George Crasnean – Avaa (Petroniu)

A murit avva al meu!

A murit unul dintre cei mai călugări dintre călugări…

Mulţi athoniţi au spus despre gheronda că este un sfânt în viaţă, numai că ochii noştri sunt ţinuţi, să nu’i vedem trăirea!

Avva Efrem, stareţul schitului Sfântului Andrei (Sarray), s’a dus la el săptămâna trecută, ca să’şi ia rămas bun. La despărţire i’a spus: „avva eşti pregătit! Eşti ca un copil; gata de plecare!”. Gheronda Petroniu n’a bolit mult. La Bobotează (19 ianuarie 2011) încă mi’a ţinut cuvânt de învăţătură. A aflat de la ucenicul său, părintele Modest (singurul pe care l’a acceptat în preajmă), că sunt în schit şi m’a poftit la chilie. Nu l’am întrebat nimic-mi’ajungea întotdeauna doar să’l văd. Pentru că dacă’l vedeam ştiam că este nădejde de mântuire, cât timp trăiau asemenea oameni şi se rugau pentru noi!

Stătea pe patul său aspru de chilie şi a fost singura dată în viaţă când m’a lăsat să’l ţin de mână… Mi’a spus că „s’ar cuveni să avem măsură şi în cele ale praznicelor” pentru că Preacurata Fecioară L’a născut pe Cel care avea să ne mântuiască într’un loc sărăcăcios, singură, într’un grajd – nicidecum precum mamele noastre, asistate la naştere în maternităţi. „Să fim cumpătaţi în toate, fiindcă cele peste măsură sunt toate de la diavolul”. (Gheronda, până în ultimile zile, a cerut să i se aducă aceeaşi mâncare pe care „o mâncau şi fraţii” la trapeză, ba chiar şi să mănânce la aceaşi oră cu ei!).

M’am gândit atunci că îşi va reveni din boală, la fel cum mai făcuse în anii din urmă. Părea mai întremat, dar el probabil că îşi ştia zilele, pentru că la despărţire m’a tras spre dânsul cu ambele mâini şi m’a binecuvântat. (Cine l’a cunoscut măcar în treacăt pe avva Petroniu ştie cât de mult înseamnă aceasta!).

Săptămâna trecută însă (joi 17 februarie 2011), nu s’a mai putut ridica din pat şi nu m’a mai recunoscut: a crezut că a venit preotul cu potirul ca să se împărtăşească! Părintele Modest i’a scris pe un bilet cine sunt şi atunci m’a binecuvântat din pat, apoi i’a cerut ucenicului să meargă după părintele Clement ca să’l împărătşească. Aceasta era singura lui grijă a ultimelor sale zile: să fie mereu cuminecat! Şi a rânduit Dumnezeu ca el să se împărtăşească foarte des în vremea sa din urmă…

Gheronda Petroniu a fost un adevărat pustnic între oameni. A fost un om aspru în primul rând cu el însuşi fiindcă n’a pretins niciodată de la ceilalţi fraţi ceva ce el nu făcea mai întâi. La slujbe stătea mereu în picioare şi chiar de erau privegheri de 12 ore el nu se aşeza niciodată în strană (în vremea din urmă, datorită bătrâneţilor, era nevoit să se mai odihnească şi atunci a permis şi celorlalţi monahi să mai stea jos!). Hainele şi le’a spălat întotdeauna la mână, singur şi n’a voit să fie ajutat până în ultimul an de viaţă! Din schit nu pleca nici de era invitat la hramuri şi afară de mare trebuinţă nu ieşea de la chilie. Spunea că aceasta este a călugărului, chilia. Ea îl învaţă şi tot ea îl mântuieşte!

A fost cel mai aspru şi smerit om pe care l’am cunoscut şi cu toate acestea mi’a dăruit în felul lui multă dragoste! Atât de multă încât îmi vine greu să scriu despre el la timpul trecut din cauza lacrimilor…

Eu ştiu că Domnul i’a făcut parte şi lui avva al meu în ceruri şi’I mulţumesc cu plânsul meu pentru cel care a fost părintele Petroniu Tănasă, stareţul schitului românesc athonit Prodromu…

Dumnezeu să’l odihnească şi cu drepţii să’l numere!

sursa: Lumea Credintei

Unul dintre ultimele „interviuri” cu părintele Petroniu Tănase

Iată că, deşi nevrednic fiind, m-a învrednicit Dumnezeu de am ajuns – pentru a şaptea oară – în Sfântul Munte, unde am vizitat, bineînţeles, şi Schitul românesc Prodromu. Citim în Istoria Mânăstirilor Athonite, alcătuită în 10 tomuri de Irinarh Schimonahul (1845-1920) şi păstrată cu evlavie printre cele 200 de manuscrise şi 5000 de volume tipărite din biblioteca Schitului Prodromu, această minunată istorisire: „Pe la anul 1337, cuviosul Marcu, ucenicul Sfântului Grigorie Sinaitul – care-şi avea chilia deasupra Marii Lavre, pe dealul ce se numeşte Palama –, povesteşte că într-o noapte, ieşind din chilie şi stând la rugăciune, a văzut în partea dinspre răsărit, la locul ce se numeşte Vigla, o doamnă şezând pe un tron precum cele împărăteşti, înconjurată fiind de îngeri şi de sfinţi care tămâiau împrejur, cântând şi închinându-se împărătesei a toate – adică Maicii Domnului, Ocrotitoarea Sfântului Munte Athos. Şi întrebând cuviosul Marcu pe Sfântul Grigorie, stareţul său, ce va fi însemnând oare aceasta, i s-a tâlcuit că Maica Domnului doreşte ca în timpurile mai de pe urmă să se ridice în acele părţi un locaş dumnezeiesc spre slava Sfinţiei Sale”. Este tocmai locul pe care avea să se ridice mai târziu Schitul românesc Prodromu, în a cărui parte de apus, lângă clopotniţa de 23 de metri, se află un paraclis închinat Adormirii Maicii Domnului, care veghează, aşadar, intrarea principală în această oază a spiritualităţii româneşti, păstorită de peste un sfert de veac de Părintele Arhimandrit Petroniu Tănase, cu care m-am bucurat şi folosit mult să stau de vorbă faţă către faţă. Sfinţia Sa ne-a vorbit, între altele, despre osândirea aproapelui, „care este mare păcat”. Retras fiind din lume, dar nu departe de oameni şi de preocupările lor spirituale, monahul athonit ne învaţă că trăirea unei vieţi conforme cu Evanghelia nu este doar efort, doar asceză, ci este şi mângâiere dumnezeiască. În drumul lui duhovnicesc, credinciosul este ajutat de îngerul păzitor şi de sfinţi. Stareţul nonagenar al Schitului Prodromu ne mai vorbeşte în cele de mai jos şi despre cinstea cea mare pe care Dumnezeu a făcut-o omului când l-a chemat la existenţa fericită alături de El, în veşnicie. (S. G.)

Preacuvioase Părinte Stareţ Petroniu, ce înseamnă a nu judeca pe celălalt?

Sfinţii Părinţi, Biserica în totalitatea ei, consideră mare păcat judecarea altuia. Uite, în Postul Mare, la slujbe se zice rugăciunea Sfântului Efrem Sirul şi se rosteşte în tot timpul Postului Mare, în afară de sâmbăta şi duminica. Se rosteşte de câte 8-9 ori şi se spune în Tipic ca preotul să o rostească cu mâinile ridicate şi cu metanii şi închinăciuni. Această rugăciune se încheie cu cuvintele: „Dăruieşte-mi, Doamne, să-mi văd păcatele mele şi să nu osândesc pe fratele meu”. Te-ai aştepta ca, atunci când te rogi cu aşa mare stăruinţă, să te păzească Dumnezeu de păcate, să fie pomenite păcatele cele mai grave: crimă, desfrânare, pe care noi le socotim a fi mai mari şi mai rele, dar Sfântul Efrem nu le pune acolo pe acestea, ci zice: „Dăruieşte-mi să văd păcatele mele şi să nu osândesc pe aproapele”. Osândirea aproapelui este mare păcat. Sfinţii Părinţi spun că se face o mare greşeală atunci când osândim păcatele, căci atunci tu te faci singur judecător al fratelui tău, iar aceasta după mintea ta. Nu avem calitatea aceasta şi nu avem nici un drept să facem aşa. Acest drept nu îl are decât Cel Care l-a făcut pe om, Dumnezeu. Doar El are dreptul să îl judece pe om, iar noi, judecând pe aproapele, împietăm asupra dreptului lui Dumnezeu, Care este Judecătorul cel drept. Fiecare om este făcut după chipul lui Dumnezeu, fiecare om este o entitate unică în viaţa omenirii, de la începutul până la sfârşitul lumii. Niciodată nu o să fie doi oameni aceiaşi. Oamenii nu pot face lucruri identice. De exemplu, eu recunosc un tablou de Grigorescu sau de Tonitza după anumite trăsături, după stilul personal…

Suntem datori cu cinstea şi cu respectul unii faţă de alţii. Omul este mărginit. Dumnezeu este Fiinţă nemărginită, iar puterea Sa creatoare este infinită. Dumnezeu creează în mod unic, nu repetă; fiecare fiinţă este o creatură nouă, oglindind în fiinţa ei ceva din strălucirea şi infinitatea dumnezeiască. De aceea Sfinţii Părinţi spuneau: „Ai văzut omul, ai văzut pe Dumnezeu!”. Tocmai de aceea în cinstirea sfintelor icoane nu cinstim lemnul şi culoarea, ci pe cel reprezentat. Tot aşa, întâlnind omul, care este chipul lui Dumnezeu, cinstea dată omului se ridică la Creatorul lui. De aceea suntem datori cu cinstea şi cu respectul unii faţă de alţii şi nu avem nici un drept să judecăm pe aproapele.

Dar atunci când eşti într-o poziţie de conducere şi ai subalterni care greşesc uneori, ce atitudine trebuie să ai?

Judecata înseamnă să îl condamni pe om, să îl osândeşti. Dacă atragi atenţia cu respect şi cuviinţă, părinteşte şi cu îndemn, asta nu înseamnă judecată, ci trebuinţă, necesitate şi firesc: să îl iubeşti pe om şi să-l lămureşti că a greşit.

La vârsta şi la experienţa pe care le aveţi, ce mesaj aţi transmite tinerilor din ziua de astăzi?

Nu se pune problema aşa… Nu am nici un mesaj, pentru că nu am nici o calitate să fac asta. Ne sfătuim şi, dacă mai vin pe aici şi întreabă fraţii, le spunem că trebuie să avem în vedere un lucru: ne-a făcut Dumnezeu marea cinste de a ne crea după chipul Lui, fiinţe cugetătoare, fiinţe nobile, şi ne-a hărăzit fericirii veşnice. Trebuie să ne străduim – e interesul nostru! – să moştenim fericirea dăruită de Dumnezeu. Dacă în viaţa aceasta ne străduim să avem o familie liniştită, o locuinţă, condiţii de trai şi sănătate, ajungem să spunem că suntem fericiţi în această viaţă. Dar mă întreb: este oare fericirea deplină? Nu-i deloc! În viaţa noastră vin boala, necazurile, inevitabil vine şi moartea… Şi aşa, toată fericirea pământească ia sfârşit. Dacă pentru starea aceasta de câţiva ani, scurta viaţă pe pământ, noi dăm toată grija noastră şi ne străduim aşa de mult, pentru fericirea veşnică noi nu facem nimic? Căci ştim că Dumnezeu a rânduit ca, după încheierea vieţii pe pământ, să înceapă veşnicia. Iar veşnicia poate să fie fericită sau nefericită, după cum am făcut-o noi înşine. Fiecare va merge cu bagajul lui sufletesc Sf. Nicodim Aghioritul spunea: „Dumnezeu mi-a rânduit împărăţia veşnică, iar eu trebuie să mă pregătesc pentru ea, în toată vremea vieţii”. Ce fac eu ca să intru acolo, căci acolo vreau să fiu, unde Dumnezeu mi-a pregătit loc?

Sfinţii erau foarte grijulii: permanent se gândeau la dobândirea împărăţiei veşnice, iar grija aceasta era uneori istovitoare, căci îi mistuia. Sf. Pimen, fiind pe patul de moarte, era îngrijorat, iar ucenicii l-au întrebat: „Te mai îngrijorezi, părinte, după tot ceea ce ai făcut?”. „Am făcut ceea ce am putut, dar ştiu eu că voi ajunge la Dumnezeu?”, se întreba avva Pimen. Diavolii îl ispiteau pe Sf. Sisoe cel Mare, zicându-i: „Ai scăpat de noi!”. Dar el le spunea: „Încă nu am scăpat, ci abia când voi ajunge în rai”. Să-i ascultăm şi pe Sfinţii Părinţi, care ne încredinţează: „Puţină osteneală şi veşnică odihnă!”. Asta le-aş spune eu tinerilor: Să vă gândiţi cu tot dinadinsul la fericirea veşnică! Există două situaţii – tertium non datur: ori viaţa veşnică pentru cei care au împlinit poruncile lui Dumnezeu, ori osânda veşnică pentru cei care nu au trăit după voia lui Dumnezeu, ci au făcut voia vrăjmaşului. Pe aceştia o să-i aştepte diavolul, după cuvântul: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25, 41). Fiecare va merge, după această viaţă, cu tot ceea ce a agonisit în această viaţă, cu bagajul lui sufletesc, de cugetare, de simţire şi de fapte.

Vă mulţumim foarte mult, Preacuvioase Părinte Stareţ, pentru toată dragostea şi calda înţelegere!

A consemnat Stelian GOMBOŞ

sursa: revista Puncte cardinale, an XX, nr. 10/238, octombrie 2010, p. 9 via Blogul domnului Răzvan Codrescu

Constion Nicolescu: Petroniu Tănase, un părinte cu totul îngeresc

Pentru mine, unul dintre motivele importante de a merge la Sfântul Munte a fost acela de a-l întâlni faţă către faţă, în această lume, pe părintele Petroniu Tănase de la Schitul Prodromu, schit românesc ţinând de Marea Lavră. Prima dată îl auzisem vorbind despre el, extrem de laudativ, pe Mihai Urzică, pe la jumătatea anilor ’70.

Încă se afla pe vremea aceea părintele Petroniu la Mănăstirea Sihăstria, având ca ascultare, dacă nu mă înşel, să se ocupe de biblioteca mănăstirii. Puţin mai târziu aveam să aflu că a plecat la Muntele Athos, lucru care a produs la momentul respectiv oarecare mâhnire, deoarece ni se părea că era mare nevoie de el aici. Totul a fost considerat puţin şi ca un sacrificiu, ca o plecare într-o misiune deloc uşoară. Plecarea avea loc într-o perioadă de mare dificultate a Bisericii, îndeosebi a monahismului nostru, mereu pus sub observaţia atentă a Securităţii. Sunt de atunci 35 de ani, cum se spune, o viaţă de om. La Sfântul Munte, părintele a găsit schitul într-o stare jalnică. Toate clădirile se aflau în paragină, ploua în biserică, uşile erau crăpate… Cei câţiva bătrâni care se mai aflau în mănăstire nu aveau puterea să se mai ocupe de tot ceea ce implică administrarea şi gospodărirea unui lăcaş atât de important din toate punctele de vedere. Părintele s-a dedicat cu trup şi suflet unei cauze care părea aproape imposibilă: renaşterea mănăstirii. Trebuie să ţinem seama că ne aflam în timpul stăpânirii comuniste, când comunicarea clericilor şi credincioşilor români din ţară cu Sfântul Munte era extrem de dificilă. De asemenea, situaţia generală a Sfântului Munte era în vremea aceea destul de deplorabilă. Între timp, cu toate că vremurile s-au schimbat semnificativ în ceea ce priveşte libertatea de mişcare, părintele Petroniu nu a revenit în ţară decât o singură dată, acum vreo 10 ani.

Când am ajuns să fac Alfa şi Omega, am început să-i trimit cu oarecare periodicitate (mai multe numere într-un pachet) suplimentul. În legătură cu aceasta, ar fi de povestit şi acest episod, semnificativ şi oarecum amuzant. În anul 1995, Ion Raţiu, patronul Cotidianului, a făcut o vizită, împreună cu cei doi fii ai lui, la Muntele Athos, principala lor destinaţie fiind Schitul Prodromu. Prezentându-se părintelui stareţ, i-a spus, pe lângă altele, şi faptul că este fondatorul şi finanţatorul gazetei. Atunci, părintele Petroniu l-a rugat să aştepte puţin, după care a plecat şi s-a întors cu mai multe numere din Alfa şi Omega, vorbind foarte laudativ despre supliment. Surpriza lui Ion Raţiu a fost mare şi plăcută, producându-i un vădit sentiment de mândrie. Dacă până atunci admisese suplimentul pe baza încrederii în directoarea ziarului, minunata Doina Bâscă, acum i-a acordat mai multă atenţie. La întoarcere a solicitat insistent să fac un interviu cu el pentru Alfa şi Omega, o convorbire în care-şi exprima entuziasmul pentru tot ceea ce petrecuse şi se petrecuse cu el la Sfântul Munte. În continuare, i-am trimis părintelui Petroniu şi, prin el, Sfântului Schit, o bună parte din cărţile mele. I-am mai trimis urări de bine cam la fiecare Paşte şi Crăciun. Mi-a răspuns absolut de fiecare dată cu multă bunăvoinţă şi dragoste, cu reală afecţiune părintească, scriind epistolele cu propria-i mână, cu un scris coborât parcă de la vechii caligrafi. Nu de mult mă plânsesem că nu mă învrednicesc să ajung acolo ca să-l întâlnesc direct. Mi-a răspuns că nu este nimic mai simplu, că trebuie numai să-l anunţ când intenţionez să vin şi că totul se rezolvă cu uşurinţă. Acesta este post-scriptumul scrisorii:

11.1.2008

“Vă aşteptăm cu multă bucurie în pelerinajul athonit şi prodromit. Formalităţile de intrare sunt simple. Ne anunţaţi: numele, numărul paşaportului sau al bul. identit. şi data intrării în Athos. Când veniţi la Athos, vă prezentaţi la Biroul vizit. Uranopole, de unde primiţi aprobarea cuvenită.”

Ierom. Petroniu

Dar a trebuit ca să apară această ocazie a unui pelerinaj organizat de Arhiepiscopia de la Alba Iulia, cu sprijinul direct al Înalt Preasfinţitului Părinte Andrei, de altfel un prieten foarte apropiat al Sfântului Munte. Aşadar, aşteptam cu mare emoţie această întâlnire. Aveam să constat că acelaşi lucru se petrecea şi cu părintele Petroniu, deoarece lista cu numele noastre ajunsese acolo.

Părintele Petroniu era destul de înaintat în vârstă şi ajuns de unele slăbiciuni trupeşti. Una dintre acestea este şi aceea că nu mai auzea bine şi atunci era nevoit să se folosească de un aparat auditiv. Din păcate, era unul care nu ştiu ce avea, dar cel mai adesea ţiuia îngrozitor, cel puţin pentru noi, cei care-i stăteam în preajmă. Nu ştiu ce auzea el, căci nu părea deranjat. Ca să te faci înţeles, trebuia să stai pe partea pe care avea acest aparat şi să vorbeşti destul de tare. Aşa se face că la primele prezentări nu a înţeles prea bine care dintre pelerini este “domnul Costion”. Şi tot întreba, şi tot aştepta cu nerăbdare să dea de el. Până la urmă s-a întâmplat acest lucru. Am avut cu el două-trei întâlniri comune. Una de dimineaţă, mai lungă, când ne-a vorbit mai pe îndelete. Despre ce?

Despre documentele româneşti din Sfântul Munte Athos

“Sunt cel puţin vreo 25-30 de mii de documente, aşa a evaluat un domn Florin Marinescu, care trăieşte în Grecia şi s-a pus să le cerceteze şi să le tipărească. Au apărut mai multe lucrări în limba greacă, dar şi un volum în limba română, despre documentele de la Xiropotamu, editat de Universitatea din Iaşi. Ele se referă îndeosebi la relaţiile Ţărilor Române cu Muntele Athos, la danii, la închinări, la tot felul de binefaceri. După căderea Bizanţului sub turci, la 1453, Ţările Române au fost vreme de vreo 500 de ani una dintre resursele principale de susţinere şi întreţinere a Sfântului Munte, ca de altfel şi a altor locuri sfinte. Şi asta fără recompense şi fără interese. Gratis! De unde aveau Moldova şi Muntenia această putere? Că nu erau atunci tractoare, maşini şi unelte pentru o agricultură intensivă. Se lucra cu sapa, cu hârleţul, cu grebla, cu coasa… Ăstea erau uneltele. Şi, cu aceste unelte, poporul avea destul pentru dânsul, şi a avut de-ajuns ca să dea şi la alţii. Erau aşa de mari producţiile şi bunurile care ieşeau, încât se făcea negoţ intens cu ţările Occidentului. Şi acuma?”

Despre dificultatea de a ajunge călugăr cu statut oficial în Muntele Athos

“Ca să fii călugăr cu statut oficial în Sfântul Munte se cere să ai cetăţenie greacă, iar aceasta se obţine foarte greu. Pentru români, de pildă, trebuie ca Patriarhia de la Bucureşti să intervină pe lângă Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol, iar aceasta din urmă se lasă greu, nu se ştie de ce. În ciuda unor intervenţii repetate, sunt solicitări care aşteaptă de aproape 10 ani şi nu au fost soluţionate. Este ceva mai uşor dacă soliciţi închinovierea la greci decât la români. De aceea, în momentul de faţă, se află în Sfântul Munte destul de mulţi călugări cu statut incert, îngăduiţi totuşi vreme de ani de zile în această formă.”

Despre statura duhovnicească a poporului român

“Poporul român a beneficiat, ca rădăcini etnice, de neamuri cu o spiritualitate deosebită. Spiritualitatea sciţilor, a dacilor nu era atât de idolatră ca şi cea a grecilor. Grecia a fost ţara idolilor. Exista la daci, în munţii din jurul Sarmizegetusei, un fel de pustnicie sau, în orice caz, se puteau întâlni oameni care duceau o viaţă asemănătoare cu a pustnicilor creştini de mai târziu. A fost o temelie sănătoasă din punct de vedere spiritual. Asta contează mult! Plămada în care s-a fixat creştinismul la noi avea nişte lucruri asemănătoare cu creştinismul. Şi de aceea a prins creştinismul foarte bine. În ţările noastre s-a format un creştinism deosebit: creştinismul ţărănesc, cu evlavia ţărănească… Vreau să spun că românii au fost un popor profund credincios. Oameni simpli, un creştinism sătesc. Cu tradiţii creştine solide. Acum, mai ales de când cu intrarea în Uniunea Europeană, s-a pervertit viaţa creştină. La această intrare ar fi trebuit ca stăpânirea să pună condiţii. “Noi suntem creştini, cu Hristos, cu Biserică, cu Cruce, cu Evanghelie, cu toate acestea. Noi cu astea intrăm în Uniunea Europeană.” Dacă ne primeau cu ele şi ne lăsau să rămânem cu ele să fi intrat, dacă nu, nu. S-a promis marea cu sarea, că o să fie o prosperitate extraordinară. Şi au intrat românii într-o stăpânire fără Dumnezeu. Un popor român care avea respect pentru familie, pentru copii, un popor cu viaţă frumoasă, cu tradiţie…, a ajuns acum să fie un popor cu un milion de avorturi pe an. Se doreşte impunerea căsătoriilor homosexuale. Apoi, atâtea divorţuri. Se promovează dezmăţurile, desfrâurile, sub toate formele posibile. Se spune că e libertate şi toată lumea se murdăreşte. Sfinţii Părinţi consideră că păcatul care murdăreşte cel mai adânc fiinţa umană este desfrânarea. Şi tocmai aceasta este mai cultivată. Şi nu numai la oameni în vârstă, ci şi la copii, încă de la şcoală. Auziţi? Fetiţe de 12 ani, şi fac copil! Dacă omul nu crede în Dumnezeu, atuncea nu mai este păcat. Păcatul este abatere de la rânduielile puse de Dumnezeu pentru viaţă. Astăzi avem de-a face cu o libertate anarhică. Omul e liber să facă ce vrea. S-a pierdut ideea de păcat, şi atunci omul crede că e liber să facă toate relele pe lume. S-a pervertit sufletul poporului. N-a fost de când e lumea aşa ceva.”

Ca la mulţi părinţi, şi la părintele Petroniu întâlnim o mândrie pentru ceea ce a fost neamul românesc odinioară, amestecată cu tristeţea pentru starea lui spirituală actuală.

Despre pictura laică (pentru pictorii din grup, dar nu numai pentru ei)

“E firesc ca pictura să înfăţişeze frumuseţile naturale ale lumii în care trăim. Natura, sub formele ei. Ca şi poetul, şi pictorul are un ochi deosebit cu care vede mai mult decât vede un om obişnuit. Vede frumuseţi, pe care apoi le prezintă. Caută să înfăţişeze, să surprindă aceste frumuseţi care trec neobservate de lumea cealaltă. Le înfăţişează ca să atragă oamenilor atenţia, să vadă şi ei şi să înţeleagă că lumea în care trăim e frumoasă. Când Dumnezeu S-a uitat la lucrul mâinilor Sale a văzut şi a spus că ceea ce a făcut este bun şi frumos. Sunt în natură forme şi însoţiri pe care omul obişnuit, deşi le priveşte, nu le vede, nu le sesizează în frumuseţea lor profundă. Şi atuncea, pictorii şi artiştii care le surprind caută să le înfăţişeze şi să le facă vizibile pentru toată lumea. Şi dacă omul este ajutat să le sesizeze, atunci nivelul lui de înţelegere şi de trai se ridică, pentru că în felul acesta înţelege cum cadrul firesc în care e făcut să trăiască este mult mai bogat, mult mai frumos. Şi, atuncea, şi viaţa lui sufletească se înfrumuseţează, se înnobilează. Da. Poeţii şi artiştii au o menire deosebit de însemnată, în sensul de a face vizibile frumuseţile cele ascunse ale firii şi ale fenomenelor pe care Dumnezeu le-a aşezat în lume.”

Despre gândul la moarte

“Oamenii se sperie de moarte, le e teamă, le e frică. Dar moartea este un fenomen natural. Oamenii nu-s veşnici pe pământ. Într-o zi se sfârşeşte viaţa şi omul care a trăit o viaţă creştinească, frumoasă, ştie că ea nu s-a încheiat cu mormântul, ştie că de-acuma începe o nouă viaţă, cea adevărată, cea veşnică. Şi dacă s-a străduit să ducă o viaţă frumoasă aicea, pe pământ, atuncea bunurile, simţămintele, trăirile care sunt imprimate în existenţa lui le duce cu dânsul. Şi intră cu ele în noua viaţă, în viaţa cea veşnică. O viaţă care va fi însă mult mai bogată. Pe lângă ceea ce duce omul cu dânsul, acelea vor fi mult amplificate. Şi fericirea cu care omul intră în viaţa veşnică este incomparabilă cu toate fericirile de pe pământ. Este ceea ce a întrezărit Apostolul Pavel când a fost răpit la al treilea cer, lucruri despre care spune că nu le poate descrie în grai omenesc. Formele noastre de exprimare, noţiunile, cuvintele, toate acestea sunt firesc legate de condiţiile naturale în care trăim. Or, acolo lucrurile sunt aşa de deosebite, aşa de minunate, încât noi, aicea, nu avem nici un element cu care să putem exprima cum se cuvine ceva din ele. Creştinul care a trăit aici o viaţă în slujba binelui şi are nădejde că s-a mântuit, adică a pregustat din această fericire, nu se sperie de moarte. Ştie că abia de-acuma înainte se începe. El chiar aşteaptă moartea. Este ceea ce se întâmplă cu sfinţii. Ei sunt bucuroşi că ea vine. Oamenii se sperie de moarte când simt că materialul pe care l-au strâns în lumea aceasta nu-i satisfăcător. Trăiri păcătoase, vrăjmăşii, dezbinări, ură, beţie, lăcomie, toate păcatele ăstea, dacă omul nu s-a curăţit de ele, le are imprimate în fiinţa lui şi în sufletul lui. Şi când va învia, trupul lui va fi impregnat de aceste multe materiale negative. Şi va trebui să se târască cu ele în vecii vecilor. Şi aia-i nefericirea şi nenorocirea veşnică. Şi, atunci, sigur că omul se înspăimântă de moarte. Hristos a înviat, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le. Dumnezeu a desfiinţat spaima de moarte. Şi a reorientat moartea, făcând din ea trecere de la viaţa aceasta terestră la viaţa cea veşnică. Să ne ajute Dumnezeu să trăim cu lucruri bune, de care să ne bucurăm în viaţa veşnică. Părintele Stăniloae spune că realizările frumoase artistice ne însoţesc viaţa veşnică şi la nivel de neam. Bunuri precum Voroneţul, Moldoviţa, Suceviţa, Curtea de Argeş şi toate celelalte asemenea, poporul român le va avea şi în viaţa veşnică. Aşadar, cei care au făcut lucruri frumoase artistice se vor bucura de ele şi în viaţa veşnică.”

Poate că aş fi avut câteva întrebări să-i pun, dar nu sunt obişnuit să fac acest lucru cu alţii de faţă, aşa încât ele au rămas în cea mai mare parte nerostite. După ce am văzut care din cărţile mele sunt în biblioteca schitului şi care nu sunt, am mai dăruit două pe care le aveam la mine (Elemente de teologie ţărănească şi Bucuria convorbirii). Am pândit un moment când părintele ieşea de la chilie, îndreptându-se spre trapeză, ca să fac acest lucru şi să stau câteva minute cu el între patru ochi. Au fost vreo 10-15 minute private, de care tare m-am bucurat, deşi bruiajul aparatului auditiv era îngrozitor. Şi mi s-a părut a fi părintele văzător cu duhul. Fără să-i fi spus despre încercarea în care mă aflam, el mi-a vorbit despre ea şi m-a îndemnat să am nădejde că o s-o trec cu bine. Sau cel puţin aşa am înţeles eu, căci, datorită aparatului, comunicarea nu era facilă.

Nu ştiu cum va fi arătat în floarea vârstei lui, dar când l-am văzut eu era, vorba poetului, “un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port”. Mereu se afla în preajma sa un ucenic sau doi, gata să-l sprijine, să-i asculte sau să-i intuiască “porunca”. Parcă auzeai cuvântul lui Hristos: “Adevăr, adevăr îţi spun: Când erai mai tânăr, te încingeai singur şi umblai unde voiai; dar când vei îmbătrâni, îţi vei întinde mâinile şi altul te va încinge şi te va duce unde nu vrei” (Ioan 21, 18). Cu toate acestea, părintele Petroniu era prezent cam la toate slujbele, şi încă pe întreaga lor durată. Uneori se pleca, se pleca, de aveai impresia că acu, acu se prăbuşeşte. Îţi stătea inima în loc. Dar nu, parcă mereu în ultima clipă, se redresa, şi continua să fie tuturor pildă de trezvie liturgică.

sursa: Ziarul Lumina

Un monah statornic şi un egumen înţelept – Mesajul de condoleanţe al PF Daniel la slujba de înmormântare a părintelui Petroniu Tănase

Cu profundă tristeţe am aflat de trecerea din această viaţă a Părintelui Protosinghel Petroniu Tănase, apreciat şi cunoscut duhovnic plămădit pe pământ românesc, chemat să înfrumuseţeze prin viaţa şi înfăptuirile sale Grădina Maicii Domnului şi obştea Schitului Românesc Prodromu din Muntele Athos (Grecia), căruia i-a fost povăţuitor timp de peste 25 de ani.

Născut în localitatea Fărcaşa din judeţul Neamţ la data de 23 octombrie 1916, Părintele Petroniu a fost luminat încă din tinereţile sale de dorul după viaţă monahală. A intrat în obştea Mănăstirii Neamţ, unde a fost călugărit la data de 22 septembrie 1942. De la Neamţ a fost chemat la Mănăstirea Antim din Bucureşti unde şi-a continuat formarea intelectuală, absolvind Facultatea de Teologie Ortodoxă, urmând apoi şi cursuri de Matematică şi Filosofie. În anul 1947 a fost hirotonit ieromonah pe seama Catedralei Patriarhale din Bucureşti şi apoi trimis profesor la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamţ, la catedra de Omiletică, Catehetică şi Pedagogie. În anul 1952 îl însoţeşte pe Arhimandritul Cleopa Ilie, devenit stareţ al Mănăstirii Slatina (judeţul Suceava), formând aici o adevărată Academie Duhovnicească recunoscută în acea vreme. A urmat o perioadă grea pentru călugărul misionar care a suferit din pricina regimului totalitar, fiind nevoit să plece de aici în anul 1959. Cu mult curaj şi acelaşi zel faţă de Biserica Mântuitorului Hristos, cu aceeaşi nestinsă dragoste pentru viaţa monahală, se retrage în obştea Mănăstirii Sihăstria în anul 1964, unde a vieţuit până în anul 1978, când şi-a îndreptat paşii spre Schitul Românesc Prodromu, din Sfântul Munte Athos, după şapte ani fiind ales egumen de părinţii din obşte pentru alesele sale virtuţi de monah înţelept, harnic şi rugător.

Părintele Petroniu rămâne în conştiinţa Bisericii noastre ca un monah statornic, un egumen înţelept şi iscusit mânuitor al condeiului. Cărţile sale Icoane smerite din Sfânta Ortodoxie Românească, Chemarea Sfintei Ortodoxii, Bine eşti cuvântat, Doamne, Ușile pocăinței sunt preţioase comori ale spiritualităţii româneşti în care părintele Petroniu a adunat cu multă râvnă în suflet tezaur de trăire şi simţire ortodoxă românească, lumină şi sfântă nevoinţă.

Prețuind în chip deosebit minunata lucrare a părintelui Petroniu Tănase în ogorul Domnului pe tărâm duhovnicesc şi cărturăresc, precum şi bogata sa activitate gospodărească, înălțăm stăruitoare rugăciune către Hristos Domnul Cel Înviat din morţi să odihnească sufletul său în lumina cea neînserată a Împărăţiei Cerurilor, unde drepţii ca luminătorii strălucesc, să mângâie obştea Schitului Prodromu şi pe toţi cei care l-au cunoscut şi preţuit.

Veșnica lui pomenire din neam în neam!

† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

sursa: Agentia de stiri Basilica

Parintele Petroniu Tanase – Ghid de invatatura (video)

Părintele Petroniu Tănase și-a început zborul lin – date biografice

Unul dintre marii duhovnici ai Ortodoxiei, părintele protosinghel Petroniu Tănase, a plecat ieri la Hristos. Fostul egumen al Schitului românesc Prodromu de la Muntele Athos a fost un cunoscut duhovnic, iubit de credincioşi, atât în România, cât şi în Grecia.

“Cum ţi-ai pregătit aripile aici, aşa o să zbori dincolo …”, spunea părintele Petroniu Tănase, care şi-a început zborul lin ieri după-amiază. Marele duhovnic a simţit încă din luna ianuarie că Dumnezeu îl va chema curând în împărăţia cerurilor, când şi-a anunţat retragerea din ascultarea de egumen al Schitului Prodromu din Muntele Athos. Trecerea sa la cele veşnice reprezintă o pierdere, atât pentru obştea schitului românesc de la Muntele Athos, cât şi pentru întreaga Ortodoxie, fiind un duhovnic iubit deopotrivă în Grecia şi România natală.

Slujba de înmormântare va avea loc mâine, 24 februarie, conform rânduielilor monahale din Sfântul Munte, anunţă Agenţia de ştiri BASILICA.

Părintele protosinghel Petroniu Tănase s-a născut în anul 1914, în comuna Fărcaşa din judeţul Neamţ. Paşii tinereţii, îndrumaţi de râvnă dumnezeiască, l-au purtat la începuturi la Mănăstirea Neamţ, unde s-a şi călugărit. Din creierii munţilor moldavi a plecat apoi la Mănăstirea Antim din Bucureşti, urmează cursurile Facultăţii de Teologie, a celei de Matematică şi Filosofie, remarcându-se, deodată, ca un strălucit şi smerit monah al Antimului.

A fost membru al “Rugului Aprins” de la Mănăstirea Antim, ultimul bastion de rezistenţă al intelectualităţii creştine româneşti interbelice, distrus definitiv de regimul comunist la sfârşitul anilor ’50, prin întemniţarea membrilor.

Părintele Petroniu Tănase (dreapta), în anii ’60, alături de cel ce avea să fie viitorul mitropolit al Ardealului, Antonie Plămădeală (mijloc), şi părintele Ilie Cleopa (stânga)

Dornic de o viaţă spirituală intensă şi netulburată, părintele Petroniu Tănase ajunge la Sfântul Munte în anul 1978. Odată cu venirea lui aici, obştea Schitului românesc Prodromu se revigorează.

Din anul 1984, părintele Petroniu Tănase este protosinghel, duhovnic şi bibliotecar, făcând ca toate să respire româneşte, “simţindu-se duh românesc”.

Printre cărţile scrise de duhovnicul Petroniu se numără: “Uşile pocăinţei. Meditaţii duhovniceşti la vremea Triodului”, apărută la Editura Trinitas, “Chemarea Sfintei Ortodoxii” şi “Bine eşti cuvântat, Doamne – meditaţii”, ambele apărute în anul 2006, la Editura Bizantina, Bucureşti.

În vara anului trecut, Înalt Preasfinţitul Teofan, Arhiepiscop al Iaşilor şi Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, s-a întâlnit la Schitul românesc Prodromu din Sfântul Munte Athos cu, pe atunci, stareţul acestui aşezământ monahal, părintele Petroniu. Înalt Preasfinţia Sa a împărtăşit apoi din învăţăturile marelui duhovnic pe care le-am preluat in articolul “Întâlnire IPS Teofan cu părintele Petroniu de la Schitul Prodromu“.

“În timpul şederii noastre la Prodromu, l-am întâlnit pe părintele stareţ Petroniu Tănase, care ne-a vorbit despre viaţa Bisericii, despre viaţa monahală, în special. Dată fiind statura duhovnicească a părintelui Petroniu, vârsta şi experienţa Cuvioşiei Sale, am socotit de bine a comunica şi altora, în sinteză, cele auzite de la marele duhovnic athonit”, rememora, pentru credincioşi, IPS Teofan, care a remarcat la părintele Petroniu un “glas încet, adânc” şi “o coerenţă uimitoare în exprimare”.

Astfel, părintele Petroniu a îndemnat ca “Biserica Ortodoxă să rămână “duhovnicie”. Nimic nu se împlineşte fără puterea Sfântului Duh. Astăzi duhul lumii pătrunde peste tot, uneori chiar în Biserică, în viaţa de parohie şi de mănăstire. Cu ajutorul duhovnicului, omul este chemat să se înduhovnicească prin Hristos Cel mort şi înviat care a pnevmatizat, îndumnezeit firea umană pe care a înălţat-o la cer, aşezând-o pe tronul Sfintei Treimi”.

Părintele stareţ, trecut ieri la Domnul, a făcut referire şi la slujirea arhiereului, care “este chemat să manifeste dârzenie întru apărarea credinţei, în relaţie cu eterodocşii şi întru promovarea unei vieţi curate. Chipul Sfântului Ioan Gură de Aur şi al Sfântului Vasile cel Mare sunt elocvente în acest sens pentru orice slujire arhierească. Încrederea preoţilor şi credincioşilor în ierarh se menţine atunci când aceştia arată fermitate întru apărarea credinţei şi a unei vieţuiri creştine curate”.

IPS Teofan a subliniat cu acelaşi prilej că aceste gânduri au fost exprimate “dintr-o inimă continuu rugătoare, dintr-o minte luminată de smerenie, dintr-o experienţă de aproape un secol de viaţă”.

Într-un articol din “Ziarului Lumina”, dinn luna aprilie a anului 2009, Părintele Petroniu Tănase a povăţuit credincioşii vorbind despre păcat şi despre lupta care trebuie dusă împotriva lui:

“Otrava păcatului nu se poate tăia cu apă de flori, trebuie leacuri puternice; nu cu jumătăţi de măsură, ci cu luptă pe viaţă şi pe moarte. Părinţii Patericului spun “Dă voinţă şi ia putere” şi alta “Dă sânge şi ia duh”. Eşti neputincios, dar Mântuitorul a venit tocmai pentru cei slabi şi bolnavi. “Voieşti să fii sănătos?”, ne întreabă El. Trebuie să vrei din toată inima, dă voinţă şi iei putere. Iei putere şi rabzi necazurile, să te împotriveşti vrăjmaşului, să nu cazi în luptă, că fără osteneală nu este mântuire; trebuie să dai sânge ca să iei duh. Harul întăreşte puterile slăbănogite de păcat, vindecă rănile sufleteşti, dar ceea ce am stricat prin voia noastră, singuri trebuie să îndreptăm prin spovedanie curată, prin căinţă sinceră şi prin fapte bune, prin post şi rugăciune.

Dacă ne-a plăcut mincinoasa dulceaţă a păcatului, se cade să gustăm şi amărăciunea cea dulce a leacului. Aşa cum bolnavul rabdă operaţie, tăiere, leacuri amare, ştiind că acestea îi aduc mult dorita sănătate, aşa cum răbdăm ostenelile postului în nădejdea că degrabă se apropie Paştile cele luminoase şi vesele, tot aşa să răbdăm şi pătimirile cele curăţitoare de păcat şi mântuitoare, care ne învrednicesc de bucurie neîntreruptă şi de Paştile cel veşnic, de strălucirea, mângâierea şi odihna celor ce s-au ostenit în necazuri şi în toate felurile de chinuri”.

sursa: Ziarul Lumina

Cuvantul IPS Teofan la trecerea la Domnul a parintelui Petroniu Tanase

Protosinghelul Petroniu Tănase din Sfântul Munte Athos a plecat la cer. Domnul Dumnezeu a chemat la Sine una din cele mai frumoase flori răsărite în veacul trecut pe pământul românesc. Întreaga sa viaţă a fost o jertfă continuă în duh de rugăciune. De foc i-a fost rugăciunea cât a trăit pe pământ. Nădăjduim că focul rugăciunii pentru noi, cei din lume, va fi şi mai intens după plecarea părintelui Petroniu în veşnicie.
Îl plâng călugării din Moldova şi din ţară, îl plâng părinţii atoniţi, îl plâng miile de pelerini veniţi din Ţara Carpaţilor să se odihnească pentru o clipă în incinta sacră a Schitului Prodromul. Îl plângem cu toţii, dar „nu ca cei ce nu au nădejde”. Om al Învierii, părintele Petroniu cel răstignit prin smerenie de-a lungul întregii sale vieţi, se odihneşte acum în lumina Celui răstignit şi înviat. Dumnezeu să-l odihnească în pace şi, acolo sus, să aibă grijă, prin rugăciune, de noi răstigniţii, îndureraţii acestei lumi, doritori ca şi el de lumina Învierii. Veşnică să-i fie pomenirea ! În Domnul să-i fie odihna ! Împărăţia Cerurilor să-i fie moştenirea ca răsplată pentru viaţa ce a dus-o pe pământ !

† Teofan,
Mitropolitul Moldovei și Bucovinei

sursa: site-ul Mitropoliei Moldovei si Bucovinei

Parintele Petroniu Tanase a plecat la Domnul!

Fostul egumen al Schitului Românesc Prodromu de la Muntele Athos a plecat la Domnul, astăzi, 22 februarie 2011, în jurul orei 16:00. Monahii obştii româneşti îşi vor lua rămas bun de la părintele, joi, 24 februarie, când va fi înmormântat după tradiţia monahală athonită.

Părintele Petroniu Tănase s-a născut în 1914 în comuna Farcaşa, în judetul Neamţ. S-a călugărit de tânăr, la Mănăstirea Neamţ, iar mai târziu a intrat la Antim din Bucureşti. A urmat cursurile Facultăţii de Teologie, dar a făcut şi studii în matematică şi filosofie. Dorul după o viaţă îmbunătăţită l-a îndreptat spre Muntele Athos, la schitul unde a vieţuit din 1978 încoace, dar acolo, părintele Petroniu a avut şi rolul de a revigora administrativ şi spiritual obştea ocrotită de Sfântul Ioan Botezătorul.

sursa: Ziarul Lumina

IPS Teofan: Parohia – element esențial al pastorației tinerilor

În căutarea continuă a formelor noi de misiune fundamentate pe eterna „Cale, Adevăr și Viată – Hristos, Dumnezeu-Omul“, parohia rămâne aceeași străveche instituție, continuu pregătită pentru înnoirea cerută de exigențele misionare ale timpului.

Bazată pe comunitatea euharistică locală, parohia oferă cel mai potrivit mijloc de creștere duhovnicească a membrilor ei de toate vârstele și categoriile sociale. Tânărul, ca și cel în vârstă, omul fără multă carte, ca și intelectualul, cel cu multe nevoi, ca și cel înstărit pot găsi în comunitatea parohială din care fac parte ambianța necesară unei viețuiri creștine autentice. Toate celelalte forme ale misiunii Bisericii Ortodoxe prezente în afara parohiei: religie în școală, armată, spital, penitenciar, orfelinat sau învățământul teologic etc. au importanța lor în măsura în care persoana cuprinsă în atare formă de misiune este orientată spre integrarea plenară în comunitatea euharistică locală – parohia.

În ce măsură, tinerii români ai anilor de după 1990 au descoperit calea spre participarea lor ca mădulare active în viața euharistică mai întâi, dar și în cea administrativă, intelectuală, socială a parohiei?
Răspunsul nu poate fi, desigur, un „da“ sau un „nu“ categoric. Totul, aici, are nuanțele sale, dependente de o serie de considerente, dintre care nu pot, desigur, lipsi: patosul misionar al preotului, puterea cu care s-a exercitat presiunea ideologiei atee înainte de 1990, subtilitatea și tăria tentațiilor de tot felul care cuprind viața tinerilor în aceste timpuri, criza economică prin implicațiile sale în favorizarea prostituției, a rezervei în fața formării unei familii din cauza lipsei unei locuințe sau a unui loc de muncă etc.

Complexitatea unui număr felurit de factori arată varietatea modalităților de abordare de către tineri a participării lor la viața Bisericii prin intermediul parohiei din care fac parte. În primul rând, trebuie afirmat că după 1989 foarte puțini tineri declară că nu cred în Dumnezeu. Avem aici consecința faptului că ideologia atee n-a reușit să-l schimbe structural pe român, că misiunea Bisericii și în perioada l948-1989 a fost prezentă în ciuda obstacolelor de tot felul și a lipsei de curaj misionar a unora dintre clerici și că încărcătură religioasă a momentelor din Decembrie 1989 a orientat mulți tineri spre întâlnirea cu Dumnezeu și Biserica Sa.

Consecința firească a realității expuse este observată în numărul considerabil de parohii, mai ales din mediul urban, în care prezența tinerilor la jertfa euharistică, precum și la preocupări de ordin administrativ sau activități culturale sau diaconale, este evidentă. Imaginea grupurilor de tineri așteptându-și rândul pentru Taina Spovedaniei sau pentru primirea Sfintei Euharistii, timpul săptămânal consacrat întâlnirilor preotului cu tinerii din parohie, participarea acestora ca membri în consiliile și comitetele parohiale, cu tot impactul acestei participări asupra aspectelor administrative sau sociale, sunt câteva elemente ușor de sesizat și care constituie semnul evident de schimbări petrecute în viața societății românești și a Bisericii sale Ortodoxe în ultimul timp.

În același timp, orice analiză obiectivă arată că, paralel cu viețuirea creștină definitorie pentru mulți tineri, se desfășoară, în contextul societății românești a ultimilor ani, și o altă viață, cea a tinerilor aflați departe de Biserică, fie prin indiferență, fie printr-un comportament străin de valorile Sfintei Evanghelii.

Acești tineri, din păcate într-un număr destul de mare, constituie sau ar trebui să constituie prioritatea misionară a Bisericii, în primul rând a parohiilor din care fac ei parte. Lucrarea nu este deloc ușoară. În mediul urban, conștiința apartenenței la biserica parohiei s-a micșorat foarte mult în ultima jumătate de veac, în cazul în care ea n-a dispărut cu totul în unele părți. Mulți tineri nu cunosc de care parohie aparțin și cine este preot acolo. Trecerea prin biserică cu ocazia unor botezuri, cununii sau înmormântări nu este, în majoritatea cazurilor, suficientă pentru a forma sentimentul clar al necesității participării la viața parohiei. Cu toate că în ultimul timp s-au construit în cartierele mărginașe ale marilor orașe biserici, numărul acestora este relativ mic față de nevoile zecilor de mii de suflete care, uneori, sunt atașate la o singură parohie.

La sate, viața creștină a tinerilor are specificul ei. Greutățile nu lipsesc nici aici, precum nu puține și diversificate sunt tentațiile. Localurile care adăpostesc discoteci sau baruri de noapte, în general, absente la sat înainte de 1990, constituie o atracție de cele mai multe ori nocivă, căreia puțini tineri pot să-i reziste. În unele părți ale țării, mai ales în zonele de câmpie, există moștenirea unei atitudini foarte rezervate a majorității tinerilor de a participa la viața parohiei, atitudine ce caracterizează aceste zone de multe decenii.

Din cele arătate foarte succint, rezultă totuși complexitatea pastorației îndreptată către tinerii parohiilor urbane sau de la sate. Lucrarea nu este ușoară, dar nici obstacolele de nedepășit. În primul rând, preotul, conștient de importanța misiunii sale printre tinerii parohiei, are în sprijinul demersului său pastoral faptul că tinerii români, ca de altfel majoritatea populației, nu manifestă ostilitate față de Biserică. Rare sunt cazurile, chiar extrem de rare, în care părinții nu-și botează copiii. Cununia religioasă este considerată de toți ca indispensabilă pentru formarea unei familii. La întrebarea dacă au credință în Dumnezeu, cvasi¬totalitatea tinerilor răspund afirmativ.

Pornind de la constatarea acestei situații, mult diferită din fericire de ceea ce se întâmplă în țările occidentale și chiar în unele din cele vecine nouă, preotul are posibilitatea să creeze felurite momente misionare la nivelul parohiei sale, prin care să conștientizeze tinerii că mărturisirea credinței în Dumnezeu trebuie urmată de o atitudine corespunzătoare în viața de familie, școală, la locul de muncă sau de petrecere a timpului liber. Căci nu putem să nu constatăm diferența foarte mare între declarația că au credință în Dumnezeu și comportamentul multora dintre tinerii României de astăzi.

Organizarea de întâlniri săptămânale cu tinerii parohiei în cadrul cărora aceștia să-și deschidă inima curajos, fără complexe, preotului, inițierea de pelerinaje, favorizarea alegerii unor tineri în structura consiliilor și comitetelor parohiale, implicarea în predarea religiei în școală, organizarea unor coruri parohiale de tineri, ajutorul acordat unor tineri cu probleme sunt câteva din aspectele misiunii preotului în sânul generației tinere. Toate acestea implică însă prezența unui preot responsabil, conștient de răspunsul pe care-l va da în fața dreptului Judecător pentru fiecare suflet pierdut din parohie din cauza lipsei sale de angajament misionar sau a vieții sale personale derulată în contradicție cu preceptele pe care le propovăduiește.

Tineretul român actual este supus unui număr extrem de mare și diversificat de chemări, structurate, în linii mari, în două categorii. Pe de o parte, vocea lumii secularizate, în viziunea căreia Biserica nu poate avea cuvânt în cetate, ci doar în viața particulară, se face auzită în tot ceasul și prin căi din ce în ce mai sofisticate. Această voce este dublată, sau mai bine zis constituie izvorul a tot mai felurite tentații prin care tânărul este cuprins în vraja unei pseudolibertăți care se transformă, în scurt timp, în lanțurile celei mai aprige sclavii.

Glasul Bisericii, pe de altă parte, răsună cu insistență la poarta vieții tinerilor români actualmente, iar urmările acestei atitudini misionare, în reușitele și carențele ei, au fost analizate neexhaustiv în rândurile de față.

Starea actuală și calea de perspectivă ale societății românești actuale permit ca cele două feluri de chemări să poată fi auzite, înțelese, admirate, urmate de tânărul contemporan. Depinde de înțelepciunea și patosul pastoral al clericilor și laicilor angajați în misiunea Bisericii pentru ca tinerii să rămână sau să devină iubitori și următori de Hristos, bucurându-se, în același timp, de entuziasmul, veselia, spontaneitatea și dorința de libertate specifice vârstei.

sursa: Portalul Doxologia al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei

Sfantul Grigorie Palama – Omilie la parabola evanghelica a fiului risipitor

1. Proorocul, căinând cetatea Ierusalimului, a grăit: ,,Va fi dată foamete pe pământ, nu foamete de pâine şi nu sete de apă, ci de auzit cuvintele Dom­nului” [Amos 8, 11]. Foamea este lipsa şi totodată dorinţa hranei neapărat trebuincioase. Dar există ceva mai rău şi mai cumplit decât foamea aceea, anume atunci când cineva are lipsă de cele neapă­rat trebuincioase mântuirii, rămânând totuşi nepă­sător faţă de această nenorocire, fără nici o dorinţă de a se mântui. Căci cel ce flămânzeşte şi are lipsă colindă încoace şi-ncolo căutând o bucată de pâi­ne; iar dacă dă peste o pita mucegăită, sau dacă îşi face rost de o pâine de mei, sau de o turtă de tărâţe, sau de altceva din acest fel de bucate dintre cele mai ieftine, el se bucură tot atât de mult pe cât se în­tristase mai întâi că nu le găsise. Iar cel ce are foame duhovnicească, adică lipsa şi totodată dorinţa buca­telor duhovniceşti, acela rătăceşte şi caută pe cel are de la Dumnezeu harisma învăţăturii; şi daca îl află, bucuros se hrăneşte cu pâinea vieţii cea din suflet. Acesta este cuvântul de mântuire, pe care este cu neputinţă a nu-1 afla cei ce-1 caută până la sfârşit: „Că oricine cere ia; şi cel ce caută găseşte, şi celui care bate i se va deschide” [Luca 11, 10], după spusa lui Hristos.

2. Dar există unii oameni care, lăsându-şi mintea să flămânzească vreme îndelungată, au pierdut însăşi dorinţa de a se hrăni, iar de aceea nu-şi dau seama nici de păgubirea pe care o suferă. Şi cu toate că 11 au pe Cel ce îi învaţă, nu suferă nici măcar auzirea învăţăturii. Iar neavându-L, nu-L caută pe Cel în măsură să-i înveţe, petrecând o viaţă cu mult mai păcătoasă decât fiul [risipitor]. Acela, deşi era îndepărtat şi lipsit de hrana obştească, de tatăl şi de stăpânul său, s-a trezit cuprins de o foame puternică, astfel că, înţelegându-şi şi simţindu-şi lipsa, s-a po­căit şi, întors înapoi, a căutat şi a găsit iarăşi hrana cea dumnezeiască şi preacurată, şi într-atât s-a des­fătat prin pocăinţă de harurile cele dumnezeieşti în-cât cu dispreţ a urât avuţiile.

3. Este mai bine să luăm de la început şi să lămu­rim limpede pentru evlavia voastră această pildă evanghelică a Domnului; căci şi astăzi este obiceiul ca’ ea să se citească în Biserică.

4. ,,Un om – zice Domnul – avea doi fii” [Luca 15, 11]. Domnul, în pildă. Se numeşte pe Sine ,,om”, şi nu este deloc lucru de mirare. Căci dacă El S-a făcut om cu adevărat, pentru mântuirea noastră, ce este de mirare dacă Se înfăţişează pe Sine ca om, pentru folosul nostru. Cel ce este pururea apărător al sufletului şi al trupului nostru. El, Creatorul şi Stăpânul amândurora. El, Cel ce a arătat chiar şi înainte de a ne ivi noi fapte ale dragostei şi ale neîntrecutei Sale purtări de grijă?

5. El ne-a pregătit nouă mai dinainte moştenirea veşnică a împărăţiei, aşa precum El însuşi spune, încă de la începutul lumii. Înaintea noastră şi pentru noi a făcut pe îngeri, ca să fie trimişi [spre slujire], precum spune Pavel, pentru ca să moştenească mân­tuirea cei ce aveau să vină. înaintea noastră şi pen­tru noi a desfăşurat cerul peste toată lumea văzută, ca un fel de cort pentru toţi deopotrivă, pe care ni I-a înălţat nouă în viaţa aceasta trecătoare. Această lu­me aceeaşi este de-a pururi – mişcătoare, şi mult miş­cătoare, şi nemişcată. Este, pe de o parte, nemişca­tă, ca să nu se schimbe şi să aducă stricăciune celor ce locuiesc în ea. Şi, pe de altă parte, este mult miş­cătoare, întrucât, mişcată de forţe egale, ea însăşi pe sine se ţine în loc. Iar lumea este de-a pururi mişca­tă în sine însăşi şi purtând laolaltă mulţimea aştrilor în deplina ordine, pentru ca şi noi să învăţăm vre­melnicia vieţii noastre şi să ne bucurăm de toate ce­le ce sunt în ea, între altele şi de cele ce sunt deasu­pra capului nostru. Pentru noi şi înaintea noastră a făcut El pe marele luminător care stăpâneşte ziua şi pe cel mai mic, care stăpâneşte noaptea. Şi El pe acestea şi pe celelalte astre le-a aşezat pe Arma­ment, ca, mişcându-se împreună cu el şi în opoziţie cu el, apoi reunindu-se în felurite chipuri, să fie pentru noi ca nişte semne [măsuri] ale ceasurilor şi ale anilor. Pe acestea nimeni nu le cere cu tot dina­dinsul, nici firea cea cugetătoare, care este mai pre­sus de simţire, nici firea vieţuitoarelor necuvântă­toare, care trăiesc după simţuri. Aşadar, astrele ne-au înlesnit nouă ca prin simţire să ne bucurăm de fru­museţea celor văzute, ca şi de folosinţa lor, iar prin cugetare, dar cu mijlocirea simţurilor, mintea să ne fie înzestrată cu semne de acest fel.

6. Pentru noi şi înaintea noastră a aşezat Dumne­zeu temeliile pământului, a întins marea, a răspândit din belşug peste ea văzduhul, iar deasupra acestuia a făcut să atârne cu negrăită înţelepciune firea focu­lui, ca să spargă nemărginirea înconjurată de răcea­la celor de jos şi ca să rămână stăpân, în loc, pe ne­mărginirea sa proprie. Chiar dacă vieţuitoarele cele necuvântătoare sunt rânduite spre a fi de folos dăi­nuirii [oamenilor], acestea au existat totuşi înaintea noastră, în vederea slujirii oamenilor, aşa precum cântă David în Psalmi [103, 14].

7. Aşadar, Cel ce ne-a plăsmuit pe noi a rânduit întreaga lume pentru întreţinerea trupului nostru, înainte chiar de făurirea noastră din nefiinţă. Dar pentru îmbunătăţirea năravurilor şi pentru călăuzi­rea spre virtute, ce a făcut oare Stăpânul cel de bine iubitor? El a plăsmuit în întregimea ei însăşi lumea aceasta ce încape sub simţuri, ca pe un fel de oglin­dă a celor mai presus de lume, pentru ca, prin con­templare şi vedere duhovnicească în ea, să ajungemla cele mai presus de lume ca [şi când ne-am urca] pe o scară minunată. Ne-a hărăzit o lege înnăscută [naturală], ca pe un hotar neclintit şi ca pe un jude­cător ce nu poate fi înşelat şi ca pe un învăţător ce nu se lasă târât în greşeală, aceasta fiind conştiinţa proprie existentă în fiecare om. Dacă am fi stăpâniţi în noi înşine de fireasca înţelegere, nu am avea ne­voie de alt învăţător pentru a pricepe ce este bine. Dacă s-ar învrednici cugetul nostru să pătrundă de-a binelea dincolo de simţire, atunci [am înţelege cum] „cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi”, precum zice Apostolul [Romani 1,20].

8. Dumnezeu a deschis aşadar, prin firea Sa şi prin făptura creată, şcoala virtuţilor, aşezându-i El pe îngeri ca păzitori, ridicând Părinţi şi Prooroci spre călăuzire, arătând semne şi minuni care duc la credinţă, dându-ne nouă Legea cea scrisă, care ne ajută, alături de firea cugetătoare, să învăţăm rostul întregii zidiri. In cele din urmă, pentru că noi nu am luat seama, dispreţuindu-le pe toate (o, câtă nepă­sare din partea noastră şi câtă mărinimie şi purtare de grijă din partea Celui ce ne-a iubit pe noi cu asu­pra de măsură!), El S-a dat pe Sine pentru noi, golindu-Se de preaplinul dumnezeirii în vremea cea din urmă şi, luând El firea noastră şi facându-Se om asemenea nouă, ni S-a descoperit ca învăţător al nostru. Şi El însuşi ne-a învăţat pe noi despre mări­mea iubirii Sale de oameni, înfăţişând aceasta cu fapta şi cu cuvântul, călăuzindu-i spre asemănarea întru compătimire pe cei ce-L urmează şi, totodată, îndepărtându-i de gândul cel necompătimitor.

9. După ce S-a făcut iubit foarte de către frun­taşi, precum şi de către păstorii de turme şi de către cei stăpâni pe bunurile lor, dar nu în aceeaşi măsură şi de către cei de-un sânge şi de-o rudenie cu El, iar dintre aceştia mai mult de către părinţi pentru copii lor [?], Şi-a vădit prin aceştia din urmă iubirea Sa de oameni, Înfaţişându-Se pe Sine ca om şi ca Tata al nostru, al tuturor. Fiindcă pentru noi El S-a făcut om, iar prin botezul cel dumnezeiesc, ca şi prin ha­rul dumnezeiescului Duh Care sălăşluieşte în El, ne-a născut pe noi din nou.

10. Deci spune Scriptura că ,,un om avea doi fii”. Chipul cugetării împarte în două firea [omenească] cea una singură, iar deosebirea între virtute şi răuta­te menţine şi uneşte pe cei mulţi în două feluri. Căci şi noi uneori spunem că sunt doi cel ce este unul după ipostas, atunci când vădeşte două feluri osebi­te de a se purta, şi tot astfel spunem despre mai mulţi că sunt unul singur, atunci când sunt de acord unul cu altul: „Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său…”. Pe bună dreptate cel mai tânăr, căci iata-1 aducând o cerere tinerească şi lipsită de minte. Dar chiar păcatul cugetat de el, dând naştere apostaziei, este şi el mai tânăr, căci reprezintă o descoperire mai târzie, făcută prin reaua noastră alegere. Pe când virtutea este mai înainte născută, fiind din veşnicie în Dumnezeu, iar în sufletul nostru aflându-se din­tru început rânduită prin harul cel dumnezeiesc.

11. Şi venind fiul cel mai tânăr, spune Scriptura, a grăit către tatăl său: ,,Dă-mi partea ce mi se cuvine din avere!” [Luca 15, 12]. Vai, ce nesăbuinţă! Nu i-a căzut în genunchi, nu s-a rugat implorându-1, ci a grăit pur şi simplu acestea. Ba mai mult, el cere [partea sa] ca pe o datorie de la Cel ce dă har tutu­ror oamenilor. Dă-mi partea din avere care mi se cu­vine mie după lege, partea mea cea după dreptate. Şi care este legea şi de unde reiese din lege că este drept ca părinţii să fie datori copiilor lor? Ci mai de­grabă dimpotrivă, copiii sunt datori părinţilor lor, chiar rânduiala firii vădind aceasta, întrucât copiii de la părinţii lor îşi iau existenţa. Dar şi aceasta este dovadă a unei judecăţi de tânăr [necoapte].

12. Aşadar, ce face Cel ce trimite ploaie şi peste cei drepţi, şi peste cei nedrepţi şi Care face să răsa­ră soarele şi peste cei răi, şi peste cei buni? El le îm­parte – spune pilda – lor averea Lui. Iţi dai seama că omul acela şi părintele lor este lipsit de nevoi şi tre­buinţe? Căci [de nu ar fi fost lipsit de nevoi] nu ar fi împărţit doar în două şi doar acestor doi feciori [toa­tă averea sa], ci ar fi păstrat pentru Sine a treia parte din avere. Dar omul acela fiind însuşi Dumnezeu, aşa precum spune David Proorocul, nu are nevoie de cele bune şi de folos ale noastre, ci a împărţit doar acestor doi feciori întreaga avere, spune pilda, adică lumea întreagă a împărţit-o. Căci, aşa precum fireacea una este împărţită prin cugetări felurite, tot aşa lumea aceasta, care e una, se împarte prin felurita ei folosinţă. De fapt, unul spune către Dumnezeu: „Toa­tă ziua, întins-am către Tine mâinile mele” [Psalmi 87, 10] şi ,,De şapte ori pe zi Te-am lăudat* [Psalmi 118, 164] şi ,,Am strigat la ceas nepotrivit către Tine” [loc biblic neidentificat] şi ,,Am nădăjduit în cuvintele Tale” [Psalmi 118, 42] şi „In zori de zi am ucis pe toţi păcătoşii pământului” [loc neidentificat]; adică am curmat toate poftele trupului ce stârnesc desfătarea pătimaşă. Iar cel ce-şi petrece ziua cu vin, îmbiindu-se pe unde e rost de chef, îşi petrece apoi toată noaptea în fapte nevrednice şi nelegiuite şi se grăbeşte să săvârşească viclenii ascunse, sau fa-. ce uneltiri pe faţă şi jafuri şi planuri necurate. Oare nu au împărţit aceşti oameni noaptea cea una şi soarele cel unul, iar înainte de acestea propria lor fi­re, căci aveau să o folosească potrivnic şi în dezbi­nare unii cu al$i? Dar Dumnezeu împarte tuturor, în chip nepărtinitor, întreaga Sa zidire, lăsând ca fieca­re s-o folosească după cum îi este voia.

13. Spune Evanghelia: ,,Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată...” [Luca 15, 13]. Cum de nu a plecat în­dată, ci după nu multe sau după puţine zile a plecat el? Diavolul cel mârşav, care este uneltitor, nu 1-a supus în acelaşi timp şi păcatului, şi vieţii după voin­ţa sa, ci cu încetul şi în chip viclean 1-a abătut [de la faptele cele bune], şoptindu-ne nouă şi grăind: „Ştiind, trăind după voia ta, iar nu purtând de grijă şi cer­cetând Biserica lui Dumnezeu, nici aplecându-ţi urechea la învăţătorul Bisericii, vei putea să vezi şi recunoşti în tine datoria ta, fără să te îndepărtezi de bine”‘. Când este despărţit careva de ceata cea sfântă a celor ce cântă în Biserică şi de ascultarea sfinţi­lor învăţători, atunci el este dus departe şi de purta­rea de grijă a lui Dumnezeu, fiind părăsit faptelor laie celor rele. Căci Dumnezeu se afla pretutindeni, dar unul singur stă departe de bine: răul în care, prin păcat, ajungem departe de Dumnezeu şi ÎI părăsim, căci „Nu vor sta călcătorii de lege în preajma ochi­lor Tăi” [Psalmi 5, 5].

14. Înstrăinându-se astfel feciorul cel mai tânăr şi călătorind el într-o ţară depărtată, „acolo – spune Evanghelia – şi-a risipit averea, trăind în desfrânări”. [15, 13]. Dar în ce chip a risipit el averea sa? înainte de toate, mintea este averea şi bogăţia noas­tră după fire. Câtă vreme păzim nesmintite în noi de-prinderile şi obiceiurile care duc la mântuire, Îl avem pe Dumnezeu Însuşi, mintea cea dintâi şi cea de Sus, împreună stătător cu noi. Dacă deschidem poarta pentru patimi, de îndată mintea se risipeşte, rătă­cind în tot ceasul în jurul celor trupeşti şi pămân­teşti, în jurul plăcerilor de multe feluri şi în jurul gândurilor pătimaşe cu privire la acestea. Cugetarea dreaptă este bogăţia minţii, care, stăruind în ea, o fa­ce să deosebească ce este mai bine de ce este mai rău, până când mintea însăşi va căpăta stăruinţă în porunci §i în tainele credinţei [simboluri], dând as­cultare Tatălui celui de Sus. Dacă mintea se strică, atunci şi dreapta cugetare se risipeşte în desfrânare şi în nesăbuinţă, relele împărţindu-se între acestea două.

15. Lucrul acesta poţi să-1 vezi la toată virtutea noastră şi Ia toată puterea, care ne sunt adevărata bogăţie, spre care aplecându-se răul cel de multe feluri, degrabă o risipeşte. Căci însăşi mintea îşi în­dreaptă dorinţa sa şi năzuieşte către Dumnezeu cel Unul şi cu adevărat viu, singurul Care este bun, sin­gurul pe Care se cade să-L dorim, singurul Care este neatins de vreo suferinţă şi izvoditor a toată bu­curia. Dar când mintea se leneveşte, puterea sufletu­lui pentru dragostea cea adevărată cade şi e izgonită de la Cel ce trebuie dorit cu adevărat, fiind târâtă în desfătări de feluritele ispite ale vieţii, iar de aici risi­pită spre pofta de mâncări ce nu sunt trebuincioase, iar de acolo spre poftirea unor lucruri fară nici un fo­los; iar pe de altă parte mintea este trasă înapoi spre dorirea slavei deşarte şi întunecătoare. Şi astfel e fă­cut ţăndări nefericitul om, încât, împovărat de felu­ritele şi numeroasele griji cu privire Ia acestea, nu mai priveşte cu bucurie nici măcar soarele şi nu mai respiră cu mulţumire nici măcar aerul, care sunt o bogăţie de obşte, dată tuturor deopotrivă.

16. însuşi cugetul nostru, întrucât nu se leapădă şi nu stă departe de Dumnezeu, întărâtă mânia pe care o nutrim lăuntric faţă de diavol, folosindu-se de vitejia sufletului în lupta cu patimile cele rele, îm­potriva stăpânitorilor întunericului şi duhurilor răutăţii. Dacă mintea nu ar da ascultare poruncilor cu care Dumnezeu o înarmează, ea s-ar învrăjbi cu cei ce îi sunt aproape, s-ar umple de furie nebunească împotriva celor de un neam şi de un soi cu ea, s-ar face fiară sălbatică împotriva celor ce n-ar fi de acord cu poftele ei cele necugetate. Şi vai, omul ar deveni ucigaş de oameni, făcându-se asemenea nu numai dobitoacelor lipsite de cugetare, ci chiar vie­ţuitoarelor celor târâtoare şi veninoase, devenind scorpion, şarpe, odraslă a viperelor cel ce a fost « Rânduit să fie printre fiii lui Dumnezeu! Vezi cum a risipit omul şi a pierdut averea lui? Spune Evanghe­lia: „Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă” [Luca 15, 14]. Dar el, ca unul ce era risipitor, încă nu s-a gândit la întoarcerea sa, drept care, „ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta 1-a trimis la ţarinile sale, să păzească porcii” [Luca 15, 15].

17. Cine sunt oare locuitorii şi căpeteniile ţării aceleia îndepărtate de Dumnezeu? Fără îndoială şi întru totul sunt demonii, dintre care fiul cel risipitor s a aşezat la o căpetenie desfrânată şi un mai mare al vameşilor, un mare tâlhar şi un începător de răscoa­la. Căci viaţa porcească lasă să se înţeleagă prezen­ta tuturor patimilor, din pricina necurăţenie i celei mai i nari cu putinţă. Iar cei ce se bălăcesc, rostogolindu-se în mocirla patimilor lor, sunt porci. Şi fiul cel mic, fiindu-le lor înaintestătător, ca unul ce-i întrecea pe toţi prin viaţa sa moleşită şi pătimaşă, nu a putut să se sature cu roşcovele pe care le mâncau porcii, ceea ce va să spună că nu mai ajungea să se sature de poftele sale.

18. Cum oare firea trupului nu mai era îndea­juns ca să slujească poftelor celui neînfrânat? Aurul şi argintul, dacă ajung la un iubitor de aur şi de ar­gint, sporesc pofta şi cerinţa de ele, şi cu cât s-ar scurge mai mult aur şi argint, cu atât ar fi mai poftit şi cerut. Aproape că lumea întreagă nu ar fi de ajuns unui singur iubitor de putere şi unui singur lacom de averi. Întrucât sunt mulţi cei de acest fel, iar lumea este una singură, cum ar fi cu putinţă oare ca vreu­nul dintre aceştia să afle saturarea poftei sale? Astfel şi acela, lepădându-se de Dumnezeu, nu putea să se sature. Căci, spune Evanghelia, nimeni nu-i dădea să se sature [vezi Luca 15, 16]. Cine i-ar fi putut da să se sature? Dumnezeu era departe de el. Dumnezeu cu Care şi prin vederea Căruia ajunge lesne să se sature cel care-L contemplă, după cuvântul acela: ,,Sătura-mă-voi când se va arăta slava Ta” [Psalmi 16,15]. Diavolul însă nu voia să aducă saturarea pa­timilor celor mârşave, întrucât saturarea de cele schimbătoare şi deşarte preschimbă îndeobşte legă­tura cu ele. Pe bună dreptate, nimeni nu i-a dat lui [fiului risipite*] să se sature.

19. Cu greu, aşadar, şi-a revenit la dreapta jude­cată acela care se îndepărtase de tatăl său, dar înţe­legând [în cele din urmă] până la ce măsură a mâr­şăviei ajunsese, a plâns în sine, spunând: „Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foamei” [Luca 15, 17]. Cine sunt oare argaţii? Sunt aceia care, prin ostenelile pocăinţei şi prin smerenie>’au dobândit mântuirea drept răspla­tă. Iar fii sunt aceia care s-au supus poruncilor Lui, prin iubirea lor faţă de Dânsul, precum însuşi Dom­nul a zis: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte” [Ioan 14, 21].

20. Feciorul cel mai tânăr, căzând de la vrednicia de fiu şi îndepărtându-se de patria sa cea sfântă, şi foamei fiind lăsat, şi-a venit în fire, cunoscându-se pe sine, şi s-a smerit, spunându-şi în cele din urmă: „Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi îi voi spu­ne: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta!” [Luca 15, 18]. Am spus Ia început, în chip foarte nimerit, că tatăl acela este Dumnezeu. Dar cum ar fi păcătuit faţă de cer fiul acela care s-a lepădat de tatăl său, dacă Tatăl său n-ar fi fost ceresc? Căci fiul mai mic spune: „am greşit ia cer”, ceea ce va să zică: am pă­cătuit faţă de sfinţii care sunt în cer şi a căror cetate se află în ceruri; „şi înaintea ta”, Care dimpreună cu sfinţii Tăi locuieşti în cer. Şi grăieşte, de asemenea:* „Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău; fa-mă ca pe unul din argaţii tăi!” [Luca 15, 19]. Înţelepţit cum se cuvine de micimea stării sale de acum, el spune „fa-mă”; căci un om nu urcă de Ia sine trep­tele virtuţii, daca nu este înălţat şi fără voinţa sa. Şi mai spune Evanghelia: „Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, 1-a văzut tatăl său…”. Cum [se înţelege aceasta, că] venea şi era încă departe de el, din care pricină tatăl său, milostivindu-se de el, i-a ieşit în întâmpinare? Fiindcă omul ce se căieşte din suflet, prin năzuinţa sa cea bună şi prin lepădarea de păcat ajunge la Dumne­zeu. Asuprit în cuget de obiceiul cel rău şi de preju­decăţile sale, el este încă departe de Dumnezeu şi are nevoie de mult sprijin şi de multă îndurare de Sus spre a ajunge el să se mântuiască.

21. De aceea si “Tatăl milostivirilor coborând 1-a întâmpinat şi îmbrăţişându-1 1-a sărutat, şi a poruncit slujitorilor Săi, adică preoţilor, să-1 înveşmânteze în haina Sa cea mai bună, adică în vrednicia de fiu, pe care o îmbrăcase şi mai înainte prin Sfanţul Botez, şi să pună inel în degetul lui, adică în partea activă a sufletului său, care se vădeşte prin mână, să-i aşeze pecetea virtuţii lucrătoare, zălog al moştenirii viitoa­re, apoi să-i pună şi încălţări în picioarele sale, [adi­că încălţându-l] cu paza dumnezeiască şi cu sigu­ranţa care să-i dea lui putere să calce peste şerpi şi peste scorpioni şi peste toata puterea vrăjmaşului. Apoi a dat poruncă să se aducă viţelul cel îngrăşat, sa-l înjunghie şi să-1 ofere spre mâncare. Dar viţelul acela feste Domnul însuşi, Care Se smulge din taina dumnezeirii şi din însuşi tronul cel de sus, aşezat peste toate, arătându-Se pe pământ ca om; iar ca viţel este jertfit pentru noi, păcătoşii, şi este jertfit ca viţel îngrăşat, adică oferindu-ni-se nouă ca pâine, spre hrană.

22. Dumnezeu dimpreună cu sfinţii Săi Se bucu­ră şi Se desfată întru acestea, căci, unind preocupă­rile noastre omeneşti cu cea mai mare iubire de oa­meni cu putinţă, spune: „Veniţi să mâncăm şi să ne bucurăm!”. Dar fiul cel mai mare se aprinde de mâ­nie. Iarăşi se cade a cugeta la iudeii care se umplu de mânie pentru chemarea neamurilor păgâne, adi­că la acei învăţători şi farisei scandalizaţi că Domnul îi primeşte pe păcătoşi şi mănâncă la masă împreu­nă cu ei. Dacă vrei să înţelegi acestea şi despre cei drepţi, ce este oare de mirare dacă cel drept nu cunoaşte bogăţia bunătăţii lui Dumnezeu, care covâr­şeşte toată mintea? Tocmai de aceea este el mângâi­at de către Părintele tuturor şi învaţă cele cuvenite, spunându-i-se lui: „Tu totdeauna eşti cu mine” şi împărtăşindu-i-se bucuria cea neschimbătoare: „Trebuie să te bucuri şi să te veseleşti, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat” [vezi Luca 15,31-32]; mort era prin păcat şi a trăit din nou prin pocăinţă, pierdut era prin sine în­suşi şi a fost aflat în Dumnezeu. Iar o dată aflat, s-a umplut cerul de bucurie, după cum este scris: ,,Că aşa şi în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcă­tos care se pocăieşte.(…) [Luca, 15, 7].

23. Care este pricina din care, mai cu seamă, s-a mâhnit fiul cel mai mare? El spune: „… mie nicio­dată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc împreu­nă cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghi­at pentru el viţelul cel îngrăşat” [Luca 15, 29-30]. Aşa de mari şi de însemnate sunt harismele pe care ni le hărăzeşte nouă Dumnezeu, încât şi îngerii au dorit să privească cu luare aminte la cele dăruite nouă prin înomenirea Sa, precum spune fruntaşul Apostolilor, Petru. De aceea şi cei drepţi au năzuit ca chiar înainte de vreme să meargă la Hristos, aşa precum şi Avraam a vrut să vadă ziua Lui. Dar Hris­tos nu a venit atunci, iar când a venit. El nu a venit ca să cheme la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe cei pă­cătoşi; şi mai presus de acestea, a venit anume spre a fi răstignit El, Cel ce a ridicat păcatul lumii. „Iar unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul” [Romani 5, 20].

24. Când cei drepţi aduc învinuiri, Dumnezeu nu le dă lor nici măcar unul dintre iezi, adică dintre păcătoşi, iar faptul acesta se vădeşte din multe, şi mai cu seamă din pilda sfântului şi fericitului Carpos. Căci acesta nu numai că nu a dat ascultare unor oameni răi, ce spuneau că nu li se cade să trăiască acelor necredincioşi care strâmbă căile Dom­nului cele drepte, dar el a simţit pe sine mânia dum­nezeiască şi a aflat nespus de înfricoşătoare temeiuri care îl călăuzeau spre cunoaşterea răbdării lui Dum­nezeu celei de negrăit şi mai presus de minte, care temeiuri îl îndemnau nu numai să nu se scoale îm­potrivă, ci chiar să se roage pentru cei ce-şi petrec viaţa în răutăţi, întrucât Dumnezeu le oferă şi acelo­ra o vreme de pocăinţă. Iar Dumnezeul celor ce s-au pocăit. Părintele milostivirilor, ca să arate marea Lui dărnicie faţă de cei ce s-au întors către El prin căin­ţă, în acest chip a întocmit această pildă [a fiului ri­sipitor].

25. Să ne apucăm şi noi aşadar, fraţilor, de lucra­rea pocăinţei, ferindu-ne de cel rău şi de turmele lui. Să stăm departe de porci şi de roşcovele care îi hrăneau pe ei, adică de patimile cele spurcate şi de cele ce-s legate de acestea. Să stăm departe de pă­şunea cea rea, adică de reaua nărăvire. Să fugim noi din ţara patimilor, care sunt necredinţa, pofta nesă­turată şi necumpătarea, unde e foamete mare de cele bune şi patimi mai rele decât foamea. Să aler­găm către Tatăl nestricăciunii şi Dătătorul de viaţă, pe calea vieţii prin virtuţi. Căci acolo 11 vom afla pe El, în marea Lui iubire de oameni, ieşindu-ne în în­tâmpinare şi hărăzindu-ne nouă iertarea păcatelor noastre, semnul nestricăciunii, arvuna moştenirii vii­toare. Ca şi fiul risipitor, care, precum am învăţat de la Mântuitorul, până când a fost în ţara patimilor. chiar dacă a chibzuit şi a grăit cuvinte de pocăinţă, nu a dobândit nimic bun, ci numai părăsind acele fapte ale păcatului şi degrabă venind către tatăl său, a ajuns să capete chiar mai mult decât nădăjduia şi a rămas mai înainte cu smerenia, înţelept şi drept, păs­trând în el neatinsă sfinţenia harului dumnezeiesc.

26. Pe care [har] fie ca şi noi toţi să-1 dobândim şi să-1 păstrăm neîmpuţinat, astfel încât în veacul ce va să vie să ne bucurăm, împreună cu risipitorul cel mântuit, în Ierusalimul cel de Sus, maica celor ce tră­iesc. Biserica celor întâi născuţi întru Hristos, Dom­nul nostru, Căruia I se cuvine toată slava în veci. Amin.

sursa: Sfântul Grigorie Palama, Omilii, volumul I, traducere din limba greacă de Dr. Constantin Daniel, revăzută de Laura Pătraşcu şi stilizată de Răzvan Condrescu, Editura Anastasia, Bucureşti, 2000, pp. 29-41.