Tatăl nostru – Gând pentru prieteni

19 Noiembrie, 2008 § 2 comentarii

par-nicodim-petrede ieromonah Nicodim Petre – manastirea Putna

M-a întrebat, nu demult, cineva:

– Credeţi că se mai poate face ceva cu tineretul acesta? Oraşele, mai ales cele mari, sunt pline de discoteci, stadioane, restaurante şi locuri de distracţii unde mii de tineri se manifestă zgomotos, sfidând orice bună cuviinţă, departe de cuminţenia bătrânilor noştri.

Am încercat să răspund printr-o întâmplare, petrecută la Iaşi, pe când eram student. Era prin 1998, în primăvară, cred. Era seară şi, afară, destul de călduţ. Ieşenii urmăreau la televizor – ca aproape toată ţara – un meci de fotbal. România – Anglia. Dacă băteam, ne calificam în nu ştiu ce cupă sau campionat. Mă plimbam cu încă un frate pe aleile din curtea mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi. Era un aer plăcut iar noi aveam o dispoziţie bună pentru meditaţie şi conversaţie. Din când în când se auzeau strigăte de încurajare sau dezamăgire de pe la blocurile din faţa mănăstirii dar şi de mai departe.

– Este meci – remarc cu voce tare.

– Da. Cine joacă ?

– Nu ştiu. Parcă România – Anglia. Oricum cred că este un meci important pentru că nu se mai vede ţipenie de om pe stradă.

Erau orele 21.30 – 22.00. La vremea asta, de obicei, centrul, Piaţa Unirii, Copoul, Tudorul erau destul de animate. Am continuat să ne plimbăm şi să ne odihnim sufletele. Mai schimbam câte un gând căutând să tocmim vreo idee. Fratele, cu oarecare vechime în mănăstire, mai scăpa şi câte o sentinţă. Se pronunţa din când în când, cu autoritate şi siguranţă asupra lucrurilor. Am uitat de meci. Strigătele pasionaţilor de fotbal se auzeau în continuare, la răstimpuri dar ne-am învăţat cu ele şi nu ne mai distrăgeau atenţia. Eram absorbiţi de ale noastre când… o izbucnire de goooool…! gol – gol – gol…! ne-a făcut să stăm în loc. Ne-am oprit. Strigăte de bucurie, de entuziasm…goool. Vibrau blocurile. Unii mai ieşeau pe balcon, apoi intrau iarăşi în casă, cu gesturi scurte din mână, cu pumnul strâns, neştiind parcă cum să-şi mai manifeste bucuria.

Mi-am adus aminte atunci cu voce tare de Nadia Comăneci şi de Ilie Năstase, de Dan Grecu şi Paţaichin. Eram mic, mă uitam cu ai mei la televizor şi când un român lua locul I la vreo Olimpiadă sau concurs internaţional, urca pe podium în mijloc, se înălţa tricolorul românesc şi se cânta imnul nostru naţional „Trei culori…”. Eram tare mândri. Pentru noi, copiii, sportivii ăştia erau nişte eroi. Îi învingeau pe toţi din toate ţările chiar dacă ei aveau ţări mari: America, Rusia, China. Părinţii şi rudele o lăudau pe Nadia.

– Uită-te la copila asta cât e de mică şi arată şi ea lumii că există România. Eu mă fuduleam că sunt născut în Oneşti, de unde era Nadia. Când începea imnul României şi se ridica tricolorul şi tot stadionul sta drept şi în linişte, la mulţi din casă le curgeau lacrimile. Ne plăcea şi Paţaichin. Era înalt şi puternic şi parcă zbura cu caiacul sau pe apă.

Meciul a mai durat un numar de minute si s-a încheiat. Bucurie generală, vibraţie, balcoanele pline de oameni, străzile străbătute la intervale de maşini claxonând, steaguri fluturând, scoase pe geamurile maşinilor, fete cu steaguri deasupra pe jeep-uri, asemenea vestalelor de demult, ieşenii în stradă, mişcându-se spre nici unde. Totul într-un iureş de claxoane şi voci. Maşini după maşini, toate cu tineri. Apar apoi echipajele poliţiei. Ciocănesc cu degetul în microfoane şi anunţă la megafoane că „Se opreşte circulaţia pe bulevardul „Ştefan cel Mare, vă rugăm eliberaţi bulevardul”. Va fi un meeting al studenţilor din Tudor până sus în Târguşor. O manifestare de bucurie. Vreo 10.000 de studenţi din complexul Tudor Vladimirescu vor să-şi arate solidaritatea faţă de echipa României. Cine poate să-i oprească ? N-au mai făcut cerere la primăria cu 48 de ore înainte pentru accept. Asta e. După vreo 15-20 de minute au început să se audă: Ro-mâ-ni-a! Ro-mâ-ni-a! Fratele era nemulţumit, chiar tulburat văzând toată brambureala asta.

– Vai de noi! Uite în ce hal a ajuns tineretul ăsta. Golani, golani. Încotro merge ţara asta ?

Din când în când, scăpa cuvinte şi mai aspre care m-au făcut să mă reţin de la vreo observaţie. Era pornit. Frontul studenţilor ajunse în faţa Palatului Culturii şi de acum intra în linie dreaptă pe bulevardul Sfântului Ştefan. Erau mulţi. Studenţilor li s-au alăturat şi mulţi ieşeni. În faţă erau mai rari dar după ei, front compact. Poate vreo 200 de metri de popor, sau şi mai mult. Când am văzut atâta lume care, de acum, ajunsese în faţa mănăstirii ne-am tras mai spre interiorul curţii. Era o gălăgie că eu cu fratele nu ne mai puteam înţelege. L-am privit şi avea o expresie de nemulţumire şi de dezaprobare adâncă pe chip. Când mijlocul frontului de studenţi şi ieşeni au fost în dreptul porţii noastre, s-a întâmplat ceva neaşteptat: într-un moment scurt, de linişte, dintre două scandări, s-a auzit vocea unuia dintre ei: „Băi, Tatăl nostru! ” Şi am asistat la o scenă rară. N-ar fi putut fi regizată nici cu 30 de repetiţii. Nu s-ar fi executat atât de rapid nici dacă i-ar fi comandat vreun general de Armată sau mai ştiu eu cine. Nu am avut timp să ne dăm seama. Într-o clipă au fost în genunchi cu faţa spre biserica Trei Ierarhi şi au început să rostească rar şi tare: ” Tatăl nostru care eşti în ceruri, sfinţească- Se numele Tău…” . Noi, parcă ruşinaţi, ne-am dat după o tuia. Trăiam un sentiment straniu. S-a creat o stare de spirit specială şi măreaţă. Cuvintele rostite de studenţii în genunchi şi cu mâinile împreunate în dreptul bărbiei, se loveau de Palatul Culturii şi se întorceau spre Mitropolie oprindu-se în blocul turn cu multe scări din faţa bisericii. Se forma un ecou care dubla cuvintele. Sunetele se zbăteau între clădiri dar parcă lunecau şi de-a lungul şoselei împrumutând ceva de la ea, un timbru specific. Aerul reverbera. Aveai impresia de exorcizare a văzduhului.

– „…şi nu ne duce pe noi în ispită ci ne izbăveşte de cel viclean. Amin.”

Fratele a început să-şi facă cruce. Larg şi rar. A mai spus apoi doar de câteva ori : Na… na…

Studenţii s-au ridicat şi şi-au continuat drumul spre Mitropolie, Universitate, Târguşor, cu aceleaşi ovaţii de România… România… M-am gândit atuncea: Tinerii aceştia nu sunt pierduţi şi nu sunt golani. Sunt tinerii noştri, români, care-şi striga ţara: România şi care ştiu încă să spună „Tatăl nostru”.

Tinerii nu trebuie judecaţi ci ajutaţi. Dar mai întâi, trebuie înţeleşi.

Secularizarea vieţii morale şi spirituale atinge în epoca noastră nu numai maturii ci, mai ales, copiii şi tinerii care nu au încă un discernământ format. Putem observa, fără prea mult efort, cum, în câţiva ani de la revoluţie, atitudinile, obiceiurile şi felul lor de acţiona s-au schimbat radical datorită societăţii de consum. Mijloacele de informare modernă au şi ele impact asupra copiilor şi tinerilor care nu au nici o putere de a controla şi evalua informaţia primită şi care cu timpul devine convingere influenţând imaginea, limbajul şi atitudinea tânărului. Tânărul începe a primi tot acest complex de informaţii, cel mai adesea contradictorii, chiar din prima copilărie. Întâlneşte opinii relative şi se găseşte în situaţia de a nu cunoaşte adevăratul sens al acestor opinii. În interiorul acestui pluralism de idei şi de atitudini, Dumnezeu, credinţa, Biserica devin, adesea, foarte relative şi ele ca şi celelalte valori umane. Din punct de vedere psihologic, tânărul este întotdeauna în căutarea idealului, a lui însuşi, şi , de multe ori, este în contradicţie cu sine: trăieşte într-o lume în plină schimbare şi contradicţie. Cum să se descurce? O fată de liceu de 15-16 ani spunea o dată: lumea crede că trebuie să fim fericiţi doar pentru că suntem tineri. Ei nu văd războaiele pe care le purtăm zi de zi. Aproape toate cercetările asupra condiţiei tinerilor pun în prim plan constatarea că marea majoritate a tinerilor trăiesc mai mult sau mai puţin o criză a propriei identităţi.

Copilul de ieri care era foarte legat de judecăţile părinţilor săi, caută un nou echilibru cu el însuşi, cu spaţiul familial, social, moral în care trăieşte şi cu propriul său mod de acţiune şi gândire. Cu alte cuvinte, încearcă o nouă identitate.

Modelul de identitate pe care societatea îl oferă este modelul unei identităţi fragmentare, ambivalente, contradictorii şi neajunse la maturitate.

Este de înţeles să trăieşti o criză a identităţii personale când nu mai reuşeşti să te adaptezi la schimbări atât de rapide şi dese, în sistemul de învăţământ şi în modelele socio-culturale. A nu avea o identitate coerentă în lumea socială a zilelor noastre e reţinut de foarte mulţi tineri ca fiind un lucru normal.

Apoi, un alt lucru care-l caracterizează – poate în primul rând – pe adolescent este dorinţa sa de autonomie. Afirmarea autonomiei la această vârstă se exprimă în forme bizare, ca de exemplu revolta împotriva la toate şi la toţi (sfidarea diferitelor forme ale autorităţii, ş.a.). Adăugăm că mulţi trăiesc în familii cu probleme mai mari sau mai mici. Cu părinţi alcoolici sau divorţaţi. Noi îi întâlnim pe aceşti tineri dar nu ştim de unde vin.

În condiţiile acestea, ce este de făcut? Criticismul este ineficient. Ignorarea lor este vinovată iar retragerea în autoritarism creează distanţă şi nu duce nicăieri. Toţi tinerii au ceva în comun: căutarea. (Se şi zice că

„Doar un tânăr în căutare, este cu adevărat, tânăr”). Dar trebuie ajutaţi în căutarea lor. Este necesar un dialog continuu cu tinerele generaţii care sunt deschise vieţii duhovniceşti sau care sunt în căutare. Altfel, este riscul să „găsească” în alte spaţii. Să-şi oprească căutările dezamăgiţi sau blazaţi, să se mulţumească cu aparenţe de autentic. Să eşueze.

Tinerii sunt un univers special. Au mare nevoie de a fi ascultaţi şi înţeleşi. Şi de asemenea, au nevoie de a li se răspunde în mod adecvat. Să avem răbdare cu ei, să le acordăm timp. Şi, peste toate, să-i iubim.

Dacă ne preocupă viaţa lor, nu ne rămâne decât să îi luăm în serios.

sursa: hamangia.ro

Tagged: , ,

§ 2 Responses to Tatăl nostru – Gând pentru prieteni

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Tatăl nostru – Gând pentru prieteni at Cidade de Deus.

meta

%d blogeri au apreciat asta: