46 de ani de la trecerea la Domnul a părintelui Daniil Sandu Tudor

18 Noiembrie, 2008 § Lasă un comentariu

Sandu Tudor (n .1896 Bucureşti – d. 1962 Închisoarea Aiud) este pseudonimul literar al lui Alexandru Teodorescu, gazetar, poet, monah român din perioada interbelică, cunoscut şi sub numele monahale de Monahul Agaton de la Mânăstirea Antim, Daniil de la Rarău. Din 1948 când s-a călugărit duhovnic i-a fost Ilie Cleopa. Sandu Tudor este iniţiatorul grupului Rugul Aprins de la Mânăstirea Antim.

Astăzi, la împlinirea a 46 de ani de la trecerea la Domnul a acestui mărturisitor al neamului nostru, vă îndemn a citi aceste rânduri ce constituie autobiografia părintelui.

Pentru a ajuta la îndepărtarea oricărei confuzii şi spre o lămurire cât mai desăvârşită în ceea ce mă priveşte, socotesc necesar să aduc acest scurt itinerar autobiografic.

în anul 1896, decembrie 24, în Bucureşti, am vă­zut lumina zilei. Fiu de intelectual sărac – tatăl meu nefiind decât un simplu şi cinstit magistrat, care trăia numai din mica sa leafa -, din copilărie am cunos­cut lipsurile şi rigorile unei familii numeroase. Cele dintâi studii mi le-am făcut la liceul din Ploieşti, susţinându-mă din meditaţii, muncind intens, fiind printre fruntaşii generaţiei mele.

Faţă de scepticismul şi conformismul burghez, care stăpâneau totul în epoca celor dintâi ani ai co­pilăriei şi şcolăriei mele, credinţa şi clarităţile ei mi s-au descoperit ca un suport nezdruncinat şi ca un adevărat eroism, a căror pildă vie mi-o înfăţişa bătrâ­nul şi vestitul, în vremuri, profesor de istorie şi filo­zofie Ion Niculescu Dacian, cel dintâi îndrumător al meu. El mi-a pus în mână Evanghelia şi m-a făcut să înţeleg că trăirea lăuntrică, evlavia, pe care mulţi o poartă şi o înfăţişează ca pe o slăbiciune, este, dim­potrivă, o îndrăzneală şi o încredere puternică în viaţă. înrâurirea lui asupra mea a fost puternică şi pentru toată viaţa. Din creştinismul său social, care punea în lumină legea dreptăţii imanente în istorie, am învăţat să iubesc pe cei mulţi, lipsiţi şi obijduiţi, şi să înţeleg lupta cauzei lor.

Războiul m-a luat de pe băncile şcolii ca să-i plă­tesc birul, în ultimul an de liceu. în 1916, la vârsta de 18 ani, eram sublocotenent pe front. Am stat sub arme până la începutul anului 1921, când am fost, în sfârşit, demobilizat.

Cu mult avânt am venit în Bucureşti, pentru a continua studiile universitare. în acest timp, încep viaţa de publicist şi încerc să fac şi pictură, urmând Academia de Arte Frumoase. Lipsa totală de mijloace mă sileşte să mă întorc la casa părintească din Con­stanţa. Aici, ca fost ofiţer pe front, pot să intru în Serviciul Maritim Român, îmbarcându-mă ca ofiţer asistent (1922-1924). După un număr de călătorii, năzuinţele mele literare şi o adevărată foame de carte mă readuc la Bucureşti. Reuşesc să fiu numit profesor suplinitor la liceul rural din Pogoanele, unde, pentru a face faţă lucrurilor, stau trei zile pe săptămână, iar restul în Bucureşti, pentru a nu pier­de legătura cu mediul necesar de studiu şi emulaţie, în Bucureşti, pe lângă activitatea literară, lucrez ac­tiv ca director al operei de ajutorare studenţească, însă cu totul dezinteresat şi gratuit, această în ca­drul Asociaţiei Studenţilor Creştini.

În 1927, realizez în versuri un poem religios, Aca­tistul Sfântului Dimitrie Basarabov, care are succes şi este aprobat şi de Sfântul Sinod. Efortul însă mă epuizează, astfel că în 1927, când decanul Facultăţii de Teologie din Chişinău, părintele Gala Galaction, care-mi cunoştea preocupările teologice şi activita­tea pe acest tărâm, mă cheamă, primesc postul de subdirector al Internatului Teologic de la Chişinău, unde desfăşor o activitate spirituală binecunoscută.

în 1928, Universitatea din Bucureşti, în urma ac­tivităţii mele trecute, mă numeşte secretar al Oficiului Universitar, pentru a lucra mai intens la opera de ajutorare studenţească. în tot acest timp, nu între­rup studiul şi preocupările mele teologice, astfel că în 1929 reuşesc să mi se dea o bursă şi să fac o că­lătorie la Sfântul Munte Athos, de unde mă întorc cu o bogată experienţă, care va avea puternice urmări în viaţa mea de mai târziu.

În 1930, creştinismul activ şi deschis spre pro­blemele de cugetare filozofică şi socială de stânga mă hotărăşte să scot Floarea de Foc, în jurul căreia se grupează un număr de tineri scriitori, atât creştini, cât şi comunişti. O întreagă luptă dialectică se des­făşoară în coloanele acestei reviste. Aici colaborea­ză, între alţii, Alexandru Sahia, Ghiţă Ionescu, Les-pezeanu, Alfons Adania, care-şi pot mărturisi în toată libertatea crezul lor de stânga. Revista este un adevărat şi îndrăzneţ organ de avangardă. Mai mult încă. Fără a mă abate deloc de la convingerile mele creştine, dar de stânga, colaborez activ la lupta clan­destină a comuniştilor, cu care am legături directe. Sunt printre primii care, împreună cu Petre Con-stantinescu-Iaşi şi Alexandru Mihăileanu, am înte­meiat gruparea de luptă antifascistă. Urmăriţi de Si­guranţă, scoatem clandestin Buletinul Antifascist, pe care-1 redactez singur, scriind şi articole de fond, pe care le semnez. Doritor să cunosc tot ceea ce se petrece în universul sovietic, sunt printre cei dintâi membri ai delegaţiei române care trebuia să mear­gă la Congresul Teatrului, din 1932, de la Moscova. Siguranţa Generală nu-mi dă însă viză pe paşaport, aşa că nu pot pleca. Mă vad, totuşi, peste o săptă­mână, publicat în Journal de Moscou, că am sosit acolo cu restul delegaţiei române.

În 1933-1938 apare Credinţa, cotidian popular, în acelaşi spirit ca şi Floarea de Foc şi la care am co­laboratori principali pe Zaharia Stancu, Al. C. Con-stantinescu, Cicerone Theodorescu, Eugen Jebelea-nu şi alţii. Toate problemele şi nevoile muncitoreşti găsesc loc în coloanele acestui ziar. Iar când, de pildă, profesorul Petre Constantinescu-Iaşi este ares­tat, subsemnatul îi ia apărarea în articolul de fond. Lupta antihitleristă este dusă acum cu mai multă putere şi succes. De asemenea, lupta împotriva anti­semitismului. Ziarul Porunca Vremii ne este cel mai înverşunat duşman. Din iniţiativa acestor huligani, ziarul Credinţa este ars în pieţe, ca vândut jidani­lor. Octavian Goga, venind la putere, ne suspendă ziarul, care, după puţin timp, trebuie să-şi întrerupă total activitatea, fiind apoi definitiv radiat şi declarat în stare de faliment de către organele guvernului. Din 1939 sunt concentrat aproape necurmat. în 1941, întors de pe front, sunt trecut la o şcoală teh­nică de moto-mecanizare, în calitate de comandant şi profesor al acestei şcoli. Fiind încă sub arme, în ziua de 12 noiembrie 1942 sunt arestat de Siguranţa Generală, fără nici un motiv, împreună cu alţi scrii­tori şi ziarişti de stânga, pentru a fi internat la Târ-gu-Jiu. Sunt eliberat însă la intervenţia Ministerului de Război, Direcţia moto-mecanizării, care avea ne­voie de mine la şcoala tehnică. Rămân sub arme până în 1944. în 1942 am încercat să scot din nouloarea de Foc şi să reîncep activitatea scriitoricească, dar autorităţile nu mi-au îngăduit aceasta.

Eliberat şi întors acasă, constat, ca urmare direc­tă a războiului, că viaţa mea de familie este falitară pentru a treia oară, într-o formă care nu mai îngă­duia nici un compromis.

Nimic nu mă mai poate hotărî să reîncep vreo experienţă de viaţă nouă casnică. De acum, toate puterile le voi închina numai chemării celei mai puternice şi mai adânci a vieţii mele. M-am hotărât să slujesc numai lui Hristos şi adevărurilor Lui veş­nice. Sunt sătul de vremelnicie. în 1945 am intrat ca frate în Mănăstirea Antim. Sufleteşte, mă dăruiesc noii vieţi cu o putere şi intensitate care-mi dau bu­curii neaşteptate şi mă fac alt om.

Sunt plin de nădejde că voi ajunge acum să pot realiza mai mult şi mai rodnic din ceea ce-mi sunt înţelegerea şi dorinţa de a fi de folos semenilor şi mai ales celor în suferinţă. Lucrez cu râvnă şi spor pe toate tărâmurile. Pot contribui astfel, cu succes, la restaurarea întregii mănăstiri, atât a turlelor bise­ricii, cât şi la renovarea şi înzestrarea trapezei şi a bibliotecii. De asemenea, printr-o întreagă activitate spirituală, încerc să fac să se întregească şi restul. Un simţ al măsurii mă opreşte să vorbesc mai mult despre mine în munca – şi urmările dăruirii mele totale – pe care am făcut-o în Mănăstirea Antim. Trebuie însă să închei, subliniind că intrarea mea în monahism n-a fost pentru mine decât cea mai firească şi dreaptă împlinire a vieţii. Prin urmare, dacă sinceritatea şi consecvenţa mi-au fost întot­deauna un principiu, nu puteam tocmai acum sămă tăgăduiesc, de prisos şi în chip absurd, transfor-mându-mă fără nici un motiv într-un reacţionar, susţinător al unor mişcări falimentare, în care nicio­dată nu am crezut şi împotriva cărora am luptat, mai ales atunci când ele erau în floare şi-mi puteau atunci fi de vreun folos.

Aceasta, pentru a sta drept un răspuns la toate in­formaţiile şi insinuările răuvoitoare sau calomnioase.

Ieromonah Agaton Tudor

Tagged: ,

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading 46 de ani de la trecerea la Domnul a părintelui Daniil Sandu Tudor at Cidade de Deus.

meta

%d blogeri au apreciat asta: