Darurile Nasterii Domnului – Pastorala de Craciun a Inaltpreasfintiei Sale Dr. Laurentiu Streza, Arhiepiscopul Sibiului si Mitropolitul Ardealului

27 Decembrie, 2008 § Lasă un comentariu

† LAURENŢIU,

DIN MILA LUI DUMNEZEU

ARHIEPISCOPUL SIBIULUI ŞI

MITROPOLITUL ARDEALULUI

Iubitului nostru cler, cinului monahal şi drept-credincioşilor creştini, har, milă şi pace de la Dumnezeu, iar de la noi arhiereşti binecuvântări!

„Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ţie”

(Troparul Naşterii Domnului).

Iubiţii mei fii duhovniceşti,

Cu harul lui Dumnezeu Cel în Treime, iată-ne din nou în faţa marelui praznic plin de lumină al Naşterii Domnului Nostru Iisus Hristos. Bucuriei noastre îi dăm glas cu toţii în aceste slăvite zile atât în graiurile minunate ale colindelor noastre strămoşeşti, cât şi în cuvintele de laudă ale imnelor şi cântărilor bisericeşti, intonate cu emoţia minunii şi cu fiorul tainei vechii noastre credinţe creştineşti:

„Naşterea Ta, Hristoase Dumnezeul nostru – spunem -, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei!”

Praznicul care începe astăzi şi durează până la praznicul Arătării Domnului Nostru Iisus Hristos la Iordan, este praznicul luminii şi al darului făcut lumii prin trimiterea în ea a Pruncului Iisus, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Fecioarei Maria. Aşa cum văzuse profetul Isaia cu opt sute de ani înainte: „Domnul ne-a dat un semn: Iată o Fecioară va lua în pântece şi va naşte fiu”, a cărui venire pe lume înseamnă că: „Dumnezeu e cu noi” (Isaia 7, 14); „Un Prunc s-a născut nouă; un Fiu s-a dat nouă” (Isaia 9, 5). Şi tot el mai spune că prin venirea Pruncului născut din Fecioară, a lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu, „poporul care şedea în întuneric a văzut lumină mare, şi celor ce şedeau în laturea şi umbra morţii lumină le-a răsărit” (Isaia 9, 1; cf. Matei 4, 16; Luca 1, 79).

Creştinismul, aşa cum îl înţelege şi îl trăieşte Biserica Ortodoxă, este religia luminii: „Dumnezeu este lumină” (1 Ioan 1, 5) şi „Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 5, 8), adică dăruire nesfârşită. Este lumină pentru că este iubire şi pentru că este iubire luminează. Dumnezeu L-a descoperit ca iubire şi ca lumină pe Hristos, Care a şi spus despre Sine Însuşi: „Eu sunt Lumina lumii. Cel ce Îmi urmează nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8, 12). De două mii de ani Lumina lui Hristos luminează tuturor. A luminat lumii întregi şi a luminat şi poporului român. „Lumina – ne spune evanghelistul – luminează în întuneric şi întunericul n-a cuprins-o” (Ioan 1, 5), – nici nu o va cuprinde vreodată.

Iubiţi credincioşi,

V-am amintit toate acestea fiindcă dorim să ne folosim de acest fericit prilej ca să vă punem la suflet două lucruri de mare însemnătate şi două iniţiative ale smereniei noastre şi ale Mitropoliei Ardealului. Cel dintâi este acesta:

V-am chemat, cum ştiţi, la începutul binecuvântatului Post al praznicului în care ne aflăm ca să petrecem acest mare eveniment al creştinătăţii într-un chip mai adevărat şi mai apropiat de cel în care prăznuiau vechii creştini taina lui minunată. V-am chemat pe toţi, preoţi şi credincioşi, ca începând din anul acesta să săvârşim dumnezeiasca Liturghie de cu noapte, mai aproape de timpul în care s-a petrecut minunea dumnezeiască a venirii pe lume a Domnului, însoţită de privegherea de noapte a păstorilor şi a îngerilor.

Am considerat important acest lucru nu doar de dragul unei vechi şi venerabile tradiţii liturgice creştine. Nu uitându-mă la trecut, ci gândindu-mă la prezent şi mai ales la caracterul ceresc şi nepământesc al credinţei noastre, v-am chemat să restaurăm cu ocazia praznicelor mari această practică a vechilor creştini.

Mântuitorul însuşi înaintea momentelor celor mai importante ale vieţii Sale a petrecut întreaga noapte în rugăciune, sădind în firea noastră deprinderea privegherii şi dându-ne astfel aceste unice momente de vorbire cu Dumnezeu şi prilejuri fericite de creştere în comuniunea cu El.

Primii creştini, imitând pilda Mântuitorului, obişnuiau să anticipeze şi să aştepte fiecare sărbătoare şi fiecare duminică prin priveghere de toată noaptea, care era împlinită prin săvârşirea dumnezeieştii Liturghii. În felul acesta, ei dădeau expresie vie credinţei lor – care nu poate să nu fie şi a noastră – că toată viaţa creştinului este o jertfă, o imitare a vieţii Mântuitorului, un drum, o neîncetată trecere dinspre noapte spre zi, dinspre întuneric spre lumină, de la păcat spre sfinţenie, de la întristare la bucurie, de la foame şi post, la ospăţ şi îndestulare duhovnicească, de la lume la Împărăţie, de la vremelnicie la veşnicie. În timp ce păgânii şi necredincioşii îşi petreceau – atunci ca şi acum – zilele şi nopţile în excese, desfrâu şi veselii fără de cuviinţă, creştinii au privegheat şi priveghează în post şi rugăciune nopţile sfinte care preced întâlnirea la sfintele Liturghii cu Hristos Domnul, prin Cuvântul, Trupul şi Sângele Său dumnezeiesc.

În acest fel, noi creştinii priveghind dăm mărturie că nu trăim doar viaţa lumii, ci avem în noi de la Sfântul Botez viaţa lui Dumnezeu, care nu e ca viaţa lumii. Aşa cum nici pacea, bucuria, iubirea şi fericirea lui Dumnezeu dăruite nouă în Hristos şi în Biserica Lui nu sunt ca pacea, bucuriile, iubirile sau fericirile trecătoare, mărginite şi egoiste ale acestei lumi.

Iar acest lucru nu trebuie să-l uităm mai ales în lumea noastră tot mai secularizată, în care sensul şi trăirea creştinească a sărbătorilor se uită parcă tot mai mult în favoarea sărbătorilor mincinoase ale consumului, distracţiilor şi plăcerilor egoiste. La acestea suntem îndemnaţi zi de zi prin mass-media şi reclame de tot felul, care ne ţin legaţi în sclavia simţurilor, iar în preajma marilor praznice ale creştinătăţii ele ne propun o intensificare nebunească a dezmăţului şi desfrâului.

Să ne aducem aminte că Dumnezeu S-a născut în noaptea istoriei, într-o peşteră şi în loc de leagăn a fost aşezat într-o iesle sărăcăcioasă. Uitat de cei bogaţi şi puternici ai poporului lui Israel, Pruncul Iisus este însă recunoscut de păstorii umili de lângă Betleem şi de regii magi veniţi după stea. Aceştia au găsit Lumina fiindcă au privegheat nopţile, aşteptând sau călătorind la lumina stelelor spre Lumina lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu le-a răsplătit osteneala privegherii şi le-a arătat lor celor dintâi Darul Său cel mai de preţ pe care ni l-a făcut şi ni-l face mereu în Fiul Său născut Prunc din Fecioară în staulul de lângă Betleemul Iudeii.

Să nu uităm deci că viaţa lui Hristos este viaţa noastră, că El ne umple de toate bucuriile umanităţii Sale îndumnezeite, dacă şi noi păşim pe calea sfintelor Sale porunci şi dacă ne străduim să trecem sacramental, dar şi ascetic, prin toate câte a trecut El în timpul vieţii Sale pământeşti.

Cel de-al doilea lucru pe care dorim să vi-l punem la inimă astăzi priveşte tot o bucurie.

Este bucuria prăznuirii jubileului împlinirii a două sute de ani de la naşterea marelui nostru înaintaş, Mitropolitul Andrei Şaguna (1808-1873), părintele nostru, al tuturor ardelenilor ortodocşi. Acest jubileu a fost aniversat cum se cuvine în zilele care au precedat nemijlocit praznicul sfântului Apostol Andrei. Mai întâi printr-o sesiune solemnă a Academiei Române şi apoi printr-un simpozion ţinut la Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna” din Sibiu, ale cărui lucrări au fost binecuvântate de prezenţa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, căruia i s-a decernat cu acest prilej titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Sibiu. Pentru ca această bucurie să fie deplină, dorim să o împărtăşim cu toţi fiii noştri sufleteşti.

Meritele excepţionale ale marelui Andrei Şaguna în istoria Bisericii Ortodoxe a românilor din Ardeal sunt bine cunoscute. Ele pot fi uşor rezumate într-un singur cuvânt: ÎNVIEREA bisericească şi naţională a românilor ortodocşi după secole lungi de oprimare şi marginalizare. Sub lunga sa arhipăstorire de 27 de ani, Ortodoxia şi românii din Transilvania au ieşit din întuneric la lumină, din sclavie la libertate, din moarte la viaţă. Aşa cum ştiau deja contemporanii săi, marele Şaguna a fost un „bărbat providenţial, trimis de Dumnezeu pentru fericirea poporului său” (Nicolae Popea). Şi într-adevăr, el a fost un adevărat „Moise al românilor”, un nou apostol al transilvănenilor. Marele scriitor Ioan Slavici scria încă în 1880 despre Şaguna că „le-a venit ardelenilor ca un om trimis de Dumnezeu”, iar ardelenii de atunci – strămoşii noştri – „au cunoscut că s-a ivit un Mesia în mijlocul lor”. De aceea „astăzi chiar – scria tot Slavici – la doar câţiva ani de la mutarea la Domnul a mitropolitului Andrei – creştinii ortodocşi din Ardeal îl socotesc între sfinţi”.

Este o bucurie nespusă pentru noi – o bucurie unică într-o viaţă de păstor – să vă dăm vestea cea bună că Sinodul ierarhilor ortodocşi din Transilvania socoteşte că de acum putem vorbi despre Şaguna nu numai ca despre mitropolitul „Andrei cel Mare” al Ardealului, ci şi ca despre „Andrei cel Sfânt” al ortodocşilor de pretutindeni. Pregătirile pentru trecerea Mitropolitului Andrei Şaguna în rândul sfinţilor Ortodoxiei sunt în plină desfăşurare. Să ne bucurăm cu toţii!

Dar fiindcă sărbătorim 200 de ani de la naşterea marelui Mitropolit, nu putem să o uităm nici pe minunata lui mamă. Acum două sute de ani, cu cinci zile înainte de Naşterea Domnului, pe 20 decembrie 1808, Anastasia Şaguna (1785 – 1833) aducea pe lume într-o familie de aromâni din oraşul Mişcolţ (în nordul Ungariei de azi), un băiat căruia la botez i s-a dat numele Anastasiu. După 25 de ani, prin intrarea în monahism a tânărului Anastasiu Şaguna, acest nume i s-a schimbat în Andrei, numele Apostolului românilor. Acestei mame dârze şi apărătoare eroică prin educaţia ortodoxă a copiilor ei – care i-au fost luaţi la moartea soţului pentru a fi crescuţi la şcoli ungureşti şi catolice – i-l datorăm românii ortodocşi pe viitorul Mitropolit al Ardealului. Fără veghea ei neadormită, de înger păzitor, copilul Şaguna putea fi pierdut pentru totdeauna pentru ortodoxie şi pentru românism. Şi fără Şaguna unde am fi fost astăzi noi, ortodocşii români din Transilvania? De aceea, aşa cum bine s-a spus, „amintirea Anastasiei Şaguna trebuie păstrată şi cinstită cu sfinţenie” (Ioan Lupaş). Fiindcă ea l-a născut de două ori – atât după trup, cât şi după duh pentru credinţa ortodoxă – pe cel ce avea să aducă învierea noastră în veacul acesta.

Iată, iubiţii mei, v-am pus acum la inimă minunatele daruri pe care ni le aduce acum taina Naşterii lui Dumnezeu ca Prunc în noaptea istoriei şi în sărăcia peşterii şi a ieslei!

Pe de-o parte, privegherea în noaptea sfântă pentru a trăi cu adevărat cu emoţie şi schimbare a vieţii bucuria întâlnirii cu Domnul întrupat. El se naşte la fiecare dumnezeiască Liturghie în peştera de taină care e altarul sfintelor noastre biserici şi vrea să fie primit în ieslea inimilor noastre curăţite şi sfinţite prin post şi priveghere.

Pe de altă parte, Mitropolitul Andrei cel Mare şi Sfânt, întocmai cu Apostolii, şi vrednica sa mamă, Anastasia cea sfântă – luptători pentru ortodoxie! Ce minunate pilde de creştinism autentic şi pentru noi românii secolului XXI! Cu nimic mai prejos decât sfinţii Împăraţi Constantin cel Mare şi Mama sa Elena, sau decât sfinţii fraţi din Capadocia şi Părinţi ai Bisericii, Vasile cel Mare şi Grigorie al Nyssei şi sora lor mai mare Macrina!

Iată cuvintele pline de dragoste cu care se adresa marele şi sfântul Mitropolit Andrei Şaguna ortodocşilor români din Ardeal, strămoşii noştri, la Naşterea Domnului din anul 1852:

„Cântarea îngerilor din cer la Naşterea Unuia Născut Fiul Său este temeiul bucuriei celei mari pe care o simte astăzi tot sufletul creştinesc.

O simţire de mare bucurie se deşteaptă astăzi în sufletul meu, căci simt şi cunosc mărimea şi sfinţenia Crăciunului. Tot ea mă îndeamnă la întocmirea acestei epistolii. Ca făcând aceasta să fiu astăzi duhovniceşte între voi şi plin de bucurie sufletească să prăznuiesc cu voi ziua cea mare şi minunată a Naşterii Domnului Nostru Iisus Hristos. Şi ca să vă trimit şi hrană sufletească, care să îndulcească zilele voastre pe pământ şi să vă pregătească cale sigură către Împărăţia lui Dumnezeu.”

Drept-măritori creştini,

Noi astăzi ne împărtăşim de darurile cereşti ale bucuriei veşnicei Împărăţii aduse în lume prin întruparea, jertfa şi învierea Fiului lui Dumnezeu. Bucuria noastră a Crăciunului este darul lui Dumnezeu, dar este în acelaşi timp şi darul sfinţilor neamului nostru. Nu putem uita însă că bucuria noastră a fost preţuită cu sânge, cu scumpul sânge al Mântuitorului, dar şi al mucenicilor Lui. Nu trebuie să uităm pentru ce şi-au dat viaţa atâţia şi atâţia oameni aleşi ai poporului nostru. Oare putem rămâne indiferenţi la scăderea demografică dramatică a populaţiei româneşti? Oare putem ignora distrugerea şi pustiirea satelor noastre, decăderea morală a societăţii? Oare putem trece cu vederea criza morală profundă prin care trecem, delăsarea şi laxismul şi indiferenţa noastră? Pentru că toţi suntem copleşiţi de atâtea greutăţi materiale şi spirituale şi toţi căutăm soluţia care să ne scoată din starea în care ne aflăm, iată, în aceste zile de sărbătoare, prin pilda vieţii marelui mitropolit Andrei Şaguna, Biserica vrea să ne îndemne să ne aducem aminte că noi, românii, întotdeauna am avut necazuri mari în decursul zbuciumatei noastre istorii, dar le-am biruit pe toate pentru că am avut resorturile, pârghiile unei vieţi interioare bogate, câştigate prin apropierea de Dumnezeu, prin împărtăşirea de Sfintele Taine, prin viaţă de asceză, prin paza sfintelor Sale porunci. Străbunii noştri au trecut peste toate fiindcă au ştiut să trăiască simplu, smerit şi curat ca şi înaintaşii lor în comunităţi, uniţi jurul preotului şi al ierarhului, participând la Sfânta Liturghie, păzind poruncile lui Dumnezeu şi ascultând sfaturile duhovnicilor. Dar noi ne-am depărtat de simplitatea şi curăţia originară a poporului nostru. Cultura mass-media la care toţi suntem conectaţi ne învaţă cum să trăim, cum să ne îmbrăcăm, cum să mâncăm, cum să ne vaccinăm, ca să nu ne mai îmbolnăvim, cum să ne împrumutăm, ca să dobândim şi să dorim mereu bunuri materiale, făcând din noi nişte oameni însinguraţi, nişte consumatori, nişte robi ai propriilor noastre plăceri, dar şi ai unor interese atât de străine de neamul nostru românesc. Aceasta este principala cauză a suferinţei noastre: depărtarea de Dumnezeu.

Să ne trezim aşadar cu toţii din această amorţire, să alergăm cu tot sufletul la Biserică, să urmăm sfinţilor neamului românesc, să ne arătăm toţi copii ai lui Dumnezeu, fraţi ai lui Hristos, prin gustarea din viaţa Lui prin Sfintele Taine. Să ne întoarcem la frumuseţea şi curăţia vieţuirii strămoşilor noştri, să renunţăm la patimile egoiste, omorându-ne „mădularele… cele pământeşti adică: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta cea rea şi lăcomia, care este închinare la idoli …” (Col. 3, 5-8), lepădând mânia, defăimarea, cuvintele de ruşine, judecarea aproapelui, pizma şi invidia pentru ca astfel dumnezeiescul Prunc din ieslea Betleemului să se nască pururi şi să crească în inimile noastre.

Sărbători fericite!

An Nou binecuvântat!

Întru mulţi şi fericiţi ani!

Al Vostru Arhipăstor şi rugător fierbinte către Dumnezeu,

Dr. Laurenţiu Streza,

Arhiepiscopul Sibiului şi

Mitropolitul Ardealului

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Darurile Nasterii Domnului – Pastorala de Craciun a Inaltpreasfintiei Sale Dr. Laurentiu Streza, Arhiepiscopul Sibiului si Mitropolitul Ardealului at Cidade de Deus.

meta

%d blogeri au apreciat asta: