Sfântul Ioan de Kronstadt – 20 decembrie

20 Decembrie, 2008 § Lasă un comentariu

Viaţa

Sfântul Ioan s-a născut în gubernia Arhanghelsk din Rusia, la 18 octombrie 1829, într-o foarte săracă familie preoţească. Cei mai mulţi dintre strămoşii săi, vreme de cel puţin 350 de ani, au fost preoţi sau cantori sau au slujit într-un fel sau altul Bisericii, astfel că Ioan a fost blagoslovit cu o creştere foarte evlavioasă. Tatăl său îl lua foarte des  la slujbele bisericii, iar acasă vorbea adeseori cu el despre Hristos şi sfinţi. El însuşi spune: „Pe cât îmi pot aduce aminte, din cea mai fragedă pruncie, pe când aveam patru sau şase ani, părinţii mei mi-au  sădit obişnuinţa rugăciunii, şi prin pilda lor m-au făcut să fiu un copil în armonie cu religia”.
În ultimii săi ani, vorbind uneia din fiicele sale duhovniceşti, Stareţa Taisia, Sfântul Ioan i-a spus: „Ştii ce anume a pus temelia  întoarcerii mele către Dumnezeu şi ce anume, încă din copilărie mi-a încălzit inima cu dragostea de El? Sfintele Evanghelii. Tata avea Noul Testament în slavonă, iar mie îmi plăcea să citesc minunata carte când veneam acasă în vacanţele şcolar; stilul şi simplitatea povestirii o făcea accesibilă judecăţii mele copilăreşti. Am citit Evangheliile, m-am desfătat cu ele şi am aflat în ele o mângâiere de neînlocuit. Acest Nou Testament l-am avut cu mine şi la şcoală. Aş putea spune că Noul Testament mi-a fost prietenul copilăriei, dascăl, călăuzire şi mângâiere…”

A învăţat cu mare greutate să citească, iar în primii ani de şcoală se chinuia să înţeleagă şi să reţină lecţiile. Dar pe la zece ani, după ce s-a rugat cu înfocare şi îndelung, cerând ajutorul lui Dumnezeu, amândouă aceste neputinţe au fost cu totul tămăduite prin harul lui Dumnezeu.

Pe când era la Academie, învăţând pentru a se face preot, Sfântul Ioan visa să ajungă mai întâi propovăduitor între păgâni, mai ales în Alaska. Dar când şi-a dat seama că însuşi poporul său avea mare nevoie de învăţătură, a început a râvni să fie un preot care să-şi slujească şi să-şi înveţe poporul. Într-o noapte s-a văzut în vis intrând într-o catedrală. Mai târziu, când a vizitat catedrala din Kronstadt, un mare port din nordul Rusiei, a recunoscut-o ca fiind cea din visul său. S-a căsătorit cu Elisabeta, fiica protoiererului catedralei (aflat în pragul pensionării), şi a ajuns preot acolo în 1855.

Prima sa predică arată obârşia deosebitului său succes ca preot, iar ceea ce a spus atunci despre dragoste se potriveşte creştinilor din toate timpurile: „Îmi simt slăbiciunea şi nevrednicia de a săvârşi cea mai înaltă slujire de pe pământ, însă ştiu ce anume mă poate face vrednic de cinul preoţesc… este dragostea pentru Hristos şi pentru toţi oamenii, Dragostea este o forţă uriaşă; ea îl face tare pe cel slab şi mare pe cel mic. Aceasta e însuşirea dragostei curate, a dragostei Evangheliilor. Dumnezeul meu, care este cu totul dragoste, îmi dă o putere din dragostea aceasta şi o aprinde cu flacără mare prin Sfântul Său Duh”.

Părintele Ioan ştia de la început că dragostea faţă de toţi oamenii – nu numai faţă de cei din întinsa sa parohie, ci faţă de toţi cei din oraş, inclusiv săracii şi răufăcătorii – va însemna pentru el o trudă nemaipomenită. Este limpede că simţea nevoia unei căsătorii cu o rânduiala neobişnuită. Astfel că, încă de la începutul căsătoriei lor, i-a spus soţiei că vroia să trăiască cu ea ca frate şi soră, spre a se putea dărui mai deplin slujirii lui Dumnezeu şi celorlalţi oameni. Deşi la început soţia sa nu s-a bucurat de această propunere, cu timpul a ajuns nu numai să o primească, ci şi să-i fie ajutor şi sprijin nepreţuit în marea lui misiune. Negreşit că era greu să trebuiască să-ţi „împarţi” soţul iubit cu atât de mulţi oameni – ca el să fie plecat, slujind celorlalţi mai tot timpul – dar poate că această grea jertfă a fost una din cele mai mari ofrande ale sale. Căci a reuşit să accepte acest fel de vieţuire neobişnuită cu bucurie, socotindu-l pe Sfântul Ioan ce pe o „comoară de obşte” ce trebuia îngrijită şi ocrotită. Nepoata lor, pe care mai târziu au crescut-o în propria casă, aduce mărturie limpede despre acest lucru, ca şi despre marea dragoste dintre ei, aşa cum vedem din amintirile ei de mai jos.

Spre a da o oarecare idee despre slujirea „practică” a Sfântului Ioan, putem înşirui principalele componente ale „Casei muncii ziditoare” pe care a înfiinţat-o pentru săracii oraşului. Ea cuprindea o şcoală elementară gratuită (Sfântul Ioan iubea în mod deosebit copiii, spunând că în ei chipul lui Dumnezeu era mai vădit), un atelier de tâmplărie, o clasă de desen, un atelier de cusut pentru femei, un atelier de cizmărie, o bibliotecă pentru copii, o colecţie zoologică, o sală de gimnastică şi o librărie pentru copii şi adulţi. A organizat şi lecţii de catehizare pentru adolescenţi şi copii, conferinţe pe diferite teme, a înfiinţat o sală de lectură pentru copii, o bibliotecă cu taxă, un cămin de orfani, o tabără de vară pentru copii, un adăpost pentru alcoolici, îngrijire medicală gratuită şi mese gratuite pentru săraci.

De obicei, Părintele Ioan îşi începea ziua la orele trei dimineaţa şi adeseori nu se culca până la miezul nopţii. Pe lângă faptul că organiza ajutorarea săracilor, prin strângerea de fonduri şi chivernisirea lor, el însuşi petrecea multe ore pe zi între oameni – cercetând, mângâind, aducându-le hrană, făcând rost de medicamente pentru bolnavi şi aşa mai departe.

Din multele donaţii pe care le primea, a mai zidi în sărăcăciosul sat unde se născuse o biserică, o şcoală, un orfelinat, un joagăr, un magazin cooperatist şi o mănăstire. Printre multele sale realizări trebuie pomenită şi frumoasa mănăstire Sfântul Ioan din Rila, pe care a întemeiat-o. În subsolul bisericii acesteia a zidit o capelă închinată Sfântului Prooroc Ilie şi Sfintei Teodora – sfinţii patroni ai părinţilor săi. Acolo a şi cerut să fie înmormântat.

Însă mai presus de toate, Sfântul Ioan a fost un mare om de rugăciune, care iubea slujbele bisericii. Slujea Sfânta Liturghie în fiecare zi şi îndemna pe oameni să se împărtăşească cât mai des (uneori erau cinci mii de credincioşi care se împărtăşeau la Liturghie, astfel că slujba ţinea mai multe ore). Sfântul Siluan Athonitul (24 septembrie), contemporan cu Sfântul Ioan, spunea despre el:

„Îmi aduc aminte cum după Liturghie, atunci când trăsura sa trăgea, iar el se urca în ea ca să se aşeze, oamenii năvăleau împrejurul lui, cerându-i blagoslovenia; şi în tot acel vacarm, sufletul lui rămânea răpit în Dumnezeu. Atenţia sa rămânea neabătută în mijlocul mulţimii şi nu îşi pierdea pacea sufletească. Vă întreb, cum oare izbândea aceasta? Izbutea aceasta, şi nu se tulbura, fiindcă iubea oamenii şi nu înceta să se roage Domnului pentru ei”.

Aşa cum am spus, Sfântul Ioan iubea copiii şi era adânc preocupat de educaţia lor. Stăruia să predea el însuşi Noul Testament şi alte ore la liceu şi să asigure din micul său salariu educaţia nepoatei sale şi, cum spune ea însăşi, „urmărea progresele mele cu un interes neabătut, uitându-se săptămânal în carnetul meu de note şi semnându-l”.
El a văzut valoarea educaţiei seculare, dar şi-a dat seama că aspectul cel mai însemnat al educaţiei era „educaţia inimii” – educaţia e poate fi deplin asigurată numai de către Biserică. Cum spunea el însuşi:

„Poţi fi savant, dar vai, un om foarte rău… Trebuie să educăm oamenii să nu fie doar nişte învăţaţi şi oameni folositori societăţii, ci şi – ceea ce este cu mult mai însemnat şi folositor –  să fie creştini buni şi cu frica lui Dumnezeu… Rugaţi-vă lui Dumnezeu ca, din suma totală a cunoştinţelor dobândite, să crească în sufletul copiilor un întreg un întreg armonios – acel sănătos sistem creştin de cunoştinţe, rânduieli şi deprinderi ce înfăţişează adevărata educaţie creştinească… Dar dacă elevii noştri  chiulesc de la sfintele slujbe spre a-şi face lecţiile ce sunt legate, strict vorbind, de lucruri lumeşti; şi dacă, atunci când se află în biserică, îşi fac griji pentru temele de acasă, astfel încât slujba nu le poate hrăni mintea şi inima; şi dacă se plictisesc în biserică, atunci activitatea pedagogică va avea de suferit. Căci cea mai bună educaţie este negreşit cea dată de Biserică, cu  minunatele şi cereştile ei slujbe, ce pătrund direct înăuntrul fiinţei omului.”

Pe lângă toate operele de binefacere şi slăvita slujire  a Liturghiei, Părintele Ioan era binecunoscut pentru discernământul său duhovnicesc, în calitate de duhovnic, şi pentru rugăciunile sale vindecătoare. Multe minuni s-au făcut prin rugăciunile Părintelui Ioan, atât în timpul vieţii, cât şi după moarte.

În ultimii trei ani ai vieţii, Părintele Ioan a îndurat mari dureri din pricina bolii. Şi Matuşka Elisabeta era foarte bolnavă şi se necăjea că nu poate să-l îngrijească. Cu trei zile înainte de moartea lui, când i s-a spus despre supărarea ei, el a zis: „Spune-i soţiei mele ce este întotdeauna cu mine, şi eu sunt întotdeauna cu ea”. Aceste cuvinte i-au adus mare mângâiere, atunci şi după moartea lui.

Cunoscând de mai înainte ziua morţii sale, Sfântul Ioan a trecut cu pace în lumea de dincolo, la 20 decembrie 1908, la vârsta de 79 de ani. Întreaga Rusie a jelit pierderea celui mai iubit păstor al ei; douăzeci de mii de oameni i-au urmat sicriul în alai. Însuşi Împăratul Nicolae al II-lea a poruncit să se ţină o slujbă de pomenire la moartea lui.

Părintele Ioan pe patul de moarte

Matuşka Elisabeta a jelit adânc plecarea iubitului ei soţ. Şi ea s-a pregătit cu grijă pentru moartea veşnică – căindu-se de toate păcatele şi primind zilnic Sfânta Împărtăşanie în ultimul an al vieţii. S-a împărtăşit pentru ultima oară la 21 mai 1909 şi a părăsit această viaţă cu pace în dimineaţa următoare, pe când i se citea rugăciunea de ieşire a sufletului.

După cum spunea nepoata ei, Mătuşka Elisabeta „nu şi-a îngăduit niciodată să se amestece în treburile Batiuşkăi; n-a încercat niciodată să iasă în faţă sau să treacă drept egala lui; rămânând mereu în umbră, ea strălucea de razele slavei lui, ale minunatelor lui fapte creştineşti”. Deşi un asemenea rol este adeseori nu numai evitat în zilele noastre, ci chiar dispreţuit, trebuie să înţelegem că o parte din marea roadă adusă de Sfântul Ioan a fost posibilă doar prin dragostea jertfelnică a soţiei sale, iar acea roadă a fost desigur vrednică de o aşa mare jertfă. Având în vedere roada la producerea căreia a ajutat acea jertfă, putem negreşit să înţelegem care a fost ecoul „neţărmuritei” recunoştinţe pentru însemnatul rol al Matuşkăi Elisabeta în slujirea soţului ei – chiar dacă acest rol a trecut cu totul neobservat.

Deşi această pereche a avut o viaţă de familie neobişnuită, prin vădita lor străduinţă întru mântuire, înţelegând viaţa aceasta ca pregătire pentru Împărăţia cerească, ca  şi prin dragostea şi dăruirea lor unul faţă de altul şi faţă de toţi cei din jurul lor, ei pot fi pildă tuturor.

Mormântul Sfântului Ioan de Kronstadt

sursa: tainacasatoriei.wordpress.com

Fragment biografic din jurnal

„Proslăvesc nemăsurata milostivire şi îndelungă răbdare dumnezeiască faţă de mine şi faţă de toţi oamenii. De-a lungul a şaptezeci de ani am păcătuit în fiecare zi şi m-am pocăit, şi Domnul m-a miluit nu m-a pedepsit după toată dreptatea Sa, aşteptând zi de zi îndreptarea mea

Zilele tinereţii mele au trecut în Academia duhovnicească am început să dau mai multă luare-aminte lumii mele lăuntrice. Ajungând  preot, am trăit nu fără de păcat, dar pătrundeam tot mai adânc în rostul chemării mele – şi Domnul m-a miluit în fiecare zi, dăruindu-mi lacrimi de pocăinţă, învrednicindu-mă de deasa împărtăşanie cu Sfintele Tainei.

Slujirea pe care am adus-o sfintei Biserici, în săvârşirea de către mine a rugăciunilor şi a  tainelor n-a fost lipsită de poticniri: vrăjmaşii nevăzuţi se luptau cu mine din răsputeri şi mă robeau, mă tulburau mai ales la săvârşirea tainelor; lupta era pe viaţă şi pe moarte (moartea duhovnicească). Mă pocăiam plângeam când eram biruit, şi primeam iertare.

În primii ani de preoţie nu am săvârşit liturghia zi de zi şi de aceea slăbeam duhovniceşte adeseori. Pe urmă, văzând folosul săvârşirii zilnice a liturghiei şi a împărtăşirii zilnice cu Sfintele Taine, am început să slujesc şi să mă împărtăşesc zilnic – şi câtă milă am primit de la Dumnezeu în toţi ani  de preoţie de slujire adusă Lui!

Dau mulţumită Domnului pentru minunatele rugăciuni de seară şi de dimineaţă, pentru pravila sfintei împărtăşanii. Câte lacrimi de umilinţă curăţitoare mi-a dăruit Domnul, ce râuri de milostivire a revărsat asupra mea. Şi asta în fiecare zi, până acum. Ce voi răsplăti Domnului pentru aceste mile? Fărădelegile mele s-au înmulţit mai vârtos ca nisipul mării, şi totuşi încă mai trăiesc şi mă pocăiesc neîncetând  a păcătui cu lucrul cu cuvântul, cu gândul, cu lenevia , cu nepăsarea, cu neînfrânarea şi cu tot păcatul propriu omului!

O, Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului, iarăşi şi iarăşi! Mai rabdă-mă pe mine, cel îmbătrânit în fărădelegi, şi mă curăţeşte de toată întinăciunea trupului şi a duhului. Amin.”

sursa: Sfântul Ioan de Kronstadt, Spicul viu, Editura Sofia, 2002, p. 183

Despre biruirea trupului în rugăciune

De ce este nevoie de rugaciuni lungi? Ca prin rugaciunea lunga, facuta cu osardie, sa incalzim inimile noastre reci, invartosate prin petrecerea indelungata in deserta­ciune – caci este lucru nefiresc a crede, cu atat mai mult a pretinde, ca inima invechita in deser­taciunea acestei vieti sa se poata patrunde in scurta vreme de caldura credintei si dragostei de Dumnezeu in timpul rugaciunii. Nu, pentru aceasta e nevoie de osteneala si iar osteneala, de vreme si iar vreme. Imparatia Cerurilor se ia cu sila, si silitorii o rapesc pe ea (Mt. 11, 12). Impa­ratia lui Dumnezeu nu vine grabnic in inima, cand oamenii fug de ea cu atata osardie. Domnul insusi vesteste voia Sa ca noi sa ne rugam nu pu­tina vreme atunci cand ne-o da pilda pe vaduva care indelungata vreme se tot ducea la judecator, suparandu-l cu rugamintile sale (Lc. 18, 2-6). Domnul, Tatal nostru Ceresc, stie dinainte cererea noastra (Mt. 6, 8), stie de ce avem nevoie, dar noi nu-L stim pe El cum trebuie, suntem foarte credinciosi desertaciunii lumesti, nu Tatalui Ce­resc; si iata ca El, dupa intelepciunea si milosti­virea Sa, preface nevoile noastre in prilej de ne intoarce catre Dansul. „Intoarceti-va, copiii Mei rataciti, macar acum, la Mine, Tatal vostru, cu toata inima voastra, daca mai inainte vreme ati fost departe de Mine; macar acum incalziti cu credinta si cu dragostea inimile voastre, care mai inainte erau reci, intorcandu-le catre Mine”.

Nu face la rugaciune placurile trupului lenevos – nu te grabi: trupul, plic­tisit si apasat de lucrarea sfanta, se grabeste sa termine cat mai repede ca sa se odihneasca ori sa se apuce de lucruri trupesti, lumesti.

Cand savarsesti rugaciune, pravila, mai ales dupa carte, nu te grabi sa sari de la un cuvant la altul fara a fi simtit adeva­rul lui, fara a-l fi pus la inima, ci da-ti intotdeau­na osteneala de a simti cu inima adevarul lucru­rilor pe care le spui; inima ta se va impotrivi uneori prin lenevie si impietrita nesimtire fata de ceea ce citesti, alteori prin indoiala si necredinta, printr-o oarecare vapaie si stramtorare launtrica, alteori prin imprastiere si abatere catre oarece lu­cruri si griji pamantesti, alteori prin pomenirea necazului suferit din partea aproapelui si simta­mantul razbunarii si al urii fata de el, alteori prin inchipuirea placerilor lumesti sau a placerii pricinuite de citirea romanelor si indeobste a cartilor lumesti. Nu fi iubitor de sine, biruie-ti inima, adu-o lui Dumnezeu ca jertfa bineplacuta: Da-mi, fiule, inima Ta (Pilde 23, 26), si ruga­ciunea ta te va face ruda cu Dumnezeu, te va uni cu El si cu tot cerul, si te vei umplea de Duhul si de roadele Lui, care sunt dreptatea, pacea si bu­curia, blandetea, indelunga rabdare, umilinta ini­mii. Vrei sa termini repede pravila de rugaciune ca sa dai odihna trupului ostenit?

Roaga-te din inima si vei adormi cu somn linistit, sanatos si lin. Deci, nu te grabi sa te rogi cum se nimereste: nefacand o jumatate de ceas de rugaciune vei pier­de trei ceasuri din cel mai sanatos somn. Te gra­besti la munca? Scoala-te mai devreme, nu dormi peste masura, si roaga-te cu osardie: vei dobandi liniste, energie si spor la lucru pentru intreaga zi. Inima nazuieste spre lucrurile desertaciunii celei lumesti? Frange-o; sa fie comoara ei nu deserta­ciunea pamanteasca, ci Dumnezeu: invata-ti ini­ma sa se lipeasca prin rugaciune de Dumnezeu, nu de desertaciunea lumii, ca sa nu te afli rusinat in zilele bolii tale si in ceasul mortii tale, ca un bogat in desertaciunea lumii si sarac in credinta, nadejde si dragoste, de nu te vei ruga in acest fel.

Nu crede trupului tau, ce te ameninta ca va slabi in timpul rugaciunii: sa stii ca minte. Cum vei incepe sa te rogi, vei vedea trupul va deveni robul tau ascultator. Rugaciunea il va si inviora. Adu-ti aminte totdeauna ca trupul este mincinos.

La oamenii ce se roaga putin, inima este slaba – si iata, cand vor sa se roage, inima lor devine slabanoaga si le slabanogeste mainile, trupul si gandurile, incat le este greu sa se roage. Trebuie ca omul sa se biruie pe sine, sa se straduie a se ruga din toata inima, fi­indca bine, usor este a te ruga din toata inima.

La rugaciune nu te lasa biruit de trup si de vrajmasul care lucreaza prin el; nu vicleni cu limba ta, ci graieste adevar in inima ta (v. Ps. 14, 3, 2); sa simti si sa gandesti precum graiesti in rugaciune, nu ca si cum pe limba ar fi miere, iar in inima gheata; daca vrajmasul te va birui o data, dupa aceea va trebui sa te aperi pe tine insuti, sa aperi slobozenia ta de el ca pe un petec de pamant cotropit de vrajmas, iar inima ta se va departa de Domnul. Nimic sa nu treci cu vederea in viata duhovniceasca, sa nu socoti de­spre nici un lucru ca e marunt, ca nu merita luare-aminte. Lucrul de capetenie este acesta: straduie-te sa fii intotdeauna adevarat in inima ta. Cand este greu sa te lupti cu trupul, tocmai atunci arata-ti neclintirea, tocmai atunci sa nu slabesti in lupta, ca un bun ostas al lui Hristos.

Rasfatul trupului, impietrita nesimtit fata de tot ce este duhovnicesc, sfintit, e stramtorare de la vrajmasul, desi omul tru­pesc nu o socoate stramtorare, fiindca binevoies­te intru ea – dar cei ce vor sa traiasca duhovniceste o socot stramtorare, fiindca ea nu ingaduie ca Dumnezeu sa ajunga la inima noastra; nu lasa sa se reverse in inima harul Dumnezeiesc, care viaza si lumineaza sufletul nostru; face ca sufletul nostru sa nu rodeasca roadele credintei, nadejdii si dragostei. Atunci te faci un om trupesc, care nu are duh. O, ce mult felurite prigoniri! Indata ce te vei intrista din inima pentru aceasta impietrita nesimtire, indata ce vei plange pentru ea inaintea Domnului, ea va si trece, si inima se va incalzi si se va inmuia, si se va face in stare de cugetare duhovniceasca si de simtaminte duhovnicesti.

Nu te cruta cand este vorba sa te rogi din inima nici dupa ce ai petrecut in­treaga zi in osteneli. Nu fi deloc nepasator la sfanta rugaciune, spune totul Domnului din ini­ma, caci rugaciunea este lucrul lui Dumnezeu. Daca te-ai apucat de hat, nu spune ca este bat; ce ai pus mana pe plug, nu te uita inapoi (v. 9, 62). Dupa ce ti-ai ingaduit sa te rogi cu ne­pasare, nu din toata inima, nu adormi (daca e vorba de rugaciunile de seara) pana ce nu-ti vei Sterge pacatul plangandu-l inaintea lui Dum­nezeu. Aceasta se intampla nu cu toti, ci cu cei s-au desavarsit, la seama: nu pune trupul tau ai presus de Dumnezeu, ci pentru El sa nu iti pese de odihna trupeasca. Orice pravila de ruga­ciune te-ai apucat sa implinesti implineste-o cu buna credinta (daca este lunga, implineste-o bine; daca este scurta, asijderea) si nu implini lu­crul lui Dumnezeu cu inima indoita, incat juma­tate sa fie a lui Dumnezeu, iar cealalta a trupului tau.

Ravna Domnului Dumnezeu nu va rabda vi­clenia ta, parerea ta de rau pentru trupul tau. El te va da pe mana diavolului, iar diavolul nu va da pace inimii tale pentru nepasarea fata de Cel ce este adevarata tihna a inimii tale si care va face aceasta intotdeauna spre folosul tau, ca sa tina inima ta in apropierea lui Dumnezeu, fiindca orice rugaciune fatarnica departeaza inima de Dumnezeu si o intrarmeaza impotriva omului in­susi; dimpotriva, orice rugaciune lipsita de fatar­nicie apropie inima omeneasca de Dumnezeu si o face casnica a Lui. Asadar, sa crezi cuvantului acestuia: daca te vei grabi la rugaciune de dragul tihnei trupesti, ca sa te odihnesti mai repede, vei pierde si tihna trupeasca, si pe cea sufleteasca. Ah! Cu ce osteneli, cu ce lacrimi se recapata dupa aceea apropierea inimii noastre de Dumnezeu! Si de vom face apoi iarasi din rugaciunea noastra (nepasatoare) mijloc al indepartarii de Dumne­zeu, oare ravna lui Dumnezeu nu se va aprinde pentru aceasta? Lui ii este mila de noi si de oste­nelile noastre dinainte, si iata ca vrea sa ne faca a ne intoarce negresit catre Dansul iarasi, din toata inima. El vrea ca noi sa fim ai Lui intotdeauna.

Precum dupa impartasirea cu nevrednicie, asa si dupa rugaciunea nevrednica si rece ii este deopotriva de rau sufle­tului. Asta inseamna ca Domnul nu intra in inima noastra, fiind jignit de necredinta si de raceala inimii noastre, si ingaduie duhurilor necurate sa se cuibareasca in inima noastra, ca sa simtim de­osebirea dintre jugul Sau si al lor.

sursa: crestinortodox.ro

Anunțuri

Tagged: , ,

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Sfântul Ioan de Kronstadt – 20 decembrie at Cidade de Deus.

meta

%d blogeri au apreciat asta: