Principalele rătăciri ale necalcedonienilor. Scurt istoric

24 Octombrie, 2008 § 4 comentarii

Pe 26 octombrie, armenii din Iaşi vor participa la slujba de resfinţire a Bisericii Armene cu hramul „Sf. Maria“, după ce toate lucrările, inclusiv cele de finisaj, vor fi terminate. La slujba de resfinţire va fi prezent Karekin al II-lea, Catolicos şi Patriarh Suprem al Tuturor Armenilor. Acesta va oficia personal slujba de resfinţire a vechiului lăcaş de cult.

Pentru că poate mulţi dintre noi nu ştim prea multe despre credinţa armenilor vă prezentăm următorul material cu nădejdea că va fi spre folos, spre luare aminte şi nu spre smintire.

Abaterea de la adevărata învăţătură de credinţă ortodoxă este căderea în erezie, adică propovăduirea unei învăţături diferite faţă de cea adevărată. Aceasta nu înseamnă că învăţătura sănătoasă se împuţinează, suferă schimbare sau încetează să mai existe, ci că o altă învăţătură, nouă şi contrară, este propovăduită în locul celei sănătoase. Însă după dumnezeiasca purtare de grijă, prin apariţia şi dăinuirea în timp a unei erezii, nu trupul cel sănătos al Bisericii este cel vătămat, ci doar persoane sau grupuri, ca foste mădulare ale Bisericii-Trup, se desprind prin hulele rostite – ca nişte mlădiţe veştejite – de „seva” Duhului Sfânt, punându-şi în mare primejdie mântuirea.

Nevăzându-şi nedestoinicia până astăzi, ereziile secolelor IV-V rămân desprinse de Capul Bisericii-Hristos pe care continuă să-L hulească, semănând confuzie şi tulburare în cugetul cel neprihănit al credincioşilor Bisericii Ortodoxe. În cele ce urmează vom încerca să arătăm, după învăţătura Sfinţilor Părinţi, cum şi de ce gruparea sectară a monofiziţilor a fost lepădată şi anatemizată de către Biserica Ortodoxă.

Monofizitismul şi ramurile lui sunt o ereticească socotinţă care nu recunosc în Iisus Hristos deopotrivă firea dumnezeiască şi cea omenească.

Sfânta Biserică Ortodoxă ca urmaşă a învăţăturii Apostolilor prin Sfinţii săi Părinţi, învaţă privitor la Dumnezeire: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul, Unul-Născut, care este în sânurile Tatălui, acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1.18). Prin urmare, Dumnezeirea este mai presus şi de neînţeles minţii omeneşti, „căci nimeni nu cunoaşte pe Tatăl afară de Fiul şi nici pe Fiul afară de Tatăl” (Matei 11.27). Sfântul Duh, însă, cunoaşte cele ale lui Dumnezeu: „Iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său, fiindcă Duhul toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu. Aşa şi cele ale lui Dumnezeu, nimeni nu le-a cunoscut, decât Duhul lui Dumnezeu.” (I Corinteni 2.10,11).

Firea dumnezeiască nimeni n-a cunoscut-o vreodată, nu numai dintre oameni, nici chiar Heruvimii şi Serafimii puterilor cereşti, însă cele de folos cunoştinţei şi mântuirii noastre au fost descoperite de Biserică prin insuflarea dumnezeieştilor Părinţi, după cum şi aceştia mărturisesc: în persoana ipostatică a Mântuitorului Iisus Hristos sunt cuprinse în chip neamestecat, neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit cele două firi: cea dumnezeiască şi cea omenească. Atât şi nimic mai mult, orice adaos sau împuţinare acestei învăţături însemnând neadevăr de credinţă, adică erezie.

Hristos este Adevărul, Unul singur, căci una singură este şi Biserica Sa cea Ortodoxă. Mărturisirea adevărului este doar una, precum o singură credinţă – neschimbată şi neîmpuţinată -întru Hristos mărturisim. Nu pot fi mai multe adevăruri, mai multe biserici sau mai multe crezuri creştine precum nu pot fi mai mulţi hristoşi sau mai multe dumnezeiri, toate acestea fiind chipuri sau deghizări ale minciunii, după cum Sfinţii ne învaţă:

Cunoaştem şi mărturisim că este un singur Dumnezeu, adică o singură fiinţă; că este cunoscut şi este în trei ipostase, adică Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh; că Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh sunt unul în toate, afară de ne-naştere, naştere şi purcedere; că Fiul, Unul-Născut şi Cuvântul lui Dumnezeu şi Dumnezeu, din pricina îndurării milei Sale pentru mântuirea noastră, a fost zămislit, fără de sămânţă, prin bunăvoinţa Tatălui şi prin conlucrarea prea Sfântului Duh, şi s-a născut prin Sfântul Duh, fără stricăciune, din Sfânta Fecioară şi Născătoarea de Dumnezeu Maria şi s-a făcut din ea om desăvârşit; că Acelaşi este, în acelaşi timp, şi Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, din două firi, din Dumnezeire şi omenire, şi în două firi, care au facultatea de a înţelege, de a voi, de a lucra şi de a acţiona liber, şi ca să spunem într-un cuvânt, fiind desăvârşite, potrivit definiţiei şi raţiunii fiecăreia din firi, adică a Dumnezeirii şi a omenirii, dar într-o singură persoană; că a flămânzit, a însetat, a obosit, a fost răstignit, a primit încercarea morţii şi a îngropării de trei zile, s-a înălţat la ceruri, de unde a şi venit la noi, şi iarăşi va veni în vremea de apoi. Şi martoră a acestora este dumnezeiasca Scriptură şi toată ceata sfinţilor.[1]

Istoric vorbind, rădăcina ereziei monofizite se trage din învăţăturile ereticului Nestorie, patriarh al Constantinopolului între anii 428 -431, care învăţa că firile – cea dumnezeiască şi cea omenească – ale lui Hristos sunt total separate şi că Fecioara Maria nu este Născătoare de Dumnezeu ci de om, învăţătură anatemizată de Soborul Sfinţilor Părinţi la cel de al treilea Sobor al Bisericii Ortodoxe ţinut la Efes în anul 431.

Însă scânteia care a dezlănţuit erezia monofizită este Eutihie, arhimandritul unei mănăstiri de lângă Constantinopol, mort după 451, care arătând o râvnă fără de socoteală împotriva lui Nestorie a căzut în cealaltă extremă, a amestecării firilor. Punctele sale doctrinare se reduceau la următoarele două:

a) după întrupare, Hristos n-a avut decât o singură fire, cea dumnezeiască „absorbind-o” pe cea omenească;

b) Hristos Cel Înviat nu mai are firea omenească.

Cea dintâi plângere care s-a ridicat împotriva lui a fost adusă de Domnus, episcopul Antiohiei, acuzându-l de reînnoirea ereziei lui Apolinarie care învăţa în Iisus Hristos o singură natură şi susţinea că Dumnezeirea a pătimit.

Îndată după aceasta, Eusebie, episcop de Dorileea, la un sinod adunat în 448 la Constantinopol sub patriarhul Flavian, dădu un nou act de acuzare contra lui Eutihie – căruia deja îi făcuse în particular înţelepte mustrări, însă fără de folos. Eutihie a formulat în mai multe rânduri înaintea adunării episcopilor principala sa hulă: „Înaintea unirii [cu trupul], Hristos avea două naturi, iar după această unire nu-i mai mult decât una.” Sinodul a pronunţat anatema contra învăţăturii sale, l-a excomunicat şi depus din treapta preoţiei pe Eutihie ca eretic.

Însă Dioscor, patriarhul Alexandriei, a luat cu hotărâre partea lui Eutihie şi l-a restabilit cu de la sine putere în treapta sacerdotală. Ba mai mult, sub oblăduirea împăratului Teodosie, Dioscor convoacă la Efes în anul 449 un contra-sinod unde pronunţă o anatemă asupra învăţăturii ortodoxe asupra celor două firi.

Victoria monofiziţilor nu a fost lungă. După moartea patriarhului Flavian şi a împăratului Teodosie, noul imperator Marcian, în deplin acord cu noul patriarh Valentinian III, întruneşte la anul 451 la Calcedon al patrulea Sinod A-Toată-Lumea al Bisericii Ortodoxe ca să cerceteze şi să hotărască toate cele pentru dreapta credinţă.

Deci s-au adunat Sfinţii Părinţi în număr de 630, cu Preasfinţitul Anatolie Patriarhul Constantinopolului, cu Preasfinţitul Iuvenalie Patriarhul Ierusalimului şi cu trimişii Preasfinţitului Leon Patriarhul Romei. Şi au fost de faţă şi rău-credincioşii, între care începători erau Dioscor al Alexandriei, Maxim al Antiohiei şi ceilalţi patriarhi de un gând cu ei, dimpreună cu Eutihie, încât mulţimea ereticilor era fără număr. Şi toţi dimpreună cu Sfinţii Părinţi ţineau Sinodul în Biserica Sfintei Muceniţe Eufimia, care este în partea dinspre Bosfor, biserică unde se odihneau şi moaştele acestei mari muceniţe, de la care se făceau mari şi minunate minuni, după cum vom arăta.

Iar acest dumnezeiesc Sobor a înlăturat pe Dioscor din treapta arhierească şi a anatemizat dimpreună cu Eutihie şi Nestorie pe toţi cei care vor îndrăzni a le urma în cugetele lor hulitoare de Dumnezeu, zicând:

Urmând noi, aşadar, Sfinţilor Părinţi, pe Unul şi Acelaşi Fiu a-L mărturisi, pe Domnul nostru Iisus Hristos, cu un glas toţi învăţăm că desăvârşit [este] întru Dumnezeire şi desăvârşit întru omenire, Dumnezeu cu adevărat şi Om cu adevărat. Acelaşi din suflet cuvântător şi din trup, de-o-fiinţă cu Tatăl după Dumnezeire şi de-o-fiinţă cu noi Acelaşi după omenire, întru toate asemenea cu noi afară de păcat, mai înainte de veci din Tatăl fiind născut după Dumnezeire, iar în zilele cele de apoi Acelaşi pentru noi şi pentru a noastră mântuire din Maria Fecioara de Dumnezeu Născătoarea după omenire, pe Unul şi Acelaşi Hristos Fiu Domn Unul-născut, în două firi fără amestecare fără schimbare fără împărţire fără despărţire cunoscându-se, nicăieri deosebirea firilor stricându-se din pricina unirii, ci mai vârtos păzindu-se însuşirea amândurora firilor şi într-o faţă şi într-un ipostas aflându-se, nu în două feţe împărţindu-Se sau despărţindu-Se, ci Unul şi Acelaşi Fiu Unul-născut Dumnezeu Cuvântul Domnul Iisus Hristos, precum din început Proorocii pentru El şi Însuşi Iisus Hristosne-a învăţat pe noi şi Simbolul Părinţilor ni l-a dat.

Acestea, aşadar, din toate părţile cu toată acrivia şi îndemânarea de către noi alcătuindu-se, a hotărât Sfântul şi Ecumenicul Sinod ca nimănui să nu-i fie îngăduit a înfăţişa altă credinţă, nici să scrie, nici să alcătuiască, nici să cugete, nici să înveţe altfel, iar pe cei care îndrăznesc sau să alcătuiască altă credinţă sau chiar să aducă înainte sau să înveţe sau să dea alt Simbol celor ce din voia lor se întorc la cunoştinţa adevărului de la năravurile elineşti sau de la cele jidoveşti sau chiar de la orice fel de erezie, deci, astfel, de ar fi episcopi sau clerici, să fie înstrăinaţi episcopii de episcopie şi clericii de cler, iar de ar fi monahi sau laici, să se dea anathemei.[2]

Dogma de la Calcedon, în acord cu teologia Sfântului Chiril, poate fi pe scurt spusă astfel: unul Fiu şi Domn, Iisus Hristos, Cuvântul întrupat. Din cauza unirii într-o singură persoană a celor două firi – a dumnezeirii şi a umanităţii Hristos Însuşi este cel ce lucrează într-un chip minunat şi neseparat pe cele omeneşti ca Om şi Dumnezeu, iar pe cele dumnezeieşti ca Dumnezeu şi Om. Deci această identitate a persoanei (ipostas) în orice act, omenesc sau dumnezeiesc, se realizează astfel încât o fire să „transmită” celeilalte însuşirile proprii, comunicarea însuşirilor nedesfiinţând firile, căci oricâtă îndumnezeire ar primi firea omenească, tot omenitate rămâne. Astfel, acelaşi Hristos este şi Dumnezeu şi Om, necreat şi creat, nepătimitor şi pătimitor, iar actele Sale fie că sunt înalte, fie smerite, se fac de către Acelaşi. Pentru aceea şi patimile Lui sunt de viaţă făcătoare şi mântuitoare, ca Unul ce săvârşea minunile dumnezeieşti prin pipăit, prin cuvânt, adică prin cele omeneşti.

Însă niciodată nu trebuie să spunem că pe Cruce a pătimit firea omenească, ci Hristos după umanitate, nici să spunem că firea Cuvântului a pătimit după trup, ci Hristos a pătimit după trup. Pe cruce, nici dumnezeirea nu a pătimit (pentru că este nepătimitoare), nici umanitatea singură (pentru că este unită ipostatic cu dumnezeirea Cuvântului), ci a pătimit „Cel ce a spânzurat pământul pe ape” după trup. Hristos a fost omorât după trup de oameni şi a fost înviat în trup prin intermediul energiilor necreate ale Sfântului Duh.

Aşadar neprimind, negând sau răstălmăcind aceste ortodoxe învăţături, practic monofiziţii cred şi propovăduiesc un alt Hristos, o altă Treime, o cu totul altă Dumnezeire!

Amestecând firile într-una singură, Hristosul monofiziţilor potrivnici Sinodului de la Calcedon (numiţi pentru aceasta anticalcedonieni sau necalcedonieni) devine ori pătimitor cu dumnezeirea pe cruce, ori pătimirea răstignirii nu a fost reală (dochetism) ceea ce este o hulă adusă Dumnezeirii; amestecând firile într-una singură, Hristosul monofiziţilor capătă o singură energie (monoergism) şi o singură voinţă (monotelism), aşadar nu mai putea face ascultare şi nu se mai putea răstigni ca om, deci mântuirea noastră nu mai putea fi făcută; amestecând firile într-una singură, Hristosul monofiziţilor devine o formă vizibilă şi panteistă a energiilor iar omul ar putea ajunge să facă parte din Sfânta Treime.

Împăratul Marcian nu numai a adoptat hotărârile Sinodului Bisericii de la Calcedon, ci a oprit eutihienilor – care deja formaseră o sectă, dreptul de a avea cler şi cult particular. Totuşi erezia monofizită nu s-a stârpit, ci fanatici hulitori au înduplecat, prin viclenii şi pactizări cu alţi împăraţi sau ierarhi apostaţi ai vremii, a se aciua prin cetăţi şi a răspândi anatemizata erezie. Unul dintre înalţii clerici care a primit eresul şi i-a adăpostit pe sectarii necalcedonieni este şi patriarhul Sever al Antiohiei (512-518) mort după 530, fiind totodată şi cel mai subtil teolog monofizit, răspândind puternic erezia în tot Orientul. S-a remarcat prin înverşunarea cu care a combătut Hotărârile Sinodului de la Calcedon, vorbind de două firi în Hristos (cea omenească şi dumnezeiască) dar amestecându-le până la dizolvare.

Precum din erezie s-a adăpat, tot o erezie a zămislit, în veacul al VlI-lea monofizismul conducând la apariţia ereziei monotelite, care considera că Hristos are o singură lucrare şi o singură voire. Această erezie a fost condamnată la Sinodul al Vl-lea A-Toată-Lumea al Bisericii Ortodoxe, ţinut la Constantinopol între anii 680­681. Sfinţii Părinţi de atunci au arătat că în Hristos sunt două voiri şi două lucrări fireşti, fără despărţire, fără schimbare, fără împărţire şi fără amestecare. Şi cele două voinţe fireşti nu sunt potrivnice una alteia, ci voinţa Sa omenească urmează celei dumnezeieşti.

Din marea erezie monofizită a veacului al V-lea s-au cristalizat până astăzi trei mari adunări eretice anticalcedoniene: copţii din Egipt, sirienii şi malabarezii iacobiţi şi armenii gregorieni.[3]

Dintre grupările monofizite, iacobiţii sirieni şi armenii au cunoscut o dezvoltare în secolul XV, cu toate că încercările de unire cu Roma (sub Papa Eugeniu al IV-lea) le-au au adus dihonii interioare care mai apoi i-au slăbit. În decursul vremii, „abuna” sau căpetenia monofizită din Absinia s-a despărţit de gruparea-mamă din Egipt, luându-şi reşedinţă separată în Alexandria. Mai-marele copţilor egipteni prin egumenul mănăstirii Sfântul Antonie a semnat la 4 februarie 1442 unirea cu Roma, fiind mai apoi urmat şi de monofiziţii din Palestina şi Absinia.

Cât priveşte pe iacobiţii din Siria, aici cruciaţii reuşiseră să producă scindări încă din secolul al XIII-lea. Cele două grupări şi-au ales căpetenii diferite dar sub aceeaşi denumire de „Ignaţiu”, avându-şi reşedinţa unul în Antiohia, altul în Mardin. La 1364 a intervenit o a treia scindare, formându-se o grupare cu centrul în Melitina, iar pe la sfârşitul veacului al XV-lea apare o a patra, cu centrul la Sis. În 30 noiembrie 1444 sirienii orientali s-au unit cu Roma.

Cei mai numeroşi credincioşi monofiziţi din Asia erau armenii, care profitând de avantajele politice oferite de Roma (o bună parte din ei) semnează la 22 noiembrie 1439 unirea cu latinii. De altfel în 1198 regele armean Leon II primise coroana sa de la Roma. Cei care au respins până la capăt uniaţia latină sunt tomiţii de pe coasta Malabar din vestul Indiei care şi-au păstrat credinţa şi tradiţiile lor necalcedoniene. În schimb, maroniţii din Liban au fost atraşi în 1182 la catolicism, părăsindu-şi poziţiile necalcedoniene şi devenind mai apoi cei mai devotaţi dintre toţi cei uniţi cu Roma.

Istoria monofizită ne arată limpede cum despărţirea acestora de credinţa „cea una” a Bisericii lui Hristos le-a adus dihonii şi schisme interioare tocmai din pricina neînţelegerilor ulterioare asupra formulărilor eretice, ajungând -după „modelul” protestant – la o sumedenie de „rituri” şi grupări mai radicale sau mai unioniste. Ereziile se atrag reciproc, căci deşi separate de 21 contradicţii teologice, au între ele înrădăcinată o anumită „solidaritate” dată de răzvrătirea comună împotriva aceleiaşi credinţe ortodoxe.

În acest duh se remarcată şi uşurinţa cu care o bună parte din grupările monofizite au ales a se uni cu Roma primind totodată şi schimbările dogmatice ale latinilor şi recunoscându-l pe papă drept cap al „bisericilor” lor, arătându-şi greaua învârtoşare faţă de primirea învăţăturii curate a Bisericii Ortodoxe de la care plecaseră.

În România erezia monofizită este reprezentată de gruparea armeană care şi-a întemeiat eparhie în judeţul Suceava (m-rea Zamca) sub un anume Dirayr Marichian.

Atenţionăm aici pe credincioşii ortodocşi de confuzia pe care o pot face privind asupra asemănărilor exterioare (biserici, icoane, cruci, lumânări, slujbe) între cultul armenilor şi Biserica Ortodoxă, mai ales că monofiziţii armeni se dau drept ortodocşi tocmai pentru a înşela mai uşor pe ortodocşii naivi şi neştiutori.

Tocmai din cauza ereziei şi a pericolului vătămător şi pierzător de suflet, învăţătura de credinţă al celui de al IV-lea Sobor al Bisericii de la Calcedon aduce limpezire şi maturizare în credinţa ortodoxă, păzeşte tradiţia liturgică de înnoiri vrăjmaşe, arată ereticilor calea de îndreptare, dar mai ales povăţuieşte până astăzi mădularele cele vii ale Bisericii întru credinţa cea dreaptă: înomenirea Mântuitorului Iisus Hristos este unirea (firească, fiinţială şi reală) într-o singură persoană a celor două firi – dumnezeiască şi omenească. Iar cei care cugetă diferit sau au în vreun fel părtăşie (vezi mai sus) cu cei care cugetă diferit, sunt deopotrivă anatemizaţi de Biserica Ortodoxă ca eretici.

Deci diferenţa dintre monofiziţi şi ortodocşi nu este o problemă prăfuită a istoriei, o neînţelegere formală asupra unor cuvinte sau a unor termeni teologici, ci este vorba de lupta Bisericii de a păstra curat adevărul credinţei, de a-L păstra întreg pe Hristosul Apostolilor, pe Hristosul Treimii, pe Hristosul Ortodoxiei.


[1] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Editura Scripta, Bucureşti, p. 12

[2] Hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice, Editura Sfântul Nectarie, Bucureşti, 2003

[3] Patriarhul Nerses a respins la 527 la Feyion – reşedinţa patriarhiei Armeniei – Soborul de la Calcedon şi de atunci monofizismul s-a stabilit temeinic în această ţară, de unde prin legăturile culturale, comerciale şi politice de mai apois-au întemeiat comunităţi monofizite-armene şi în ţara noastră.

Anunțuri

Tagged: , , ,

§ 4 Responses to Principalele rătăciri ale necalcedonienilor. Scurt istoric

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Principalele rătăciri ale necalcedonienilor. Scurt istoric at Cidade de Deus.

meta

%d blogeri au apreciat asta: