IPS Bartolomeu – Pastorală de Crăciun

23 Decembrie, 2008 § 1 comentariu

† B A R T O L O M E U

din mila lui Dumnezeu, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului,

Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului,

iubitului meu cler şi popor, har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru,

iar din parte-mi, arhiereşti binecuvântări.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Omeneşte vorbind, naşterea Domnului nu a avut în ea nimic extraordinar. Sfinţii  Evanghelişti Matei şi Luca ne relatează  faptele[1]: La un moment dat, cezarul de la Roma a poruncit să se facă un recensământ al tuturor cetăţenilor din imperiu, o operaţie de rutină, periodică, al cărei principal scop era stabilirea şi evidenţa impozitelor. Recensământul însă se făcea în localitatea de baştină a fiecărui cetăţean, adică acolo unde îşi avea rădăcinile. Maria din Nazaret, ca şi Iosif, ocrotitorul ei, se trăgeau din neamul regelui David, care se născuse în mica localitate  Betleem. Aşadar, era normal ca, în calitate de cetăţeni ai imperiului, cei doi să se supună. Ca urmare, au avut de străbătut un drum lung, din provincia Galileea până spre marginea Iudeii, traversând Samaria, îndurând arşiţa zilei, asprimea nopţii şi îmbulzeala gloatelor care mergeau în aceeaşi direcţie. Maria însă purta și povara stării binecuvântate, adică a sarcinii care se apropia de sfârşit.

Odată ajunşi la destinaţie, Maria a simţit că i-a venit vremea să nască. Cei doi aveau neapărată nevoie de un adăpost. Ni se spune că au încercat la han (de unde se vede că era singurul „hotel” din localitate), acolo nu mai era nici un loc liber, ceea ce nu e de mirare, dată fiind mulţimea celor ce soseau în fiecare clipă. Nu ştim dacă au bătut la poarta cuiva şi că aceasta nu li s’a deschis. În unul din colindele noastre întâlnim reproşul:

Viflaime, Viflaime,

De ce n’ai primit în tine

Pe Fecioara Maria

Să nască pe Mesia.

Mustrarea pică bine sensibilităţii noastre de astăzi, a celor ce ştim cine era Maria şi pe Cine purta ea în pântece, dar e lesne de înţeles că nici unui locuitor al Betleemului de atunci nu i-ar fi trecut prin minte aşa ceva; îngerul Domnului îl înştiinţase pe Iosif, dar pe nimeni altcineva.

Aşa se face că, în cele din urmă, cei doi au poposit într’un staul de vite, unde Maica Domnului L-a născut pe Iisus. Nici faptul în sine nu poartă în el ceva extraordinar. Nu ştim dacă mai era cineva de faţă; iconografia ne arată câteva femei scăldând Pruncul, dar altă mărturie nu avem. Nu ştim nici dacă Mama a trecut sau nu prin durerile naşterii. Unii Sfinţi Părinţi presupun că dacă Maria nu a cunoscut plăcerea, era firesc să nu cunoască nici durerea, dar aceasta e o simplă presupunere, nu o certitudine.  Chiar dacă a trecut prin chinurile naşterii, acestea intră în firescul fenomenului.

Singurele scene minunate relatate de Evanghelist sunt corul îngerilor şi închinarea păstorilor, dar ele sunt adiacente, fără o legătură directă cu fenomenul în sine al naşterii.

Şi totuşi, dragii mei, minunea se petrecuse, şi anume cu nouă luni în urmă. Orice naştere este precedată de zămislire, iar aceasta s’a săvârşit în ziua pe care noi o prăznuim calendaristic la 25 martie, sub denumirea de Buna Vestire.  Fecioara Maria se afla singură în locuinţa ei din Nazaret când îngerul Domnului i-a adus vestea că Dumnezeu a ales-o să devină mama Fiului Său. Neînţelegând cum poate fi mamă fără să fi cunoscut vreodată un bărbat, tânăra copilă aude o explicaţie pe care nu o înţelege nicicum: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri„. Nu înţelege, dar se supune.

Dragii mei, o minune nu se cere explicată, ci crezută. Nici eu nu voi încerca să v’o explic, ci doar să vă introduc în unul din înţelesurile ei ascunse. Prima parte din spusa îngerului e mai la îndemâna priceperii: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine…„.  ştim că S’a mai pogorât pe creştetul lui Iisus în clipa botezului din Iordan[2], ştim că S’a pogorât peste Sfinţii Apostoli în ziua Cincizecimii[3].

Mai greu de priceput este partea a doua: „puterea Celui Preaînalt te va umbri„. Cheia înţelesului se află în cuvântul a umbri. În tot cuprinsul Sfintei Scripturi, verbul acesta are o conotaţie cu totul specială, prin el înţelegându-se acţiunea prin care Dumnezeu îşi exercită puterea sau îşi revarsă harul asupra uneia sau mai multor persoane, sau chiar asupra unui simbol. În Vechiul Testament, şi anume în cartea Ieşirii, ni se descrie obiectul de cult care se chema chivotul mărturiei, pe al cărui capac erau înfăţişaţi doi heruvimi îngenuncheaţi faţă’n faţă, cu aripile umbrind acoperământul. Din această umbră, adică din spaţiul cuprins între aripile heruvimilor şi faţa capacului, Dumnezeu îi va vorbi lui Moise.

Pe muntele Tabor, în timpul schimbării la faţă a Domnului Iisus, un nor luminos i-a umbrit pe cei trei apostoli, iar din el s’a auzit vocea lui Dumnezeu rostind mărturie pentru identitatea Fiului Său[4]. Să reţinem că norul dumnezeiesc poate fi şi „luminos”, a cărui umbră nu poate fi decât lumină, lumina cunoaşterii.

În Faptele Apostolilor, „umbrirea” are puteri tămăduitoare. Când Petru mergea la templu, bolnavii erau scoşi pe tărgi şi înşiraţi pe marginea drumului, pentru ca „măcar umbra lui să umbrească pe vreunul din ei” şi să se vindece[5].

În cazul Sfintei Fecioare, în momentul când, concomitent cu pogorârea Duhului Sfânt, puterea lui Dumnezeu i-a umbrit trupul, atunci, în clipa aceea, Fiul Său cel născut din Tatăl „mai înainte de toţi vecii”, atunci S’a întrupat în pântecele ei şi a devenit om. Acum putem înţelege mai bine stihurile colindului:

Astăzi s’a născut

Cel făr’ de’nceput„,

adică minunea din pântecele Fecioarei, prin care eternitatea intră în istorie.

Aici, dragii mei, sunt dator să mai fac o lămurire, şi anume asupra unui cuvânt care poate duce chiar la erezie. Sfântul Evanghelist Matei afirmă că naşterea Domnului este plinirea unei previziuni a profetului Isaia, pe care îl citează textual: „Iată, fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu…”. Expresia „va avea în pântece” (sau, mai grav, „va lua în pântece”[6]) este incorect tradusă din greceşte în toate ediţiile româneşti ale Bibliei de până în 2001. Ea poate sugera ideea (copios preluată de sectanţi) că zămislirea lui Iisus a fost efectul unei legături trupeşti între o fecioară şi un bărbat, ceea ce, după socotinţa noastră, e o blasfemie. Or, verbul original nu este „a avea” sau „a lua”, ci „a purta[7] (aşa cum se poartă un măr în palmă, un şal pe umeri, o haină pe corp, o sabie la şold). Uneori se traduce şi cu „a avea”, dar tot în sensul de „a purta”, precum porumbelul trimis de Noe să cerceteze scăderea apelor; acesta s’a întors la corabie, având (adică purtând) în cioc o ramură verde de măslin„. Aşadar, versiunea corectă (şi ortodoxă) a citatului din Isaia este: „Iată, fecioara va purta în pântece şi va naşte Fiu„, ceea ce e în deplină concordanţă şi cu relatarea lui Matei că, la un moment dat, Sfânta Fecioară „s’a aflat pe sine (adică s’a pomenit) având în pântece de la Duhul Sfânt„. Or, despre natura zămislirii ştia de la înger, dar despre ea şi-a dat seama doar când au apărut primele semne ale sarcinii.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Minunea zămislirii a durat o clipă, istoria vieţii lui Iisus va curge în ritmurile normale ale timpului: sarcina celor nouă luni, naşterea propriu-zisă, alăptarea, fuga în Egipt, copilăria şi tinereţea din Nazaret, întâlnirea cu Ioan Botezătorul, activitatea de trei ani şi jumătate, patimile, răstignirea şi moartea. Toate acestea, aşa cum sunt consemnate în Sfintele Evanghelii, atestă o perfectă autenticitate umană, confirmând faptul că Fiul lui Dumnezeu, devenit om prin întrupare, şi-a asumat toate ale omului, în afară de păcat: a flămânzit, a însetat, a obosit, a fugit din faţa primejdiilor timpurii, Sa întristat, a plâns, S’a bucurat, a mâncat şi a băut, a postit, S’a mâniat, a osândit, a binecuvântat, S’a rugat, a şovăit în faţa morţii, a disperat pe cruce, a urlat de durere  – totul, absolut totul – fiind profund omenesc. A săvârşit nenumărate minuni asupra altora, dar  niciodată asupra Sa. Conştient că la nevoie poate folosi supranaturalul, a preferat să se menţină în limitele naturii umane. Arestat în grădina Ghetsimani, legat la mâini şi înconjurat de soldaţi,  şi-a rostit convingerea că Tatăl îi poate trimite legiuni de îngeri care să-l scape, dar El preferă să plinească până la capăt rostirea profeţilor  care-i prevestiseră patimile şi moartea. Ca un om a şovăit în faţa morţii, ca un om şi-a înfrânt slăbiciunea şi ca un om şi-a acordat voinţa cu aceea a Tatălui. Chinurile de pe cruce au fost reale, moartea şi îngroparea au fost acelea ale unui om, dar ale unui om născut prin înomenirea  lui Dumnezeu, al cărui sânge era menit să  ne răscumpere nouă păcatele. Răstignit pe cruce, a refuzat să guste dintr’o substanţă anestezică oferită într’un burete din vârful unei suliţe; durerea răscumpărătoare trebuia îndurată întreagă, fără compromisuri. – „Dacă eşti fiul lui Dumnezeu, Îl batjocoreau  fariseii, coboară-te de pe cruce!” Nu S’a pogorât de pe cruce. Unde era Fiul lui Dumnezeu, făcătorul de minuni?

Dragii mei, Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu avea să se arate, dar de abia începând cu a treia zi de la îngropare, printr’o minune care îi va ului mai întâi pe ucenici şi apoi, de-a lungul veacurilor, pe toţi cei care se vor îndoi de ea, asemenea lui Toma: minunea învierii.  Aceasta a fost minunea, singura minune asupra Luişi, din toată durata vieţii Sale pământeşti, încununată cu aceea a înălţării le cer.

Iată, v’am pus în faşă, alăturate, cele două ipostaze din viaţa Mântuitorului nostru: naşterea omenească, precedată de zămislirea supraomenească, şi moartea omenească, urmată de învierea supraomenească. Această alăturare arată limpede că viaţa de pe pământ a Domnului s’a petrecut omeneşte, dar între două minuni: minunat a fost începutul, minunat a fost sfârşitul, minunată va fi veşnicia noastră întru acelaşi Iisus Hristos. Vi le-am spus pentru ca voi să vă întăriţi în credinţă, să credeţi fără şovăire în pururea-fecioria Maicii Domnului şi în dumnezeirea Fiului său, să credeţi şi să-i faceţi ţi pe alţii să creadă, în această vreme când  se  fac din ce în ce mai simţite bântuielile lui Veliar. Sărbătoriţi Crăciunul în lumina Paştilor, aşa cum veţi sărbători Paştile în lumina Crăciunului!

Hristos este Unul şi Acelaşi, acum şi în veac. Amin!


[1] Luca 1,1-20; Matei 1,18-25.

[2] Matei 3,13-17.

[3] Fapte 2,1-4.

[4] Matei 17,5; Marcu 9,7.

[5] Fapte 5,15.

[6] Ediția din 1988, reeditată în 2008.

[7] ého (cu flexiunea éxei la persoana a treia singular feminin).

sursa: arhiepiscopia-ort-cluj.org

§ One Response to IPS Bartolomeu – Pastorală de Crăciun

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading IPS Bartolomeu – Pastorală de Crăciun at Cidade de Deus.

meta

%d blogeri au apreciat asta: