Viaţa Sfântului Mitropolit Filip al tuturor ruşilor 2

19 Decembrie, 2008 § 3 comentarii

Acesta era cel pe care la anul 1566 Ivan cel Groaznic l-a chemat la Moscova pentru a fi aşezat pe scaunul de mitropolit. Nu este exclus ca pe evlaviosul egumen să-1 fi frapat de la prima vedere şi să-i fi produs o impresie ne­plăcută modul cum arăta Ţarul. Faţa congestionată, conti­nua agitaţie, scânteia malefică din ochii săi, altădată lim­pezi, pleşuvia precoce, toate acestea puteau să-1 facă pe încercatul călugăr să-şi dea seama că Ţarul trece printr-o alarmantă criză sufletească şi că este răvăşit de patimi. Ivan spera să găsească în Filip un sfetnic care să nu aibă nimic de-a face cu boierimea, aflată – credea el – într-o perpetuă stare de răzvrătire, deoarece călugărul stătuse departe de ea, mai întâi prin concepţiile sale şi prin edu­caţia pe care o primise, apoi prin anii de izolare la Marea Albă. în concepţia Ţarului, însăşi sfinţenia lui Filip ar fi trebuit să însemne pentru nevrednicii şi corupţii boieri din jurul său o sfidare şi un reproş. Lui Ivan i se părea că, da­că va înmâna cârja arhipăstorească unui asemenea om, va bineplăcea lui Dumnezeu, prin râvna şi bunăvoinţa pe care o arăta Bisericii, găsindu-şi pentru sine un rugător de nădejde şi un duhovnic capabil să-i aducă linişte în suflet, în acelaşi timp era îndreptăţit să creadă că smeritul ascet nu va îndrăzni să se amestece în conducerea statului şi că de bunătatea sa va trage el însuşi foloase, în măsura în care îl va ridica în ochii poporului. L-a primit pe egume­nul de la Soloveţ cu onoruri, i-a vorbit prieteneşte, l-a re­ţinut la masă, iar în cele din urma i-a spus ca şi-ar dori să-1 vadă în scaunul de mitropolit. O bună bucată de timp, Filip n-a acceptat să primească acest rang înalt. „Nu pot să primesc – zicea, cu ochii în lacrimi – o sarcină care mă depăşeşte; lasă-mă să mă întorc de unde m-ai chemat; de ce vrei să pui pe un spate atât de firav o greutate atât de mare ?” Ţarul o ţinea una şi bună. în cele din urmă, Filip i-a făcut pe voie, punându-i însă condiţia să desfiinţeze opricinina[1], din cauza căreia i se trăgeau Rusiei atâtea su­ferinţe. Ivan a căutat să-i explice că „opricinina” este o necesitate de care nu se pot dispensa nici ţarul, nici ţara, în condiţiile în care toţi complotează împotriva sa. înalţii ierarhi au reuşit să-1 convingă pe Filip să accepte, supunându-se voinţei mâniosului Ţar, sfătuindu-1 să nu se amestece în treburile curţii şi ale „opricininei”, iar după ce va fi înscăunat, să nu-i treacă prin minte să se retragă, pe motiv că Ţarul n-a desfiinţat „opricinina”. Să se sfătuiască cu el, aşa cum au făcut-o şi mitropoliţii de dinaintea lui.

Acceptând aceste condiţii, Sfântul Filip şi-a asumat, printr-un act de conştiinţă, sarcina şi dreptul de a se preo­cupa el însuşi de soarta celor prigoniţi fără vină şi de a predica şi susţine adevărul evanghelic.

La 25 iulie 1566, Filip a fost consacrat Mitropolit. La în­ceput, lucrurile păreau să meargă bine. Dezmăţul „opricini­nei” se mai potolise de teama ierarhului ascet. Ţarul îl copleşea cu complimente şi atenţii. Moscova se bucura de li­niştea care apăruse o dată cu înscăunarea noului Mitropolit.

Chiar şi după ce primise înalta vrednicie de arhipăstor al Bisericii ruseşti, sufletul lui Filip tânjea după mănăstirea de la Soloveţ, atât de scumpă inimii sale. Avea să pună să se construiască la reşedinţa sa o biserică cu hramul Sfinţii Făcători de minuni Zosima şi Savatie de la Soloveţ.

În cea de a doua jumătate a anului 1567, „opricinina” a început din nou să ridice capul: prădăciuni, denunţuri, omoruri, jafuri. întors înfrânt din campania împotriva Li­tuaniei, Ţarul se afla într-o mare derută, ceea ce i-a făcut pe sceleraţii opricinici să profite de această situaţie. Sus­pinelor nevinovaţilor le răspundeau cu râsete batjocori­toare şi cu fapte oribile. Suferind de neputinţă şi de tulbu­rări psihice Ivan îi făcea şi pe alţii să sufere, pe măsura acceselor de boală şi furiei sale. Reuşise să-i facă să-şi plece capul pe mulţi dintre boierii cei mai de vază, atât din Moscova, cât şi din alte oraşe: pe unii să-i supună prin tortură, pe alţii făcând să li se rostogolească capetele de pe eşafod, de securea călăului. Unii au fost ucişi chiar de mâna lui Ivan, nu numai dregătorii ce i se păreau a fi virtual periculoşi, ci şi cetăţeni anonimi, paşnici, nevino­vaţi. Oamenii tremurau de groaza acelor tâlhari despre ca­re se ştia că sunt sub protecţia Ţarului şi care nu se mai ruşinau de nimic; disperaţi, se baricadau în case. Mosco­va părea ca lovită de moarte, sub imperiul spaimei; pieţe­le şi uliţele capitalei erau pustii, nu se vedeau decât cada­vre rămase neîngropate. în mijlocul acestei înfricoşătoare muţenii, nefericiţii oameni aşteptau doar-doar va începe să cuvânteze singura voce de la care le-ar fi putut veni salvarea: cea a lui Filip. Ce făcea Filip? Alesul lui Dum­nezeu suferea pentru toţi cu sufletul, amintindu-şi cuvân­tul Apostolului de a persevera „cu timp şi fără timp” în această suferinţă. Fără să se amestece în treburile „opricininei”, aşa cum făgăduise, nu putea să nu considere că este de datoria sa să se ridice împotriva celor ce ruinau ţa­ra şi în apărarea celor ce sufereau fără vină, oriunde tăia şi spânzura „opricinina”. Filip a încercat să-1 convingă pe Pimen, Arhiepiscopul Novgorodului şi pe alţi episcopi să se ridice în apărarea dreptăţii în faţa furiosului tiran. Din păcate nu mai era în viaţă Sfântul Ierarh Gherman al Kazanului, „nebiruitul râvnitor întru Domnul”, iar ceilalţi tremurau de frică. Atunci zelosul arhipăstor s-a decis să pornească singur, fără teamă, neajutat de nimeni, la luptă. S-a dus să-l caute pe Ivan şi să-i spună tot ce avea pe su­flet, în chiar bârlogul dezmăţului şi fărădelegilor sale, la Alexandrovskaia, unde îşi făcea de obicei veacul.


[1] Ţarul Ivan al IV-lea ( 1530-1584) „cel Groaznic” instituise în­tr-o parte a ţării, aflată sub directa sa autoritate, „opricinina”, un fel de „gardă pretoriană”, forţă militar-poliţienească menită a-1 sprijini în toate acţiunile sale, care avea să rămână în istorie prin abuzurile şi fă­rădelegile săvârşite. (n. trad.)

sursa: Patericul Lavrei Sfanta Treime a Preacuviosului Serghie de Radonej

Notă: Am purces la postarea vieţii acestui minunat sfânt la îndemnul bunul meu prieten Victor L., căruia îi şi mulţumesc pe această cale. Mini-serialul cu viaţa Sfântului Filip se va compune din 6 episoade, urmând să închei acestă lucrare în ziua trecerii lui la Domnul (23 decembrie). Lectură cu folos! Doamne, ajută!

Citiţi şi Viaţa Sfântului Mitropolit Filip al tuturor ruşilor 1

Tagged: ,

§ 3 Responses to Viaţa Sfântului Mitropolit Filip al tuturor ruşilor 2

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Viaţa Sfântului Mitropolit Filip al tuturor ruşilor 2 at Cidade de Deus.

meta

%d blogeri au apreciat asta: