Maria din Putna

27 Septembrie, 2008 § 2 comentarii

În martie 1944, trupele ruseşti trec Nistrul, iar Armata Roşie ocupă nordul Bucovinei. Sate întregi iau calea pribegiei. Rezistenţa în faţa puhoiului începe în Bucovina, ca o mişcare de nesupunere la ocupaţie şi mai ales la barbaria acestei invazii.

Pătimirile unei familii de bucovineni au fost aşternute într-un jurnal al Mariei Cenuşă din Putna, o femeie de o inteligenţă ieşită din comun, o vitează care şi-a urmat bărbaţii în munţi, în închisoare, în anchete, şi al cărei unic fiu s-a născut într-o celulă de temniţă.

„Veneau ruşii la greul pământului, era în anul 1944, toţi s-au ţinut de noi, am făcut colibe în creierul munţilor, dar într-o zi vine un pădurar, bun prieten cu soţul, şi spune: «Caută şi te ascunde în gură de şarpe, ferească Dumnezeu cum te caută ruşii». Zice soţul: «Dar ce au cu mine, nu ştiu. Am fost în Rusia, dar nu am făcut nici un rău. Mi-am dat seama să şi ei sunt oameni şi luptă pentru ţară din ordin, n-am furat nimic, nu mi-am bătut joc de nimeni, decât am fost şi eu tot din ordin trimis în Rusia». Aşa este războiul… trecem în altă creastă, ajungem între nişte stânci grozav de mari, ne aşezăm jos, fac un pic de foc, frigem nişte fleici de cerb, le mâncăm goale, şi nu mai facem nici pic de foc, nu ne mai culcăm de frică să nu ne găsească ruşii. După opt zile mă duc la ceilalţi şi întreb: «Ce se mai aude noi?» Îmi spun toţi că partea noastră de sat a ars toată; au dat ruşii foc. Vai de mine, mi-au ars casa toată cu toate mândreţile într-însa. Bărbaţi şi femei, copii şi bătrâni îşi strigă în libertate bucuria şi încrederea în viaţă…” (Maria Cenuşă)

La împărţirea lumii, România  fusese oferită pradă cuceritorilor.

Acţiunile de luptă ale partizanilor bucovineni contra armatei roşii invadatoare au început în martie-aprilie 1944, sub coordonarea comandamentului militar româno-german.

Se organizează unităţi mobile dotate cu tehnică de luptă, care aveau misiuni de patrulare şi de protecţie. După 23 august 1944, foştii luptători încep să fie urmăriţi de NKVD. Pentru a-şi apăra viaţa şi libertatea, sate întregi fug în munţi şi se opun cu arma în mână la abuzurile comunizării forţate.

Rezistenţa armată va beneficia de prezenţa ţăranilor veniţi acasă de pe fronturile de est şi de vest, de experienţa militară a foştilor combatanţi, ofiţeri deblocaţi de grupul tot mai masiv al celor urmăriţi de tribunalele poporului pentru atitudini antisovietice.

„Eu sunt gravidă în luna a patra şi nu mai pot rezista la fugă; mă duc la sora mea în sat, ajung dimineaţa, şi la ora 10 sunt arestată. Mă duce la Rădăuţi; acolo e venită echipa fulger, mă ia la întrebări, unde-i soţul, dar eu foarte hotărâtă, dacă mor şi tot nu spun. Zic: păi nu ştiu; încep şi mă bat de mă usucă, şi eu tot aşa ţin tot timpul, că nu ştiu. După ce a văzut că după atâta bătaie zic numai nu ştiu, m-a băgat într-o cameră cu bărbaţi. Erau douăzeci de bărbaţi şi eu singura femeie între dânşii. Toată ziua mă ţinea sub pază într-un wc, iar noaptea între bărbaţi tot în picioare, nimeni nu se culca; tot venea şi chema la anchetă de trei-patru ori pe noapte, mă duce la anchetă să spun unde e soţul; eu numai nu ştiu, nu ştiu. Până la şapte luni m-au tot bătut; după şapte luni de sarcină, nu m-au bătut, dar îşi băteau joc tare, mă puneau să rac ca vaca, să rag ca vaca, să latru ca câinele, să cânt ca cocoşul, să zbier ca oaia, să nechez ca caii, să orăacăiesc ca broasca, dar nici n-au scos nimic din gura mea contra soţului meu pe care l-am iubit aşa de mult…”

În jurnalul Mariei Cenuşă, adevărat Letopiseţ al suferinţei şi al rezistenţei, este evocat momentul în care Constantin Cenuşă s-a predat pentru ca familia lui să nu mai fie prigonită.

Iată cuvintele pe care le-a rostit autorităţii: „Domnule colonel, uitaşi-vă la munţii ăştia de jur împrejur, câţi copaci au, dar toţi sunt udaţi cu lacrimi de ale mele şi cu sudori; am fost aşa de prigonit că, dacă am luat de la cineva o mână de făină, fiind nemâncat de câteva zile, a trebuit să fug în vârful muntelui să fac foc acolo unde nu era apă. Dezbrăcam cămaşa şi o storceam de sudoare în căldarea de mămăligă şi făceam mămăliga şi o mâncam de multe ori goală.”

Grupul lui Constantin Cenuşă a fost acuzat de crimă de înaltă trădare şi condamnat la muncă silnică pe viaţă.

Constantin Cenuşă iese din închisoare în anul 1964; este găsit spânzurat la câteva zile. Colegii de suferinţă ştiu că nu s-a sinucis.

„Pe ziua de 2 august încep durerile de naştere, nu spun nimic, dar eu tot între bărbaţi, dar erau dureri de moarte. Toţi strigă să mă duc la spital. Vine ofiţerul de serviciu, mă duce pe jos la spital, eu tare m-am ţinut să nu mă vait, dar până la spital am zis: „Ău, ău, ău, ău”. Abia pe ziua de 5 august nasc tare, tare greu. Mi-a dat biata moaşă nişte cârpe, ce-a putut de la spital, dar copilul bun şi sănătos, şi frumos tare, mă duc înapoi, dar mă bagă tot între bărbaţi; dar nu aveam unde să-l scald. Dimineaţa, când ne scotea la program, îmi da voie să spăl cârpele la ciuşmea, dar cu apă rece, dar copilul dumnezeiesc de bun, când veneam de la program puneam o cârpă de-a lui udă în sân, şi o încălzeam pe subsori, şi-l ştergeam pe bietul şi bunul copil peste tot, şi era bine, şi creştea ca din apă.

După o lună mă ia la anchetă şi mă bate de mă găteşte, să spun unde e soţul. Eu tot spun că nu ştiu nimic de la evacuări, nu ştiu nimic de el, nici că-i viu, nici că-i mort.”

„Într-o zi mă duce şi mă întreabă: tu eşti bogată?

Zic: Da, sunt bogată în sărăcie.

–          Dar de ce ai lăsat soţul să lupte contra noastră?

–          Domnule, la mine nu cântă găina, cântă cocoşul.

–          Dar tu ştii ce a făcut el?

Zic: Nu ştiu.

Zice: Aici îţi vor rămâne oasele, dacă spuneai, erai acasă între copiii tăi, dar aşa, ai să putrezeşti în celulă, însă noi suntem prea buni…

Şi am spus dumnealor, eu când m-am cununat cu acest om nu mi-a pus nimeni ochelari de pânză să nu-l văd. Când l-am văzut cu ochii, fără ochelari, mi-a fost tare drag, şi nu mi-a pus nimeni nici lanţuri, nici cătuşe pe mâini, să mă duc forţat la cununie, aşa că nu am putut să-l trădez, acesta e adevărut.”

Maria Cenuşă a avut mulţi prieteni: din închisoare pe Lena Costante şi Harry Brauner, din libertate pe Gheorghe Zamfir.

Maria a murit pe patul ei, în casa ei, în februarie 1991. Fiul i-a privegheat ultimele clipe. O stradă ar putea să-i poarte numele în Putna.

Anunțuri

Stareţul Ambrozie

27 Septembrie, 2008 § Lasă un comentariu

Luna octombrie a fiecărui an este luna de prăznuire a doi mari sfinţi, ocrotitori de oraşe româneşti. Mai întâi, în a paisprezecea zi o prăznuim pe Sfânta Cuvioasă Parascheva de la Iaşi, iar în ziua a douăzeci şi noua pe Sfântul Dimitrie Basarabov, ocrotitorul Bucureştiului. Prăznuirea acestor doi sfinţi sunt însoţite de pelerinaje ample, la Iaşi venind anual aproximativ un milion de pelerini din toate colţurile ţării şi nu numai. Pentru noi moldovenii, Sfântul Dimitrie din Basarabi nu este foarte cunoscut.

Cu ajutorul bunului Dumnezeu, am mers de trei ori în pelerinaj la prăznuirea Sfântului Dimitrie. Fiecare dintre aceste drumuri a fost însoţit de un dar de la sfântul din Dealul Mitropoliei. În toamna anului 2007, am avut binecuvântarea de a-l întâlni la hramul Sfântului Dimitrie pe sta-reţul Mănăstirii athonite Zografou, bătrânu Ambrozie. De origine bulgar, părintele conduce de mai mulţi ani această mănăstire din Sfântul Munte.

După ce întreaga noapte am călătorit cu trenul din Iaşi spre Bucureşti, la prima oră am ajuns pe Dealul Patriarhiei. Prin rânduiala lui Dumnezeu şi prin mijlocire unui prieten bulgar am ajuns înainte de slujbă la chilia unde fusese cazat stareţul Ambrozie. Cu toată graba de a ajunge la slujbă, părintele a zăbovit preţ de câteva minute pentru a ne spune un cuvânt de folos. A fost primul „contact” avut cu un stareţ athonit.

Apoi am mers apoi împreună la Sfânta Liturghie în Catedrala Patriarhală, iar la final m-am închinat împreună cu delegaţia athonită la moaştele Sfântului Dimitrie. Era a treia oară când părintele Ambrozie venea la sărbătoarea sfântului. După propria mărturie, stareţul are o evlavie deosebită pentru Sfântul Dimitrie întrucât şi el a fost bulgar (satul Basarabi e situat în Bulgaria la sud de Dunăre). Şi de fiecare dată când trece Dunărea se roagă pentru buna înţelegere dintre poporul român şi cel bulgar.

A doua zi, fiind duminică, delegaţia athonită a mers pentru a sluji Sfânta Liturghie la Mânăstirea Turnu din Târgşorul Vechi de lângă Ploieşti. Am avut bucuria de a fi şi eu prezent la aceasta slujba. S-a slujit în limba română şi în limba slavonă, iar Axionul a fost cântat de unul din părinţii athoniţi ce îl însoţeau pe stareţul Ambrozie. Slujba s-a încheiat cu un cuvânt rostit de stareţ. El a vorbit în special de câteva icoane făcătoare de minuni de la mănăstirea pe care o povăţuieşte.

Părintele şi-a continuat pelerinajul în Oltenia, iar noi ne-am întors în dulcele Târg al Ieşilor, plini de bucuria întâlnirii cu acest om cu viaţă sfântă care prin simplitatea lui ne-a umplut inimile de binecuvântarea Grădinii Maicii Domnului, a Sfântului Munte Athos.

Dor de Sâmbăta

26 Septembrie, 2008 § Lasă un comentariu

În luna iulie a anului 2005, fiind în vacanţă, am hotărât să merg la Mânăstirea Brâncoveanu din localitatea Sâmbăta de Sus, judeţul Braşov. După un drum destul de lung şi cu câteva peripeţii, am ajuns, la ceas de seară, la marea lavră făgărăşeană.

Întreaga obşte se afla la privegherea de sâmbătă seara. Cu toată osteneala călătoriei, am reuşit să particip la aproape întreaga slujbă a utreniei şi cred că a fost una dintre cele mai frumoase slujbe la care am participat vreodată. Glasul blând al părinţilor ce cântau la strană era ca o mângâiere pentru mine, momentul culminant fiind după citirea Sfintei Evanghelii. Cu vocea lui parcă tânguitoare şi cu puternicul accent ardelenesc, avva Teofil a rostit Psalmul 50. Un fior puternic îmi cuprinsese inima gândindu-mă că mă voi putea întâlni cu bătrânul ale cărui conferinţe le ascultasem în nenumărate rânduri. Slujba şi-a urmat cursul normal şi, spre final, după împărţirea litiei, am ieşit în curtea mănăstiri. Era deja noapte şi aerul rece de munte m-a cuprins imediat. Fiecare monah îşi îndrepta paşii în tihnă spre chilia sa, iar părintele stareţ îl însoţea pe bătrânul Teofil spre chilia sa căutând sfat pentru cine ştie ce necaz. Imediat ce am coborât scările paraclisului, l-am întâlnit pe ieromonahul Matei care ştia de venirea mea. Cu chipul său blând, tânărul părinte m-a condus spre locul unde aveam să fiu cazat. Pe drum mi-a relatat câteva informaţii despre istoricul mânăstirii.

Aşezată în dreptul Marii Ferestre a Sâmbetei, Mânăstirea Brâncoveanu a fost ctitorită de domnitorul Constantin Brâncoveanu, domn al Ţării Româneşti (1688-1714), în jurul anului 1696. Voievodul martir, înfiinţează aici o „Şcoală de grămătici”, un atelier de pictură în fresco şi o mică tipografie pe care le instalează în noua incintă. În 1762 începe, în Transilvania, calvarul bisericilor şi al mânăstirilor ortodoxe, când generalul Bukow distruge mai mult de 150 de aşezăminte. Multă vreme însă, administraţia austro-ungară nu s-a atins de Mănăstirea Sâmbăta. Cu toate acestea , profitând de faptul că în 1782 s-a dispus desfiinţarea tuturor ordinelor călugăreşti, curtea de la Viena, la cererea administraţiei catolice şi la insistenţele episcopului greco-catolic Grigorie Maior, a trimis în 1785, pe generalul Preiss, care a dărâmat mânăstirea brâncovenilor. Chiliile au fost distruse complet, iar biserica a fost adusă în stare de ruină.

Cinstea de a deveni al doilea ctitor al mânăstirii i-a revenit I.P.S. Nicolae Bălan, care a început restaurarea bisericii în anul 1926. Sfinţirea a fost făcută în anul 1946, după război. Mai jos de biserică, la circa 50 de metri, marele mitropolitul a reconstruit şi vechea clopotniţă a mânăstirii. Tot ca o lucrare de înnoire se înscrie şi renovarea şi extinderea altarului din pădure, unde se săvârşesc slujbele religioase în aer liber.

Al treilea ctitor al Mânăstirii Sâmbăta de Sus este I.P.S. Antonie Plămădeală. Acesta a rezidit din temelie incinta mânăstirii, lucrare începută în anul 1985. Sub îndrumarea sa directă, s-au făcut reparaţii capitale şi s-a restaurat pictura din biserică, iar incinta, în stil brâncovenesc, a fost ridicată din temelie.

În prezent, obştea mânăstirii numără 40 de vieţuitori, fiind condusă de părintele stareţ Arhim. Ilarion Urs.

După un somn reconfortant, a doua zi, am participat la Sfânta Liturghie, la care a luat parte un număr impresionant de pelerini din întreaga ţară, cuvântul de învăţătură fiind ţinut de părintele Teofil Pârâian.

În tradiţia monahală ortodoxă, bătrânii monahi îmbunătăţiţi du-hovniceşte, spre sfârşitul vieţii, adună în jurul lor ucenici cărora le lasă moştenire experienţa lor duhovnicească. Urmând această tradiţie, şi bătrânul Teofil şi-a luat drept ucenic de chilie pe părin-tele Matei. Acesta, toată după-amiază, mi-a fost ghid prin mănăstire şi prin împrejurimi. Cu această ocazie, părintele mi-a povestit multe întâmplări despre părintele Arsenie Boca. Astfel am aflat istoria pietrei uriaşe din curtea mănăstirii, a iazului în formă de A, a numeroaselor decoraţiuni din curte, a izvorului din pădure, a peşterii din munte şi a altora, toate acestea având legătură, într-un fel sau altul, cu avva Arsenie. În timpul plimbării prin incinta mănăstirii, ne-am întâlnit cu una dintre fostele ucenice ale părintelui. Era o femeie gârbovită ce parcă transmitea prin chipul ei severitatea duhovnicului ei. Plină de evlavie, bătrâna i-a sărutat mâna ghidului meu şi apoi şi-a urmat drumul în tihnă spre camera unde era găzduită. După cum mi-a mărturisit părintele Matei, această femeie venea la Mănăstirea Brâncoveanu de aproximativ 70 de ani. Uimitoare statornicie!

După o plimbare de câteva ore, am fost condus la Academia de la Sâmbăta, unde eram cazat, dar nu înainte de a primi vestea că, a doua zi, urmează să merg în chilia părintelui Teofil pentru o binecuvântare şi un cuvânt de folos. Am adormit destul de greu, gândindu-mă la vizita ce urma să i-o fac bătrânului părinte.

În cea de a treia zi, m-am trezit dis-de-dimineaţă. Am mers la slujbă, după care, având acelaşi ospitalier însoţitor, am mers în trapeza mănăstirii, unde am luat micul dejun împreună. A urmat vizitarea muzeului, amenajat la standarde înalte prin grija vrednicului de pomenire I.P.S. Antonie Plămădeală, după care am vizitat biblioteca, unde se găsesc peste 70.000 de volume. Atât exponatele muzeului, cât şi cărţile din bibliotecă sunt în întregime donaţia mai sus pomenitului mitropolit.

După tot acest periplu cultural a urmat momentul culminant al zilei – întâlnirea cu părintele Teofil Pârâian. Chilia sa se afla la parterul corpului sudic al mânăstirii, chiar sub bibliotecă. Am intrat cu mare sfială în acest loc. Am găsit un bătrân cu plete albe cu chipul plin de bucurie care, tehnoredacta o scrisoare la maşina de scris, în ciuda neputinţei de ordin fizic, părintele fiind orb. Fiind prezentat de părintele Matei, mă apropii de avva Teofil pentru a lua o binecuvântare. Şi ce binecuvântare am primit! În loc de clasica blagoslovenie, bătrânul m-a strâns puternic în braţe. Nu vă închipuiţi câtă bucurie am simţit în acel moment! După acest emoţionant moment introductiv a urmat un cuvânt de folos. „Credinţa noastră nu este o credinţă care ne angajează faţă de nişte reguli„.

La aceste cuvinte gândind, am plecat de la Mânăstirea Brâncoveanu sperând într-o cât mai grabnică revenire.

Where Am I?

You are currently viewing the archives for Septembrie, 2008 at Cidade de Deus.