Sfinţii şapte Tineri din Efes: Maximilian, Exacustodian, Iamvlih, Martinian, Dionisie, Ioan şi Constantin (22 octombrie)

22 Octombrie, 2008 § Lasă un comentariu

Sfinţii cei 7 tineri din Efes

Împăratul Deciu (250), venit din Occident, odată ajuns la Efes, dădu ordin întregii populaţii să se adune în temple pentru a se închina idolilor. În a treia zi a sărbătorilor organizate cu această ocazie, împaratul ordonă arestarea tuturor Creştinilor. Evreii şi păgânii din oraş au ajutat cu sârguinţă pe soldaţi să ducă în piaţa publică pe toţi credincioţii, pentru a-i obliga să aducă sacrificii idolilor. Mulţi cedară în faţa perspectivei torturilor, în timp ce aceia care refuzau să se supună erau omorâţi fără milă. În faţa acestor demonstraţii de cruzime, Maximilian, fiul prefectului oraşului, şi alţi şase tineri din familii bune, care serveau în armată [în versiunile cele mai vechi ei apar ca tineri soldaţi, dar mai târziu au fost prezentaţi ca nişte copii, in special în tradiţia iconografică] se întristau şi vărsau multe lacrimi, nu atât pentru suferinţele mucenicilor cât pentru pierderea sufletelor celor care se supuneau cedând împăratului. De câte ori era anunţată sărbătoarea unui sacrificiu, ei se retrăgeau în biserică pentru a se ruga; dar această atitudine nu a scăpat din vedere păgânilor, care s-au dus să îi denunţe împaratului. Cu ochii încă plini de lacrimi şi prinşi în tot felul de legături, fură târâţi la palat. Maximilian vorbi în numele tuturor, pentru a răspunde împaratului, care le puse întrebări asupra motivului nesupunerii lor: „Noi avem, spuse acesta, un Dumnezeu, a Cărui slavă umple cerul şi pamântul, noi Îi dăm în dar jertfa tainică a mărturisirii credinţei noastre şi a neîncetatelor noastre rugaciuni!”.

Deciu, plin de mânie, ordonă să le fie smulse centurile, semn al înaltei lor demnităţi, şi, prefăcându-se a-i fi milă de ei, ceru să fie eliberaţi de toate legăturile şi le dădu câteva zile pentru a reflecta, în timp ce el avea sa lipsească din oraş.

După ce s-au sfătuit între ei, cei şapte hotarâră să meargă să se ascundă într-o peşteră mare situată în partea de răsărit a oraşului, pentru a se pregăti, în linişte şi rugăciune, să fie aduşi din nou în faţa tiranului. În timpul zilelor astfel petrecute retraţi, Iamvlih, cel mai tânar dintre ei, se ocupă de aprovizionare şi cobora de aceea din când în când în oraş.

Imediat după revenirea sa in Efes, Deciu dădu ordin să fie aduşi în faţa lui prizonierii creştini pentru a le propune să aducă ofrande idolilor. Aflând vestea, cei şapte îşi îndesiră rugăciunile. Au făcut atâtea nevoinţe încât la căderea serii se aşezară pentru a lua pâinea adusă de Iamvlih şi adormiră, cuprinşi de somn. Prin Providenţa cerească îşi dădură astfel sufletul, cu ragaciunea pe buze.

Furios că nu îi mai găseşte pe tinerii creştini, Deciu ceru să fie cercetaţi  părinţii lor care au divulgat locul ascunzătorii şi împaratul trimise oameni dându-le ordin să închidă intrarea în peşteră, pentru ca Sfinţii să moară acolo asfixiati. Funcţionarii însărcinaţi cu această misiune, Teodor şi Barbos, care în ascuns  erau şi ei creştini, au executat ordinul fără tragere de inima, apoi ei au gravat povestea muceniciei celor şapte tineri pe plăci de plumb puse într-o ladă pe care o ascunseră în apropiere.

După vreo două sute de ani, sub domnia lui Teodosie cel Tânar (prin 446), o erezie negând învierea morţilor a separat Biserica. Fiind cauzată de Episcopul de Aigai, Teodor, această credinţa greşită a dus la pierderea multor suflete, încât cucernicul împărat Teodosie implora pe Dumnezeu cu lacrimi să arate adevărul. Atunci se întâmplă ca proprietarul terenului unde se afla peştera celor Şapte Martiri, un oarecare Adatiu, să hotarască să construiască un staul pentru turmele sale. Pe când scotea pietre, a eliberat intrarea în peşteră şi imediat cei sapte reveniră la viaţă, de parcă ar fi adormit în ajun, fără să se fi schimbat nicicum şi fără să fi suferit de pe urma acestui somn lung.

Aduseră imediat vorba de persecutare şi de perspectiva închinării la idoli în public ordonată de Deciu. Maximilian luând cuvântul spuse: „Haideţi fraţilor, să ne ia Deciu! Să ne ţinem cu vitejie în faţa celor ce ne persecută şi să nu ne trădăm credinţa prin laşitate. Tu, Iamvlih, ia banii acestia şi du-te în oraş să cumperi pâine. Ia mai multă decât de obicei, că ne este tare foame şi cu această ocazie vezi ce se mai aude cu împăratul care ne caută”. Ajuns la intrarea în oraş, Iamvlih fu mai întâi surprins să vadă semnul Sfintei Crucii la toate porţile. Nemairecunoscând nici oamenii nici construcţiile, se întreba dacă visează sau dacă nu cumva intrase în alt oraş. Cumpă pâine în piaţă, dar când a dat banii brutarului acesta se uită cu atenţie la el şi îl întrebă dacă nu cumva găsise vreo comoară veche deoarece monezile purtau efigia unui împărat din vechime.

Peştera celor 7 adormiţi

La aceste cuvinte, Iamvlih începu să tremure de frică şi, gândindu-se că urma să fie dat în mâinile împăratului, vru să o ia la fugă. Dar negustorii îl ţineau şi îl ameninţară cu moartea dacă nu avea să împartă cu ei comoara ; legându-i o funie de gât, l-au târât în piaţa publică. Tocmai atunci mulţimea întâlni pe proconsul care se ducea la Episcopul Ştefan. Informat de pricina acestei agitaţii, înaltul magistrat a întrebat pe Iamvlih cum găsise comoara aceea şi unde o ascundea. Tânărul îi răspunse că nu găsise nimic ci că avea banii aceia de la părinţii săi. Cum i se puneau întrebări despre ţara lui şi despre neamurile sale, el răspunse: „De aici sunt dacă acest oras este Efes, iar părinţii mei sunt cutare şi cutare”. Aceste nume fiindu-i  necunoscute proconsulului şi mai ales neobişnuite, acesta se mânie şi îl acuză pe Iamvlih că vrea să îl înşele în timp ce monezile, vechi de peste două sute de ani, mărturiseau că găsise o comoară. Iamvlih căzu la picioarele sale şi îl imploră să îi arate unde se afla împaratul Deciu. Când i se răspunse că acesta era mort de multă vreme, propuse proconsulului să îl urmeze până la peşteră, ca să-i arate că plecase cu adevarat să se refugieze cu cei care îi ţineau companie pentru a scăpa de persecuţiile lui Deciu. Proconsulul împreună cu Episcopul şi o mare mulţime s-au dus la peştera unde au fost descoperite tăbliţele de plumb purtând numele acelor Sfinţi tineri. Toţi au recunoscut veridicitatea miracolului şi au slăvit pe Dumnezeu. Proconsulul şi Episcopul scriseră apoi împăratului Teodosiu că apariţia miraculoasă a celor şapte tineri morţi de multă vreme era o dovadă evidentă a reînvierii trupurilor. Împăratul se precipită la Efes, vizită pe Sfinţii tineri şi le scăldă picioarele cu lacrimile sale. După ce au vorbit îndelung de povestea lor suveranului şi Episcopilor prezenţi, Maximilian şi cei care îl însoţeau se lăsară încetişor la pământ şi adormiră pentru totdeauna de somnul morţii, în ziua a douazeci şi doua a lunii octombrie. Teodosiu dădu ordin să fie făcute şapte racle din aur şi să fie cinstiţi tinerii cei Sfinţi prin mari sărbatori la care invită pe toţi locuitorii din Efes, atât bogaţi cât şi săraci. Dar în noaptea urmatoare Sfinţii i-au apărut în vis cerându-i să le lase trupurile de-a dreptul pe pamint în peştera lor în aşteptarea Învierii.

Peştera celor Şapte Adormiţi identificată de tradiţie cu aceea în care şi-a dat sufletul Sfânta Maria Magdalena, deveni un renumit loc de pelerinaj. Cultul lor s-a întins în întreaga lume creştină şi se regăseşte chiar şi în tradiţia islamului.

Tagged: , , , , , ,

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Sfinţii şapte Tineri din Efes: Maximilian, Exacustodian, Iamvlih, Martinian, Dionisie, Ioan şi Constantin (22 octombrie) at Cidade de Deus.

meta

%d blogeri au apreciat asta: