La mulţi ani?

21 Noiembrie, 2008 § 1 comentariu

Vineri 21 noiembrie 2008 Înalt Prea Sfinţitul Părinte dr. Nicolae Corneanu Mitropolitul Banatului împlineşte 85 de ani de viaţă. La ceas aniversar vă prezentăm un ultim interviu cu vlădica:

Interviu cu Mitropolitul Banatului, Nicolae Corneanu

Eminenţă, recapitulez pe scurt faptele care au condus la frământarea lumii creştine.
Duminică. 25 mai 2008, la Timişoara (România) a fost sfinţită noua biserică greco-catolică dedicată Sfintei Fecioare Maria, regina păcii şi a unităţii. Slujba a fost oficiată de episcopul greco-catolic de Lugoj, Alexandru Mesian. La slujbă a fost prezent nunţiul în România, arhiepiscopul Francisco-Javier Lozano şi episcopul latin de Timişoara mons. Martin Roos împreună cu câţiva preoţi şi în prezenţa unei mulţimi de credincioşi. Cu această ocazie, v-aţi apropiat de sfânta împărtăşanie şi v-aţi cuminecat. Episodul a declanşat uimirea şi a avut un ecou vast, existând voci pro şi contra scandalului. A plouat cu critici. A intervenit Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în data de 8-9 iulie (cf. Il Regno, nr. 12, 2008, 369). Dar, cum a decurs cu adevărat acest episod?

„Nu este vorba de o condamnare din partea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, aşa cum s-a spus şi s-a scris, ci de o luare de poziţie menită să stabilească termenii corecţi în ceea ce priveşte problema intercomuniunii. Pentru a clarifica anumite puncte, Sinodul a spus că relaţiile între Bisericile noastre, Catolică şi Ortodoxă, decurg bine, dar că nu am ajuns încă la intercomuniune. Cel puţin acum. Şi, pentru acest motiv, Sfântul Sinod a vrut să clarifice faptul că deşi relaţiile dintre Bisericile noastre sunt forte strânse, nu suntem încă în gradul de a consimţi intercomuniunea. Cu siguranţă, este vorba de o etapă reală spre care ne îndreptăm. Prin urmare, nu este vorba de o condamnare a gestului meu, ci s-a simţit nevoia unei clarificări, reafirmând că, pentru moment, cu toate că Bisericile s-au apropiat foarte mult, nu au ajuns încă la intercomuniune”.

UN IMPULS, UN IMBOLD

Aţi explicat credincioşilor gestul dumneavoastră definindu-l „un sentiment de fraternitate faţă de unitatea creştinilor”. Ce aţi intenţionat să spuneţi?

„Este vorba de un gest plin de sentimente. După cum se ştie, am participat la liturghia greco-catolicilor. În Biserica nou sfinţită, majoritatea creştinilor, după cum am observat, era constituită de credincioşi care luau parte de obicei la liturghia oficiată în catedrala ortodoxă. Era o stare de mare fraternitate. Cunoşteam credincioşii greco-catolici şi îi simţeam fraţi. Când a venit momentul cuminecării, în interior aproape că am simţit un impuls, un imbold, care m-a condus spre împărtăşania euharistică. Un gest spontan, neprevăzut. În acel moment nu am mai avut discernământ, nu am mai calculat consecinţele. Eram prins în vâltoarea evenimentului. Ştiam că romano-catolicii şi ortodocşii nu ajunseseră încă la intercomuniune, dar m-am lăsat purtat de o intensă emoţie. Din punctul de vedere al disciplinei canonice a Bisericii mele, care corespunde cu cea a Bisericii catolice în ce priveşte episcopii şi preoţii, este evident că acel gest nu trebuia să-l fac. Nu le-am impus niciodată credincioşilor mei să se împărtăşească cu catolicii. Repet, este vorba de un gest spontan. Există anumite momente, condiţii particulare, într-un climat de intensă spiritualitate, în care suntem determinaţi să facem gesturi curajoase”.

– Dar, în consecinţă, se creează impresia că a sosit momentul, în anumite circumstanţe, să se facă un asemenea gest?

Cred că asemenea gesturi pot fi repetate pentru a se ajunge, într-un anumit moment, la intercomuniune, deoarece este absolut normal ca să se ajungă şi la acel punct. Între cele două Biserici nu există diferenţe dogmatice. Am trăit impresia că Bisericile noastre sunt surori şi că toţi credincioşii Bisericilor noastre sunt, între ei, fraţi şi surori. Prin urmare, intercomuniunea este o etapă”.

Problemă de disciplină, prin urmare, şi nu de dogmatică.

„S-au publicat în România studii, articole asupra intercomuniunii din cauza gestului meu. Au exista multe comentarii. Din punct de vedere canonic, sunt conştient că am comis o eroare, fără îndoială, dar este vorba de un imbold spontan, dictat de o circumstanţă particulară. Gestul meu”.

– Aţi primit critici din partea episcopilor, monahilor, teologilor, credincioşilor?

„Din partea episcopilor, nici o critică. Nici unul dintre confraţii mei episcopi nu m-a atacat nici verbal, nici în scris. Am participat la şedinţa Sfântului Sinod, care a clarificat problema fără a intra în detalii. Sfântul Sinod a tratat cazul cu o anumită rapiditate. Numai Patriarhul, care a difuzat un comunicat de presă, a furnizat precizări în cazul meu. Din partea monahilor şi a mănăstirilor, am primit critici de la Muntele Athos. Nu puteau lipsi! Nu m-au surprins. Eu îmi văd de drum. Diferenţele vor fi depăşite privind spre Hristos. Trebuie să ţinem cont de normele canonice, dar idealul este să ajungem la intercomuniune. În ceea ce îi priveşte pe teologi, aşa cum am spus, intervin în dezbatere cu seriozitate şi cu conştiinţa că nu putem rămâne pentru totdeauna simpli observatori. În ceea ce îi priveşte pe credincioşi, a existat o manifestare a unor mii de persoane, care au aprobat gestul meu”.

NOUL ORIZONT: FRATERNITATEA ECUMENICĂ

– Odată făcut acest gest, în plin scandal, v-aţi consultat şi cu patriarhul Daniel, care v-a fost vicar la Timişoara şi care, prin urmare, vă cunoaşte bine orientarea?

„Nu. Am avut o reuniune restrânsă a Sinodului într-o mănăstire din Moldova în iunie cu participarea mitropoliţilor. Am dat informaţii despre cele întâmplate, dar nu s-a luat nici o decizie în ceea ce mă priveşte, problema fiind pusă pe agenda şedinţei Sfântului Sinod din iulie. Ceea ce vreau să subliniez, fără a exagera lucrurile, este că problema mea a fost pusă pe ordinea de zi alături de cea a episcopului de Oradea care a concelebrat un botez (n.n. – slujba de sfinţire a Aghiazmei mari în ziua de Bobotează) cu episcopul greco-catolic. Am vorbit despre cazul meu, dar nici unul dintre membrii Sinodului nu a luat cuvântul. Nici unul nu a intervenit. Prin ridicarea mâinii s-a decis ca gestul meu să nu fie condamnat, cu o singură excepţie: cea a mitropolitului de Cluj, Bartolomeu Anania. Nu cunoştea exact ceea ce s-a întâmplat; a prezentat versiunea unui jurnal laic. Tăcere, în aula sinodală. Atunci, patriarhul a întrebat: care este părerea voastră? Toţi au tăcut din nou. Aşa a decurs.

Odată închisă şedinţa sinodală, Administraţia Patriarhiei a difuzat un comunicat, într-adevăr, un pic prea dur, în care se regăseau cuvinte precum „tulburare” în interiorul Bisericii Ortodoxe Române, „neplăcere”, „pocăinţă”, „corecţie” (aici Corneanu surâde!!!). Sunt sincer: am manifestat neplăcerea mea pentru că gestul a suscitat scandal în mass-media. Totul aici. În mod evident, comunicatul Patriarhiei era îndreptat împotriva celor care aveau un ataşament binevoitor faţă de relaţiile cu catolicii. Dar, şedinţa Sfântului Sinod s-a desfăşurat fără anateme, fără acuze, fără învinuiri. Înţeleg că este vorba de un moment mai dificil pentru Patriarhia Română, întrucât, fiind supusă la critici severe din partea unor Biserici ale Ortodoxiei, cum este cazul Bisericii Ruse, Bisericii Sârbe şi a alteia. Între altele, s-a simţit obligat – dacă pot să mă exprim aşa – să facă ceva pentru a înfrunta criticile. Dar, rămâne faptul că acel comunicat a fost un pic prea dur”.

Preasfinţia voastră, vă simţiţi nevinovat?

„Da, în mod absolut. Acum furtuna a trecut. Cred că, pe moment, totul s-a terminat. Cel puţin aşa sper”.

Dar gestul rămâne.

„A, da. Gestul rămâne. Nu mă pocăiesc. Nu am comis o crimă“.

– După Întrunirea rece de la Sibiu (cf. Il Regno nr. 16, 2007, 522ss) se aştepta un gest ca acesta şi a venit. Un gest spontan, profetic, fratern.

„La Timişoara, de ani buni se respiră un aer ecumenic. Avem relaţii strânse cu catolicii de ambele rituri. Dar, şi cu credincioşii de alte religii. Cu evreii, spre exemplu. Cu noii protestanţi. O spun mereu: noi avem nevoie nu doar de ecumenism, ci şi de fraternitate, care este ceva mai mult decât ecumenismul.

Fraternitatea presupune sentimente profunde, o masă în jurul căreia se stă pentru a frânge pâinea şi a împărtăşi aceiaşi credinţă. Se va ajunge la fraternitate pentru a depăşi orice tip de dificultăţi şi divergenţe. Va trebui să se ţină cont, în mod neîndoielnic, de situaţiile concrete; va trebui, în mod neîndoielnic, să se respecte normele canonice, dogmatice. Repet: nu ignor nici credinţa Bisericii mele, nici disciplina sa. Am făcut un gest „personal”, dar doresc cu putere să fie un gest „comun”. Gestul meu personal a fost motivat de puternica intensitatea a momentului de fraternitate, gestul comun va fi motivat de conştiinţa că fraternitatea naşte un astfel de gest. Eu rămân pe poziţia mea. Nu o pot schimba. Mă sprijin pe credinţa mea”.

INTRECOMUNIUNE: VOM AJUNGE, VOM AJUNGE

Un gest istoric?

„Exageraţi. A fost un gest spontan. Respect regulamentul Bisericii mele, disciplina, dar m-am aflat într-un moment cu totul excepţional, pe care l-am trăit cu o asemenea intensitate interioară încât am închis ochii. M-am aflat faţă în faţă cu misterul fraternităţii şi am fost acoperit de harul dumnezeiesc. Însă, sunt convins că vor mai trece mulţi ani pentru a ajunge la aceste gesturi. Abia, după aceea vor deveni normale.

Ca membru al Consiliului Ecumenic al Bisericilor am participat la atâtea discuţii referitoare la intercomuniune. S-a ajuns, în sfârşit, la documentul „Botez, Euharistie, Ministeriu” (BEM; EO 1/3032ss; cf. Il Regno nr. 15, 1982, 473). În limba română, cuvântul BEM înseamnă: a bea. Odată, în timpul unui prânz, un episcop s-a ridicat în picioare şi, înălţând paharul, a spus: „Bem! Bem!”, „Să bem! Să bem!”. Un moment de rumoare. De fapt, documentul merita să fie stropit din plin, deoarece în acesta noi, ortodocşii, recunoaştem validitatea Tainei Euharistiei administrată de catolici. Cu siguranţă, regulile disciplinare trebuie respectate. Dar, eu am trecut peste… (surâde). Oricum, nu vreau să-i împing pe alţii să repete gestul meu”.

Cineva a cerut anatema pentru acest gest.

„Nu sunt eretic… Trebuie să ajungem la intercomuniune, nu să trimitem lumea în iad!”.

Vă gândiţi la o întâlnire cu Patriarhul Daniel în lunile următoare?

„Numai dacă el doreşte, pentru că eu nu vreau să provoc întâlnirea. E un om foarte obiectiv şi s-a menţinut într-o poziţie echidistantă pe care o înţeleg foarte bine. Este aproape obligatoriu ca să procedeze astfel. Dar, repet că la Sfântul Sinod numai Bartolomeu Anania a dezlănţuit un atac, ceilalţi preferând tăcerea. Are un temperament un pic vulcanic, adesea agresiv. Ceilalţi mitropoliţi şi episcopi au preferat să nu se implice”.

Interviu realizat de Francesca Strazzari

Mitropolitul comentează: “Îmi amintesc bine de Anania, când, în 1990, studenţii de la Bucureşti au intrat în Palatul Patriarhal şi l-au constrâns pe Teoctist să demisioneze. Era printre agitatori” (cf. Il Regno 4, 1990, 120) .

Interviu luat Mitropolitului Corneanu in luna august a.c. si publicat în ultimul număr apărut in revista italiana Il Regno, nr. 16, p. 517-518

sursa: LumeaCredinţei.com

Anunțuri

§ One Response to La mulţi ani?

  • alinaelisabeta spune:

    „Un gest plin de sentimente”, dar ratiunea in grija cui a ramas? Si mai sunt doua intrebari: ce fel de sentimente? si fata de cine?

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading La mulţi ani? at Cidade de Deus.

meta

%d blogeri au apreciat asta: