Sfânta Cuvioasă Melania Romana şi Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Ohridei – 31 decembrie

31 Decembrie, 2008 § Lasă un comentariu

Sfânta Cuvioasă  Melania Romana

Ea s-a născut la Roma din părinţi evlavioşi şi foarte bogaţi. Ea a fost silită de părinţii ei să se căsătorească cu un tânăr nobil, de condiţia ei, pe nume Apinian. La naşterea celui de al doilea copil însă ea s-a îmbolnăvit foarte grav, ceea ce a determinat-o să îi arate soţului ei că ea se va vindeca numai dacă el făgăduieşte că vor trăi împreună doar ca frate şi soră. Soţul ei a făgăduit, iar Cuvioasa Melania, din preaplinul inimii, s-a însănătoşit desăvârşit. Aşa binevoind Domnul, la timpul rânduit de El, i-a chemat la Sine pe cei doi copiii ai lui Apinian şi Melaniei. Atunci ei au hotărât să vândă toate imensele lor proprietăţi şi au împărţit banii săracilor, bisericilor şi mânăstirilor. Ei au călătorit în multe ţări şi cetăţi, făcând pretutindeni bine din bogăţiile lor. Ei au cercetat pe vestiţii Sfinţi Părinţi din toată pustia egipteană, învăţând mult şi zidindu-se sufleteşte din convorbirile cu ei. În tot acest timp, Cuvioasa Melania postea foarte strict, avea rânduială de rugăciune şi citea mereu în întregime toate Sfintele Scripturi, de trei ori în fiecare an. Ea a vieţuit în tot acest timp cu soţul ei ca o soră, el fiind împreună-nevoitor cu ea. Sosind la Alexandria. Ei au primit binecuvântarea Patriarhului, pe atunci Sfântul Chiril. După aceea, ei au călătorit la Ierusalim şi s-au sălăşluit în Muntele Măslinilor. Acolo Cuvioasa Melania s-a închis într-o peşteră în care a trăit întru postiri aspre, rugăciuni şi sfinte citiri şi cugetări dumnezeieşti vreme de paisprezece ani. Ea a putut după aceea să fie de folos multor oameni pe cale mântuirii. Ea a întemeiat o mănăstire de bărbaţi şi alta de femei. La chemarea unei rudenii a ei, Senatorul Volusian, păgân cu credinţa, ea a călătorit la Constantinopol şi l-a convertit la Credinţa Creştină (ceea ce nici Fericitul Augustin nu reuşise să facă). Ea apoi s-a întors la Muntele Măslinilor, unde s-a săvârşit către Domnul la anul 439, în vârstă fiind de cincizeci şi şapte de ani.

Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Ohridei

El s-a născut în Insula Euripos, iar educaţia şi-a primit-o la Constantinopol, unde i-a avut ca dascăli pe cei mai eminenţi profesori ai vremii. El a fost hirotonit preot al Bisericii celei Mari [Sfânta Sofia], apoi a fost sfinţit, împotriva voinţei lui, Episcop al Ohridei, unde a rămas cam douăzeci şi cinci de ani (aproximativ între anii 1082 şi 1108). Chromatianus al Ohridei îl numeşte „cel mai înţelept dintre ierarhi”. Bărbat foarte învăţat, stăpânind desăvârşit şi ştiinţele lumeşti şi cele teologice, de un foarte rafinat gust artistic, dar de asemenea şi foarte sensibil şi fragil, el s-a simţit printre slavii de la Ohrida ca un exilat printre barbari. Sfântul Teofilact a redactat comentarii adânci la Cele Patru Evanghelii şi la alte Cărţi ale Noului Testament. Ele constituie cele mai bune lucrări de acest fel din literatura patristică, după cele scrise de Sfântul Ioan Gură de Aur; ele se citesc şi astăzi cu un mare folos sufletesc. Ale lucrări cunoscute ale lui sunt: Scrisorile şi Viaţa Sfântului Clement de Ohrida. La vârstă înaintată ajungând, el s-a retras la Tesalonic unde se crede că şi-a încheiat alergarea pământească, strămutându-se la locaşurile fericite ale Împărăţiei lui Hristos.

sursa: Sfântul Nicolae Velimirovici, Proloagele de la Ohrida, vol. II iulie-decembrie, traducere Mihaela Grosu, Editura Egumeniţa, 2005, pp. 856-857

Sfânta Mucenita Anisia si Sfantul Cuvios Mucenic Ghedeon – 30 decembrie

30 Decembrie, 2008 § 2 comentarii

sf-anisia

Sfânta Muceniţă Anisia

Ea s-a născut la Tesalonic, din părinţi nobili şi bogaţi, cetăţeni de frunte ai cetăţii. Ea a fost crescută cu mare evlavie întru toată curăţia Credinţei Creştine. Rămânând orfană de la o fragedă vârstă, ea s-a închinat pe sine cu totul rugăciunii şi cugetărilor dumnezeieşti în propria ei casă. Arzând de dragoste pentru Hristos, ea îşi zicea adesea întru sine: „O, cât de mincinoasă este viaţa tinereţii, întru care te sminteşti, fie sminteşti pe alţii! Cu cât mai bună este bătrâneţea! Iar sufletul meu se umple de tinereţe văzând cât trebuie să aştept până ce voi urca la Domnul.” Ea şi-a vândut averile, a împărţit venitul săracilor, şi a vieţuit după aceea numai din munca mâinilor ei. Ea postea cu stricteţe, dormea foarte puţin, şi se ruga neîncetat cu lacrimi. Când se biruia de somn, îşi zicea: „Groaznic este să mă las biruită de somn, câtă vreme duşmanul meu pururi veghează!” În acea vreme răul împărat Maximian a decretat că oricine poate să ucidă în voie creştini oriunde îi va afla, fără nici o judecată şi nici o sentinţă. Sfânta Fecioară Anisia a ieşit din casa ei odată ca să meargă la Sfânta Slujbă a Bisericii. Aceea a fost ziua unui necurat festival păgânesc închinat soarelui. Un soldat imperial, văzându-o foarte frumoasă, s-a apropiat de ea cu obrăznicia desfrânării, şi a întrebat-o cum o cheamă. Ea şi-a făcut semnul Sfintei Cruci şi a zis: „Sunt roaba lui Hristos şi grăbesc la Biserică”. Apropiindu-se necuratul acela şi începând a-i grăi necurate graiuri, fecioara l-a îmbrâncit şi l-a scuipat în faţă. Atunci soldatul a înjunghiat-o cu sabia în coastă şi a ucis-o pe loc. Această Sfântă fecioară muceniţă s-a încununat cu cununa veşnicei slave la anul 298. Ea a fost luată de creştini şi îngropată cu cinste, iar sufletul ei petrece fericit în Ceruri. Deasupra sfintelor ei moaşte s-a înălţat o slăvită biserică.

Moaştele Sfintei Anisia se află în prezent în Tesalonic, în aceeaşi biserică unde se găsesc şi moaştele Sfântului Dimitrie. Adeseori, închinându-mă în această biserică, în drum spre sau dinspre Sfântul Munte, ajungeam şi la moaştele Sfintei Anisia. Închinându-mă moaştelor sale şi realizând că nu ştiu nimic din viaţa sfintei, mă rugam Sfintei Anisia să aducă prilejul prin care să aflu viaţa ei minunata. Şi iată că am aflat. Minunat este Dumnezeu întru sfinţii săi!

dsc02357

Racla cu moaştele Sfintei Anisia

Sfântul Cuvios Mucenic Ghedeon

El a fost de neam grec, născut din părinţi foarte săraci. În frageda lui tinereţe el a fost forţat să se facă musulman. Dar pocăindu-se de păcatul acesta, el a scăpat la Sfântul Munte unde s-a tuns monah la mănăstirea Karakallou. Dorind mucenicia pentru Hristos întru spălarea păcatului lui, el a primit binecuvântarea duhovnicescului lui părinte pentru aceasta şi s-a întors la locul unde îl făcuseră mai înainte musulman. Acolo, înaintea turcilor, a mărturisit pe faţă credinţa lui creştină şi a arătat minciuna islamului. Turcii l-au apucat, i-au ras barba şi l-au pus cu capul în jos pe un măgar, plimbându-l pe străzi, spre distracţia gloatei, însă mucenicul se bucura de batjocura pe care o îndura pentru Hristos. Ei după aceea i-au tăiat degetele de la mâini şi de la picioare, precum odinioară i se tăiaseră şi Sfântului Iacov Persul (pomenit la 27 noiembrie). La urmă l-au aruncat într-un loc în care se deversau excrementele, şi acolo şi-a dat în mâinile lui Dumnezeu mucenicescul lui suflet, în cetatea Tîrnovo, din Thracia. Sfintele lui moaşte de minuni făcătoare se păstrează în Biserica Sfinţilor Apostoli din Târnăvo, o parte din ele aflându-se la Mânăstirea Karakallou din Sfântul Munte Athos.

sursa: Sfântul Nicolae Velimirovici, Proloagele de la Ohrida, vol. II iulie-decembrie, traducere Mihaela Grosu, Editura Egumeniţa, 2005, pp. 851-852

Parintele Iustin Parvu – Mesaj la Nasterea Domnului 2008

30 Decembrie, 2008 § Lasă un comentariu

Parintele Arhimandrit Iustin Parvu de la Sfanta Manastirea Petru Voda, supranumit Duhovnicul Neamului, este calugarul care nu doarme niciodata, la cei 90 de ani ai sai. Daca nu este la slujba sau la caminul de copii sau in inspectie la spitalul si azilul de batrani al Manastirii de maici, atunci trebuie sa aiba grija de zecile de credinciosi care-l asteapta, zilnic, in holul si in fata micii sale chilii, plina de carti si icoane. Intr-un rastimp, la sarbatoarea Nasterii Domnului, Parintele Iustin Parvu ne-a oferit un Cuvant de indrumare pentru romani pornind de la exemplul Mantuitorului.

sursa: ziua.net

Sfinţii cei 14.000 de prunci ucişi de Irod

29 Decembrie, 2008 § Lasă un comentariu

Mergând Magii in Betleem să se închine Dumnezeiescului Prunc şi nemiîntorcându-se la Ierusalim ca să dezvăluie lui Irod cele despre Prunc, ci – la porunca Îngerului – mergând în patria lor pe altă cale, Irod s-a înfuriat ca o fiară sălbatică şi a poruncit uciderea tuturor pruncilor de parte bărbătească din tot Betleemul Iudeii şi din împrejurimi, în vârstă de doi ani şi mai jos. Porunca colosalei crime a fost împlinită în amănunt. Soldaţii au masacrat şi au exterminat pruncii în nenumărate feluri: pe unii i-a decapitat, pe alţii i-au izbit de pietre, pe alţii i-au călcat în picioare, pe alţii i-au sugrumat cu mâinile lor. Iar teribilele ţipete de disperare ale maicilor s-au urcat până la cer, după cum a poruncit proorocul: Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela îşi plânge copiii (Ieremia 31, 15; Matei 2, 18). Crima aceasta fără seamăn s-a petrecut la un an după Naşterea Mântuitorului, când Irod căuta Pruncul ca o fiară sălbatică, ca să Îl ucidă. El a trimis şi la Zaharia, Marele Preot, ca să i-l ceară pe fiul lui, pruncul Ioan, Botezătorul Domnului, ca să îl omoare. El credea că Ioan este noul rege. Cum Zaharia nu la dat pe fiul său, el a fost omorât de soldaţi în Templu, la porunca lui Irod [şi s-a întărit sângele lui ca piatra pe dale de marmură, spre ţinere de minte urmaşilor]. Dementul Irod l-ar fi omorât şi pe preabătrânul şi Dreptul Simeon, cel care L-a întâmpinat pe Domnul la Templu, dacă acesta nu ar fi murit dinainte. După ce l-a asasinat pe Zaharia, Irod s-a repezit la bătrânii lui Israel, cei pe care îi întrebase despre Prunc, şi care ăi spuseseră că are să se nască în Betleeemul Iudeii. Atunci l-a ucis pe Hircan, Marele Preot, şi pe cei şaptezeci de bătrâni ai Sinedriului. Aşa au sfârşit aceia care se învoiseră cu Irod la uciderea Pruncului. După aceasta Irod, în nebunia lui, şi-a ucis fratele, sora, soţia, şi pe cei trei fii ai lui. La urmă a căzut pedeapsa lui Dumnezeu ca un pumn de fier şi asupra lui, căci el a început să tremure, apoi i s-au umflat necuratele picioare, apoi i-a putrezit toată partea de jos a trupului, iar viermii l-au năpădit cu totul; nasul i s-a înfundat, iar din el ieşea o duhoare pestilenţială şi sufocantă care se simţea până departe. În ceasul morţii aflându-se, Irod şi-a amintit de închisorile care gemeau de iudei, şi a poruncit să fie ucişi toţi imediat, ca să nu se bucure de moartea lui. Aşa lepădatu-şi-a acest sinistru criminal necuratul lui suflet, dându-l gheenei satanei, spre posedare fără sfârşit.

sursa: Sfântul Nicolae Velimirovici, Proloagele de la Ohrida, vol. II iulie-decembrie, traducere Mihaela Grosu, Editura Egumeniţa, 2005, p. 846

Big Brother, într-un bloc din Berceni

28 Decembrie, 2008 § Lasă un comentariu

Paza bună trece primejdia rea. Aşa sună o vorbă înţeleaptă de care s-au convins şi locatarii unui bloc din cartierul bucureştean Berceni. De frica hoţilor de apartamente, dar şi a celor care vandalizau spaţiile comune ale blocului, oamenii au decis să monteze un sistem de supraveghere video pe casa scării.

Asociaţia de proprietari a plătit câteva mii de lei pentru sistemul de supraveghere video. Aşa că acum, dacă intri în bloc, nu există vreun loc unde să te poţi ascunde de ochii vigilenţi ai administratorului, care te urmăreşte în monitor. Trei camere video sunt la parter, iar a patra în lift.

Şi cum frica păzeşte pepenii, nimeni n-a mai distrus nimic în scara blocului de când s-au pus camere. Aşa că de anul viitor, ochii eleoctronici vor pândi de la toate cele 10 etaje. Exemplul a fost luat şi de cei din scările vecine.

Oamenii spun că nu se simt spionaţi, ci mai degrabă în siguranţă.

Sursa: Realitatea.net

Un reportaj de Andrei Ciurcanu şi Gabi Vasile

PS Justinian Chira – Pastorala la Nasterea Domnului 2008

27 Decembrie, 2008 § 1 comentariu

Iustinian

Din mila lui Dumnezeu, Episcop al Maramuresului si Satmarului.

Iubitului cler, cinului monahal, dreptcredinciosului nostru popor din Episcopia Ortodoxa Romana a Maramuresului si Satmarului:

Har, binecuvantare si pace de la Dumnezeu iar de la noi, calde urari de liniste si fericire pentru Sfintele Sarbatori ale Nasterii Domnului.

Prea cinstiti si iubiti frati,

Sarbatoarea Nasterii Domnului este ziua in care toata suflarea din cer si de pe pamant, toata creatura trebuie sa se opreasca uimita, pentru ca in aceasta zi, cand Cuvantul lui Dumnezeu, „prin care s-au facut toate cate s-au facut”, cum ne spune cuvantul inspirat de Duhul Sfant (In 1,3) s-a dezbracat, „s-a golit” pe Sine de slava si s-a facut om, facandu-se ascultator de Tatal care „asa de mult a iubit lumea, adica pe om, incat pe Unul Nascut Fiul Sau L-a dat pentru mantuirea lumii” (In 3,16).

Dumnezeu a coborat pe pamant, Creatorul lumii a venit intre noi si a primit sa guste din paharul vietii noastre, care este tulburat si amar din cauza greselilor noastre. N-a refuzat nici paharul mortii pe care ingerul Domnului i l-a oferit acolo, in Ghetsimani, cand Domnul se ruga cu sudori de sange. Atunci Hristos, atat ingerilor, cat si tuturor fiilor lui Adam, le-a aratat cat este de amar acest pahar al mortii. S-a rugat Tatalui „Tata fa sa treaca acest pahar de la Mine, dar nu dupa cum vreau Eu, ci faca-se voia Ta” (Mt 26,39). Astfel Mantuitorul, pe langa umilinta pe care a primit-o pentru mantuirea noastra, a primit sa guste si din paharul mortii, „facandu-se ascultator de Tatal pana la moarte si inca moarte de cruce” (Filip. 2,8). Astfel Fiul lui Dumnezeu ne-a facut partasi de marea bucurie a Nasterii Sale, pe care noi crestinii o traim in fiecare an la Nasterea Sa.

Profetul Isaia ne arata ca „prin rana Sa, noi toti ne-am vindecat” (Is 53,5). La fiecare sarbatoare a Nasterii Domnului, poporul lui Dumnezeu, toti cei ce cred si-L asculta, si-L iubesc pe Hristos, sunt mai tari, mai fericiti, mai sanatosi si cu trupul, dar mai ales cu sufletul, pentru ca Iisus Hristos n-a venit pe pamant, nu s-a intrupat ca dupa aceasta sa plece si sa ne lase orfani – „nu va voi lasa orfani”, zice Domnul (Ioan 14,18), „Iata Eu cu voi sunt pana la sfarsitul veacurilor” (Mt. 28,20), a zis Domnul catre ucenicii Sai, cand s-a intalnit cu ei, in Galileia si prin ei Hristos a transmis acest cuvant catre toti urmasii Apostolilor, catre toti slujitorii Evangheliei Sale, si catre toti cei ce vor crede prin ei in Tatal si in Fiul Sau, in Iisus Hristos.

„Aceasta este viata vesnica”, ne-a spus Iisus Hristos „sa creada in Tine si in Fiul Tau pe care Tu L-ai trimis” (In 17,3).

„Nu va voi lasa singuri” a zis Mantuitorul la Cina cea de taina (Ioan 14,18) si acest cuvant a sporit si sporeste si inmulteste bucuria in sufletele noastre in fiecare an, la Marele Praznic al Nasterii Domnului.

„Nu va voi lasa singuri”, ce cuvant mare si sfant, mai ales in timpurile noastre, cand nenumarati oameni se simt singuri, se plang de singuratate, sunt in mijlocul oamenilor, dar se simt singuri, sunt intre prieteni multi, insa de multe ori se simt singuri. Uneori, multi se simt singuri si in familie. Care este cauza ca multi oameni se simt nefericiti si singuri? Aceasta suferinta grea, pentru multi este ca s-au instrainat de Hristos, ca nu cred in Iisus Hristos, ca nu sunt constienti ca El, Dumnezeul nostru, a venit pe pamant, ca s-a nascut in lume, ca a gustat din singuratatea in care era cazut omul cand a ascultat de soapta satanei si a pierdut legatura cu Dumnezeu, neascultand de glasul constiintei care-l striga pe om, cand face voia celui rau si nu-l asculta pe Dumnezeu, care-l cauta, care-l cheama si care-l striga „Adame, Adame unde esti?”. Singuratatea, nefericita singuratate izvoraste din neascultarea cuvantului Domnului, care a zis ucenicilor si prin ei tuturor crestinilor „nu va voi lasa singuri” (In 14,18) si nici a cuvantului pe care Hristos l-a spus tuturor celor ce cred in El: „Iata eu voi fi pana la sfarsitul veacurilor” (Mt. 28,20).

Fiul lui Dumnezeu si Dumnezeul nostru care S-a nascut pe pamant nu ne-a parasit, n-a plecat dintre noi, nu s-a inaltat la ceruri fara sa se ingrijeasca de noi. Hristos a ramas cu noi, este intre noi. El si-a zidit aici casa, cum zice Psalmistul, El si-a zidit casa si ne asteapta ca un Stapan si Domn. El este gata sa ne spele picioarele, cum le-a spalat ucenicilor la Cina cea de Taina. El, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care S-a nascut intr-o pestera saraca din Betleem si a preferat sa se culce la nasterea Sa in ieslea dobitoacelor, care a fost mai curata decat asternutul oamenilor, ne-a lasat atatea daruri si a ramas chiar El intre noi si cu noi.

Domnul ne-a lasat pe pamant Biserica, locasul pe care El a numit-o „Casa Tatalui Meu”. Fiecare Biserica este casa pe care Hristos ne-a lasat-o noua. Dar pe langa cladirea pe care noi o numim Biserica, ne-a lasat o Biserica mult mai minunata. Biserica este adunarea tuturor celor ce cinstesc Crucea lui Hristos si in numele Crucii se aduna. Despre acestia, zice Hristos: „acolo unde doi sau trei se vor aduna in numele Meu, acolo voi fi si Eu in mijlocul lor” (Mt. 18,20).

El ne-a dat baia in care sa ne botezam si anume Taina Botezului, prin care ni se iarta pacatul stramosesc si ne renastem devenind fii ai lui Dumnezeu si partasi ai vietii vesnice. Domnul, pentru fiii Bisericii Sale, ce si-au patat haina Botezului, a lasat o Taina, o mare Taina, Taina Pocaintei, Taina prin care ne marturisim toate pacatele si ne hotaram sa nu mai ascultam de satana, ci sa ne indreptam. Insusi Hristos ne spala pacatele, ne spala picioarele noastre, adica sufletele noastre, intinate de pacate.

Masa imparateasca ne-a pregatit Hristos inainte de a pleca de pe pamant, Masa Altarului, in care vitelul cel gras il junghie Tatal ca sa ne ospatam noi. Aici, pe Altar, Mielul lui Dumnezeu se injunghie la fiecare Liturghie, pentru pacatele lumii, asa dupa cum Sfantul Ioan Botezatorul a proorocit, cand vazandu-L pe Hristos trecand a zis: „Acesta este Mielul lui Dumnezeu care se jertfeste pentru pacatele lumii” (In 1,29). Prin Sfanta Euharistie sau Sfanta Cuminecatura Iisus Hristos este in mod real prezent permanent intre noi.

Prin Sfanta Cuminecatura noi crestinii putem manca Trupul lui Hristos si putem bea Sangele Lui spre viata vesnica, asa dupa cum a marturisit in fata multimilor si in fata ucenicilor care ascultau acest cuvant rostit de Hristos, zicand: „Eu sunt painea care s-a pogorat din cer. Cine mananca din painea aceasta viu va fi in veci. Iar painea pe care o voi da pentru viata lumii este Trupul Meu”, a zis Domnul (In 6,51). Si continua mai departe: „Adevarat, adevarat va zic voua, daca nu veti manca trupul Fiului Omului si nu veti bea sangele Lui nu veti avea viata in voi. Cel ce mananca Trupul Meu si bea Sangele Meu ramane intru Mine si Eu intru el.” (Ioan 6,53,56). „Greu este cuvantul acesta” – au zis multi dintre ucenicii Lui „cine poate sa-l asculte?” (Ioan 6,60). „Si de atunci multi dintre ucenicii Sai s-au dus inapoi si nu mai umblau cu El”, ne spune Scriptura (Ioan 6,66).

Iata iubiti credinciosi, cate daruri ne-a facut noua Hristos, este adevarat, e greu de inteles, dar de acestea nimeni nu se indoieste din cei care cred in Cuvantul Lui Hristos, in Cuvantul Cuvantului lui Dumnezeu.

Prin toate acestea noi, cei ce ne bucuram in ziua aceasta mare in care praznuim Nasterea lui Hristos, ascultam ce ne-a daruit Hristos, suntem fericiti ca nu ne-a lasat Hristos orfani, ca nu ne-a parasit Hristos, ca nu suntem singuri si pentru ca sa ne luminam si sa ne mangaiem, ne-a lasat darurile acestea: Biserica, Botezul, Pocainta, Euharistia, daruri prin care dobandim Harul lui Dumnezeu si viata vesnica.

Iubitii mei frati,

La aceasta sfanta sarbatoare inca doua daruri ne-a mai lasat Domnul, cel ce a coborat de la Tatal pe pamant.

Ne-a lasat Cuvantul viu, Vestea cea buna, Evanghelia care este vie si datatoare de viata. „Cine asculta Cuvantul Meu si crede in  Cel ce M-a trimis pe Mine, are viata vesnica si la judecata nu va veni ci s-a mutat din moarte la viata” (In 5,24). Evanghelia, Cuvantul viu al lui Dumnezeu, a inlaturat pustiul din lume si toata rautatea si nedreptatea de pe pamant. De aceea, in ziua aceasta a Nasterii Domnului, toti oamenii sunt chemati sa asculte cuvantul lui Dumnezeu, care S-a facut Prunc intr-o pestera din Betleem in urma cu doua mii de ani.

Al doilea dar, pe langa cel dintai, care este Cuvantul, este Fapta. Adica Hristos nu ne-a lasat numai Cuvantul ci si Fapta prin minunile savarsite aratandu-ne ca este Stapan si Domn al cerului si al pamantului, asa cum ne-a spus dupa Invierea Sa: „Datu-Mi-s-a toata puterea in cer si pe pamant” (Matei 28,18). Prin faptele Sale, Iisus, Care S-a nascut din Fecioara Maria, ne-a aratat si ne-a dovedit ca nu este numai om, ci si Dumnezeu adevarat.

De aceea, la Nasterea Sa, s-a luminat si cerul si pamantul. La Nasterea Domnului s-a aprins o lumina in lume care nu se va stinge niciodata. Soarele se va intuneca, candva stelele nu vor mai straluci pe cer, luna nu-si va mai arata lumina ei frumoasa care mangaie sufletele oamenilor si-i inspira pe multi sa gandeasca, sa scrie poezii si opere nemuritoare, sa cante cand tristetea incearca sa intunece sufletele oamenilor. Toate acestea vor pieri, dar lumina pe care a adus-o pe pamant Hristos, Cel care a zis: „Eu sunt Lumina lumii”, nu va inceta niciodata – asa dupa cum Domnul Hristos a spus: „Cerul si pamantul vor trece, dar din cuvintele Mele nicio iota si nicio cirta nu va trece” (Mt. 24,35).

Minunile pe care l-a facut Hristos sunt fapte, pe care nimeni nu le-a putut nega. Mortii pe care i-a inviat, mutii carora le-a dat graiul, orbii si indracitii pe care i-a vindecat de bolile lor, valurile marii si furtuna care i-au ascultat porunca linistindu-se, toate acestea si alte mai mari decat acestea sunt marturii vii, care marturisesc ca Iisus Fiul Mariei este Hristos Mantuitorul lumii, ca Iisus este Dumnezeul nostru. Dar Fapta care este mai presus decat toate faptele, minunea care intrece toate minunile Domnului este Invierea Sa, iar prezenta Sa in lume este prin prefacerea painii si a vinului in Trupul si Sangele Domnului. Aceasta infricosatoare minune, prefacerea painii si a vinului in Trupul si Sangele Domnului, este o permanenta minune care intrece toate minunile. Ea este darul cel mai de pret dat noua de Iisus Hristos, prin care El se afla intre noi si cu noi la fiecare Sfanta Liturghie.

Prin Taina aceasta, in trupul nostru se salasluieste veac de veac Hristos. Se innoieste lumea materiala, care se epuizeaza, iar timpul o imbatraneste si piere, dar prin Liturghie, prin prefacerea unor elemente materiale in Trup si Sange dumnezeiesc, natura creata de Dumnezeu se innoieste mereu si cu ea se innoieste si natura noastra devenind nemuritoare.

Cuvantul si Fapta, impreuna cu Euharistia, care sta in fruntea tuturor minunilor, sunt cele doua mari daruri date noua de Dumnezeu, de care sa ne bucuram.

Sa-i multumim lui Dumnezeu in ziua aceasta in care a coborat pe pamant si S-a nascut din Preacurata Fecioara Maria.

Binecuvantarea Domnului sa vina peste voi, cu al Sau har si cu a Sa iubire de oameni. Sarbatori fericite si un An Nou binecuvantat. La Multi Ani.

Al vostru al tuturor, fierbinte rugator catre Dumnezeu.

Justinian Chira,
Episcopul Maramuresului si Satmarului

Despre ortodoxie, eroism si existentialism de la un „stareţ”

27 Decembrie, 2008 § Lasă un comentariu

kosovka_devojka

Tablou în ulei din 1908 reprezentândul pe eroul Milan căzut în lupta de la Kosovopoljie adăpat de logodnica sa. Această poveste este descrisă în balada "Kosovska Dovojka".

Eroismul este singura punte viabilă care poate face trecerea unei personalităţi de la existenţialism la ortodoxie.

Eroismul este descoperirea nouă a sufletului însetat după ortodoxie ce trăieşte intr-un fel existenţialist.

Sufletul existenţialist aflat in căutarea ortodoxiei trebuie sa descopere ca singur eroismul cel mai autentic si mai sincer este calea pe care el trebuie nu sa o urmeze, ci mai mult, să renunţe la tot către chemarea eroică.

Nu trebuie să ignorăm eroismul daca suntem prinşi intre ortodoxie si existenţialism, pentru că cheia ieşirii din clinciul acestor două realităţi ale sufletului romînesc, şi mai general, balcanic, este eroismul.

Eroismul este  cheia Învierii sufletului ortodox existenţialist.

Este, ca să spunem în termeni telogici, puterea lui Hristos înviind din mormînt, acea putere a lui Hristos de a ridica pe toţi întemniţaţii păcatului din Iad în Viaţa Veşnică.

Din punct de vedere existenţialist ortodox, eroismul este  singura formă demnă de măreţia sufletului uman tînjind după Hristos, adică după Dragoste şi Libertate. Dragostea este eroism, dar şi libertate. Iar Libertatea este şi eroism, şi dragoste.

Eroismul este forţa, puterea Sfintei Treimi, dragostea şi dumnezeirea în libertate a Sfintei Treimi care îngemănată în totalitatea ei esenţială în Mîntuitorul Nostru Iisus Hristos, a fost capabilă de marea faptă a ridicării pietrei de pe mormîntul Mîntuitorului la Învierea Sa din morţi, şi de eliberare a sufletelor adîncite în păcat de sub povara acesteia.

de Stareţu Ştefan

Where Am I?

You are currently viewing the archives for Decembrie, 2008 at Cidade de Deus.