Sfântul Nicolae Velimirovici „Cele IV aşezăminte ale Sfântului Naum al Ohridei” Editura Predania, 2008

31 Octombrie, 2008 § 1 comentariu

Recenzie de Ciprian Voicilă

Editura Predania continua cu consecventa si daruire seria traducerilor din cartile Sfantului Episcop al Ohridei si Jicei. Nu stiu daca s-a spus pana acum, dar daca nu o spun eu acum, toate cartile aduse pe lume de editura Predania se remarca in inflatia de carti duhovnicesti de pe piata de carte din Romania prin doua caracteristici: sunt frumoase din punct de vedere grafic si sunt traduse intr-o limba cu parfum de alte vremi. Sufletul cartii se bucura de convietuirea armonioasa cu un trup pe masura lui.

De aceasta data am in fata o alcatuire a Sfantului Nicolae Velimirovici „dupa o predanie straveche din Makedonia”. In 29 de pagini citim dialogul purtat intre Sfantul Naum al Ohridei(unul dintre ucenicii Sfintilor Chiril si Methodie) si fii sai nascuti din Duh. Un dialog pe marginea gropii care se inscrie intr-o adevarata categorie de texte filosofice si ascetice care fascineaza intreaga fiinta a omului prin dramatismul si consecintele sale. Prestigiul neegalat al celui mai cunoscut dialog platonician, Phaidon, provine tot de aici. Socrate moare linistit demonstrand prin moartea sa adevarul filosofiei sale de viata. Iata un paradox pe care va trebui sa il resolve fiecare dintre noi: moartea noastra va fi testul suprem si ultim al valabilitatii vietii noastre.

In fata obstei adanc intristate de apropierea sfarsitului staretului lor, stand „adunati cu totii in jurul parintelui lor duhovnicesc, precum albinele in jurul matcii”, Sfantul le lasa intreaga sa viata mostenire, sintetizand-o in patru invataturi de suflet mantuitoare, patru „asezaminte”. „Ascultati, dar si tineti minte, fratilor, aceste patru cuvinte: Trezirea, Pocainta, Curatirea, Impartasirea. Acestea sant patru trepte pe calea mantuirii! Cel ce vrea sa se desavarseasca trebuie sa urce aceste patru trepte.”

Prima treapta este trezirea din starea de pacat si de nestiinta. „Cata vreme pacatuieste in trup, sufletul este adormit, asa ca nu se cunoaste nici pe sine, nici pe Ziditorul sau. Este imbatat de pacat ca de o bautura tare si imbatat zace in trup ca intr-un pat pentru bolnavi. Adormit si imbatat, sufletul nu cunoaste alta placere decat cea care vine prin trup. (…) Un astfel de suflet nu este calauzit de minte, ci de trup- iar trupul este in sine tarana oarba”. Trezirea poate sa survina in timpul vietii sau in al doisprezecelea ceas: „Fericiti cei ce degraba se trezesc! Acestia sant asemenea oamenilor ce se scoala devreme in zori si ziua intreaga cugeta, privesc si lucreaza cu trezvie. Iar cei ce se trezesc la ceasul mortii sant precum cei trandavi, care intreaga zi au dormit si abia la apusul soarelui deschid ochii si se intreaba: „Unde santem? Cine ne-a trimis, si de ce am ajuns aici?” „.

A doua treapta, pocainta, are, la randul ei, patru trepte: „Ea poate fi mica,mijlocie, mare si desavarsita sau evanghelica. Nemultumirea de sine este mica pocainta. Rusinea de sine pricinuita de faradelegi si pacate este o pocainta de mijloc. Mania de sine din pricina nelegiuirilor si pacatelor avute este mare pocainta. Iar ura de sine este pocainta desavarsita sau evanghelica”.

Curatirea este osteneala „cu postul, cu rugaciunea, cu milostenia, cu plangerea, cu iertarea pacatelor celorlalti, cu infranarea, curatia trupeasca si duhovniceasca, cugetarea la Dumnezeu, cu pomenirea mortii si a infricosatoarei Judecati a lui Dumnezeu, cu cugetarea la fericirea vesnica a dreptului si la cumplitele munci ale pacatosului in iad, si cu toate celelalte poruncite in Evanghelie, de Sfintii Parinti ai Bisericii talcuite si in pilde infatisate. Toate acestea-t oate, de la cele mai mari pana la cele mai mici-, slujesc la curatirea sufletului de pacate”.

Impartasirea este unirea cu Dumnezeu „prin minte, prin cuvinte si prin fapte, adica prin minte, prin simtaminte si prin vointa”. Cugetand cu mintea la lucrurile existente asa cum Dumnezeu se gandeste la ele, gandindu-ne neincetat la El, ne unim prin minte cu Domnul. Iubind ceea ce iubeste El ne unim cu Domnul prin inima. Implinind poruncile dumnezeiesti ne unim cu Domnul prin sufletul nostru. Unirea desavarsita cu el o realizam prin Impartasania cu trupul si sangele Fiului lui Dumnezeu. „In aceasta sant toate, ea este totul”.

Asteptam cu nerabdare noile bucurii duhovnicesti pe care ni le pregatesc inimosii de la editura Predania.

sursa: Cartea ortodoxă

Sfinţilor PreaCuviosi rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi

31 Octombrie, 2008 § 1 comentariu

"Sfântul Cuvios Visarion de la Mănăstirea Sfântul Agaton.A murit în 1980 şi după 25 de ani a fost găsit cu trupul întreg aşa cum îl vedeţi incluiv straiele preoţeşti.Deshumarea a coincis cu ziua în care parlamentul grec a votat dreptul la incinerare a morţilor." Dumitru Adrian

Sfântul Sinod al BOR consideră invalid actul de caterisire a părintelui Bojan Alexandrovici

31 Octombrie, 2008 § Lasă un comentariu

În legătură cu situaţia părintelui Bojan Alexandrovici de la Malainiţa (Valea Timocului), Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, întrunit în şedinţă de lucru la Reşedinţa patriarhală din Bucureşti, sub preşedinţia Preafericitului Daniel, consideră invalid actul de caterisire al acestuia de către tribunalul bisericesc al Episcopiei Ortodoxe Sârbe de Timoc, deoarece preotul român nu este cleric al Bisericii Ortodoxe Sârbe. Mai mult, se constată faptul că Episcopia Ortodoxă Sârbă a Timocului nu respectă cele convenite în cadrul Comisiei mixte de dialog a celor două Biserici Ortodoxe, din aprilie 2006, şi anume asigurarea serviciilor religioase în limba română pentru comunităţile româneşti, după cum informează Basilica.

Apreciind necesitatea continuării dialogului cu Biserica Ortodoxă Sârbă pentru rezolvarea acestei probleme, Sfântul Sinod l-a împuternicit pe Preasfinţitul Părinte Daniel, Episcop-Locţiitor al Episcopiei Daciei Felix, să intensifice demersurile pe lângă autorităţile bisericeşti şi de stat sârbe cu scopul identificării unor soluţii practice pentru apărarea drepturilor legitime ale românilor din Valea Timocului de a avea preoţi şi slujbe în limba maternă.

Conform Wikipedia:

Bojan Alexandrovič (alternativ: Boian Alexandrovici sau Boian Alexandru) este un preot român ortodox din estul Serbiei (Timoc), paroh de Malainiţa si Remesiana, precum şi protopop al Protopiatului Dacia Ripensis cu sediul la Negotin. S-a născut la Negotin, unde şi-a petrecut copilăria. Ambii săi părinţi sunt români timoceni originari din satul Malainiţa, situat la câţiva kilometri nord-vest de Negotin. Actualmente, Bojan Alexandrovič locuieşte în Malainiţa, unde slujeşte în prima biserică ortodoxă în care limba liturgică este româna. Deocamdată doar în Iasicuva (sârb. Jasikovo), în Bigreniţa (sârb.: Bigrenica) şi Samarinovăţ (sârb: Samarinovac) s-au mai ridicat astfel de biserici (sau se află în construcţie). În Malainiţa este plănuită ridicare unei biserici mai mari, biserica actuală urmând a fi transformată în mănăstire.

În 2003, Boian Alexandrovici ridică în Mălăiniţa din fonduri proprii pe un teren aflat în proprietatea sa prima biserică ortodoxă română din Serbia de răsărit. Urmează un conflict îndelungat cu autorităţile sârbe, care cereau demolarea lăcşului, invocând ilegalitatea acestei construcţii. Un oponent vehement a lui Alexandrovic este şi Biserica Ortodoxă Sârbă care se teme de pierderea influenţei în acest colţ al Serbiei. Scandalul a ajuns să fie comentat şi de presa internaţională. În aprilie 2005, incidentul a fost discutat şi la adunarea Consiliului Europei. La sfârşitul anului 2006, ipodiaconul Boian Alecsandrovic, a fost condamnat la două luni de inchisoare, cu suspendare.

În martie 2008 părintele Bojan Aleksandrović a fost decorat de către ambasadorul extraordinar şi plenipotenţiar al României la Belgrad, Ion Macovei, Ordinul „Meritul Cultural” in grad de Comandor, înalta distincţie conferită de preşedintele României, Traian Băsescu. Înalta distincţie a fost decernată arhiereului de catre Bucureşti „în semn de apreciere deosebită pentru ataşamentul şi angajamentul său constant faţă de promovarea identităţii culturale, lingvistice şi religioase a românilor din Serbia”.

legături:

http://www.rostonline.org/rost/ian2005/timoc.shtml

http://www.ziua.ro/display.php?data=2008-04-01&id=235412&kword=Timoc

http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/820110/Patriarhul-Daniel-ia-apararea-preotului-din-Timoc/

http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/JURNALISTICA/De%20vorba%20cu%20cinci%20bravi%20romani%20de%20RC.htm

http://www.roon.ro/stiri/romania/articol/haiducul-credintei-din-valea-timocului-boian-alexandrovici-decorat-de-presedintele-basescu/cn/news-20080312-03565006

http://www.romfest.org/rost/iun2005/romanii-timoc.shtml

sursa: Ziarul Lumina

Masacrul inocenţilor

31 Octombrie, 2008 § Lasă un comentariu

Uciderea pruncilor

Cand Irod a auzit de la magi ca un nou rege s-a nascut in Iudeea, de teama ca, mai tarziu, va fi detronat, a ordonat ca toti baieteii mai mici de 2 ani din Betleem sa fie ucisi.

Atunci s-a împlinit ceea ce se spusese prin Ieremia proorocul: „Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela îşi plânge copiii şi nu voieşte să fie mângâiată pentru că nu sunt”.

(Matei II, 17-18)

Au fost omorati atunci 14.000 de prunci, pe care Biserica Ortodoxa ii praznuieste ca mucenici in data de 29 decembrie. Afla mai multe aici.

In istorie, acest episod a ramas cunoscut sub numele de „Masacrul inocentilor” si a fost asociat intotdeauna cu ideea de a ucide niste copii nevinovati pentru un scop absurd. Irod s-a temut ca Hristos ii va lua locul, dar Imparatia lui Hristos nu era din lumea aceasta. Si apoi, avea valoare mai mare tronul unui imparat decat vietile a 14.000 de copilasi?

In zilele noastre, valoarea vietii unui copil pare a fi scazut si mai mult. Azi sunt ucisi copii in numele unei cariere, al unui plus de confort sau al unei conceptii de viata egoiste. Nu este nevoie sa vina un strain sa-i omoare, o fac chiar propriile lor mame. Dupa care isi rezerva placerea sa ii manance fripti, la propriu sau doar metaforic vorbind (vezi filme ca Three Extremes sau 4 luni, 3 saptamâni si 2 zile)

Este oare ignoranta, dezinformarea sau manipularea o scuza pentru aceste mame? Atunci, probabil ca este o scuza si pentru acele mame care isi ucid sufleteste copiii.

Cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării. Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala.

(Matei XVIII, 6-7)

Haideti sa vedem insa ce inseamna „sminteala”. Este echivalentul gasit de traducatorii Evangheliei pentru grecescul „skandalon”:

In limba greaca, cuvantul „skandalon” inseamna, literalmente, capcana, cursa, piedica in care te prinzi cu picioarele. E o piatra de poticnire, asezata in drum, de care trecatorii lovindu-se, se opresc din mersul lor sau chiar cad jos. Metaforic, „skandalon” insemneaza cineva sau ceva care induce in eroare sau pacat. De aici, Sfantul Ioan Gura de Aur defineste smintelile ca „piedici ale drumului celui drept”, intelegand prin drumul cel drept – drumul mantuirii.

Sminteala are o foarte mare gravitate din cauza ravagiilor, pe care le pricinuieste in persoana pe care o atinge. Sf. Vasile cel Mare o califica cu drept cuvant ca „omucidere spirituala”, mai grava decat omuciderea fizica, trecuta printre pacatele strigatoare la cer.

(Constantin C. Pavel, Influenta  pacatului  nostru  personal asupra semenilor)

Asadar, dincolo de uciderea trupului exista inca una, mai grava: a sufletului. Iar cand, din nou, parintii sunt aceia care isi ucid sufleteste pruncii, cine altcineva ii va mai ajuta pe acesti copii nevinovati?

Astăzi se serbează Halloweenul. Cati parinti isi pun problema consecintelor pe care le va avea in sufletul copiilor particparea la aceasta „sarbatoare”?

De speriat mortii
Copilul tau a aflat deja, probabil, de la ora de engleza ce semnificatie are Halloween. Era o sarbatoare pagana a celtilor, care se temeau de razbunarea mortilor si cautau sa-i imblanzeasca si sa-i sperie totodata, imbracandu-se in piei si capete de animale. Mai mult, obisnuiau sa aduca sacrificii umane si animale pentru a-l imblanzi pe stapanul spiritelor rele. De Halloween curgea sange si vazduhul se umplea de focuri uriase.

De speriat viii
Astazi, Halloween este o uriasa industrie, din care se castiga miliarde de dolari. Costume, felicitari, parade, filme de groaza, toate preluate cu sarg de mass-media si de sistemul de invatamant. De Halloween, astazi curg multi bani.

Copiii sunt ceea ce iubesc

Dar cine invata sa iubeasca uratul si monstruozitatea, sub orice forma, invata sa iubeasca si duhul stramb din care se nasc ele. Sa nu ne amagim crezand ca uratul este o simpla forma si o simpla masca. Uratul este forma vazuta a unei lumi guvernate de alte legi decat cele visate de noi. Monstrii, vrajitorii, diavolii, scheletii si fantomele care populeaza din ce in ce mai mult lumea copiilor nostri apasa cu o putere deloc fatisa, dar constanta, asupra libertatii lor interioare. Cine are curajul sa se opuna?

(Ileana Achim, Dracusori de ocazie)

Industria Halloweenului, sau „Masacrul inocentilor” zilelor noastre. Gandeste-te un pic: chiar nu conteaza ce vede sau ce aude copilul tau, cum, cu cine si de-a ce se joaca?

Atunci esti un naiv. Deloc inocent.

sursa: Viaţa la ţară

Spovedania unui păcătos

31 Octombrie, 2008 § 3 comentarii

Pe lumea cealaltă fiecare va primi răsplata pentru faptele sale. Acest adevăr este vestit de Evanghelie, este primit de raţiunea mea şi întărit de conştiinţă.

Dumnezeu mă va judeca şi mă va pedepsi după dreptatea Lui. El m-a făcut cu puţin mai mic decât pe îngeri, însă eu m-am făcut asemenea dobitoacelor necuvântătoare. El mi-a dat tot ceea ce este necesar pentru luminarea şi sfinţirea mea: raţiunea şi conştiinţa, legea şi harul, pe Mântuitorul şi Biserica, conducătorii spirituali şi exemple de viaţă sfântă. Dar eu am dispreţuit toate acestea şi, iubind păcatul, am săvârşit fărădelegi şi am devenit întunecat la minte, ca îngerul căzut. Drept este Dumnezeu şi drept mă va judeca, iar eu nu voi fi nicidecum nedreptăţit de El, Cel ce este dătătorul tuturor lucrurilor bune. Dar eu, nemulţumitorul şi îndrăzneţul, L-am mâniat.

Când va începe Judecata cea înfricoşătoare şi nemitarnică, nimeni nu-L va mai putea îmbuna pe Dumnezeu pentru mine; nici cei care I-au bineplăcut, nici îngerii, nici Mijlocitoarea cea sârguincioasă, deoarece nu se va găsi faptă pentru care să merit să fiu miluit, eu, cel care nu sunt vrednic să locuiesc cu sfinţii în rai, ci capabil să păcătuiesc veşnic, chiar şi în iad. Nici Dreptul Judecător nu mai este înclinat să ierte atunci când trebuie să judece.

În lumea aceasta, cât timp Dumnezeu mai rabdă păcatele noastre şi cât timp, ca un părinte, este gata să-l ierte şi să-l primească pe oricare fiu risipitor, mai pot preveni judecata Lui viitoare şi să mă pregătesc de mântuirea veşnică. Din ochii mei nu au curs încă toate lacrimile, iar în sufletul meu încă nu s-a stins lumina conştiinţei, Legea dumnezeiască învaţă încă, Biserica iartă, Iisus mântuieşte, harul întăreşte, sfinţii luminează ca stelele călăuzitoare, imi este arătată calea spre mântuire, calea pocăinţei şi a faptelor bune. Este timpul să merg pe această cale, deoarece viaţa e scurtă şi moartea pândeşte în spate. Sufletul este îngreunat de păcate şi uşurarea este posibilă, începutul acesteia fiind spovedania.

Aşadar, mă voi spovedi, O, Doamne, milostiv fii mie, păcătosului, şi primeşte pocăinţa mea cea din inimă curată şi-mi iartă păcatele mele cele grele.

Sfinţii Preacuvioşi Spiridon şi Nicodim – 31 octombrie

31 Octombrie, 2008 § Lasă un comentariu

Aceştia au fost monahi la Lavra Peşterilor din Kiev, iar ascultarea lor a fost aceea de a frământa şi coace sfânta prescură. Deşi nu era ştiutor de carte, Sfântul Spiridon cunoştea Psaltireaa pe de rost şi s-a arătat făcător de minuni încă din timpul vieţii. El s-a odihnit în Domnul cu pace la anul 1148.

sursa: Sfântul Nicolae Velimirovici, Proloagele de la Ohrida, vol. II iulie-decembrie, traducere Mihaela Grosu, Editura Egumeniţa, 2005, pp. 579

Sfântul Ioan Kochurov, Misionar Ieromartir din America – 31 octombrie

31 Octombrie, 2008 § 1 comentariu

În 31 octombrie 1917, în Tsarskoye Selo, s-a deschis un capitol nou plin de durere pământeană şi bucurie cerească în istoria sfinţilor ruşi, şi anume Noii Mucenici ai sec. al XX-lea. Acest capitol se leagă de numele păstorului ortodox rus care a fost printre primii jertfitori de suflet pentru enoriaşi în lupta purtată împotriva duşmanilor lui Dumnezeu din secolul XX: Arhipreotul Ioan Kochurov.

Părintele Ioan Kochurov s-a născut în 13 iulie 1871, în satul Bigildino-Surka din provincia Danky, regiunea Ryazan, într-o familie credincioasă cu mulţi copii. Părinţii săi erau preotul Alexandru Kochurov şi soţia Ana (Perehvalskaya). Părintele Alexandru a slujit aproape întreaga viaţă în Biserica Botezului Domnului din satul Bigildino-Surka, dioceza Ryazan, începînd cu ziua hirotonirii sale în 2 martie 1857, alternînd anii de slujire preoţească în parohie cu îndeplinirea obligaţiilor sale ca profesor al legii lui Dumnezeu la şcoala din sat. Exemplul său de viaţă a influenţat existenţa fiilor săi, mai ales a lui Ioan, care s-a dovedit cel mai sensibil duhovniceşte dintre toţi. Tatăl era în viziunea lor figura radiantă a preotului paroh, plin de smerenie şi har.

Creşterea şi educarea preotului Ioan bazate pe tradiţiile de necontestat ale generaţiilor de preoţi îngemănate cu călăuzirea naturală a omului pe calea credinţei ortodoxe, au întrevăzut un drum clar al tânărului pe urmele tatălui său în slujirea preoţească. Studiile Părintelui Ioan (la început în cadrul Şcolii Teologice din Danky şi apoi la Seminarul Teologic Ryazan) s-au încununat nu numai cu succese remarcabile în învăţarea disciplinelor teologice dar şi cu exemplul de evlavie în credinţă demonstrată în vremuri nu tocmai renumite pentru trăirea duhovnicească şi morală.

Viitorul preot a absolvit cu succes seminarul în anul 1891. Luînd examenul de intrare la Academia Teologica din Sankt Petersburg, Ioan a devenit student la una din cele mai prestigioase instituţii de învăţământ din Rusia. În timpul studiilor la academie, Ioan şi-a format un drum clar către preoţia de parohie. Chiar din timpul studenţiei Părintele Ioan a combinat posibilitatea de a sluji ca preot de parohie cu activitatea de misionar, pe care o considera întruchiparea ideală a unui preot ortodox. După absolvirea academiei în 1895 cu distincţia unui student adevărat, Ioan a fost trimis la Dioceza Insulelor Aleutine şi Alaskăi conform dorinţei sale aprinse de a sluji ca misionar.

Curând după casatoria sa cu Alexandra Chernisheva, sosirea lui în America protestantă a însemnat şocul tangenţei cu o viaţă mult diferită de cea cu care era el obişnuit în Rusia Ortodoxă. Aflat pentru prima data în SUA, părintele a ajuns în New York, un oraş hiper-monden faţă de oraşele ruseşti ortodoxe. Deşi nu stăpânea încă limba engleză, părintele s-a adaptat destul de repede la viaţa americană necunoscută pentru el până atunci, fără prea mari complicaţii psihologice sau de altă natură, primind ajutor din partea comunităţii ortodoxe new-yorkeze, destul de modestă ca număr la acea vreme. Trebuie subliniat faptul că viaţa Bisericii în Dioceza Alaska şi I-le Aleutine era foarte diferită de viaţa în celelalte părţi ale ţării, care pe cât era de întinsă geografic pe atât era de săracă în preoţi. Dar misionarismul ortodox rus exista deja de aproape o sută de ani în California de Nord, în Insulele Aleutine şi Alaska, viaţa bisericii fiind condusă prin cumulul unor parohii destul de numeroase, cu resurse financiare semnificative. După mai multe generaţii în America, parohiile s-au acomodat la noua lor viaţă pe pământ străin. Însă viaţa ortodoxă din restul ţării era doar în fază incipientă. Era necesară o activitate de înduhovnicire serioasă din partea clerului pentru a „creşte” parohii ortodoxe normale în pădurea de ramificări multiconfesionale a unei populaţii multinaţionale. Tocmai pentru această parte a diocezei a fost destinat părintele Ioan, din ziua hirotonirii sale ca preot în 27 august 1895, de către Episcopul Alaskăi şi Insulelor Aleutine, Preasfinţitul Nicolae.

Începutul activităţii sale ca preot slujitor de parohie a fost marcată prin înfiinţarea unei parohii ortodoxe în Chicago în 1892 de Episcopul Nicolae. Numit ca preot paroh la catedrala Sf. Vladimir din Chicago în 1895 din ordinul Sfântului Sinod, Părintele Ioan s-a lovit de o viaţă de parohie mult diferită de cea a parohiilor ortodoxe din Rusia, care erau organizate şi înrădăcinate în tradiţii vechi de secole.

Fiind o insulă îndepărtată cu viaţă creştin-ortodoxă, la sute de mile distanţă de celelalte parohii ortodoxe disparate pe teritoriul nord-american, Bisericile Sf. Vladimir din Chicago şi Trei Ierarhi din Streator la care era afiliată, aveau nevoie de eforturi eroice din partea tânărului părinte Ioan pentru a le putea stabiliza aşa cum trebuie. După aproape trei ani de la înfiinţare, parohia încă nu şi-a câştigat statutul de parohie complet stabilizată.

Slujind la parohia din Chicago şi Streator, mică şi formată din enoriaşi de diferite naţii, părintele a crescut aceşti oameni în credinţa ortodoxă, care nu erau decât nişte imigranţi săraci, nefiind sprijinit în munca sa de o comunitate bine închegată, cu suficiente resurse materiale.

Într-un articol publicat în decembrie 1898, Părintele Ioan a descris foarte expresiv comunitatea parohială din Chicago-Streator, astfel: Parohia Ortodoxă a Bisericii Sf. Vladimir din Chicago este formată dintr-un număr mic de ruşi originari, din slavi galici şi unguri, arabi, bulgari şi aravieni. Majoritatea enoriaşilor sunt muncitori care-şi câştigă existenţa nu departe de casă, în suburbiile oraşului. La această parohie mai este afiliată şi Biserica Trei Ierarhi din oraşul Streator. Acesta împreună cu orăselul Kengley se află la 94 mile de Chicago şi sunt renumite pentru minele lor de cărbune. Parohia ortodoxă de acolo este formată din slovacii care muncesc acolo şi au fost convertiţi de la Uniaţi.

Prin caracterul său unic, comunitatea de enoriaşi ai parohiei Chicago-Streator cerea din partea părintelui Ioan o combinaţie abilă de calităţi pastoral-liturgice şi misionare totodată, care i-ar permite nu numai să stabilizeze spiritual şi administrativ parohia, dar şi să mărească continuu numărul enoriaşilor prin convertiri şi prin atragerea la ortodoxie a locuitorilor creştini diversificaţi etnic din Illinois. Chiar din primii trei ani ai slujirii sale, părintele Ioan a adăugat la numărul enoriaşilor săi 86 de uniaţi şi cinci catolici, ajungînd la un număr de enoriaşi permanenţi de 215 bărbaţi în Chicago şi 88 în Streator. Mai existau şi două şcoli de religie active, afiliate la parohii, cu mai mult de 20 de elevi înscrişi, aşa numitele şcoli de duminică, cu cursuri în zilele de duminică de-a lungul anului şcolar şi cursuri de zi în timpul vacanţelor.

În activitatea sa, părintele Ioan a continuat să promoveze cele mai bune tradiţii ortodoxe ruse în America de Nord, organizînd frăţii pe lângă cele două biserici din Chicago şi Streator, a căror scop principal era întrajutorarea enoriaşilor pe baza unui program social şi material de sprijin reciproc, ca membre ale Societăţii Ortodoxe de Ajutor Reciproc. Cu toată munca laborioasă pe care o desfăşura în parohie, părintele Ioan nu-şi neglija nici responsabilităţile importante ale diocezei care-i reveneau. Astfel, în 1 aprilie 1897 părintele Ioan a fost ales membru al Comisiei de Cenzori nou constituite pe lângă Dioceza din Alaska şi I-le Aleutine, pentru a revizui texte în limbile rusă, ucrainiană şi engleză. În 22 mai 1899, părintele a fost ales preşedinte al Comitetului de conducere al Societăţii de Ajutor Reciproc, prin decretul Episcopului Tihon al Alaskăi şi Aleuţilor, de curând sosit în eparhie.

Răsplata pentru munca complexă desfăşurată de Părintele Ioan nu s-a lăsat mult aşteptată. După primul an de slujire preotul a primit înalte distincţii preoţeşti din partea Preasfinţitului Episcop Nicolae.

Unul din principalele obstacole în desfăşurarea normală a ciclului liturgic la parohia Chicago-Streator era specificul clădirilor, nepotrivite pentru derularea activităţii în biserică. Biserica Sf. Vladimir din Chicago ocupa o parte dintr-o clădire închiriată în sud-vestul oraşului. La parterul casei biserica era separată printr-un perete de bucătăria şi camera unui chiriaş, iar la etaj erau mai multe camere mici unde locuia părintele cu familia sa şi cantorul bisericii. Biserica Trei Ierarhi din Streator găzduia holul secţiunii ruse a Expoziţiei Mondiale din Chicago.

Însă soluţia pentru rezolvarea problemelor vieţii parohiei părintelui Ioan a venit în 30 noiembrie 1898, odată cu numirea Episcopului Tihon, viitorul Patriarh al Moscovei, în fruntea Diocezei din Alaska şi Insulele Aleutine.

Îndeplinindu-ţi cu râvnă obligaţiile ierarhice, Episcopul Tihon a reuşit încă din primele luni ale numirii sale în fruntea diocezei, să viziteze aproape toate parohiile ortodoxe împrăştiate în vastul teritoriu al Alaskăi şi I-lor Aleutine, cu scopul de a se familiariza cu nevoile principale ale clerului acestei diocese.

Ajungînd pentru prima dată în Chicago în 28 aprilie 1899, Episcopul Tihon i-a binecuvântat pe Părintele Ioan şi pe enoriaşii săi. În ziua următoare a şi inspectat un loc de pământ potrivit pentru ridicarea noii biserici atât de necesară pentru parohia din Chicago. În 30 aprilie episcopul a vizitat Biserica Trei ierarhi din Streator şi a condus slujba de priveghere de la Biserica Sf. Valdimir din Chicago. A doua zi, după Sfânta Liturghie, a aprobat procesul-verbal al şedinţei comitetului întrunit pentru aprobarea construcţiei bisericii din Chicago, comitet prezidat de Părintele Ioan.

Dar resursele financiare limitate ale parohiei Chicago-Streator şi enoriaşilor care erau mai degrabă săraci, nu i-au permis părintelui Ioan să înceapă prea curând construcţia. Simţind dorul de casă, părintele a hotărât să viziteze Rusia sa Ortodoxă, cu aprobare din partea episcopului, după cinci ani de înstrăinare în America.

Cu gândul la nevoile parohiei care i s-a încredinţat, părintele a hotărât ca în perioada vacanţei din 15 ianuarie până în 15 mai 1900, să strângă bani în Rusia ca să poată porni construcţia noii biserici precum şi al unui cimitir ortodox în oraş. Având succes la donaţii, imediat după întoarcerea sa în America a început construcţia. În 31 martie 1902 Episcopul Tihon a condus slujba de sfinţire a fundaţiei bisericii.

Mânat de harul divin şi cu un simţ practic foarte dezvoltat, Părintele Ioan a reuşit să finalizeze construcţia bisericii în anul 1903, cu un cost total de 50.000 de dolari, bani mulţi la acea vreme.

Sfinţirea noii biserici cu hramul Sfintei Treimi a fost făcută de Episcopul Tihon, o adevărată sărbătoare pentru dioceza ortodoxă rusă din America de Nord. Peste doi ani, la sărbătorirea celor zece ani de slujire a Părintelui Ioan ca preot, cele mai multe felicitări i s-au adus pentru construcţia bisericii Sfânta Treime care a devenit una dintre cele mai faimoase biserici ortodoxe din America. „Acest an a fost plin de cele mai vii sentimente, unele dureroase, altele plăcute; un an de interminabile colectări de fonduri în Rusia, de nopţi nedormite, de nervi greu încercaţi şi multe neîmpliniri dar iată dovada grijii dumneavostră: o biserică ridicată prin truda mâinilor, cu aspectul magnific al unui templu ortodox rus care-şi ridică crucile strălucitoare în Chicago, izvorînd pacea şi dragostea adevărată în sufletele turmei!”

Pentru activitatea sa deosebită Părintele Ioan a primit Ordinul Sfânta Ana (clasa a III-a) în ziua de 6 mai 1903, prin recomandarea Episcopului Tihon.

În primii nuă ani de slujire, Părintele Ioan a fost singului părinte slujitor în parohia Chicago-Streator. În acelaşi timp, el a continuat să participe activ la rezolvarea diferitelor probleme din viaţa diocezei nord-americane. În februarie 1904, Părintele Ioan a fost ales preşedinte al Comisiei de Cenzori de pe lângă Dioceza Alaskăi şi I-lor Aleutine, în cadrul căreia era deja membru de 7 ani. În iunie 1905, a fost un participant activ în pregătirea întâlnirilor clerului diocezei care s-au ţinut la Old Forge, sub îndrumarea Episcopului Tihon, unde s-a discutat organizarea primului Sinod al Diocezei din America de Nord şi I-le Aleutine, pentru prima dată în istorie. În atmosfera solemnă indusă de sesiunea Sinodului organizat în 20 iulie 1905, Părintele Ioan şi-a comemorat primii 10 ani de slujire preoţească. Data concretă a aniversării a fost 27 august.

În biserica Sf. Mihail din Old Forge, în prezenţa a numeroşi clerici din dioceză, în frunte cu Preasfinţitul (acum sfântul) Rafail, Episcopul Brooklyn-ului, Părintele Ioan a fost onorat cu o cruce de aur de pus în piept, iar cuvântul ce l-a pus înainte a oferit o descriere obiectivă a întregii activităţi pastorale a părintelui Ioan în America de Nord. „Direct de pe băncile seminarului, părăsind patria mamă, aţi venit în acest loc străin ca să vă consumaţi întregul suflu al tinereţii, toată forţa şi harul pentru acea grijă divină care vă caracterizează vocaţia. Vi s-a lăsat o moştenire grea: biserica din Chicago nu avea locul ei meritat, fiind încropită într-un spaţiu mizer dintr-o clădire umedă, aproape prăbuşită. Parohia, cu legăturile ei slab definite, era formată din oameni heterodocşi răsfiraţi prin oraş şi sfâşiaţi de fiarele sălbatice. Toate acestea ar fi putut duce un suflet tânăr la deznădejde dar sfinţia voastră aţi luat cu curaj pe umeri sarcina de a găsi scânteia în maldărul de gunoaie şi de a aprinde focul sfânt într-un grup mic de credincioşi! Lepădarea de sine v-a ajutat să nu băgaţi în seamă calamităţile, bolile, locuinţa sărăcăcioasă cu pereţi şubrezi şi podele sparte prin care băteau toate cele din afară, punînd în pericol sănătatea sfinţiei voastre şi a întregii familii. Copiii vi-au fost bolnavi, soţia la fel, iar reumatismul cronicizat părea să vă doboare nădejdea şi să vă sece toată energia. Vă mulţumim şi pentru o altă faptă mare care este o nestemată nepieritoare în cununa de laudă pentru cei zece ani de slujire preoţească, şi anume activitatea plină de sacrificii în funcţia de preşedinte al îndrăgitei noastre Societăţi de Binefacere, în funcţia de cenzor al tipografiei noastre misionare iluminătoare şi eforturile depuse pentru organizarea parohiilor din Madison – Illinois şi Hartshorne din Oklahoma. În completarea tributului adus sfinţiei voastre, dorim să amintim şi alte aspecte care accentuează valoarea muncii sfinţiei voastre şi a rezultatelor, implicit. Depărtarea parohiei din Chicago v-a rupt de fraţii d-voastră din America, deprivîndu-vă în toţi aceşti ani de şansa de a vă întâlni cu preoţii fraţi întru credinţă, fiindu-vă cenzurat tocmai elementul care încoronează viaţa şi activitatea de misionar. Cât de dureroasă a putut fi această izolare pe care aţi simţit-o mai ales atunci când aţi fost nevoit să vă botezaţi propriii copii, în lipsa altori preoţi ortodocşi în apropiere… Fie ca această Sfântă Cruce să fie mărturie a iubirii noastre frăţeşti iar imaginea Mîntuitorului pe Cruce să vă dea puterea să înduraţi greutăţile, neplăcerile şi suferinţele care sunt iminente în viaţa unui preot misionar şi să vă încurajeze în munca sfinţiei voastre în numele Păstorului şi Dătătorului de Viaţă, Domnul Nostru Iisus Hristos.”

La mai puţin de un an de la aniversarea deceniului de slujire, cele mai înalte autorităţi bisericeşti i-au oferit Părintelui Ioan unul dintre cele mai prestigioase ordine bisericeşti care au încoronat merituoasele sale eforturi din cadrul diocezei Americii de Nord şi I-lor Aleutine. Prin ordinul Sfântul Sinod Părintele Ioan a fost ridicat la rangul de arhiepiscop în data de 6 mai 1906.

Acum începea o nouă eră în activitatea de slujire a părintelui Ioan. Ca unul dintre cei mai respectaţi arhiepiscopi din dioceză, fiind mult apreciat de Episcopul Tihon pentru activitatea sa pastorală deosebită, Părintele Ioan era din ce în ce mai mult implicat în rezolvarea celor mai presante probleme administrative ale diocezei. În mai 1906 părintele a fost numit protopop al New-York-ului şi Statelor Estice iar în februarie 1907 a fost unul dintre cei mai activi participanţi la primul Consiliu Ortodox Nord-American din Mayfield, unde s-a discutat problema convertirilor rapide care aveau loc în cadrul diocezei nord-americane şi aleutine de la greco-catolici la ortodoxia rusă din America, baza de mai târziu a bisericii ortodoxe din America.

În perioada 1903-1907, parohia Chicago-Streator, ridicată cu eforturile vieţuitorilor ei, a ajuns una din cele mai înfloritoare parohii episcopale, fiind angrenată într-un proces de funcţionare prin energia proprie. Dar oricât de satisfăcătoare au fost eforturile activităţii sale în America de Nord, Părintele Ioan avea un dor nestăvilit de ţara sa, pe care a revăzut-o pentru câteva luni de când venise în America. Pe lângă asta, dorind să dea o educaţie mult mai bună copiilor săi, părintele a luat în calcul posibilitatea de a se întoarce în ţara natală şi a-şi continua misiunea preoţească acolo. Ceea ce l-a impulsionat cel mai tare în decizia sa de a adresa o cerere de transfer în Rusia, a fost rugămintea stăruitoare a bătrânului său socru, preot la dioceza Sankt Petersburg, de a se reîntoarce pentru a prelua frâiele parohiei sale. În urma cererii sale părintele a fost eliberat din funcţia sa în cadrul diocezei nord-americane şi aleutine în 20 mai 1907, pregătindu-se pentru mutarea înapoi în Rusia. Însă cu o săptămână înainte de plecare, au primit o veste tragică de-acasă, prin care erau anunţaţi că tatăl Alexandrei murise.

În iulie 1907, după 12 ani de slujire la parohia Chicago-Streator, atât de dragă inimii sale, părintele Ioan s-a întors acasă, înfruntînd necunoscutul ce avea să-l trăiască în patria mamă, unde a rămas până la sfârşitul slujirii sale ca preot.

Întoarcerea sa în Rusia în vara anului 1907 a însemnat nu numai un nou început ca preot slujitor la dioceza Sankt Petersburg, de alftel cunoscută lui din timpul anilor studenţiei, ci şi provocarea aplicării cunoştinţelor sale păstoreşti, acumulate în America, în domeniul educaţiei teologice. Prin ordinul Consistoriului Bisericii Sankt Petersburg, în august 1907 Părintele Ioan a fost numit membru al clerului Catedralei Schimbării la Faţă din Neva iar din 15 august 1907 a început să predea Legea la gimnaziul de băieţi şi fete din Narva. Din ordinul şefului departamentului educaţional din S. Petersburg, intrat în vigoare în 20 octombrie 1907, P. Ioan a fost titularizat pe postul de profesor al Legii lui Dumnezeu în gimnaziul de băieţi (acest termen vine din lb. rusă şi se referă la întreaga învăţătură ortodoxă) fiind angajat şi ca profesor pentru aceeaşi materie la gimnaziul de fete din Narva, ceea ce a devenit centrul slujirii sale bisericeşti pentru următorii nouă ani din viaţă.

Viaţa simplă şi provincială din Neva, cu mai puţin de jumătate din populaţie ortodoxă rusă, îi amintea într-o oarecare măsură Părintelui Ioan de viaţa pe care a dus-o în America, unde a avut de a face cu influenţele heterodoxe. Cu toate acestea, activitatea sa ca profesor al Legii Domnului în două gimnazii în care prevalau indubitabil elementrul cultural rus şi etosul religios ortodox, îi inducea părintelui un sentiment familiar din copilărie, acela de a respira aerul unei vieţi ortodoxe ruse.

În acei ani, cumulul de ore în clasă era de 16 pe săptămână la şcoala de băieţi şi 10 la cea de fete, ceea ce îl solicita mult, avînd în vedere diferenţa claselor în care preda subiectul foarte vast al Legii lui Dumnezeu, pentru care profesorul trebuia să cunoască variatele probleme atât din punct de vedere teologic cât şi social contemporan. Pe cât cei 12 ani de slujire preoţească în parohia Chicago-Streator l-au transformat pe Părintele Ioan într-unul dintre cei mai respectaţi păstori din dioceză, pe atât ce 9 ani ca profesor al Legii lui Dumnezeu (de altfel, fără evenimente spectaculoase dar concentrate pe iluminarea spirituală imparţială) l-au făcut pe Părintele Ioan cel mai practic profesor teolog şi cel mai erudit predicator ortodox. După numai cinci ani de predare a Legii Divine în şcolile din Neva, Părintelui Ioan i-a fost înmânat ordinul Sf. Ana (Clasa a II-a) în 6 mai 1912, iar după patru ani, realizările părintelui în domeniul educaţiei teologice au fost recunoscute prin Ordinul Sf. Vladimir (Clasa a IV-a). Alăturat celorlalte numeroase distincţii de stat şi clerice, acest ordin al Sf. Vladimir i-a conferit merituosului arhipărinte dreptul la titlul de nobilitate.

Succesele răsunătoare ale Părintelui Ioan în activitatea de profesor au fost încununate de satisfacţia pe care acesta o avea la gândul că toţi cei patru fii ai săi au putut beneficia din plin de călăuzirea sa spirituală pe toată perioada cât au fost elevi la gimnaziul din Neva.

Cu toate acestea, alături de avantajele de necontestat pe care i le-a adus această nouă perioadă de slujire pastorală Părintelui Ioan, după întoarcerea sa pe pământul strămoşesc după ani buni de absenţă, exista încă un motiv care nu putea decât să împovăreze inima unui preot adevărat cum a fost părintele Ioan toată viaţa lui. Fiind ataşat doar prin aspiraţii la Catedrala Schimbării la Faţă fără să fie membru efectiv al personalului cleric, datorită prestaţiei sale ca profesor la şcoală, Părintele Ioan a fost frustrat nu numai de postul de conducere a catedralei dar şi de posibilitatea participării sale la viaţa parohială a catedralei din Narva. Abia în noiembrie 1916, prin hotărârea Consistoriului Bisericesc din S. Petersburg părintele Ioan a fost numit al doilea preot paroh în postul care era atunci liber la Catedrala Sf. Ecaterina din Tsarskoye Selo, împlinindu-şi dorinţa de a redeveni preot paroh la el acasă.

Tsarskoye Selo, devenit intruchiparea unei epoci întregi din istoria culturii ruse, îmbina armonios calităţile unui oraş provincial liniştit cu cele ale unei capitale răsunătoare cum era S. Petersburg. Catedrala Sf. Ecaterina avea locul ei special în oraş, fiind cea mai mare dintre multele biserici parohiale majoritatea aparţinătoare curţii imperiale şi armatei. Devenind membru al clerului catedralei şi mutîndu-se cu soţia şi cei cinci copii acolo (cel mai mare dintre fii, Vladimir, era în armată la acea vreme), Părintele Ioan a primit în sfârşit mult visata şansă de a fi din nou activ ca preot paroh la una din bisericile cele mai vestite din dioceza S. Petersburg. Primit cu căldură şi reverenţă de turma bisericii Sf. Ecaterina, încă din primele luni, părintele, ca slujitor minunat al Sfintei Liturghii dar şi ca predicator erudit şi elocvent, a adunat sub cupola Catedralei Sf. Ecaterina ortodocşi din tot oraşul Tsarskoye Selo.

Părea ca un astfel de început promiţător de care se bucura părintele să îi asigure un viitor de succes în slujirea preoţească. Însă odată cu izbucnirea Revoluţiei din Februarie în Petrograd la doar trei luni de la începerea activităţii sale la catedrală, oraşul a intrat încetul cu încetul în curentul înşelător al evenimentelor revoluţionare.

Revoltele soldaţilor de la sediile militare din Tsarskoye Selo din primele zile ale revoluţiei şi arestarea familiei regale la palatul Alexandrovsky pe o perioadă de mai multe luni, au atras atenţia unor elemente revoluţionare extremiste. Aceste cercuri au antrenat ţara către un război civil şi în cele din urmă către o completă scindare politică internă, a cărei început a fost marcat de participarea Rusiei la măcelul din Primul Război Mondial. Evoluţia evenimentelor au schimbat treptat atmosfera paşnică a oraşului Tsarskoye Selo, distrăgînd atenţia locuitorilor de la îndeplinirea îndatoririi zilnice de creştin. Dar şi în acele luni tulburătoare mesajul Părintelui Ioan continua să se facă auzit din amvonul Catedralei Sf. Ecaterina, în încercarea de a trezi sentimentele de reconciliere în sufletele creştinilor ortodocşi din Tsarskoye Selo, chemîndu-i la o percepţie duhovnicească a vieţii lor sufleteşti, care i-ar ajuta mult la înţelegerea schimbărilor contradictorii care aveau loc în Rusia.

În octombrie 1917 după mai multe zile de la acapararea puterii de către bolşevici în Petrograd, efectele s-au resimţit şi în orăşelul Tsarskoye Selo. În încercarea de a scoate din oraş trupele Gen. Paul Krasnov Cossack, încă loiale Guvernului Provizoriu, grupurile Armatei Roşii (formate din soldaţi şi marinari acoliţi ai bolşevicilor) veneau dinspre Petrograd. În dimineaţa de 30 octombrie 1917, orpindu-se la intrarea în oraş, forţele bolşevice au atacat cu artileria oraşul Tsarskoye Selo. Locuitorii de aici, ca şi cei din întreaga Rusie, încă nu înţelegeau că ţara lor se afla în pragul unui război civil. În tumultul creat, oamenii alergau la bisericile ortodoxe, inclusiv la Sf. Ecaterina, sperînd să găsească liniştea în rugăciuni şi slujbe, precum şi în predicile preoţilor direct legate de tragicele evenimente. Tot clerul bisericii Sf. Ecaterina a răspuns prompt la nevoile duhovniceşti ale locuitorilor oraşului. Sub turlele bisericii înţesate de creştini s-a făcut auzită o predică specială pentru susţinerea ideii de stopare a războiului civil. Mai târziu, protopopul catedralei, arhiepiscopul N. Smirnov, împreună cu alţi doi preoţi, Părinţii Ioan şi Steven Fokko, au hotărât să organizeze o procesiune sfântă în oraş, cu rugăciuni fierbinţi pentru încetarea fratricidului.

Timp de mai multe zile, ziarul Mesagerul Social al Tuturor Bisericilor Ruseşti, a publicat declarţia unui corespondent al unui ziar din Petrograd, care descria evenimentele astfel: „Procesiunea Sfântă a trebuit să-şi schimbe cursul iniţial datorită unor bombardamente şi, deşi necunoscută schimbarea de către locuitori, prezenţa a fost covârşitoare. Plânsul şi lamentările femeilor şi copiilor înecau cuvintele rugăciunii pentru pace. Doi preoţi au predicat în timpul procesiunii, chemînd oamenii la păstrarea calmului în încercările ce aveau să vină. Am înţeles foarte clar că mesajul preoţilor nu au avut absolut nici o tentă politică.”

„Procesiunea a continuat. Amurgul s-a transformat în întuneric iar lumânările pâlpâiau în mâinile credincioşilor. Toată lume cânta.”

„În acel moment trupele lui Cossack se retrăgeau din oraş. Preoţii au fost informaţi de acest lucru şi au fost întrebaţi dacă nu e momentul să se înceteze rugăciunea, la care preoţii au răspuns: „Ne vom face datoria până la capăt”. „Aceştia au plecat de la noi iar cei care vin sunt fraţii noştri. Ce rău ne pot ei face?”

Pentru a preveni luptele de stradă în oraşul Tsarskoye Selo, comandamentul Cossack continua retragerea trupelor din oraş în noaptea de 30 octombrie iar în dimineaţa următoare forţele bolşevice au intrat în Tsarskoye Selo, fără a li se opune cineva. Unul din martorii anonimi ai urmărilor acelor evenimente tragice a trimis o scrisoare Preasfinţitului Arhipărinte din S. Petersburg, părintele Ornatsky, care el însuşi a fost destinat să îndure mucenicia din mâinile autorităţilor păgâne. Autorul scrisorii vorbea simplu dar profund despre patimile Părintelui Ioan, astfel: „Ieri, în 31 octombrie, când bolşevicii au intrat în Tsarskoye Selo cu Armata Roşie, au început să percheziţioneze casele ofiţerilor militari, făcînd arestări. Părintele Ioan (Alexandrovich Kochurov) a fost luat şi dus la marginea oraşului, la Catedrala Sf. Teodor, unde a fost asasinat pentru simplul fapt că organizatorii procesiunii sfinte se presupune că s-au rugat pentru victoria armatelor lui Cossack, ceea nu era nicidecum adevărat. Ceilalţi proţi au fost eliberaţi ieri seară. Astfel s-a născut încă un mucenic pentru Credinţa în Hristos. Decedatul, chiar nefiind de mult timp în oraş, a câştigat dragostea adevărată a tuturor, mulţi creştini venind să-i asculte predicile.”

Jurnalistul din Petrograd a reconstruit imaginea terifiantă a martirizării Părintelui Ioan, prezentînd următoarele detalii: „Preoţii au fost prinşi şi trimişi la sediul Consiliului Muncitorilor şi Reprezentanţilor Soldaţilor. Unul din ei, Preotul Ioan a încercat să protesteze şi să clarifice situaţia. A fost lovit de mai multe ori peste faţă. În ţipete şi vociferări mulţimea agitată l-a mutat pe preot la aerodromul din Tsarskoye Selo. Acolo s-a tras asupra preotului nejutorat. Acesta a căzut doborât, sângele ţâşnindu-i peste sutană. Moartea însă nu l-a luat pe loc. A fost tras de păr şi cineva din mulţime a strigat: „Terminaţi-l ca pe un câine.” În dimineaţa următoare trupul a fost dus la spitalul palatului. Conform ziarului „Problema poporului”, şeful statului Duma împreună cu un membru au văzut trupul preotului dar crucea din piept deja dispăruse….”

Aceste împrejurări ale morţii de martir a Părintelui Ioan, aşa cum le-a prezentat ziaristul, capătă o semnificaţie spirituală specială dacă le punem pe fundalul unor cuvinte rostite cândva de însuşi părintele cu 12 ani înainte de moartea sa, care se dovedesc a fi profetice. În îndepărtata America, la aniversarea deceniului de slujire preoţească misionară, când i s-a înmânat crucea de aur pentru piept, a spus cu patos următoarele: „Sărut această Sfântă Cruce, un cadou al iubirii voastre frăţeşti pentru mine. Nu vreau să devin patetic spunînd acum că nu voiesc să mă despart de ea nici în mormânt. Aceasta ar suna foarte grandios dar trebuie să recunosc că nu ar fi locul ei într-un mormânt. Ea trebuie să rămână pe pământ, pentru copiii mei, pentru posteritate, ca o moştenire sfântă de familie şi ca dovadă clară că frăţia şi prietenia sunt cele mai sfinte lucruri de pe pământ. ….”

Cu acest cuvânt, părintele şi-a exprimat mulţumirea faţă de colegii săi şi faţă de enoriaşi, fără să bănuiască faptul că această rugăciune despre frăţie şi prietenie se va face auzită de ruşii ortodocşi într-un moment în care dragostea şi iertarea abia mai existau în Rusia rănită, atrăgînd ura nemiloasă a apostaţilor asupra sa, care i-au luat viaţa pământească şi i-au furat sfânta cruce din piept, fără să-i poată însă lua cununa biruinţei pentru mucenicia de creştin ortodox suferită.

La începutul lui noiembrie 1917, puterea bolşevică nu a putut menţine controlul nici măcar asupra suburbiilor Petrogradului, continuînd starea de teroare la nivel de stat. Deci, într-o societate terorizată şi oripilată, oamenii au cerut să se facă investigaţii despre execuţia acestui preot ortodox rus. Autorităţile au încercat să ducă la bun sfârşit ancheta dar bolşevicii i-au pus capăt, înainte să se poată descoperi criminalii Păprintelui Ioan. Pentru viaţa bisericească rusă moartea acestui preot mucenic a avut o semnificaţie deosebită, trezind reacţii duhovniceşti în inimile majorităţii laice, clerice şi ierarhice din cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse.

Slujba de înmormântare şi depunerea trupului în cripta Catedralei Sf. Ecaterina din Tsarskoye Selo s-a făcut într-o atmosferă şocantă, de durere şi nepuţinţă. Preasfinţitul Beniamin, Mitropolitul Petrogradului, viitorul sfânt mucenic, se afla la Sinodul Ecumenic din Rusia care se ţinea în Moscova. La câteva zile de la înmormântare, conducerea diocezei Petrogradului a publicat cu binecuvântarea Mitropolitului Beniamin, următorul anunţ în ziarul Mesagerul Tuturor Bisericilor Ruse:

„Miercuri, 8 noiembrie, a noua zi de la moartea Părintelui Ioan Kochurov care a fost ucis în 31 octombrie în oraşul Tsarskoye Selo, se va ţine slujba ierarhică de pomenire la Catedrala Maicii Domnului de la Kazan, la orele 3,00 p.m., în eterna amintire a celui care a fost Arhipreotul Ioan şi a tuturor creştinilor ortodocşi care au pierit în conflictul civil din acele zile. Preoţii care nu au slujbe în acea zi sunt invitaţi să ia parte la slujba de pomenire. Îmbrăcămintea se cere albă.”

„Curând după această slujbă oficiată la Catedrala Maicii Domnului din Kazan, consiliul Episcopal din Petrograd a publicat o proclamaţie adresată „Preoţilor şi Consiliilor Parohiale din Episcopia Petrogradului”, sub forma primei recunoaşteri oficiale a caracterului martiric al morţii Părintelui Ioan, făcută în numele Bisericii, dar şi a primei declaraţii din partea Bisericii de sprijinire a familiilor de clerici ai căror membri au fost persecutaţi şi asasinaţi de păgânii din Rusia. Prin acest document remarcabil de istorie bisericească, elocvent şi smerit în faţa anticipatelor persecuţii viitoare din cadrul bisericii, îmbibat cu reală durere în suflet pentru familia răvăşită a Părintelui Ioan, conducerea diocezei Petrogradului şi-a exprimat indignarea faţă de moartea primului sfânt martir din cadrul diocezei.

„Iubiţi fraţi,” aşa începea declaraţia consiliului Episcopal din Petrograd, „În 31 octombrie a acestui an, oraşul Tsarskoye Selo a fost martorul muceniciei unuia din păstorii buni ai episcopiei Petrogradului, Arhipreotul catedralei locale, Ioan Alexandrovich Kochurov. Fără să aibă vreo vină sau ceva să i se reproşeze, acesta a fost luat din casă, dus la suburbia oraşului şi împuşcat în câmp deschis de mulţimea îndrăcită…..”

„Consiliul Episcopal din Petrograd a primit această veste cu profundă îndurerare; durerea este amplificată şi de realitatea că, prin dispariţia arhipreotului, în urma sa a rămas o familie din 6 membri, care nu mai au nici un sprijin, nu au hrană, adăpost sau alte mijloace de subzistenţă.”

„Dumnezeu este Judecătorul celor răi care au curmat violent o viaţă înfloritoare. Chiar dacă au fugit nepedepsiţi de mâna omului, nu vor putea scăpa niciodată de judecata lui Dumnezeu. Dar datoria noastră este să ne rugăm acum pentru liniştea acestui suflet nevinovat şi cu toată dragostea pe care o avem să încercăm să vindecăm rana adâncă lăsată în inimile săracilor membri ai familiei martirului. Obligaţia episcopiei şi preoţilor ei este de a asigura acestei familii condiţii materiale decente de viaţă, de a o întreţine şi de a asigura o educaţie potrivită copiilor ei.”

„Consiliul Bisericii episcopale, mişcată de cele mai sensibile sentimente, apelează la preoţi, consilii parohiale şi la toţi credincioşii cu dare de mână să ajute în numele Iubirii lui Hristos, această familie săracă, cu cât poate fiecare, pentru că nevoia este mare şi timpul este acum!”

„. . . Martiriul său este pentru fiecare dintre noi, o amintire vie şi un avertisment permanent. De aceea trebuie să fim pregătiţi pentru orice. Ca să prevenim aceste situaţii fără ieşire, cum este cea de acum, trebuie să ne pregătim pentru vremurile de nevoie şi să strângem un fond special pentru preoţii nevoiaşi, persecutaţi şi fără sprijin.”

„…Consiliul Bisericesc al Diocezei speră să găsească mijloace de a strânge aceste fonduri, menite să şteargă lacrimile orfanilor nefericiţi şi să punem început bun pentru întrajutorarea fraţilor noştri nevoiaşi …”. „A fulgerat, acum e momentul să ne facem Sfânta Cruce!”

În vizitele sale obişnuite la episcopie în perioada Consiliului Tuturor Bisericilor Ruseşti care se ţine în Moscova, Mitropolitul Beniamin a slujit Sfânta Liturghie în 26 Noiembrie, la praznicul de hram al Catedralei Sf. Ecaterina din Tsarskoye Selo. „Sfânta Liturghie s-a încheiat cu o disertaţie fierbinte din partea ierarhului, în care a apelat la unitate, iubire şi frăţie din partea enoriaşilor”, scria un corespondent al publicaţiei Mesagerul Tuturor Bisericilor Ruseşti. „Mitropolitul a mai vorbit despre teribila moarte a preotului iubit de la biserica locală, părintele Ioan Kochurov. El a subliniat că, deşi tragic, evenimentul a fost şi un prilej de reconciliere, prin viaţa pe care şi-a închinat-o lui Dumnezeu, dînd exemplu de mucenicie.” Mesajul a sensibilizat până la lacrimi oamenii prezenţi. De la Sf. Liturghie s-a mers la mormântul părintelui din catedrală, după care mitropolitul s-a întâlnit cu familia îndurerată la casa parohială.

Astfel, pentru a doua oară, de această dată prin gura unui ierarh episcopal, care l-a pomenit pe preotul ucis, Biserica Ortodoxă Rusă a prezentat moartea Preotului Ioan ca martiriu.

Preasfinţitul Patriarh Tihon îl cunoştea bine Părintele Ioan de pe vremea când au lucrat împreună în dioceza Americii de Nord şi I-lor Aleutine. Astfel, patriarhul a trimis o scrisoare de condoleanţe Alexandrei Kochurova, văduva părintelui decedat.

La exact cinci luni de la moartea Părintelui Ioan, în 31 martie 1918, dată la care preoţii ucişi cunoscuţi Sfântului Sinod ajunseră deja la 15, la Biserica Seminarului Teologic din Moscova s-a oficiat prima Liturghie de Pomenire a Noilor Ieromartiri şi Martiri ai sec. XX din istoria Bisericii Ortodoxe Ruse, de către Preasfinţitul Tihon, alţi patru ierarhi, zece arhimandriţi şi protoprezbiteri.

În timpul slujbei de pomenire, la rugăciunea pentru adormirea robilor lui Dumnezeu care au pierit pentru credinţa lor în biserica ortodoxă, după pomenirea primului ierarh ucis, Mitropolitul Vladimir, a fost pomenit primul arhipreot ucis, şi anume Părintele Ioan Kochurov, care prin moartea sa pătimitoare deschide galeria Noilor Mucenici Ruşi ai sec. al XX-lea.

Traducere din limba engleza: Luminita Pop

sursa: www.calendar-ortodox.ro

Where Am I?

You are currently viewing the archives for Octombrie, 2008 at Cidade de Deus.