Sărbătoarea Învierii în familia părintelui Stăniloae – interviu cu doamna Lidia Stăniloae (video)

sursa: portalul Doxologia

Film documentar despre Rugăciunea lui Iisus

Chipuri ale monahismului creştin-ortodox sunt prezentate într-un film documentar numit “Tainele Rugăciunii lui Iisus”, informează ziarul New York Times. Documentarul prezintă, timp de două ore, viaţa, credinţele şi practicile călugărilor isihaşti care trăiesc în desăvârşită solitudine şi retragere, având ca principală preocupare Rugăciunea lui Iisus.

Călătoria spirituală la centrele monahale ortodoxe renumite din Europa şi Orient a fost făcută de părintele John McGuckin, preot al Bisericii Ortodoxe Române şi profesor de bizantinism la Universitatea Columbia, New York, şi Norris Chumley, un specialist în realizarea documentarelor şi director artistic al Institutului pentru Religie, Cultură şi Societate de la aceeaşi universitate. Cei doi pelerini ai timpurilor moderne au plecat din marea metropolă americană fără să aibă o ţintă precisă şi, din aproape în aproape, urmând sfaturile şi îndrumările diferiţilor călugări, au ajuns la acei Părinţi îmbunăţăţiţi retraşi, care au putut da mărturie despre roadele şi experienţa rugăciunii neîncetate. Experienţa directă a dumnezeirii făcută de aceşti trăitori constituie mărturia cea mai puternică a Ortodoxiei şi suportul teologhisirii în Biserică. Realizatorii acestui documentar şi-au dorit ca tot ceea ce ei au auzit şi aflat să fie accesibil oricărei persoane doritoare să cunoască ce înseamnă tradiţia isihastă şi viaţa călugărilor care petrec efectiv împreună cu Dumnezeu.

sursa: Ziarul Lumina & Site-ul filmului

“Au ales salbaticia”

Bogaţii Rusiei au dat civilizaţia pe comuniunea cu natura Emisiunea “În premieră” cu Carmen Avram a difuzat duminică, 17 Aprilie, un material impresionant despre bogaţii Rusiei care s-au retras în sălbăticie pentru a trăi ca la începuturile lumii.

Acest reportaj imi aminteste de un mai vechi articol: Mai bine taran decat oligarh

Hristos a inviat!

Romanian Orthodox Chant-Hristos a inviat

►

Христос Воскресе

►

Hristos voskrese (Христос воскресе)

►

Tropaire pascal. CHRISTE ARSDGA!

►

‫المسيح قام من بين الأموات Christ is Risen from the Dead Arabic Hymn

►

Orthodox Hymn- Let God Arise & Christ is Risen (English)

►

Christ is Risen!

►

sursa: vatopaidi.wordpress.com

SFINTELE PAŞTI – PUTEREA ÎNVIERII MORŢILOR. Scrisoare pastorală a IPS Teofan la sărbătoarea Învierii Domnului (text & video)

 

† TEOFAN
PRIN HARUL LUI DUMNEZEU
ARHIEPISCOP AL IAŞILOR ŞI MITROPOLIT AL MOLDOVEI ŞI BUCOVINEI

Iubiţilor preoţi din parohii,
cuvioşilor vieţuitori ai sfintelor mănăstiri şi
dreptcredinciosului popor al lui Dumnezeu
din Arhiepiscopia Iaşilor: har, bucurie, iertare şi
ajutor de la Dumnezeu Cel în Treime preaslăvit –
Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt!

„Prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţi, veşnice”(1)

Fraţi creştini, surori creştine,

HRISTOS A ÎNVIAT!
ADEVĂRAT A ÎNVIAT!

Acestea sunt cuvintele pe care le rostim de nenumărate ori în noaptea Sfintelor Paşti şi în toate zilele până la Înălţare. Repetarea acestor cuvinte implică răspunsul la frământarea esenţială, conştientizată sau nu, care macină sufletul şi mintea omenească, cea legată de moarte şi de viaţa veşnică: De ce murim?, Ce se întâmplă după moarte?, Care este rostul vieţii?, De ce ne dispar prietenii şi cunoscuţii?
De aceea, în aceastănoapte de lumină se cuvine să medităm la taina Învierii lui Hristos, să medităm la moartea noastră, să medităm la morţii noştri, să medităm la viaţă.

Dintotdeauna, omul a fost preocupat de moarte; s-a înfricoşat de ea, a fugit de ea, a căutat tot felul de formule pentru a o depăşi. De obicei, în faţa morţii semenilor, omul are acum, precum altădată, sentimentul dispariţiei definitive. Concepţia care a dominat lumea în vechime este descrisăde Solomon, cu mii de ani în urmă, în aceste cuvinte: În ochii celor fărăde minte, drepţii sunt morţi cu desăvârşire şi ieşirea lor din lume li se pare mare nenorocire. Şi plecarea lor dintre noi, un prăpăd (2). Nenorocire, prăpăd sunt cuvinte care defineau altădată, ca şi acum, moartea proprie sau a celor din jur. În pofida acestei atitudini, o licărire de speranţăse ivea încădin timpurile vechi: Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu şi chinul nu se va atinge de ele… Ei sunt în pace. Chiar dacă, în faţa oamenilor, ei au îndurat suferinţe, nădejdea lor este plină de nemurire. Şi fiind pedepsiţi cu puţin, mare răsplată vor primi, căci Dumnezeu i-a pus la încercare şi i-a găsit vrednici de El. Ca pe aur în topitoare, aşa i-a lămurit şi ca pe o jertfă de ardere întreagă i-a primit. Străluci-vor în ziua răsplătirii (3).

Cu toate aceste îndemnuri spre nădejdea în nemurire, oamenii timpurilor de dinainte de Hristos erau dominaţi de concepţia că după moarte nu mai există nimic. Golul, tăcerea, întunericul, nemişcarea, nefiinţa erau termenii care defineau trecerea omului prin moarte. Chiar şi între evrei, pe vremea Mântuitorului, erau unii care nu credeau în înviere (4).

Într-o lume astfel dominată de moarte, coboară la plinirea vremii (5) Dumnezeu, izvorul vieţii şi al nemuririi. Hristos-Dumnezeu ia chip de om, trăieşte printre oameni, poartă povara păcatelor lor, primind răstignirea drept răsplată. Mort pe cruce, Hristos Domnul este pus în mormânt, dar a treia zi mormântul este găsit gol. Hristos înviază din morţi, este văzut de oameni, vorbeşte cu ei, cinează cu ei, se bucură împreună cu ei. Istoria omenirii intră într-o altă fază a desfăşurării ei. Prin moartea lui Hristos, moartea este desfiinţată în realitatea ei distrugătoare şi, prin Învierea Lui, oamenii primesc darul nemuririi.

Iubiţi credincioşi,

În noaptea Sfintelor Paşti, noi, creştinii, suntem chemaţi să pătrundem adânc în taina acelui mormânt găsit gol a treia zi după moartea lui Hristos, în taina a ceea ce s-a petrecut atunci pentru viaţa lumii, pentru viaţa fiecărei fiinţe umane, pentru existenţa universului.

Îndrăzniţi, pământenilor!, Îndrăzniţi, muritorilor! (6) Sunt cuvinte prin care Biserica ne cheamă să îndrăznim a cunoaşte, a recunoaşte, a primi adevărul că moartea a fost golită de conţinutul ei distrugător prin moartea şi Învierea lui Hristos. Imnele rostite la sfintele slujbe în aceste zile dau mărturie în acest sens: Puterea morţii şi stricăciunea ai stricat-o cu moartea Ta cea de viaţă aducătoare, Stăpâne, şi tuturor ai izvorât viaţa veşnică şi oamenilor celor muritori înviere le-ai dăruit (7); Hristos, Mântuitorul nostru, (…) stăpânirea morţii a zdrobit (8), prin moartea Sa, împărăţia morţii a surpat (9) şi ne-a scos pe noi din întuneric şi din umbra morţii (10).

Recunoaştem în aceste cuvinte mărturisirea adevărului că Învierea lui Hristos are drept scop învierea omului. Învierea lui Hristos este învierea omului. Un teolog ortodox al zilelor noastre afirmă că Învierea Domnului fără învierea omului, fără abolirea morţii ar fi un adevăr incomplet (…) fără nici o legătură cu peripeţia existenţială a fiecărui om, cu viaţa şi cu moartea lui (11). De aceea, taina morţii şi a Învierii lui Hristos o trăieşte Biserica drept mod şi cale care fac pe fiecare om părtaş al vieţii dumnezeieşti, al nemuririi şi al nestricăciunii (12): modul de existenţă al lui Hristos devine modul vieţii (13) pentru tot omul care se deschide spre revărsarea în el a tainei morţii şi Învierii Dumnezeului-Om, Iisus Hristos.

Pentru a înţelege moartea noastră şi a celor din jur în adevărata sa semnificaţie şi a o accepta fără căderea în disperare, Biserica ne aşază în faţă moartea şi Învierea lui Hristos. Din Crucea Răstignirii şi din mormântul Învierii izvorăsc înţelegerea sensului morţii noastre şi puterea învierii noastre. Sfântul Apostol Pavel explică legătura dintre moartea şi Învierea lui Hristos, pe de o parte, şi moartea şi învierea noastră, pe de altă parte. Dacă Hristos a înviat, înviază şi cei ce L-au primit pe El în viaţa lor: Dacă am murit împreună cu Hristos, spune Sfântul Pavel, vom şi învia împreună cu El. Dacă rămânem întru El, vom şi împărăţi cu El; de-L vom tăgădui, şi El ne va tăgădui pe noi (14). DacăHristos n-a înviat, nici morţii nu înviază (15). În acest caz, totul este zadarnic. Zadarnică ne este viaţa, zadarnică ne este trecerea prin moarte, zadarnică este şi credinţa noastră: Dar acum, continuă Apos-tolul neamurilor, Hristos a înviat din morţi fiind începătură(a învierii) celor adormiţi. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia (16).

Dreptmăritori creştini,

Acum aproape două milenii au avut loc moartea şi Învierea lui Hristos. Din acel moment, oamenii au avut posibilitatea să înţeleagă cu adevărat rostul vieţii şi al morţii, rostul existenţei pe pământ şi a ceea ce se întâmplă după moarte. O parte a umanităţii s-a lăsat cuprinsă de adevărul Învierii lui Hristos, o altă parte a contestat şi contestă acest adevăr.

Este de datoria noastră, a celor născuţi şi crescuţi sau convertiţi la credinţa dreptslăvitoare în moartea şi Învierea lui Hristos, să căutăm a ne altoi continuu pe tulpina numită Hristos pentru a fi părtaşi şi ai Învierii Lui (17). Din martori şi trăitori în propria noastră viaţă ai morţii şi Învierii lui Hristos, suntem chemaţi să mărturisim acest adevăr către cei de aproape şi către cei de departe. Cuvântul îngerului rostit femeilor purtătoare de mir aflate lângă mormântul de unde înviase Hristos săfie cuvântul nostru adresat lumii: Pentru ce-L căutaţi printre morţi, ca pe un om, pe Cel ce este întru lumina cea pururea fiitoare? Alergaţi şi vestiţi lumii căa înviat Domnul, omorând moartea, căeste Fiul lui Dumnezeu, Cel ce mântuieşte neamul omenesc (18).

Omenirea are nevoie imensă de martori şi mărturisitori ai Învierii lui Hristos pentru a nu se lăsa stăpânită de duhul morţii, care se impregnează tot mai mult în mintea şi inima oamenilor.

Să fim, aşadar, oameni ai Învierii, fii şi fiice ai Învierii. Taina Învierii lui Hristos săne cuprindă fiinţa lăuntrică şi, de aici, lumea să fie pătrunsă de biruinţa lui Hristos asupra morţii şi întunericului.

Cum putem face aceasta? Acceptându-L pe Hristos în viaţa noastrăşi înrădăcinându-ne noi pe viaţa Lui. Prin rugăciune, prin participarea la Sfintele Taine, viaţa lui Hristos devine viaţa noastrăşi viaţa noastră devine viaţa Lui. Prin post şi prin metanii întâmpinăm în trupul nostru stricăcios harul Învierii (19). Prin iubirea de vrăjmaşi, prin iertare şi smerenie, mintea, inima şi sufletul nostru devin locaşuri ale Duhului Sfânt. Prin fapte de milostenie preluăm asupra noastră suferinţa semenilor, fiind următori lui Hristos Care a luat asupra Sa suferinţa întregului neam omenesc.

Suntem fii şi fiice ai Învierii şi prin păstrarea legăturii, prin rugăciune şi milostenie, cu cei plecaţi dintre noi. Precum Domnul Hristos a coborât la iad între cei morţi la Învierea Sa, tot astfel suntem chemaţi să mergem la mormintele cunoscuţilor spre a le vesti nădejdea Învierii, rugându-ne pentru odihna sufletelor lor. Să nu-i uităm pe eroii neamului, pe cei morţi în închisori, pe cei doborâţi de furia cutremurelor sau a revărsărilor de ape. Suferinţa lumii să fie suferinţa noastră, căci numai aşa ne asemănăm cu Hristos în moartea Lui pentru a fi părtaşi ai Învierii Lui.

Aşezându-vă la inimă aceste gânduri, rog pe Dumnezeu să vă înveşmânteze viaţa cu multă lumină, să vă dăruiască pace în suflet, să vă ocrotească familia, pruncii, ogorul şi tot ce vă este drag. Iubirea faţă de toţi să vă umple de înviere, deoarece cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte, iar noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi (20), după cuvântul Sfântului Ioan Evanghelistul.

Bucuraţi-vă întru Domnul! Răspândiţi bunătate în jur! Fiţi purtători de înviere! Mărturisiţi tuturor că Hristos a înviat!

Al vostru părinte şi frate către Dumnezeu rugător,

† Teofan
Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

Note bibliografice
1. Cântarea a VII-a, 3 de la Canonul Utreniei din noaptea Învierii.
2. Cartea înţelepciunii lui Solomon 3, 2-3.
3. Cartea înţelepciunii lui Solomon 3, 1.3-7.
4. Matei 22, 23; Marcu 12, 18; Luca 20, 27; Fapte 23, 8.
5. Galateni 4, 4.
6. Cântarea a VI-a – Canonul Mironosiţelor 2, 3 de la Canonul Utreniei din Duminica a treia dupăPaşti.
7. Stihira I la Stihoavna Utreniei, glasul al doilea.
8. Stihira a II-a la „Doamne, strigat-am” de la Vecernia din Duminica Învierii.
9. Stihira a III-a la „Doamne, strigat-am” de la Vecernia din ziua de Miercuri a Săptămânii Luminate.
10. Stihira a VI-a la „Doamne, strigat-am” de la Vecernia Duminicii a treia dupăPaşti.
11. Christos Yannaras, Abecedar al credinţei, Editura Bizantină, Bucureşti, 2007, p. 137.
12. Ibidem.
13. Ibidem, p. 143.
14. 2 Timotei 2, 11-13.
15. Cf. 1 Corinteni 15, 16.
16. 1 Corinteni 15, 20-22.
17. Romani 6, 5.
18. Ipacoi, glasul al 4-lea, Rânduiala Ceasurilor Sfintelor Paşti.
19. Arhimandritul Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, vol. 1, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, p. 123.
20. 1 Ioan 3, 14.

sursa: Portalul Doxologia (video) & mmb.ro (text)

Astăzi s-a spânzurat pe lemn Cel ce a spânzurat pământul pe ape…

sursa: Portalul Doxologia

A vrut Tatal ca Fiul sa fie rastignit?

autor: Arhimandritul Jacob de la Cantauque

Să ne amintim că, înainte de toate, crucea este o invenţie oribilă, pe care diavolul i-a inspirat-o omului, pentru ca acesta să-şi ucidă şi înjosi fratele. Însă, odată cu Hristos, crucea devine o cale, Calea care mântuie şi îi redeschide omului Raiul.

Noi mărturisim, împreună cu Biserica, că Hristos, după cum ne spun Scripturile, a acceptat în mod liber să moară pe Cruce, din ascultare faţă de Tatăl Său. Da, dar atenţie! Să nu facem aici o eroare de interpretare, o eroare monstruoasă, înţelegând că Tatăl a vrut ca Fiul Său să fie răstignit. Să îndepărtăm de la noi această gândire blasfemiatoare, absurdă, vulgară chiar, dar atât de răspândită printre creştini. O gândire care face din Dumnezeu un tiran ucigaş – chiar dacă nu îndrăznim să recunoaştem deschis acest lucru –, o gândire care nu poate provoca în inima omului decât resentimentul, ura şi revolta împotriva lui Dumnezeu. În orice caz, o gândire care nu naşte nici dragoste, nici încredere, nici speranţă. O gândire pur şi simplu păgână!

Tatăl nu a vrut niciodată ca Fiul Său iubit să cunoască moartea, de orice fel ar fi fost ea. La fel cum Tatăl nu a vrut niciodată ca vreuna din făpturile Sale – nici măcar o insectă – să cunoască suferinţa. În Dumnezeu nu există nicio fărâmă de răutate. Sfântul Apostol Ioan ne spune că Dumnezeu este Iubire. Acest cuvânt ar trebui să ne fie de ajuns, indiferent de dificultăţile pe care le-am putea întâmpina atunci când ne aplecăm asupra unor subiecte ca şi răul, iadul, suferinţa celor nevinovaţi, atotputernicia lui Dumnezeu, etc…  Ceea ce Tatăl a vrut dintotdeauna este ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să ajungă să cunoască fericirea cea adevărată. Să fie mântuiţi pur şi simplu prin mila şi dragostea lui Dumnezeu. Hristos Şi-a însuşit întru totul această voie a Tatălui. Nici nu putea să facă altcumva. Pentru aceasta a venit El în lume: să ne aducă vestea acestei mântuiri, dăruită nouă de Tatăl Cel milostiv. Însă această veste bună nu putea decât să lovească în plin în toate concepţiile despre Dumnezeu şi despre Mântuire pe care le avea lumea, inclusiv lumea religioasă a acelor timpuri (concepţii dintre care unele s-au păstrat până în timpurile noastre!). Vestea cea bună a Evangheliei nu putea decât să provoace furia puterilor iadului care, prin minciună, ţin lumea sub stâpânire. „Lumea întreagă zace sub puterea Celui Rău.” (1 Ioan 5, 19) Însă Domnul Hristos, trimis fiind de Tatăl Său, n-a dat înapoi de la a da mărturie, în acelaşi timp, de Dumnezeul cel viu şi adevărat şi de demnitatea infinită a omului. Nu a renunţat la menirea Sa, animat fiind de mila şi compasiunea Tatălui faţă de toată făptura suferindă şi înstrăinată, nu a dat înapoi, oricare a fost preţul. Iar preţul perseverenţei Sale a fost moartea Sa, una dintre cele mai crude care există, moartea pe cruce. Hristos era întru totul conştient de acest lucru. Cu zbucium în suflet, cu sudoarea prefăcută în picături de sânge, El a acceptat voia Tatălui, care a fost ca Fiul să-Şi îndeplinească misunea până la capăt. Iisus nu s-a dat la o parte în faţa acestei încercări, căci comuniunea Sa cu Tatăl era perfectă şi absolută iar dragostea Sa pentru noi desăvârşită. Astfel, obstacolul pus de diavol în cale pentru a nărui lucrarea lui Dumnezeu a fost depăşit. Crucea a devenit instrumentul unei biruinţe totale asupra puterilor demonice ale vrăjmaşului. Calea a fost deschisă pentru toată făptura care zace în robia suferinţei. Crucea s-a transformat din blestem în binecuvântare.

sursa: Revista “Apostolia”, aprilie, 2011

Pomenirea uitată a unui Sfânt: Anastasie Sinaitul

autor: pr. Dragoş Bahrim

Calendarul nostru conține, în listele sale zilnice, sfinți ascunși în spatele uitării și indiferenței noastre.

Faptul de a trece cu vederea și de a nu cinsti așa cum se cuvine, figuri ce cu câteva sute de ani sau cu un mileniu în urmă adunau sute sau mii de discipoli, care au apărat ortodoxia cu prețul vieții sau au scris lucrări teologice copiate și circulate prin mii de manuscrise, din care multe au rămas până astăzi, nu este cu siguranță pentru noi cei de astăzi un titlu de laudă.

De câteva zile încoace m-a frământat personalitatea unui Părinte Sfânt, Anastasie Sinaitul, despre care am aflat, după ce lucrarea providenței mi l-a adus înaintea ochilor, că este pomenit chiar în data de 20 aprilie.

Sfântul Anastasie a trăit ca monah și preot la Mănăstirea Sfânta Ecaterina de la Muntele Sinai în secolul VII, secolul frământat de disputele hristologice ce l-au făcut atât de strălucitor pe Sfântul Maxim Mărturisitorul. Aici trăise și învățase cu foarte puțin timp înainte Sfântul Ioan, autorul Scării. În mod obișnuit se credea că Sfântul Anastasie s-a născut în Alexandria însă e mult mai probabil să se fi născut în Cipru, în orașul Amathos. El a părăsit Ciprul înainte de invazia arabilor asupra insulei din 649, şi după ce a călătorit și în Palestina, a intrat în mănăstirea de la Muntele Sinai, probabil, în jurul 660. E cel mai important stareț al Muntelui Sinai din a doua jumătate a sec. VII, numit în Minei drept ”al doilea Moise”. Operele sale au fost copiate intens și ne descoperă un autor cu mult discerământ, experimentat, fin teolog, un vehement apărător al hristologiei calcedoniene dezvoltată la următoarele două Sinoade ecumenice constantinopolitane.

Principala sa lucrare se numește Hodegos (Povățuitorul) și e o colecție de texte hristologice ale sale scrise în apărarea Calcedonului, dar și împotriva monoteliților. Anastasie este autorul și a unei colecții de Întrebări și răspunsuri, foarte citite în general, fiind incluse în numeroase florilegii patristice. Asemănătoare întrebărilor și răspunsurilor puse sub numele bătrânilor Varsanufie și Ioan, ni-l arată pe autor nu ca pe un om preocupat doar de chestiuni teologice abstracte ci în primul rând preocupat de mântuirea membrilor comunității pe care o păstorea. În acea perioadă, Peninsula Sinai este ocupată de musulmani, însă Mănăstirea fortificată a Sfintei Ecaterina, ridicată astfel de Iustinian a rezistat asediilor, sub protecția Maicii Domnului.

S-au păstrat de la el și mai multe Omilii, dintre care una la Schimbarea la față, trei despre facerea omului, altele despre sfânta liturghie, despre cei adormiți, despre Psalmul VI, și altele, multe dintre ele nefiind încă editate. De asemenea, este socotit autorul unui comentariu la Hexaemeron, adică la primele versete ale Genezei. Opera sa, care a cunoscut un interes sporit în ultimii ani din partea patrologilor, a început să fie editată în volume exemplare mai ales în prestigioasa colecție Corpus Christianorum. Series graeca. Pe lângă valoarea teologică indiscutabilă, opera sa este și o mărturie istorică a rezistenței creștinismului în fața unei noi provocări, ofensiva islamică, aducând informații inedite despre niște momente de mare zbucium din istoria creștinismului. A trecut la Domnul și a rămas la fel de discret așa cum a trăit, după anul 700.

Pentru a ne folosi duhovnicește în aceste zile ale Săptămânii Patimilor, m-am gândit că ar fi de folos prezint câteva fragmente inedite din Întrebări și răspunsuri, în traducerea inedită a Paraschevei Grigoriu (după CCSG 59).

***Întrebarea 1: Care este semnul adevăratului și desăvârșitului creștin?

Răspuns: Unii spun că dreapta credință și faptele evlaviei, dar Hristos nu statornicește în acestea pe adevăratul creștin. Căci cineva poate să aibă și credință, și fapte bune, dar să cugete înalt despre ele și astfel să nu fie creștin desăvârșit. De aceea zice Domnul: „Cel ce iubește poruncile mele le păzește și Eu îl voi iubi pe el și Mă voi arăta lui și vom veni la el, Eu și Tatăl Meu, și ne vom face locaș la el” (Ioan 14, 21-23). Așadar prin acestea învățăm că prin credință și prin faptele cele bune este zidită casa sufletului de către mintea noastră, iar dacă nu vine și nu sălășluiește în ea Hristos, Stăpânul casei, este limpede că nu i-a plăcut Lui construcția făcută de noi pentru El.

La această întrebare Sf. Anastasie ne oferă un răspuns fundamental la preocuparea noastră, cum să fim creștini mai buni sau, mai precis, ce caracterizează pe adevăratul creștin, subînțelegându-se că avem aici și soluția mântuirii noastre. Un răspuns obișnuit, asupra căruia autorul nostru ne avertizează că este incomplet și insuficient este: credința ortodoxă și faptele bune. Manualele de dogmatică de astăzi, cu încă multe influențe scolastice, socotesc și ele credința și faptele bune drept condiții necesare ale mântuirii personale dar ele nu sunt niciodată și suficente. Pentru că ele nu-ți asigură în chip magic intrarea în împărăția lui Dumnezeu, pentru că faptele exterioare dacă nu au drept conținut pe Hristos, ne duc pe un drum greșit. Sfântul Pavel ne învăța și el că nici credința, nici darurile lui Dumnezeu, nici cunoașterea, nici milosteniile, nici jertfa de sine, dacă nu sunt altoite cu dragostea lui Hristos nu ne mântuiesc și sunt inutile (I Cor. 13, 1-3). Suntem atunci ca smochinul blestemat de Mântuitorul pentru că n-a găsit în el decât frunze și nu roade (Matei 21, 19). Putem să scriem mii de cărți, să construim biserici și case de binefacere, să purtăm cu emfază uniformele și însemnele noastre exterioare și totuși să primim înfricoșătorul cuvânt al lui Hristos, “niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea!” (Matei 7, 23). Și vom căuta îndreptățire atunci: „Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut?” Răspunsul lui Hristos va fi negativ pentru că “nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei 7, 21-22).

Singurul fapt care ne mântuiește este prezența în iubire a lui Hristos în noi, în casa bine zidită a sufletului nostru, după principiile Sale, iubirea fiind legătura noastră unică cu El.

Întrebarea 2: Și de unde cunoaște omul dacă s-a sălășluit Hristos întru el? Răspuns: Această întrebare este asemenea cu întrebarea celui care întreabă o femeie însărcinată: „De unde știi dacă ai luat în pântece”? Căci așa cum aceea nu are nevoie să afle aceasta de la altcineva, ci ea de la ea însăși cunoaște în sine însăși de la oprirea sângiurilor, de la săltările pruncului dinlăuntru, de la greața pe care o simte față de multe mâncăruri că a zămislit, la fel și sufletul nu are nevoie să afle de la altcineva dacă Hristos S-a sălășluit în el prin Duhul Sfânt. Căci de îndată ce sufletul vede că se opresc sângiurile cele necurate ale patimilor lui obișnuite și că încetează pofta pentru multele mâncăruri ale păcatului și mai ales, că urăște, mai presus de orice, dulceața plăcerii, căci orice femeie însărcinată urăște dulceața mierii.

Atunci când sufletul creștinului vede în el însuși asemenea mărturii și semne, atunci spune și el cu profetul purtător de duh către Dumnezeu că „Prin frica Ta, Doamne, zămislit-am, dureri de facere am avut și am născut duhul mântuirii Tale, pe care l-am odrăslit pe pământ.” (Isaia 26,18, Septuaginta). Că acesta este semnul adevăratului creștin ascultă-l pe Pavel care zice: „Sau nu cunoașteți că Iisus Hristos sălășluiește în voi? Afară numai dacă nu sunteți netrebnici”( II Cor. 13, 5).

Semnele sălășluirii lui Hristos în sufletul omului sunt tainice și personale. Ele nu sunt neapărat și exterioare. Lucrurile exterioare de cele mai multe ori înșeală. Sf. Anastasie compară zămislirea duhovnicească a lui Hristos în suflet cu zămislirea trupească din trupul femeii. Și cum aceea cunoaște din interior faptul că a zămislit pruncul, la fel prezența Duhului Sfânt în om e legată de dezgustul față de păcat, fuga de plăcere și dominarea patimilor. De fapt adevărata iubire a lui Dumnezeu, care ne leagă de El și ni-l face prezent pe Hristos-Iubire în noi se naște numai din nepătimire, apatheia (cf. și Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, I, 2) iar aceasta o primim după multe osteneli și lupte duhovnicești, suferințe și răbdare.

sursa: portalul Doxologia

Slava Domnului! Afisele despre homosexualitate, date jos de pe panourile din Iasi

Afisele care promovau sexualitatea prin intermediul imaginii unui bebelus au fost retrase ieri, 21 aprilie, de pe panourile publicitare din Iasi. Asta dupa ce la inceputul acestei saptamini in zona centrala a Iasului au fost montate afise care ilustrau un bebelus avind legata la mina eticheta “homosexual”, alaturi de care era scris textul “orientarea sexuala  nu este o alegere, nu este boala”.

Tot ieri, Mitropolia Moldovei si Bucovinei a reactionat impotriva acestei campanii trimitan un comunicat de presa.

Având în vedere faptul că în municipiul Iași, într-o zonă intens circulată, s-a afișat, pe un panou publicitar, o imagine cu un copil având de mână eticheta ”homosexual”, alături de care este textul ”orientarea sexuală / nu este o alegere / nu este boală”, aducem la cunoștința opiniei publice următoarele:

Este regretabil ca într-un loc public să fie expus un astfel de panou, întâmplător sau nu, chiar în perioada în care creștinii ortodocși (majoritari în municipiul Iași) se pregătesc să serbeze Sfintele Paști.

Homosexualitatea (ca și alte devieri în comportamentul sexual) nu reprezintă o orientare înnăscută, cum sugerează panoul respectiv, existând și studii ale unor specialiști care combat această idee.

Sfânta Scriptură, atât în Vechiul, cât și în Noul Testament, condamnă în mod clar și fără echivoc orice fel de comportament sexual deviant. În cartea Leviticului, Dumnezeu le spune fiilor lui Israel ”Să nu te culci cu bărbat, ca şi cu femeie; aceasta este spurcăciune” (capitolul 18, versetul 22). Iar Sfântul Apostol Pavel scrie într-una din epistolele sale: ”Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii. Asemenea şi bărbaţii lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând cu ei răsplata cuvenită rătăcirii lor” (Romani 1, 26-27).

Este evident, așadar, că pentru un creștin (dar și pentru alte religii monoteiste) homosexualitatea este un păcat. Cei care au căzut într-o astfel de patimă au însă șansa de a se ridica, prin pocăință și spovedanie, iar Biserica se roagă pentru îndreptarea lor, condamnând însă cu fermitate păcatul, indiferent de contextul social sau de ideile care sunt la modă la un anumit moment.

Biroul de presă al Arhiepiscopiei Iaşilor

sursa: Ziarul de Iasi & mmb.ro

Concertul corului Byzantion – „Lumina Crucii“, la Catedrala mitropolitană din Iaşi (foto/audio/video)

Corul “Byzantion” din Iaşi a susţinut sâmbătă, 16 aprilie, la Catedrala mitropolitană din Iaşi concertul de muzică bizantină “Lumina Crucii”.

În cadrul evenimentului, Corul “Byzantion” şi câţiva elevi ai Colegiului Naţional de Artă “Octav Băncilă” din Iaşi, sub bagheta prep. univ. Adrian Sîrbu, au susţinut un repertoriu care a cuprins tropare, stihiri din Triod, pericope evanghelice, catavasii, fragmente din Prohodul Domnului, Heruvicul din Sâmbăta Patimilor, “Să tacă tot trupul”, dar şi Binecuvântările Învierii. Manifestarea a fost moderată de Andrei Fermeşanu şi a avut sprijinul Înalt Preasfinţitului Părinte Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, care a şi participat la eveniment, precum şi alţi invitaţi, alături de un public numeros.

La finalul concertului, Înalt Preasfinţitul Teofan a adresat un cuvânt de învăţătură în care a apreciat faptul că prin cântările înălţate la acest concert credincioşii vor fi ajutaţi să înţeleagă deniile din Săptămâna Patimilor. “Prin slujba Deniei, creştinul este ajutat să înţeleagă de ce Dumnezeu a coborât pe pământ, de ce a trăit printre oameni, de ce a fost răstignit. În faţa acestor adevăruri cutremurătoare “să tacă tot trupul omenesc”, după cum spune Heruvicul Sfintei Liturghii din Sâmbăta Mare. În această seară a fost condensată întreaga ambianţă a Săptămânii Mari prin spendoarea Catedralei mitropolitane, prin lumânările purtate în mâini de prunci, prin inima dumneavoastră receptivă care doreşte să se umple de harul şi binecuvântarea săptămânii care urmează şi, mai ales, prin cântările înălţate de Corul “Byzantion”. Cântările din această seară ne-au ajutat să mergem la Ierusalim şi în Betania, să urcăm pe Golgota şi ne-au lăsat în faţa mormântului în care trupul Domnului Hristos a fost aşezat. După ce vor trece câteva zeci de ceasuri, vom găsi mormântul gol, care va deveni Lumina răsărită în Ierusalim ce S-a răspândit până la marginile lumii. Suntem aici în această seară (n.r. sâmbătă seara) în numele momântului gol. Pentru acest mormânt gol omul posteşte, se roagă şi se jertfeşte”, a spus IPS Teofan, care a mulţumit celor care s-au ostenit în organizarea concertului “Lumina Crucii”. Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei a oferit Crucea Moldavă părintelui conf. dr. Florin Bucescu, la împlinirea a 60 de ani de când slujeşte muzica bisericească. Înalt Preasfinţitul Teofan i-a mulţumit părintelui Florin Bucescu pentru toată osteneala pe care a depus-o în calitate de profesor ce a format multe generaţii de elevi seminarişti şi studenţi. Corul “Byzantion”, care are în componenţă mulţi dintre foştii elevi ai părintelui profesor Florin Bucescu, i-a cântat cu emoţie “Vrednic este”.

Concertul Corului “Byzantion” de acum două zile a fost o punere în aplicare a experienţelor pe care formaţia de muzică bizantină le-a dobândit la festivalurile unde a fost invitată, în Europa, în bisericile din Sfântul Munte Athos, sau în parohiile din Grecia. “Ne-am gândit să creăm un sincretism între sunet şi partea vizuală: veşmintele copilaşilor, lumânările şi luminile. Copiii din această seară au fost acei “canonari” pe care îi întâlnim de obicei în bisericile greceşti, cu o moştenire care vine din Constantinopol de la Patriarhia Ecumenică”, a afirmat prep. univ. Adrian Sîrbu, care a continuat să explice că în momentul în care a fost ales repertoriul s-a ţinut seama de mai multe criterii. “Cântările pe care le-am ales au trebuit să aibă o anumită autenticitate, să aparţină unor compozitori cunoscuţi, pe cât se poate de naţionalitate română. Am avut cântări care merg până în sec. al XVIII-lea, cum ar fi Catavasiile Floriilor, o melodie originală românească, după cum afirmă Sebastian Barbu Bucur în lucrarea sa de doctorat, care nu se mai întâlneşte la celelalte popoare ortodoxe. A trebuit să ţinem cont de cronologia evenimentelor, de un anumit traseu al lui Hristos. Am început cu cântări specifice începutului Postului Mare, apoi am continuat cu Intrarea Domnului în Ierusalim şi am terminat cu Prohodul Domnului”, a precizat prep. univ. Adrian Sîrbu, care a apreciat faptul că evenimentul care a avut loc în Catedrala mitropolitană din Iaşi este rodul unei munci în echipă. “Aici mă refer la părinţii copiilor care ne-au acompaniat şi care sunt membri ai Corului de Stat Moldova Iaşi sau cadre didactice. Trebuie să menţionez sprijinul pe care ni l-a acordat domnul Bogdan Ursuleanu din Bucureşti, care a asigurat în mod gratuit partea tehnică (lumini, sunet şi video). Nu pot să uit ajutorul pe care l-au oferit profesorii mei de la Conservatorul din Iaşi şi reprezentanţii Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei”, a adăugat Adrian Sîrbu.

Înregistrarea unei părţi a concertului

sursa: Ziarul Lumina – Ediţia de Moldova