O minune din ziua de praznuirea Sfintilor Trei Ierarhi povestita de batranul Iustin Parvu

31 Ianuarie, 2009 § Lasă un comentariu

Cu Părintele Ilie Lăcătuşu am stat 4 ani la Periprava, în Deltă. El s-a remarcat, în general, prin interiorizarea lui puternică şi prin tăcere; rar îl auzeai vorbind ceva, şi atunci când o făcea, era foarte important ceea ce spunea, de cele mai multe ori ne îndemna să ne rugăm atunci când eram în vreo primejdie. Despre acest om pot să spun că avea cu adevărat darul smereniei. Căuta tot timpul să nu iasă în evidenţă cu ceva, făcea pe neîsemnatul. Îmi amintesc de o întâmplare minunată din Deltă, când Părintele Ilie a jucat un rol foarte important. În 30 ianuarie, ne-au trimis în colonie, la canal la tăiat de stuf. Vă daţi seama ce însemna lucrul acesta pe un frig de iarnă? Moarte curată. Eram toţi înspăimântaţi, mai ales că îi văzusem şi pe caraliii noştri cu mitraliera, vreo patru mitraliere. Probabil aşteptau să ne execute, crezând că vom refuza comanda. Era o deschidere acolo, de apă, de vreo patruzeci de hectare şi stuful era tocmai în adâncime. Toţi am început să murmurăm şi nu prea aveam de gând să intrăm în apă. Ne-au ordonat să intrăm şi să scoatem câte doi snopi. Pentru cine făceam noi astea? Nu avea niciun sens. Măi, şi cum să intri în apă? Calci te duci într-o ştioalnă, nu te mai scoate nimeni de acolo. Am ezitat la început. Dar Părintele Ilie a avut un cuvânt foarte ferm şi ne-a îmbărbătat pe toţi: „Măi, intrăm pentru că ăştia îs puşi pe gând rău; ăştia trag în noi. Să intrăm în apă, că Maica Domnului şi Sfinţii Trei Ierarhi ne vor scoate nevătămaţi”. Măi, şi am intrat. Am ajuns acolo, până la bărbie am intrat în apă. Am tăiat frumos snopi. Şi ne miram cu toţii că lucram ca pe uscat. Unii până la piept, unii până la gât, unii în sfârşit până la jumătate, cum ne-a prins locul pe fiecare acolo. Şi am scos. Am mers vreo trei ore în apă, şi am scos la mal cei doi snopi. Dar nu era numai aşa că-l tai cu frunze, trebuia frumos, curăţat, măsurat, pus la dimensiune şi era un ger de – 30° afară, gheaţa groasă de 20-25 cm, încât vedea nufărul galben înflorit sub gheaţă. Sus ne însoţeau nişte păsări, care ne-au urmărit în tot acest timp şi dedesubt florile de sub gheaţă. Ei bine, eram cu toţii nevătămaţi şi uzi. Curgea apa de pe noi. Mare minune a fost atunci. Că dimineaţa, când am intrat noi era ceaţă, nori şi rece, aşa te prindea la oase. Şi dintr-odată a apărut soarele, măi băieţi, s-a luminat de ziuă. Era o căldură, de se minunau şi caraliii. Ne-am dezbrăcat şi s-au uscat hainele ca la cea mai fierbinte sobă, aşa aburi ieşeau din toate. Ne-am încălţat, ne-am îmbrăcat şi hai la colonie. Şi aşa Maica Domnului şi Sfinţii Trei Ierarhi au fost cu noi şi ne-au ajutat, chiar în ziua de 30 ianuarie. Şi vă spun că nu s-a întâmplat să fie niciun bolnav, niciun internat, n-o fost nimic. Şi aceasta datorită rugăciunilor Părintelui Ilie, că altfel cred că eram cu toţii morţi…

sursa: Din temnite spre sinaxare

Anunțuri

Patriarhia Romana cere ajutorul MAE in cazul prigonirii romanilor din Serbia

30 Ianuarie, 2009 § Lasă un comentariu

„Patriarhia Română a luat act cu îngrijorare de decizia Primăriei din Negotin, Serbia, de demolare a fundaţiei noii biserici cu hramul Sfântul Niceta de Remesiana de la Malainiţa, ctitorită de Părintele Protopop Boian Alexandrovici, în pofida faptului că fuseseră acordate toate avizele necesare construcţiei. Considerăm că această decizie constituie o nouă provocare a autorităţilor sârbe de pe Valea Timocului, menită să afecteze păstrarea identităţii de neam şi limbă a populaţiei româneşti de pe acele meleaguri.

În acest sens, Patriarhia Română a solicitat sprijinul Ministerului de Externe al României pentru a interveni pe lângă autorităţile în drept şi a nu se da curs respectivei hotărâri a Primăriei din Negotin, respectându-se astfel libertatea de exprimare în limba maternă a credinţei românilor timoceni, în conformitate cu legislaţia europeană.

BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE”

Pe 21 ianuarie, parintele Boian Alexandrovici, Protopop de Dacia Ripensis (Valea Timocului/Serbia), a primit o instiintare ultimativa de la primaria din Negotin in care i se da un termen de 15 zile pentru daramarea fundatiei celei de-a doua biserici romanesti la Malainita, fundatie sfintita in martie 2008. Potrivit Romanian Global News, Parintele Boian a facut apel atat la presedintele Traian Basescu cat si la presedintele Tadici, dar si la romanii de pretutindeni care au stat alaturi de el in lupta dusa pentru credinta si neam in Timocul sarbesc.

sursa: basilica.ro & ziua.net

Sfinţii Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur – 30 ianuarie

30 Ianuarie, 2009 § Lasă un comentariu

Pricina acestui praznic a fost următoarea: în zilele împăratului Alexie Comnen care a luat sceptrul împărăţiei în anul 1081, după împăratul Botaniat, s-a iscat neînţelegere între oamenii cei mai de cinste şi mai îmbunătăţiţi. Unii cinsteau mai mult pe Vasile cel Mare, zicând că este înalt la cuvânt, ca unul care a cercetat prin cuvânt firea celor ce sunt, că la fapte se aseamănă aproape cu îngerii, că nu era lesne iertător, că era fire hotărâtă şi nu era stăpânit de nici un lucru pământesc. În schimb, pogorau pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, zicând că ar fi fost oarecum potrivnic lui Vasile, pentru că ierta prea lesne şi îndemna la pocăinţă. Iar alţii înălţau pe acest dumnezeiesc Ioan Gură de Aur, zicând că este mai omenească învăţătura lui şi că îndreaptă pe toţi, şi-i înduplecă spre pocăinţă prin dulceaţa graiului său. Ei ziceau că Ioan Gură de Aur stă mai presus decât marele Vasile şi Grigorie prin mulţimea cuvântărilor sale, cele dulci ca mierea, prin puterea şi adâncimea cugetării. Alţii înclinau spre dumnezeiescul Grigorie, că adică el ar fi întrecut pe toţi, şi pe cei vechi, vestiţi în învăţătura elinească, şi pe ai noştri, prin înălţimea, frumuseţea şi cuviinţa cuvântărilor şi scrierilor lui. De aceea ziceau că Grigorie biruie pe toţi şi stă mai presus decât Vasile şi Ioan. Deci, se ajunsese acolo că lumea se împărţise: unii se numeau ioanieni, alţii vasilieni şi alţii grigorieni, şi pricire în cuvinte era pe numele acestor sfinţi.

Mai târziu, după câţiva ani, sfinţii aceştia se arătară, unul câte unul, după aceea câte trei împreună, aievea, iar nu în vis, arhiereului care păstorea atunci cetatea Evhaitenilor, şi care se numea Ioan, fiind bărbat înţelept în toate, cunoscător al învăţăturii elineşti, cum se vede din scrierile lui şi care ajunsese pe culmea virtuţilor.

Atunci, sfinţii grăiră într-un glas către dânsul: noi, precum vezi, la Dumnezeu una suntem şi nici o împotrivire sau vrajbă nu este între noi. Ci fiecare la timpul său, îndemnaţi fiind de Duhul Sfânt, am scris învăţături pentru mântuirea oamenilor. Cum ne-a insuflat Duhul Sfânt, aşa am învăţat. Nu este între noi, unul întâi şi altul al doilea, şi de vei chema pe unul, vin şi ceilalţi doi. Drept aceea, scoală-te de porunceşte celor ce se pricesc să nu se mai certe pentru noi. Că nevoinţa noastră a fost aceasta, şi cât am fost vii şi după ce am răposat, ca să împăcăm şi să aducem lumea la unire. Împreunează-ne într-o singură zi şi ne prăznuieşte cu bună-cuviinţă. Înştiinţează şi pe urmaşi, că noi una suntem la Dumnezeu şi încredinţează-i că şi noi vom ajuta la mântuirea acelora ce fac pomenirea; căci nouă ni se pare că avem oarecare îndrăznire la Dumnezeu. Acestea zicându-le, s-a părut că ei se suie iarăşi la ceruri, îmbrăcaţi în lumina nespusă şi chemându-se unul pe altul, pe nume.

Iar minunatul om care a fost Ioan Evhaitul, după ce se sculă, a făcut aşa cum îi porunciseră sfinţii, potolind mulţimea şi pe cei ce se certau, căci acesta era om vestit pentru viaţa lui îmbunătăţită. El a dat Bisericii sărbătoarea aceasta spre a fi prăznuită. Şi iată gândul acestui om: cunoscând că luna aceasta ianuarie, îi are pe câte trei sfinţi: la zi întâi pe Vasile cel Mare, la douăzeci şi cinci pe dumnezeiescul Grigorie şi la douăzeci şi şapte pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, i-a sărbătorit la un loc în ziua a treizecea, împodobindu-le slujba cu canoane, cu tropare şi cu cuvinte de laudă, aşa cum se cădea. Aceasta pare că s-a făcut şi cu voia sfinţilor, căci laudele închinate lor n-au nici o lipsă şi au întrecut pe toate câte s-au făcut şi câte se vor mai face.

Sfinţii aceştia erau la statul trupului şi la înfăţişarea lor în chipul următor: dumnezeiescul Ioan Gură de Aur era foarte mărunt şi foarte subţire, cu capul mare, ridicat deasupra umerilor, nasul lung, nările late, faţa foarte galbenă, amestecată cu alb, locaşurile ochilor adâncite, dar ochii mari, care îi făceau căutătura veselă şi faţa strălucită, deşi din firea lui părea mâhnit; fruntea mare, fără par, cu multe încreţituri, urechile mari, barba mică şi rară, împodobită cu păr puţin şi cărunt, fălcile trase înăuntru din pricina postului desăvârşit. Mai trebuie să spunem despre dânsul că a întrecut cu graiul pe toţi filosofii elinilor, mai ales cu privire la adâncimea gândurilor şi la dulceaţa şi înflorirea graiului. A tâlcuit Sfânta Scriptură şi a propovăduit Evanghelia cu folos ca nimeni altul, încât de n-ar fi fost acesta (măcar că este o cutezare să zicem aşa), ar fi trebuit ca iarăşi să vină Hristos pe pământ. Cât priveşte virtutea şi fapta şi privirea lăuntrică, i-a întrecut pe toţi, făcându-se izvor de milostenie, de dragoste şi de învăţătură. A trăit şaizeci şi trei de ani şi a păstorit Biserica lui Hristos şase ani.

Vasile cel Mare era înalt şi drept la stat, uscăţiv şi slab, negru la faţă, cu nasul plecat, sprâncenele arcuite, cu fruntea cam posomorâtă, asemenea omului gânditor şi îngrijorat, cu obrazul lunguieţ şi cam încreţit, cu tâmplele adâncite, cam păros la trup, cu barba destul de lungă, căruntă pe jumătate. Acesta a întrecut cu scrierile sale nu numai pe înţelepţii din zilele lui, ci şi pe cei vechi. Străbătând toată învăţătura, era stăpân pe toată ştiinţa; se folosea de toată filosofia înţeleaptă în lucrările sale şi sporea în cunoştinţa tainelor dumnezeieşti. S-a suit în scaunul arhieriei când era de patruzeci de ani şi a cârmuit Biserica cinci ani.

Sfântul Grigorie cuvântătorul de Dumnezeu era om de mijloc la statul trupului, cu faţa palidă dar veselă, cu nasul lat, cu sprâncenele drepte, căutătura blândă şi veselă; la un ochi era mai mâhnit din pricina unui semn de lovitură, la pleoapa de sus; barba nu o avea prea lungă, dar era destul de deasă şi tocmită, iar pe margine gălbuie. Era pleşuv şi alb la păr.

Se cuvine să spunem despre dânsul că dacă ar fi trebuit să se facă vreo icoană sau vreo statuie înfrumuseţată cu toate virtuţile, apoi aceasta ar fi trebuit să înfăţişeze pe sfântul Grigorie, căci el întrecuse cu strălucirile vieţuirii sale pe toţi cei iscusiţi în faptă. A ajuns la atâta înălţime de teologie, că biruia pe toţi prin înţelepciunea cuvântărilor şi a învăţăturilor sale. Drept aceea a câştigat şi numele de teologul, adică de Dumnezeu cuvântătorul. A vieţuit pe pământ optzeci de ani şi a păstorit Biserica din Constantinopol doisprezece ani.

Cu rugăciunile acestor trei ierarhi, Hristoase Dumnezeul nostru, şi cu ale tuturor sfinţilor surpă şi risipeşte ridicările eresurilor; şi pe noi în unire şi paşnică aşezare ne păzeşte şi ne învredniceşte de împărăţia Ta cea cerească, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.

sursa: calendar-ortodox.ro

Manastirea Sfintii Trei Ierarhi

29 Ianuarie, 2009 § 1 comentariu

401px-ro_is_trei_ierarhi_2008

Pe o veche si pitoreasca strada ieseana, nu departe de Curtea Domneasca, in Ulita Domneasca (actualul Bulevard Stefan cel Mare) batranul nostru targ pastreaza o adevarata comoara a arhitecturii romanesti. Se inalta aici biserica Trei Ierarhi, o biserica ce „nu-i chip s-o descrii cu limba sau cu pana”, dupa cum o descria turcul Evlia Celebi.
Ctitorie a fericitului domnitor destoinic al Moldovei vreme de 20 ani, Vasile Lupu, a fost construita intre anii 1635-1639. Finalizarea bisericii a notat-o ctitorul in placa de piatra, in limba slavona, pe fata sudica a bisericii:”Io Vasile voievod…am zidit aceasta ruga, in numele Sfintilor Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigore Teologul si Ion Gura de Aur. S-a sfintit cu mana arhiepiscopului Varlaam la 7147 (1639) mai 6.”

Biserica „Treisfertitelor” implineste o dorinta a ctitorului, „visul bizantin”, reflectand aspiratia spre lumea bizantina, combinand structuri si forme traditionale cu materiale pretioase si o decoratie fastuoasa.

Monumentul, perla a arhitecturii feudale e asemator cu manastirea din Galata dar nu are proportiile acesteia.

Bolta cuprinde doua registre suprapuse de patru, respectiv opt arce de bolta dispuse oblic care reduc diametrul clopotnitei.

Goticul se face vizibil la contraforturi, la armatura de piatra a ferestrelor, profilul usilor.

Pictura a fost realizata de cei mai vestiti mesteri: Sidov Pospeev, Iacob Gavrilov impreuna cu pictorii moldoveni Nicolae Zugravul cel batran si Stefan. Acestia au invesmantat peretii exteriori cu „aur si lazur” si au uimit pe cei mai pretentiosi cunoscatori de arta.

Tablourile erau „aidoma cu niste fiinte insufletite”, picturi ca la Trei Ierarhi se gaseau mai rar: „asemenea zugraveli impodobite, numai la Atena, in templul divinului Platon, daca se mai gasesc.”

Tot exteriorul bisericii fusese imbracat in dantelarie din piatra sculptata, cu brauri deosebite si aurite ce uimeau pe toti vizitatorii impresionati de migala sculturilor si stralucirea ce i-o dadeau razele de soare in zilele luminoase.

„In intregime din piatra fatuita, iar pe dinafara este toata sculptata cu o maiestrie artistica ce uimeste mintea…nu este nici cat un deget, ca sa nu fie acoperit cu sculpturi” (Paul din Alep)

Aceasta fastuoasa dantelarie in piatra ii confera marea originalitate si frumusete.

Pentru strane, sfesnice si alte mobile se folosise abanosul si chiparosul, unele mobile fiind incrustate cu fildes din Orientul indepartat si din Turcia.

La finalizare pietrele ei de marmora poleita straluceau si scanteiau „de parca ar fi frunzele de pe un pergament luminos.”. Cel care le priveste ramane uimit de felul cum mesterul sculptor a cioplit marmura cu dalta sa.

Usa de la intrare avea canaturile „lucrate in sidef curat, cu fir si solzi de argint si cu frumoasa argintarie in relief, cu inflorituri negre.”

Locasul e inconjurat de un zid ca o cetate, un turn patrat la intrare cu „un orologiu si clopote mari”. Era impodobit cu pietre taiate cu sculpturi si cu „marmura neagra prinsa intr-un fel de coroana.”

Tronul era lucrat cu foi de aur si acoperit cu o cupola pe care se afla o cruce si doi vulturi.

Exteriorul imbina modele orientale, geometrice din Georgia si Armenia. Stilul renascentist se imbina armonios cu cel baroc.

Atinsa de napastile bataliilor, jefuita si arsa, zguduita de cutremure prin lucrarile de restaurare biserica si-a vazut distrusa pictura interioara originala. „Ascunzand spartaturile acoperisului si crapaturile peretilor, ctitoria lui Vasile Lupu, imbracata in borangic de raze palide veghea taina catorva cruci si pietre roase de vreme din vechiul cimitir, peste care zbura vaietul surd al unui clopot, clatinat de unde noptii sau de aripa prea cucernicelor buftnite.”

Timpul s-a facut resimtit estompand din stralucirea decoratiei de altadata dar i-a lasat in schimb sobrietatea varstei.

Putini sunt vizitatorii care banuiesc dureroasele ei trairi si ale ctitorului, incrustate cu lacrimi de sange in piatra peretilor dantelati. A trecut prin grele incercari. Pradata de trupele straine, incendiata de tatari, de ostile polone, deteriorata de cutremure..

Aici si-au gasit odihna alaturi de ctitori voievodul Dimitrie Cantemir si primul domn al Tarii Romanesti, Al I Cuza. Nisele sepulcrale in care se afla osemintele se gasesc in peretii laterali ai pronaosului.

Socotita catedrala mitropolitana pe vremuri aici au luat fiinta colegiul Vasile Lupu, temelia viitoarei Academii Domnesti si o tiparnita unde se imprima Marturia ortodoxa si Cazania mitropolitului Varlaam.

Timp de o vreme o importanta si mai mare o capata biserica prin aducerea moastelor Sfintei Paraschiva, ocrotitoarea Moldovei.

Cu o vechime de mai bine de 350 de ani biserica a devenit o autentica vatra de cultura si spiritualitate, boltile turlei Trei Sfetitelor afumate de lumanarile si facliile a patru secole, cu ograda adormita dupa zidurile zdrelite de nenumaratele asedii si parjoluri ramand azi marturie a unui stralucitor locas din Ulita Mare.

sursa: www.iasi.com

Pentru cei ce doresc a se bucura de hramul mănăstirii: Slujba de priveghere (Vecernie, Litie, Utrenie) va începe la ora 17,  joi 29 ianuarie; iar în ziua propriu-zisă de hram, slujba va începe la ora 7:30 (Sfanta Liturghie în jurul orei 9:30). La Sfânta Liturghie va participa şi IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei.


Andrei Rubliov – Andrei Tarkovski

28 Ianuarie, 2009 § Lasă un comentariu

În filmul Andrei Rubliov, realizat de regizorul rus Andrei Tarkovski, rolul pictorului de icoane rus este interpretat de Anatoli Soloniţîn (prezenţă importantă şi în Solaris şi Călăuza), căruia îi stau alături Ivan Lapikov, Nikolai Grinko, Irma Rauş.

Deşi realizat în 1966, filmului i s-a înterzis de către autorităţile sovietice ale vremii prezenţa la vreun festival internaţional, fiind difuzat pentru prima oară în 1969, la Cannes, hors concours. Ticăloşia timpului istoric, la fel ca şi cea care-l determină pe Rubliov să aleagă calea tăcerii, a făcut ca Andrei Tarkovski să nu poată realiza decît foarte puţine filme, în Rusia sovietică: mediu-metrajul Compresorul şi vioara (1960), Copilăria lui Ivan (1962), Andrei Rubliov (1966), Solaris (1972), Oglinda (1974), Călăuza (1979) şi, în exil, Nostalghia (1983) şi Sacrificiul (1986), boala necruţătoare doborîndu-l la 54 de ani.

Printre proiectele nerealizate, de care Tarkovski a vorbit, stau: un film despre Sfîntul Antonie, Evanghelia după Steiner, adaptări după Ariel de Beliaev, Hamlet, Hoffmann, Idiotul… Cum în faţa frumuseţii filmului din această seară ni se pare cel mai potrivit gestul rubliovian al tăcerii, vom cita ceea ce au spus oameni minunaţi despre Andrei Rubliov. Cel mai important lucru apărut în România, pentru înţelegerea corectă a lui Andrei Tarkovski, este numărul 92, din 22 februarie 1993, al suplimentului cultural Litere, Arte, Idei al ziarului Cotidianul, intitulat Viaţa şi patimile lui Andrei Tarkovski şi realizat de cercetătorul Costion Nicolescu. Iată o parte din cuvintele acestuia despre Rubliov: „Toate istoriile care compun filmul se petrec între 1400-1423, o perioadă dură pentru Rusia. (…) Pe fondul acestei istorii reale, problematica pusă de Tarkovski în discuţie, aceea a actului de creaţie, este perenă. Pentru creatorul de valori spirituale, contactul cu lumea este întotdeauna dificil şi mizeria umană tinde să-l inunde. Unde să găsească el resursele pentru a crea? Şi pentru cine să creeze? Merită să creezi? (…) Sfîntul Andrei Rubliov ajunge să extragă frumuseţea icoanelor sale deopotrivă din suferinţa acestei lumi pentru care Hristos S-a făcut om, şi a biruit moartea prin moarte, înviind şi deschizîndu-ne şi nouă raiul, dar şi din absoluta frumuseţe a lui Dumnezeu care ni S-a revelat în transfigurarea lui Hristos”.

Să mai reţinem doar două afirmaţii ale lui Andrei Tarkovski: „Dacă astăzi, în epoca noastră, sentimentul religios nu se trezeşte, este sfîrşitul”; „Cu cît este mai mult rău în lume, cu atît mai necesară este arta”. Horia-Roman Patapievici dedică 6 pagini din Zbor în bătaia săgeţii filmului care l-a marcat în mod esenţial: „Prima dată am văzut acest film în mai 1978, la Doina. Impactul pe care l-a avut asupra mea a fost enorm. L-am revăzut, în cursul unei singure săptămîni, de cinci ori. Uneori împingeam excesul pînă acolo încît îl revedeam de două ori în aceeaşi zi. Aveam un carnet de notiţe la mine, pe care îmi însemnam, orbeşte, frînturi de dialog, observaţii, semne, imagini ale misterului care mă fascina în această creaţie. Am înţeles imediat că Tarkovski vorbea despre mine şi că Andrei Rubliov eram eu. Simţeam că esenţialul a ceea ce sunt există în acest film pe care, dacă îl înţeleg, îmi înţeleg viaţa”.

sursa: agenda.liternet.ro

Cuviosul Andrei Rubliov – Hristos Pantocrator

28 Ianuarie, 2009 § Lasă un comentariu

În anul 1918 au fost descoperite la Zvienigorod unele opere atribuite lui Rubliov: fragmente de frescă în Biserica Adormirii Maicii Domnului şi – în magazia de lemne de lângă biserică – trei icoane din ciclul Deisis, reprezentându-i pe Hristos Pantocrator, Arhanghelul Mihail, şi Apostolul Pavel. Icoanele erau într-o stare deplorabilă: cu vopseaua exfoliată, cu lemnul crăpat, foarte murdare. Cel mai mult de suferit a avut de suferit chipul lui Hristos, dar, chiar şi aşa, fragmentul salvat – reprezentând 1/5 din suprafaţa picturii- produce o copleşitoare impresie.[….]

MARI PICTORI Nr. 48 – Andrei Rubliov şi icoana rusă [fragment]

sursa: neumanradu.wordpress.com

Semnificaţia spirituală a icoanei Sfânta Treime a lui Andrei Rubliov

28 Ianuarie, 2009 § Lasă un comentariu

Un Moine de l’Eglise d’Orient(Lev Gillet)

Icoana Treimii lui Andrei Rubliov [i] este adesea considerată adesea ca punctul culminant al iconografiei ruse, şi chiar acei care sunt puţin pregătiţi să perceapă încântătoarea frumuseţe a desenului şi  a coloritului ei şi să pătrundă profunzimea simbolismului ei nu pot să nu fie impresionaţi de prospeţimea, tandreţea, emoţia conţinută de această capodoperă. Aceasta a dat loc unei literaturi abundente, în care accentul este pus pe istorie şi tehnică mai degrabă decât pe interpretarea spirituală. Pe acest ultim punct de vedere am vrea să ne plasăm acum. Am vrea să răspundem în termeni foarte simpli la întrebarea ce ne spune icoana Sfintei Treimi a lui Rubliov?

Pentru a fixa ideile, să ne amintim dispozitivul icoanei. Trei îngeri, recunoscuţi după aripile lor, sunt aşezaţi în jurul unei mese. Pe această masă este aşezat un platou. În spate, un peisaj, mai degrabă schiţat decât precizat  vedem acolo un arbore şi o clădire. Este vorba de reprezentarea episodului descris în capitolul 18 din Geneza. Domnul, se spune acolo, i-a apărut lui Avraam în câmpia lui Mamre, sub forma a trei bărbaţi (Biblia nu pronunţă cuvântul „îngeri”). Avraam i-a invitat să se odihnească şi le-a oferit o masă. Tradiţia patristică a văzut în aceşti trei vizitatori un simbol a celor trei persoane divine. Pe urma ei, tradiţia iconografică bizantină a ales să reprezinte Treimea sub aspectul a trei bărbaţi, deveniţi îngeri, aşezaţi la masa lui Avraam. Icoana lui Rubliov se inserează deci într-o lungă tradiţie consacrată. Dar poate că ne vorbeşte mai mult decât altele din acest lanţ.

Să remarcăm încă de la început ritmul mişcării circulare care pare să antreneze toate elementele icoanei. Poziţia jilţurilor , întrevăzute lateral, cea a treptelor, poziţia însăşi a picioarelor celor doi îngeri din prim plan, înclinarea capetelor lor: toate acestea evocă, sugerează o mişcare „dirijată” (în sens contrar acelor ceasornicului) această mişcare se manifestă şi în planul din spate. Arborele înclinat spre stânga (spectatorului), ca sub suflul unui vânt puternic. Spre stânga, la fel, se înclină panourile tăiate ale acoperişului clădiri. Acest ritm exprimă circulaţia şi comunicarea aceleiaşi vieţi divine între cele trei persoane. Dar acestea nu se retrag într-un sistem închis. Ritmul lor este un ritm de adoptare, de efuziune, de dăruire, de generozitate şi de graţie. Condescendenţa lor admite, invită, în cercul divin, fiinţa creată, dar ea va rămâne acolo distinctă, pe locul ei propriu. Aplecând arborele, mişcarea circulară a vieţii divine atinge natura. Înclinând acoperişul edificiului (pe care judecându-l după stilul lui general şi mai ales după cel al ferestrelor şi uşilor, este o biserică), ea atinge umanitatea care se roagă, umanitatea la cea mai înaltă putere a sa. Lumea „adoptată” constituie într-un fel periferia. Cele trei persoane ocupă centrul. Aceasta este indicată printr-o subtilă degradare a culorilor. Tonurile închise – albastru, bordo, oranj, verde – ale vesmintelor îngerilor sunt înconjurate de galben-ul viu, mai uşor, al aripilor şi al jilţurilor, şi de fundalul pal, transparent aurit. Realitatea maximală este a celor  trei persoane. „Eu sunt cel ce sunt” (Ex 3,14).

Să privim acum trăsăturile acestor trei persoane. Ele nu au vârstă şi totuşi produc o impresie de tinereţe. Nu au sex şi totuşi ele îmbinã robusteţea precisă cu graţiea. Fizionomiile şi gesturile nu au fost „construite” în vederea farmecului, şi totuşi farmecul care se degajă este imens. Alte simboluri trinitare –  de exemplu Cel Bătrân de zile, mielul, porumbelul, trei bărbaţi aşezaţi pe acelaşi tron – au fost reprezentate. Dar, după părerea noastră, nici o reprezentare nu este atât de aptă ca icoana lui Rubliov, să-l introducă pe credincios în realitatea vie a celor trei persoane. Pentru ce? Pentru că Rubliov a ştiut să exprime într-o manieră unică veşnica tinereţe şi eterna frumuseţe a celor trei. În teorie se ştie bine aceasta. Dar când în locul unui bătrân cu barbă şi păr de zăpadă şi al unui porumbel de nepătruns, regăsim, datorită unei opere de artă, frumuseţea şi tinereţea Fiului în Tatăl şi în Paraclet, o primim ca pe o revelaţie practică, nu de concepte, ci de atitudini. De acum înainte o „vedem” diferit ne-o apropiem diferit, îi „simţim” pe cei trei diferit, pentru că ne-a fost sugerat acum că ei sunt alţii, nu sunt de loc ceea ce credeam, ci ceea ce ne imaginam (de altfel mai mult sau mai puţin în pofida noastră). Şi, în viziunea noastră nouă, cea a tinereţii şi frumuseţii veşnice, cea a farmecului indescriptibil al celor trei, există mai multă căldură, mai multă atracţie, mai multă bucurie, mai multă realitate personală decât într-o „pictură abstractă” pe care am dedus-o din schemele teologice. „Ochii tăi îl vor vedea pe Împărat în frumuseţea lui” (Is 33,17)

Fiecare din cei trei îngeri poartă în mână un toiag lung şi foarte subţire. Adică fiecare persoană divină este un călător, un pelerin. Numai Verbul s-a făcut trup, dar dacă s-a făcut trup a fost prin puterea şi voinţa Tatălui şi a Duhului. În nici un moment celelalte două persoane nu au fost străine de lucrarea de salvare a Fiului, în nici un moment ele nu au încetat să vină până la noi şi să acţioneze de o manieră invizibilă. Icoana pune în lumină participarea întregii SfinteTreimi la întrupare. Cele trei bastoane constituie o declaraţie şi o promisiune. Ele declară că cei trei au venit deja printre oameni. Ele promit că cei trei vor veni încă. Dumnezeul nostru în trei persoane vine, vine pentru totdeauna.

Scopul acestei veniri este locuirea celor trei persoane printre oameni. De aceea cei trei îngeri au acceptat ospitalitatea lui Avraam. Ei s-au aşezat la masa lui, aproape de cortul lui (Gen 18, 1-2), sub un arbore (Gen 18,3). Arborele şi biserica reprezentate în icoană semnifică încă arborele şi cortul din povestirea biblică. Icoană evocă viaţa divină a celor trei, dar ea o pune în legătură cu o masă omenească, cu nevoile omeneşti. Cele trei persoane vor să fie pentru noi mai mult decât vizitatori sau oaspeţi în trecere. Există o locuire a Treimii în sufletul slujitorilor lui Dumnezeu. Ospăţul împărăţiei mesianice se împlineşte acolo în mod invizibil. „dacă cineva îmi deschide uşa voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu mine” (Ap 3,20). „Noi vom veni la el şi vom locui împreună cu el” (Io 14,23)

Dar ce există pe această masă în jurul căreia sunt aşezaţi cei trei îngeri? O farfurie este aşezată acolo. Discernem greu ce conţine aceasta. Totuşi, studiul icoanei făcut cu mijloace specializate decelează capul unui viţel. Avraam a pregătit pentru oaspeţii săi trei măsuri de floare de făină, un viţel tânăr cu carnea fragedă, unt şi lapte (Gn 18,6-8). Să fie deci această ofrandă a patriarhului ceea ce vrea să indice farfuria? În povestirea Genezei, îngeri au venit la Avraam pentru a-i anunţa promisiunea divină al cărei obiect este Isaac. Avraam însuşi stă în picioare, în jurul îngerilor în timpul mesei lor, şi Sara foarte aproape, sub cort. Dar icoana ignoră prezenţa lui Avraam.

Felul de mâncare oferit îngerilor şi pus pe masă capătă o semnificaţie care depăşeşte infinit gestul ospitalier al patriarhului. Nu este vorba aici de Avraam şi Isaac. Trebuie să căutăm în viţelul sacrificat un alt sens, mai înalt. Dumnezeu îi va prescrie mai târziu lui Avraam să ofere un viţel tânăr ca jertfă pentru păcat (Lv 9,2,11). Mai târziu si Mântuitorul însuşi va povesti, într-o parabolă, cum tatăl fiului risipitor a cerut să se taie un viţel pentru festinul prin care celebra întoarcerea fiului său (Lc 15,23). Astfel, viţelul din icoană este un simbol al sacrificiului şi al mântuirii.  Şi, prin aceasta, icoana ne face să ne apropiem de misterul Răscumpărării. Căci aceşti trei termeni, Treimea, Întruparea, Răscumpărarea, nu sunt de loc separabili. Printr-un anume mister noi am început să contemplăm opera divină, această contemplare(sprijinită nu pe raţiune, ci pe Revelaţie) va chema pe celelalte mistere în virtutea unei necesităţi interne. Pelerinajul celor trei îngeri purtători de toiege de călătorie n-ar fi complet dacă nu ar ajunge la Calvar. Icoana evocă deci sfatul celor trei persoane divine în vederea mântuirii neamului omenesc. În locul unei farfurii aşezate pe o masă, o cruce ar fi putut pictorul să ridice în mijlocul celor trei îngeri. O spiritualitate a Întrupării sau a Treimii este mincinoasă dacă nu menţine Sângele Răscumpărătorului în centrul operei de mântuire. Şi iată de ce este drept şi sugestiv ca toiegele îngerilor să fie atât de subţiri, aproape ca un fir, şi colorate în roşu. Căci acelaşi fir stacojiu care a fost o garanţie de salvare pentru Rahav, prostituata (Io 2,17; 6,23), uneşte slăbiciunea noastră cu Sângele preţios vărsat pentru noi.

Acum, că ştim asupra cărui obiect precis icoana concentrează atenţia celor trei îngeri, să observăm nuanţele pe care le exprimă atitudinile lor respective. Ele se aseamănă uimitor. Trăsăturile lor sunt aproape identice. Şi totuşi privirea lor şi gestul lor exprimă maniera proprie în care fiecare dintre ei este implicat în misterul Răscumpărării [ii] .

Îngerul care stă faţă în faţă cu spectatorul şi care, raportat la acesta, stă dincolo de masă îl reprezintă pe Tatăl. Mâna lui desemnează farfuria; ea sugerează sacrificiul, ea invită la acesta. Dar acest gest al mâinii este mai degrabă schiţat decât afirmat, nu este un gest deschis, ci un gest reţinut şi ca retractil. Şi privirea, încărcată de tristeţe, se întoarce.

Îngerul aşezat în faţă şi la dreapta mesei, totdeauna în raport cu spectatorul, îl reprezintă pe Fiul. Privirea Fiului este, de asemenea, tristă. Dar ea nu se întoarce. În timp ce capul se înclină blând, în semn de acceptare, ochii, în acelaşi timp fascinaţi şi trişti de moarte – „Sufletul Meu este trist până la moarte” (Mt 26,36) – se fixează asupra farfuriei. Mâna se întinde spre aceasta; dar acolo încă gestul este stăpânit, reţinut; nu este ezitant, este într-un anume fel gânditor, tatonant. Toată atitudinea exprimă un fiat ascultător, resemnat, dureros.

Îngerul aşezat la stânga, în faţa mesei, reprezintă Paracletul. Este cazul să spunem Paracletul mai degrabă decât Duhul, căci aici cea de-a treia persoană îşi exercită la modul suprem slujba ei de consolator. Mâinile nu se întind direct spre farfurie, chiar dacă două degete ale mâini drepte par a puncta spre aceasta; cele două mâini ţin cu o anume solemnitate delicatul toiag roşu în faţa Fiului. Ca şi cum acest toiag i-ar fi prezentat pentru a-i vorbi despre pelerinajul terestru şi despre sângele vărsat. Ochii fixează faţa Fiului. Au o expresie rănită. Atenţia celei de-a treia persoană este profundă, în totalitate concentrată asupra ceea ce Fiul va face. Toată fiinţa îngerului a treilea emană, în tãcere, simpatia şi mila. Oricine are dificultăţi în a-şi reprezenta pe Duhul ca persoană ar trebui să contemple îndelung acest al treilea înger al icoanei. Contemplarea globală a acesteia ar fi de altfel deosebit de eficace pentru a ajuta să înţelegem cum Treimea este în acelaşi timp una şi distinctă.

Prin raport cu farfuria aşezată pe masă, cei trei îngeri au un gest şi o privire diferită. Dar o armonie perfectă – acelaşi fiat – însufleţeşte decizia lor interioară. Nimic nu este aici „comandat” din afară, impus de una din cele trei persoane. Există numai consimţire unanimă a celor trei la o exigenţă a generozităţii lor, comună supunere unei legi aplicate până la consecinţele ultime: „Nu este mai mare dragoste decât să-ţi dai viaţa” (Io 15,13). Icoana – bineînţeles – exprimă de o manieră antropomorfică realităţi (milă, durere etc) care nu îi pot fi atribuite lui Dumnezeu aşa cum îi sunt atribuite omului; avem aici, pictate pe o imagine, simboluri foarte inadecvate, dar pe care limbajul divin însuşi le-a consacrat.

O ultimă remarcă. Nimic n-ar distinge una de cealaltă, fizionomiile celor trei îngeri, dacă n-ar fi relaţia pe care fiecare fizionomie o exprimă în privinţa „alteia”. Avem aici trei generozităţi care nu sunt nici opuse, nici juxtapuse, ci „puse” una prin raport cu cealaltă – puse nu în faţa celeilalte, ci în cealaltă, în aşa fel că tocmai în această relaţie de iubire, în care fiecare persoană divină „se găseşte” ca şi distinctă, se afirmă şi se bucură de fericirea ei. Fiecare persoană divină tinde spre cealaltă ca spre termenul în care îşi obţine plenitudinea. Icoana lui Rubliov, pentru că ne face să întrevedem misterul Treimii, ne revelează misterul iubirii supreme pe care iubirea noastră creată n-ar şti să o întâlnească, dar de la care poate primi inspiraţia şi orientarea ei.

Andrei Rubliov nu înţelegea să sugereze gânduri ci o rugăciune. Întâlnirea noastră cu cea mai celebra dintre operele lui nu va fi ceea ce a vrut el ca aceasta să fie decât dacă, luând cu această ocazie, un contact mai profund cu cele trei persoane, să repetăm, proşternuţi, cuvintele lui Avraam adresate vizitatorilor divini, în câmpia lui Mamre: „Domnul meu, dacă am găsit bunăvoinţă în ochii tăi, nu trece mai departe, te rog, de slujitorul tău” (Gn 18,3). Şi, dacă noi îi primim pe cei trei din toată inima noastră, vom putea, ca Avraam, să primim din gura lor asigurarea că această experienţă binecuvântată, departe de a fi un episod izolat, ne va fi acordată din nou: „Negresit Mã voi întoarece la tine” (Gn 18,19).

Un Moine de l’Eglise d’Orient,

Extras din revista Irenikon,nr.26, 1953,
reprodus în revista Contact,nr.116,1981.

Originalul articolului în limba franceză se găseşte pe site-ul: www.pagesorthodoxes.net


[i] Călugărul Andrei Rubliov a trăit aproximativ în perioada 1370-1730. Icoana Treimii a fost pictată spre 1410 pentru Mănăstirea Sfânta Treime şi Sfântul Serge, aproape de Moscova. A fost restaurată în 1906 şi 1918.

[ii] Nu ignorăm că identificarea celor trei îngeri a fost dezbătută. Unii interpreţi au vrut să-l vadă pe Cristos, şi nu pe Tatăl, în îngerul central. Noi credem că identificarea îngerului central şi a tatălui este conformă cu cea mai veche, cea mai constantă tradiţie orientală, şi am putea aduce dovezi în sensul acesta. În ceea ce priveşte icoana lui Rubliov, vom cita marea autoritate a lui Alpatov în favoarea acestei identificări.

Where Am I?

You are currently viewing the archives for Ianuarie, 2009 at Cidade de Deus.