să vândă tot ce are şi să meargă în Franţa pentru a aduce împăcarea şi mângâierea soţului ei care nu murise în război, ci, după viaţa trăită acolo cu o altă soţie, abia acum este pe patul de moarte. Femeia pleacă de la părintele Anatolie lamentându-se şi tocmai acesta e semnul că ea va face ce i s-a spus. Iubirea ei a rămas nealterată trecând peste limitele spaţiului şi timpului şi această iubire o va ajuta să-şi desprindă sufletul de valorile materiale de care s-a legat destul de mult.

În felul acesta, biciuind orgoliile celor care vin la el şi distrugându-le idolii, reuşeşte părintele Anatolie să-i aducă la realitate, să-i trezească din somnul de moarte în care sufletul lor este cufundat. Cel care atunci, pe vreme de război, se arătase a fi cu totul lipsit de personalitate, acum, pornit fiind de mult pe calea duhovniciei, dispune de acea atât de preţioasă putere a discernământului cu care luminează calea celor ce vin la el pentru ajutor.

Aşa îşi duce viaţa părintele Anatolie, personajul principal din filmul Ostrovul, lucrând la cazane, ajutând în felul lui pe cei care vin la el, suportând observaţiile confraţilor din mănăstire sau răspunzându-le aproape întotdeauna cu citate din Psalmi sau din alte cărţi sfinte, dar mai ales rugându-se. Sufletul său însă este profund neliniştit şi zbuciumat. La un moment dat chiar spune: Nu este pace în inima mea. Nu poate uita fapta săvârşită atunci, în tinereţea sa. Se roagă mult, uneori plângând, este un practicant al rugăciunii isihaste, se roagă pentru sufletul lui Tihon, să i se ierte lui toată greşala cea de voie şi cea fără de voie şi să i se dăruiască împărăţia cerurilor şi izvorul vieţii veşnice. Alteori invocă sufletul lui Tihon căruia îi cere să se roage pentru el. Orice ar face însă, pacea sufletului nu şi-o poate găsi. Unuia din interlocutorii săi îi spune: Nu pot trăi, nu pot muri.

Dar vestea despre un călugăr din această mănăstire şi puterea rugăciunii sale merge până departe, căci iată, spre finalul filmului sosesc la mănăstire un bărbat şi fiica sa, o văduvă foarte tânără, care, în urma morţii premature a soţului său, a rămas cu o traumă psihică pe care nici un medic nu i-a putut-o vindeca. Tatăl se află într-o poziţie socială foarte înaltă. Este amiral în armata Uniunii Sovietice, la dispoziţia lui sunt foarte mulţi oameni. El este unul dintre puternicii zilei, dar, cu toate acestea, este un om nefericit. Fata lui nu mai este o persoană normală, iar puterea pe care el o deţine nu-i foloseşte la nimic. Şi nimeni pe lume nu-l poate ajuta. În disperarea lui, merge cu gândul acolo unde se află nădejdea celor fără de nădejde. Se îndreaptă acum, cu ultima lui speranţă, spre locul unde se află o altă putere, mai presus de cea omenească, spre Biserică. Şi speranţa lui se va realiza. Părintele Anatolie se roagă aşa cum numai el ştia să se roage, cu marea putere a credinţei sale, iar în acest timp fata se zbuciumă, pare a se trezi ca dintr-o stare de hipnoză şi, în sfârşit, plânge. Sunt lacrimile eliberării, căci după aceasta tatăl ei îi spune părintelui: Nu ştiu cum ţi-aş putea mulţumi îndeajuns. Nastia străluceşte. Iar părintele îi răspunde: Lui Dumnezeu trebuie să-i mulţumim.

Dar despre acest film s-ar putea vorbi încă mult. E plin de înţelesuri. Părintele Anatolie, care atâta vreme a suportat chinurile unei conştiinţe încărcate de un mare păcat, acum, când se găseşte faţă în faţă cu tatăl fetei, închide ochii în semn de adâncă mulţumire. Apoi, parcă dorind să-şi justifice gestul, spune: În inimă îmi cântă îngerii. Bărbatul din faţa sa este chiar Tihon Petrovici. Glontele pornit atunci spre el nu l-a rănit de moarte. A reuşit să se prindă de o scândură şi în dimineaţa următoare a fost salvat.

Privite din perspectiva acestui moment pe care acum îl trăiesc cei doi, toate cele câte au fost capătă dintr-o dată cu totul altă semnificaţie. Evenimentul consumat atunci, în vremea războiului, a fost pentru ambii în dublu sens salvator. Pronia cerească intervine uneori în viaţa noastră şi acţionează cu putere, chiar înainte ca noi să facem vreun gest pentru a merita aşa ceva. Mai întâi observăm că ei sunt salvaţi pentru viaţa aceasta. Altfel, cum erau deja puşi la zid, ar fi fost desigur împuşcaţi. Apoi, ceea ce este incomparabil mai important, amândoi au fost aduşi acolo unde, cel puţin orice om botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh trebuie să ajungă, în Biserică, adică acolo unde poate găsi salvarea şi pentru viaţa veşnică.

Pentru Tihon Petrovici au fost puse deja premisele ca el să poată porni pe calea care duce la mântuire. El nu va mai putea spune, aşa cum pretindeau oamenii puterii de atunci, că Biserica este o instituţie retrogradă, unde se cultivă misticismul. Iar părintele Anatolie ajunge şi rămâne în Biserică imediat după consumarea “tragicului” eveniment. O mână nevăzută l-a pus şi l-a condus pe un cu totul alt drum decât cel pe care poate singur şi l-ar fi ales. Acum el a ajuns la capătul acestui drum. Pocăinţa şi-a trăit-o cu multă intensitate şi poate de aceea a înţeles mult. El, şi o dată cu el spectatorul, a înţeles cât de mare esta diferenţa dintre calea lumii şi calea vieţii în Hristos, cât de lipsite de importanţă sunt toate cele ale lumii faţă de comorile care ne vin din cer. Ultimul cuvânt pe care părintele Anatolie îl adresează unui confrate înainte de a închide pentru totdeauna ochii este de asemenea dătător de nesfârşită încredere în puterea care ne vine de Sus şi la care putem avea acces, urmând învăţătura care ne vine din Evanghelie. El îl sfătuieşte pe părintele Iov nu să nu greşească deloc, ci să se străduiască a nu greşi prea mult. Cu alte cuvinte, omul să-şi aducă partea sa de contribuţie pentru propria salvare, fără a forţa limitele sale omeneşti. Restul, aşa cum se vede din ceea ce filmul ne-a arătat, cu siguranţă îl va face Dumnezeu.

Părintele Anatolie pleacă din lumea aceasta având încă, asemeni tuturor sfinţilor, conştiinţa păcătoşeniei sale (Doamne, primeşte sufletul meu cel păcătos – sunt ultimele lui cuvinte). Cu toate acestea, acum, la sfârşit, când pentru el toate s-au terminat, în sufletul părintelui Anatolie a coborât pacea şi această pace se comunică şi spectatorului, aceeaşi cu pacea pe care Iisus, în iminenţa arestării Sale, o lăsa ucenicilor Săi şi tuturor celor care vor crede în El prin aceştia.

autor: Emil BALTAG

sursa: Ziarul Lumina – Editia de Moldova

IPS Teofan: Creştinul – pelerin pe urmele sfinţilor

† Teofan,

Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

 

Viaţa omului este o călătorie continuă. Totul depinde însă pe urmele cui mergi şi care este ţinta călătoriei tale.

Prin Taina Sfântului Botez, creştinul este chemat să meargă pe urmele sfinţilor şi să aibă drept finalitate a călătoriei sale împărăţia cerurilor.

Starea de călugăr sau de persoană căsătorită, statutul de preot sau de mirean, vârsta sau naţionalitatea, poziţia socială sau starea materială nu sunt importante în calea de parcurs a creştinului. Este aceeaşi călătorie, eventual pe drumuri diferite, dar destinaţia este aceeaşi – Dumnezeu.

“Fiţi mie următori, precum şi eu lui Hristos”, spune Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 4, 16). Pe calea care duce la Dumnezeu, creştinul are înaintea lui pe bineplăcuţii lui Dumnezeu, sfinţii. Maica Domnului, Sfântul Ioan Botezătorul, Sfinţii Apostoli, Mucenici, Pustnici sau persoane din viaţa de familie, care, printr-o viaţă curată, au ajuns la măsura sfinţilor, sunt modele de urmat.

Din neamul românesc, de pe pământ românesc au răsărit flori curate ale sfinţeniei care au călăuzit pe ortodocşii români în călătoria lor către Dumnezeu. Cel mai apropiat chip al sfinţeniei din timpul nostru şi de la noi este Sfântul Ioan Iacob de la Neamţu.

A trăit în Moldova şi în Ţara Sfântă. A fost un om însetat după Dumnezeu, înfometat după împărăţia cerurilor. Pelerinajul său a fost continuu. A început călătoria, ca monah, la Mănăstirea Neamţu şi şi-a încheiat-o în pustiul Hozevei. Inima sa a bătut în ritm de veşnicie încă din această viaţă. În el se regăsesc toţi monahii doritori de Hristos şi împărăţia Lui. Preoţii de parohie şi creştinii mireni descoperă, de asemenea, în Sfântul Ioan Iacob omul lui Dumnezeu, iubitorul de Ţară şi Biserică, pelerinul ce străbate căile dificile ale vieţii pentru a ajunge în împărăţia lui Hristos.

Mii de pelerini din Moldova şi din întreaga ţară îşi îndreaptă paşii în mod special anul acesta, la împlinirea a 50 de ani de la plecarea Sfântului Ioan Iacob dintre noi la Dumnezeu, spre mormântul său şi osemintele sale sfinte, în pustia Hozevei de lângă Ierihon – Ţara Sfântă.

Rog pe Dumnezeu să binecuvânteze cu darul milostivirii Sale pe toţi pelerinii care au pornit sau vor porni în pelerinaj spre Ierusalim, spre Betleem, spre Tabor sau spre Hozeva. Dumnezeu, prin rugăciunile Preacuratei Maicii Sale, ale Sfântului Ioan Iacob şi ale tuturor sfinţilor, să binecuvânteze călătoria lor, să-i păzească de rele şi sănătoşi, întru bucurie sfântă, să-i întoarcă la casele şi familiile lor.

Pelerinaj Binecuvântat!

IPS Mitropolit Teofan însoţeşte pelerinii la Locurile Sfinte

În perioada 28 octombrie-4 noiembrie 2010, Mitropolia Moldovei şi Bucovinei organizează pelerinajul în Ţara Sfântă intitulat “Dor de pustie, dor de cer”. Pelerinajul are loc cu binecuvântarea şi la iniţiativa Înalt Preasfinţitului Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, pentru a marca împlinirea a 50 de ani de la trecerea la cele veşnice a Sfântului Ioan Iacob de la Neamţ. Grupul de 450 de preoţi şi credincioşi este însoţit de Părintele Mitropolit Teofan. “Luni dimineaţă vom merge la Hozeva pentru a dedica o zi întreagă Sfântului Ioan Iacob. Vom vizita toate locurile sfinte din Israel. Ne vom întâlni cu pelerinii din cele nouă autocare la Ierihon, la Sfântul Mormânt şi pe Muntele Tabor pentru a fi în rugăciune împreună şi pentru a primi binecuvântarea sfinţilor lui Dumnezeu”, a declarat pr. Andrei Zlăvog, directorul Centrului de Pelerinaj “Sfânta Parascheva” al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei.

Pelerinii din Moldova se află astăzi, 1 noiembrie în oraşul Ierihon. Dimineaţă, împreună cu Înalt Preasfinţitul Părinte Teofan, preoţii şi credincioşii s-au rugat la moaştele Sfântului Cuvios Ioan Iacob Hozevitul. “Am rostit Acatistul Sfântului Ioan Iacob şi ne-am rugat împreună la căpătâiul lui pentru cei rămaşi acasă. În prezent (1 noiembrie 2010, ora 11:30) ne aflăm pe Muntele Ispitirii la Mănăstirea Karantania şi vedem Valea Ierihonului pe care odinioară diavolul a arătat-o ca ispitire Mântuitorului Hristos. Cuvintele sunt sărace pentru a exprima bucuria care se vede pe chipurile credincioşilor. Am văzut la moaştele Sfântului Ioan Iacob lacrimi în ochii pelerinilor, am văzut zâmbetul bucuriei smerite pe chipurile lor. Acest lucru nu poate decât să ne bucure”, a relatat pentru Radio TRINITAS pr. Andrei Zlăvog, directorul Centrului de Pelerinaj ‘Sfânta Parascheva’ al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei.

Delegaţia Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei va fi primită în această după-amiază de Preafericitul Teofil al III-lea, Patriarhul Ierusalimului şi al întregii Palestine. Întâlnirea va marca sosirea grupului de pelerini de la Iaşi. “Vom cere binecuvântare ca în această seară, la ora 24:00, să putem fi cu toţii într-o suflare de rugăciune la Sfântul Mormânt, unde se va oficia Sfânta Liturghie în Biserica Sfintei Învieri. Consider că impresiile pelerinilor atunci când ne vom întoarce acasă vor fi cele mai grăitoare. Zilele trecute am fost împreună pe drumul Crucii, am văzut Grădina Ghetsimani, Biserica Înălţării de pe Muntele Măslinilor, am fost la Betleem, dar şi în alte locuri sfinte. În cea de-a doua parte a pelerinajului vom ajunge în nordul Ţării Sfinte, la Marea Galileii, loc în care Mântuitorul Hristos a săvârşit cele mai multe dintre minunile sale”, a adăugat pr. Andrei Zlăvog.

sursa: mmb.ro

Sfinţii Făcători de Minuni şi Doctori fără Arginţi Cosma şi Damian, iii Teodotei celei din Asia – 1 noiembrie

Sfinţii Făcători de Minuni şi Doctori fără Arginţi Cosma şi Damian împreună cu mama lor Teodota erau din Asia Mică (după unii, din Mesopotamia). Tatăl lor care era necredincios a murit când ei erau încă copii. Mama i-a crescut în evlavia creştină. Prin exemplul vieţii ei şi prin citirea cărţilor sfinte, Sf. Teodota a păstrat puritatea vieţii copiilor ei prin respectarea poruncilor lui Dumnezeu, ajutîndu-i să devină bărbaţi virtuoşi şi drepţi. Educaţi şi formaţi ca doctori, ei au primit în dar harul vindecării trupurilor şi sufletelor bolnave prin puterea rugăciunii. Ei vindecau chiar şi animale. Din iubire curată faţă de Domnul şi faţă de semeni ei nu luau niciodată plată pentru serviciile lor, respectînd porunca Mântuitorului Nostru Iisus Hristos care a spus: “În dar aţi luat, în dar să daţi” (Mt. 10:8). Faima Sf. Cosma şi Damian s-a răspândit în toată regiunea şi oamenii i-au numit doctori fără de arginţi.

Odată, sfinţii au fost chemaţi la căpătâiul unei femei foarte grav bolnave, pe nume Paladia, care nu a mai găsit vindecare la nici un doctor. Cei doi sfinţi, numai prin credinţă şi puterea rugăciunii au reuşit să o vindece pe Paladia, care s-a sculat perfect sănătoasă şi a dat slavă lui Dumnezeu. Dorind să-i răsplătească pentru binele făcut, Paladia s-a îndreptat spre Damian, arătîndu-i trei ouă şi zicînd: “Ia acest dar în numele Sfintei Treimi Dătătoare de Viaţă, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.” Auzind numele Sf. Treimi doctorul fără de arginţi nu a îndrăznit să refuze. Când a auzit Cosma întâmplarea, s-a întristat crezînd că făcînd aceasta fratele său a încălcat porunca.

Pe patul de moarte, el a cerut ca fratele său să nu fie înmormântat lângă el. Sf. Damian s-a stins şi el din viaţă la scurt timp şi toţi se întrebau unde va fi îngropat. Dar Dumnezeu a făcut o minune printr-o cămilă, pe care “doctorii” au vindecat-o şi care glăsuind cu voce omenească le-a spus să nu se îndoiască şi să-l pună pe Damian lângă Cosma pentru că Damian nu a acceptat ouăle de la femeie drept plată ci din respect pentru numele lui Dumnezeu. Sfintele trupuri ale doctorilor fără arginţi au fost îngropate împreună în Thereman (Mesopotamia). După moartea lor s-au înfăptuit multe minuni.

În Thereman, aproape de biserica Sfinţilor Cosma şi Damian, trăia un om pe nume Malchus. Într-o zi el a plecat în călătorie, lăsîndu-şi femeia singură pentru o perioadă destul de lungă de timp. Înainte să plece el s-a rugat la biserica “doctorilor fără de arginţi” să aibă grijă de nevasta lui. Dar vrăjmaşul omului a luat chipul prietenului lui Malchus uneltind uciderea femeii. El i s-a arătat femeii spunîndu-i că l-a trimis bărbatul ei să o ia şi să o ducă acolo unde era el. Crezîndu-l, ea s-a dus cu el şi când au ajuns într-un loc pustiu vrajmaşul a vrut să o omoare. Văzînd pericolul care o păştea, femeia s-a rugat fierbinte lui Dumnezeu să o ajute.

Atunci au apărut doi bărbaţi înfricoşători care l-au alungat pe diavol şi acesta a căzut de pe o stâncă. Cei doi au condus-o pe femeie acasă unde ajungînd ei, ea s-a închinat şi i-a întrebat cum le este numele ca să le poată mulţumi toată viaţa. Ei au răspuns că sunt slujitorii lui Dumnezeu, Cosma şi Damian, după care s-au făcut nevăzuţi.

Tremurînd de uimire şi bucurie, ea a povestit la toată lumea minunea şi a mers la icoana binefăcătorilor ei rugîndu-se şi mulţumind lui Dumnezeu. De atunci, cei doi sfinţi sunt consideraţi protectori ai sfinţeniei căsniciilor creştine, precum şi dătătorii de armonie în viaţa soţilor. Sărbătorirea lor se face până şi în Rusia din vremuri străvechi.

Sfinţii Doctori fără Arginţi Cosma şi Damian din Asia Mică nu trebuie confundaţi cu Sfinţii Cosma şi Damian din Roma (prăznuiţi la 1 iulie) sau cu Sfinţii fără de Arginţi din Arabia (prăznuiţi la 17 octombrie).

Tot în această zi este pomenit şi Cuviosul David “Bătrânul” – “Copilul” Înaintemergătorului

sursa: calendar-ortodox.ro

Sfântul Sinod a aprobat canonizarea Cuviosului Irodion de la Lainici

În ziua de 29 octombrie 2010, în Sala sinodală din Reşedinţa patriarhală, sub preşedinţia Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a avut loc şedinţa de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Ierarhii Sfântului Sinod au aprobat canonizarea Cuviosului Irodion de la Mănăstirea Lainici, duhovnicul Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica. Cuviosul Irodion va fi prăznuit în ziua de 3 mai. Propunerea canonizării fostului stareţ a fost înaintată de Sinodul Mitropoliei Olteniei.

În cadrul şedinţei sinodale o atenţie deosebită a fost acordată intensificării vieţii duhovniceşti în şcolile de teologie şi problemelor pastorale din diaspora ortodoxă română.

sursa: BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE

“LUCEAFĂRUL DE LA LAINICI” – CUVIOSUL ARHIMANDRIT IRODION IONESCU

Sfântul Prea Cuviosul Părintele nostru IRODION IONESCU, Stareţul de la Lainici, s-a născut în 1821 la Bucureşti primind numele la botez de Ioan. Pe la vârsta de 20 de ani intră ca vieţuitor la Mănăstirea Cernica, atras fiind de viaţa isihastă ce se trăia aici, sub oblăduirea stareţului Calinic. In 1846 este tuns în monahism, primind numele de IRODION. Odată tuns în monahism, tânărul monah IRODION conştientizează marea vocaţie la care a fost chemat adăugând nevoinţă peste nevoinţă.Era foarte iubitor de fraţi, nu discredita pe nimeni niciodata, se ferea de orice vorbire de rău, postea foarte mult, dormea doar 3-4 ceasuri pe noapte şi făcea sute de metanii pe zi. Prin aceste nevoinţe devine foarte iubit de toata obştea, impunând mult respect si apreciere chiar şi faţă de stareţul său.

În septembrie 1850 stareţul său Calinic este hirotonit episcop la Râmnicu Vâlcea unde şi-a luat cu el mai mulţi ucenici pentru a-i fi spre ajutor în refacerea episcopiei amintite ce era într-o vizibilă decădere.

Printre ucenicii luaţi este şi monahul Irodion pe care-l va detaşa pe la sfârşitul anului 1851 la Schitul Lainici de pe Valea Jiului şi pe care-l va hirotoni în diacon şi apoi în preot in 1853, numindu-l ecleziarh. Iar in 1854 îl numeşte stareţ la schitul Lainici. Între 1854-1900 stareţul IRODION a păstorit 41 de ani acest schit cu mici intermitenţe. A fost cel mai longeviv stareţ al schitului Lainici din toate timpurile.

După moartea duhovnicului său, Sfântul Calinic, episcopul, îşi ia ca duhovnic pe ucenicul său IRODION, stareţul de la Lainici. Astfel ucenicul îi devine duhovnic avei. Nu după mult timp, cucerindu-se de evlavia sa, sfântul Calinic îl va numi „Luceafărul de la Lainici”. Simţea o mare uşurare, avea o aleasă încredere şi deosebită apreciere la adresa stareţului Irodion.

Venea foarte des la Lainici Sfântul Calinic la povaţă şi spovadă. Se cunoaşte faptul că spre sfarşitul vieţii avea la sufletul său acea triadă de mănăstiri, Cernica, Frăsinei şi Lainici, la care ţinea foarte mult şi pe care le susţinea în rugăciunile sale.

Cuviosul Irodion, ca toţi marii sfinţi, a avut foarte multe ispite din partea confraţilor săi, dar el, fiind formându-se în duhul isihast cernican, le biruia cu smerenie şi cu răbdare. Cu cât înainta în virtute, cu atât i se înmulţeau ispitele, călindu-se în ele precum aurul în foc. Acesta fiind paradoxul sfinţeniei – suferinţa.

Foarte repede îşi duce faima atât în Oltenia cât şi dincolo de Carpaţi, în Transilvania Imperiului Austo-Ungar. Devenise făcător de minuni din viaţă. Avea puterea de a alunga duhurile necurate din oameni, îi radiografia la prima vedere, spunându-le păcatele lor şi cele ale înaintaşilor lor.

La un moment dat îi aduce îi aduce în dar, o femeie ce locuia în aceşti munţi, un vas cu lapte. Cuviosul îi refuză categoric vasul cu lapte spunându-i ca nu-l primeşte deoarece nu-i de la capra ei.

- Ba nu, părinte, de la capra mea este. L-am muls acum, este proaspat.

- Nu, femeie, nu-l primesc pentru că nu mai este cu adevărat de la capra ta. Aseara ai dat-o diavolului şi foarte des ai acest obicei rău. De aceea pentru ca ai dat diavolului capra, laptele nu mai este al ei, ci al diavolului. Te rog iartă-ma, dar nu-l primesc!

Vădită femeia fiind de păcat s-a întors înapoi acasa cu laptele cerându-şi iertare si făgăduindu-i că nu va mai drăcui niciodată.

Deci observăm cum stareţul IRODION era văzător cu duhul. Foarte multă lume se vindeca si afla alinare de la el.

Pe 3 mai 1900 Cuviosul Irodion se mută la Domnul. La 7 ani de la mutarea sa la Domnul, stareţul Teodosie Popescu, la insistenţele ucenicului Cuviosului Irodion, ieromonahul Iulian Draghicioiu cere epsicopului Râmnicului blagoslovenia pentru a-l dezgropa. Aceasta fiind o foarte veche tradiţie monahală, care se păstrează mai ales în Muntele Athos până azi ca la 7 ani de la moartea monahului se dezgroapă şi i se face din nou slujba înmormântării.

Aşa s-a petrecut şi cu trupul Cuviosului Irodion. Este dezgropat, însă cu toţii au rămas surprinşi deoarece trupul era întreg şi neputrezit. Au raportat episcopului faptul acesta, la care episcopul ar fi exclamat: „Aista mi-ai fost, Irodioane” (adica chiar aşa sfânt cu adevărat mi-ai fost, Irodioane).

Însă, i-au făcut slujba înmormântării şi l-au pus în mormânt, deoarece Lainiciul nu avea osuar sau gropniţă, cum aveau alte mănăstiri mai mari, pentru a fi puse acolo. Cuviosul Irodion fiind în viaţă, a profeţit că la câţiva ani de la mutarea sa la Domnul Lainiciul va fi pustiit. Ceea ce s-a şi întâmplat în Primul Război Mondial. „Fiii mei, să ştiţi că puţin după ducerea mea, schitul acesta va rămâne mulţi ani pustiu. Voi, însă, îngropaţi trupul şi nu uitaţi legămintele călugăreşti ce le-aţi dat lui Hristos”( Patericul românesc, pag. 472, Ioanichie Bălan).

În acest război mondial ucenicul cuviosului Irodion, ieromonahul Iulian Drăghicioiu este luat prizonier de către armatele germane, deportat în Germania unde a şi murit în lagăr ca martir. Fotografia părintelui Iulian ne-a fost dăruită în anul 2008 de către o strănepoată de-a dumnealui, socotind această descoperire ca o mare taină ce se vrea desluşită.

La mormântul Părintelui Irodion se făceau minuni, se vindecau demonizaţii şi se alungau duhurile necurate. Veneau oamenii atât din Regat cât şi din Transilvania să-şi aline durerile şi suferinţele la mormântul Cuviosului Irodion, unde se şi întâmplau.

În 1929 este numit stareţ la Lainici părintele Visarion Toia împreună cu un grup de 6 monahi de la Frăsinei. Printre monahii veniţi cu Părintele Visarion erau Calinic Cărăvan, următorul stareţ isihast 1952-1975, Părintele Nicodim Sachelarie, Gherontie Ghenoiu şi alţii.

La mormântul Cuviosului Irodion făcându-se multe minuni, vrăjmaşul diavol sub masca evlaviei a îndemnat pe diverse persoane (probabil şi monahale) să dezgroape mormântul şi să sustragă părticele din moaştele cuviosului. De aceea părintele Visarion găsind această situaţie ingrată, a dezgropat pentru a doua oară prin anii 1930 (prima fiind în 1907) am putea numi această ca o a doua aflare a moaştelor Cuviosului Irodion, le-a pus într-un alt sicriu mai mic şi le-a îngropat la o adâncime de 2,5 metri. La fundul gropii de 2 metri adâncime a săpat altă gropniţă mai mică de 1,2/0,7 metri, a pus sfintele moaşte în acel sicriu mai mic, le-a îngropat, a pus pământ normal peste ele iar la adâncimea normală a unei gropi de 1,8 – 2 metri a presărat alte oseminte de la alt părinte pentru a deruta pe toţi potenţialii viitori căutători de sfinte moaşte. Toate acestea le-a făcut foarte tainic. Nu ştim dacă următorul stareţ Calinic Cărăvan a ştiut această taină. Cert este că celălalt stareţ de după părintele Calinic, părintele Caliopie 1975 – 1985 a făcut săpături ca să dezgroape sfintele moaşte prin 1985. A săpat la 2 metri adâncimea unei gropi normale, a găsit acele oase puse la derută, a astupat groapa şi a închis subiectul.

După 1990, cei care au rămas au fost învinuiţi, acuzaţi de diferite persoane evlavioase că nu vor să dezgroape sfintele moaşte. Se ştia că s-a încercat de către Părintele Caliopie în 1983 dar nu se putea spune deoarece se produceau confuzie şi necredinţă. S-au răbdat toate acele insulte şi s-a aşteptat momentul.

Mitropoliţii Olteniei de după 1990; Î.P.S. Nestor si Î.P.S. Teofan au dorit să canonizeze pe Cuviosul Irodion cercetându-i viaţa plină de sfinţenie, însă probabil nu se împlinise numărul de rugăciuni.

Noul mitropolit al Olteniei Î.P.S. Irineu având evlavie aparte la Sfântul Calinic şi implicit la duhovnicul său Cuviosul Irodion a purces la demararea procesului de canonizare (cercetare istorică şi dezgroparea mormântului).

În ajunul Sf. Calinic, pe 10 aprilie 2009, cu post de câteva zile şi cu rugaciune asiduă, însuşi mitropolitul Irineu împreună cu obştea mănăstirii au participat la dezgropare. Ajungând la 2 metri adâncime s-a dat de acele oseminte străine.

A fost un examen foarte greu, îi cuprinsese pe toţi deznădejdea că nu s-a găsit ceea ce se căuta. Î.P.S. Mitropolit a poruncit să se sape în continuarea mormântului, cu toate că era iarbă, însă spre surprinderea tuturor s-a dat de un schelet întreg. Iniţial s-a crezut că acesta este dar deznădejde. Era alt vieţuitor, aşa cum scria pe cărămida de sub cap „Mitrofan schimonahul 1864”.

Î.P.S.  Irineu a poruncit să se sape în partea opusă la celălalt capăt al mormântului. La 2 metri adâncime s-a dat de alte oseminte mai vechi la care se pare că se mai umblase.

Deznădejde şi dezamăgire i-a cuprins pe toţi. Deja se săpaseră 3 morminte la rând unul în capul celuilalt. Se făcuseră o groapă imensă de 6 metri lungime, 2 metri adâncime şi 1,5 metri lăţime. Toţi se rugau cum puteau şi cum ştiau. Se pare că se năruia orice speranţă. La fundul gropii central era pământul mai moale, s-a început evacuarea lui şi spre surprindere, se întrezărea conturul unei alte gropi mai mici. A inceput sa apară semne. S-a găsit la 2,1 metri adâncime un toc de bocanc după care au început să apară cuie ce erau aproape descompuse de rugină.

Primul impact vizual pozitiv a fost în momentul cânda apărut prima parte din sfintele moaşte. Aveau oculoare maronie portocalie. În al doilea rând erau nefireşti de uşoare, ca un pai, ca o hârtie. Iar în al treilea rând au început să emane un miros plăcut. În cele din urmă s-a găsit şi cărămida cuviosului Irodion ce i-a fost pusă sub cap.

Astfel s-a descoperit marea comoară ascunsă intenţionat a doua oară prin anii 1930 la 2,5 metri adancime. S-a descoperit în parte marea taină a Luceafărului de la Lainici.

După 109 ani Sfântul Irodion se lasă a fi descoperit pentru a treia oară. O putem numi a treia aflare a moaştelor Sf. Irodion de pe data de 10 aprilie 2009. De data aceasta au fost puse într-o raclă la închinare în biserică spre folosul duhovnicesc al tuturor doritorilor şi al cinstitorilor sfinţilor din ceruri.

Sfântul Calinic l-a numit pe cuviosul Irodion “Luceafărul de la Lainici” deoarece cu adevărat a fost un mare luceafăr, un mare luminător şi rugător. Sfântul Irodion este ultima verigă a lanţului neo isihast românesc din sec. XIX. Neo isihasmul românesc începe la sfârşitul secolului al XVIII-lea prin Vasile de la Poiana Mărului, Sfântul Paisie Velicikovschi Stareţul de la Neamţ, Sf. Cuvios Gheorghe de la Cernica, Sf. Grigorie Dascălul, Sf. Calinic de la Cernica si continuă cu Sf. Cuvios Irodion Stareţul de la Lainici.

This slideshow requires JavaScript.

sursa: manastirealainici.ro

P.S. Celor ce li s-a facut dor de Manastirea Lainici citind viata Cuviosului Irodion va recomand ca vizualizati turul virtual al manastirii realizat de prietenul meu – fotograf Irinel Carlanaru.

Propunerea sanctificării fostului stareţ a fost înaintată de Sinodul Mitropoliei Olteniei.Propunerea canonizării fostului stareţ a fost înaintată de Sinodul Mitropoliei Olteniei.