Serbia Ortodoxă şi Sfântul Sava

14 Ianuarie, 2009 § Lasă un comentariu

În Vinerea Mare a anului 1595 turcii, la porunca paşei Sinan, au ars pe o colină din Belgrad moaştele Sfântului Sava al Serbiei, mare ocrotitor al acestei ţări. În vestitul său „Prolog de la Ohrida” episcopul Nicolae Velimirovici – el însuşi având viaţă sfântă şi fiind prigonit, înseamnă la pomenirea zilei de 27 aprilie când s-a săvârşit acea nelegiuire: „Arzând moaştele, paşa cel viclean nu a putut să-l ardă pe Sfântul care stă viu înaintea tronului lui Dumnezeu în cer, şi viu pe pământ în inimile oamenilor”.

Apoi adaugă: „Credinţa cea adevărată va fi prigonită în această lume. Domnul Însuşi a spus-o aceasta, limpede, pe faţă, apostolilor Săi. Biserica ortodoxă, dreapta credinţă, sunt mereu prigonite – cu doar scurte răstimpuri de răgaz.

Istoria e plină de prigoane venite şi din afară, şi dinăuntru; din afară de la necredincioşi iar dinăuntru de la eretici… Frate al meu, credinţa creştină e tare nu doar atunci când se potriveşte cu logica şi cu gândirea veacului, ci mai ales atunci când le stă acestora împotrivă. Tot cel ce vrea să trăiască întru bine, va avea parte de prigonire. Apostolii au vestit încă de la început lucrul acesta, şi douăzeci de veacuri creştine au purtat ecoul acestei profeţii şi au adeverit-o. O, Mântuitorule înviat, luminează-ne, ca să rămânem întru bine până la sfârşit, ca să îndurăm prigoana până la sfârşit; a Ta fie slava în veci, Amin.”

La îndemnul Mântuitorului, Evanghelia a fost propovăduită la toate neamurile; dar nu toate neamurile au primit-o, iar între cele care au primit-o, nu toate au păstrat-o. Istoria Serbiei este istoria unui neam care a primit, a păstrat şi luptă să păstreze mai departe dreapta credinţă.

Serbia s-a creştinat încă înaintea Rusiei, la propovăduirea Sfinţilor Clement şi Naum, cei dintâi ucenici ai sfinţilor Chiril şi Metodie, iar la sfârşitul veacului al XII-lea o aflăm strălucită împărăţie creştină, având cârmuitori evlavioşi, închinaţi cu trup şi suflet ortodoxiei.

Marele jupân Ştefan Nemania după ce a întărit hotarele ţării şi a ridicat în cuprinsul ei multe şi frumoase biserici şi mânăstiri a renunţat la tron în favoarea fiului său Ştefan şi călugărit la mănăstirea Studeniţa, ctitoria luând numele Simeon. În aceeaşi zi, Buna-Vestire a anului 1196, s-a călugărit şi soţia Ana, la mănăstirea Kursumlia lângă Iopliţa. După doar câteva luni monahul Leon s-a dus în Sfântul Munte, urmând pe al său mezin, Raţko – ce avea să fie marele Sava. Raţko, în călugărie Sava, plecase ascuns de acasă cu trei ani în urmă şi iţe încercările părinţilor de a-l readuce din Athos nu s-au împlinit. S-au împlinit în schimb rugăciunile şi stăruinţele tânărului de optsprezece ani; şi astfel Serbia s-a întrarmat, la începuturile ei, cu armura cea mai tare: sfinţenia, iar ortodoxia a fost aşezată strâns la temelia istoriei şi culturii sale dincolo de ţesăturile politice, prin vieţuirea în Duh.

Ştefan Nemania – Simeon – a ctitorit mănăstirea sârbă Hilandar din Sfântul Munte unde a şi murit în anul 1200. Moaştele sale, izvorând bună-mireasmă şi mir, au fost aduse în Serbia la mănăstirea Studeniţa de fiul său Sava.

Sfântul avea atunci douăzeci şi nouă de ani, dintre care unsprezece îi vieţuise în Sfântul Munte. La întoarcerea sa, în anul 1204, Serbia era sfâşiată în două, în prăpastia războiului civil. Prin tainice uneltiri cu Ungaria şi cu papa Inocenţiu III, Vukan (cel mai vârstnic între cei trei fii ai lui Ştefan Nemania), pizmaş asupra fratelui său Ştefan moştenitorul tronului, a strâns oaste şi a pornit împotriva acestuia.

Acest război fratricid era oglinda – în mic -a uriaşului conflict instigat de Apus prin marile cruciade ale Bisericii latine, în 1204, soldaţii celei de a patra cruciade au cucerit Constantinopolul şi mare parte din Bizanţ, cuprinzând şi Sfântul Munte, care în 1205 a fost aşezat sub ascultarea şi jurisdicţia unui episcop romano-catolic.

Împărăţia bizantină era împărţită în două, având un centru politic la Constantinopol şi altul la Tesalonic. Patriarhatul din Constantinopol, de care era legată Serbia, era rupt în trei – cu centre la Niceea, unde se refugiaseră împăratul şi patriarhul, la Trebizonda şi la Ohrida.

În aceste împrejurări zbuciumate, craiul Ştefan al Serbiei s-a gândit să-şi alieze ţara cu papa de la Roma, ca să se pună la adăpost de atacurile regelui Ungariei şi ale latinofililor din Constantinopol.

Atunci, după treisprezece ani de lucrare în ţara sa – răstimp în care, fiind arhimandrit şi stareţ al mănăstirii Studeniţa, a străbătut Serbia predicând, învăţând poporul, înălţând biserici şi mănăstiri, înfiinţând ateliere de pictat icoane – sfântul Sava s-a întors la Athos. Mirul izvorâtor din moaştele Sfântului Simeon a încetat să mai curgă.

În cei doi ani cât a rămas în Sfântul Munte la Hilandar (1217-l219) starea Serbiei s-a înrăutăţit. Poporul cârtea, înfricoşat de îndepărtarea iubitului său Sava. Ştefan i-a scris atunci, rugându-l stăruitor să se întoarcă. A renunţat la legăturile pe care le ţesuse cu Apusul, încercând o împăcare cu împăratul bizantin de la Niceea, Teodor Lascaris (1204-l222). Înainte de a se îndrepta din nou spre Serbia, Sava, având însoţitori câţiva călugări de la Hilandar, a călătorit la Niceea unde se afla împăratul şi patriarhul Manuel Sarantenos; a cerut de la aceştia ca Biserica Serbiei să fie de sine, stătătoare, independenţă ce ar fi fost nu numai în folosul sârbilor, ci ar fi pus şi o stavilă încercărilor Romei de a se infiltra în Balcani.

La 6 decembrie 1219, la Niceea, sfântul Sava a fost uns arhiepiscop al Bisericii Sârbe care îşi dobândea astfel autonomia. Peste o sută şi mai bine de ani Biserica Serbiei avea să ajungă autocefală şi să aibă un patriarh al ei.

Sava, acum arhiepiscop al Serbiei, a mers cu corabia la Tesalonic. Acolo, la mănăstirea Filocalos, a tradus din greceşte în slavonă, împreună cu micul său sobor, Nomocanonul Sfântului Fotie cel Mare din veacul al IX-lea, texte cuprinzând canoanele celor şapte sinoade ecumenice, comentarii de ale marilor cărturari medievali, învăţături ale Sfinţilor Părinţi şi felurite edicte ale împăratului Justinian. Această lucrare de mare însemnătate a fost temelia întregii aşezări canonice a Bisericii Serbiei.

Întors în ţară cu aceste izbânde, Sava a fost întâmpinat cu braţele deschise de fratele său Ştefan. Primul său drum a fost la mănăstirea Studeniţa, spre cinstirea părintelui său, Sfântul Simeon, ale cărui moaşte izvorau acum din nou mirul. Apoi, a aşezat scaunul arhiepiscopal la mănăstirea Zica, ctitoria lui Ştefan, făcând din această mănăstire un centru bisericesc dar şi politic. La sărbătoarea înălţării a anului 1220, l-a încoronat aici pe fratele său Ştefan ca cel dintâi rege al Serbiei. Această ungere a fost sfârşitul oficial al legăturilor dinastiei Nemania cu Apusul. Ştefan rămâne în istorie cu numele: Regele Ştefan, Întâiul-încoronat. El a murit la sfârşitul anului 1228, după ce a primit şi el tunderea în monahism şi numele Simon.

În primăvara lui 1234, Sfântul Sava s-a pregătit pentru o lungă şi însemnată călătorie în ţara Sfântă. Spre uimirea tuturor, înainte de plecare a părăsit scaunul arhiepiscopal, lăsând într-însul pe ucenicul său Arsenie, ales de soborul episcopilor sârbi la îndemnul lui; alegerea a fost întărită de patriarhul împărătesc din Niceea.

Cine ar fi putut bănui că marele Sava, cunoscându-şi mai dinainte sfârşitul, a asigurat astfel pe mai departe autonomia Bisericii Serbiei? El nu avea să se mai întoarcă viu în ţara sa.

îÎtorcându-se din pelerinajul la Locurile Sfinte, Sfântul Sava s-a oprit la Târnovo, fiind primit cu mare cinste de ţarul Ioan Asan II şi de întreaga Biserică bulgară. A slujit Sfânta Liturghie şi slujba de sfinţire a apei la Bobotează, iar numai opt zile mai târziu, la 14 ianuarie 1235, în vârstă de şaizeci de ani, avea să moară, plâns de toată lumea. A fost îngropat ăn biserica din Târnovo.

După doi ani moaştele sale au fost aduse în Serbia, cu alai de sărbătoare, şi aşezate la mănăstirea Mileşeva. Această mănăstire, vestită pentru frumuseţea icoanelor şi a frescelor sale, şi-a dobândit o slavă neasemuită după aşezarea într-însa a moaştelor Sfântului Sava. Mii şi mii de pelerini de pretutindeni veneau să se închine aici dumnezeiescului Sava, care a şi fost canonizat de Biserica Serbiei în 1253.

În răstimp de două veacuri Serbia a ajuns la o asemenea putere în Balcani, încât la anul 1346 (care este şi anul când Biserica Serbiei şi-a dobândit autocefalia) regele Serbiei Duşan primea titlul de: „Împărat al sârbilor, grecilor, bulgarilor şi albanezilor”.

Doar patruzeci de ani mai târziu, această fală se va stinge; Serbia va pierde pentru mai bine de jumătate de mileniu orice slavă pământească, rămânând să străbată veacurile la lumina candelelor creştine, în întunecatele Catacombe ale stăpânirilor străine.

La 15 iunie 1389 s-a dat la Kossovo – „Câmpia Mierlelor” – marea luptă între oastea creştină a ţarului Lazăr şi armiile păgâne ale sultanului Murad. Cântecele populare sârbe ne spun că, în ajunul bătăliei, a zburat de la Ierusalim la Kossovo un şoim, ţinând în gheare o rândunică; dar nu e o rândunică, ci chiar o scrisoare de la Măicuţa Domnului! Ea îl pune pe Lazăr să aleagă între împărăţia lumească şi cea din ceruri, câştigată cu preţul martiriului. Lazăr a ales. Înainte de luptă, evlaviosul domn, s-a jmpărtăşit împreună cu toată oştirea şi aşa au mers cu toţii la sigură pieire. Însă locul unde a curs, împotriva lepădării de Hristos, atâta sânge creştin, nu este locul unei înfrângeri, ci al unei jertfe – pecetea libertăţii în duh, nepieritoare, a Serbiei ortodoxe.

sursa: cartiorodoxe.com

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Serbia Ortodoxă şi Sfântul Sava at Cidade de Deus.

meta

%d blogeri au apreciat asta: