Manastirea Sfintii Trei Ierarhi

29 Ianuarie, 2009 § 1 comentariu

401px-ro_is_trei_ierarhi_2008

Pe o veche si pitoreasca strada ieseana, nu departe de Curtea Domneasca, in Ulita Domneasca (actualul Bulevard Stefan cel Mare) batranul nostru targ pastreaza o adevarata comoara a arhitecturii romanesti. Se inalta aici biserica Trei Ierarhi, o biserica ce „nu-i chip s-o descrii cu limba sau cu pana”, dupa cum o descria turcul Evlia Celebi.
Ctitorie a fericitului domnitor destoinic al Moldovei vreme de 20 ani, Vasile Lupu, a fost construita intre anii 1635-1639. Finalizarea bisericii a notat-o ctitorul in placa de piatra, in limba slavona, pe fata sudica a bisericii:”Io Vasile voievod…am zidit aceasta ruga, in numele Sfintilor Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigore Teologul si Ion Gura de Aur. S-a sfintit cu mana arhiepiscopului Varlaam la 7147 (1639) mai 6.”

Biserica „Treisfertitelor” implineste o dorinta a ctitorului, „visul bizantin”, reflectand aspiratia spre lumea bizantina, combinand structuri si forme traditionale cu materiale pretioase si o decoratie fastuoasa.

Monumentul, perla a arhitecturii feudale e asemator cu manastirea din Galata dar nu are proportiile acesteia.

Bolta cuprinde doua registre suprapuse de patru, respectiv opt arce de bolta dispuse oblic care reduc diametrul clopotnitei.

Goticul se face vizibil la contraforturi, la armatura de piatra a ferestrelor, profilul usilor.

Pictura a fost realizata de cei mai vestiti mesteri: Sidov Pospeev, Iacob Gavrilov impreuna cu pictorii moldoveni Nicolae Zugravul cel batran si Stefan. Acestia au invesmantat peretii exteriori cu „aur si lazur” si au uimit pe cei mai pretentiosi cunoscatori de arta.

Tablourile erau „aidoma cu niste fiinte insufletite”, picturi ca la Trei Ierarhi se gaseau mai rar: „asemenea zugraveli impodobite, numai la Atena, in templul divinului Platon, daca se mai gasesc.”

Tot exteriorul bisericii fusese imbracat in dantelarie din piatra sculptata, cu brauri deosebite si aurite ce uimeau pe toti vizitatorii impresionati de migala sculturilor si stralucirea ce i-o dadeau razele de soare in zilele luminoase.

„In intregime din piatra fatuita, iar pe dinafara este toata sculptata cu o maiestrie artistica ce uimeste mintea…nu este nici cat un deget, ca sa nu fie acoperit cu sculpturi” (Paul din Alep)

Aceasta fastuoasa dantelarie in piatra ii confera marea originalitate si frumusete.

Pentru strane, sfesnice si alte mobile se folosise abanosul si chiparosul, unele mobile fiind incrustate cu fildes din Orientul indepartat si din Turcia.

La finalizare pietrele ei de marmora poleita straluceau si scanteiau „de parca ar fi frunzele de pe un pergament luminos.”. Cel care le priveste ramane uimit de felul cum mesterul sculptor a cioplit marmura cu dalta sa.

Usa de la intrare avea canaturile „lucrate in sidef curat, cu fir si solzi de argint si cu frumoasa argintarie in relief, cu inflorituri negre.”

Locasul e inconjurat de un zid ca o cetate, un turn patrat la intrare cu „un orologiu si clopote mari”. Era impodobit cu pietre taiate cu sculpturi si cu „marmura neagra prinsa intr-un fel de coroana.”

Tronul era lucrat cu foi de aur si acoperit cu o cupola pe care se afla o cruce si doi vulturi.

Exteriorul imbina modele orientale, geometrice din Georgia si Armenia. Stilul renascentist se imbina armonios cu cel baroc.

Atinsa de napastile bataliilor, jefuita si arsa, zguduita de cutremure prin lucrarile de restaurare biserica si-a vazut distrusa pictura interioara originala. „Ascunzand spartaturile acoperisului si crapaturile peretilor, ctitoria lui Vasile Lupu, imbracata in borangic de raze palide veghea taina catorva cruci si pietre roase de vreme din vechiul cimitir, peste care zbura vaietul surd al unui clopot, clatinat de unde noptii sau de aripa prea cucernicelor buftnite.”

Timpul s-a facut resimtit estompand din stralucirea decoratiei de altadata dar i-a lasat in schimb sobrietatea varstei.

Putini sunt vizitatorii care banuiesc dureroasele ei trairi si ale ctitorului, incrustate cu lacrimi de sange in piatra peretilor dantelati. A trecut prin grele incercari. Pradata de trupele straine, incendiata de tatari, de ostile polone, deteriorata de cutremure..

Aici si-au gasit odihna alaturi de ctitori voievodul Dimitrie Cantemir si primul domn al Tarii Romanesti, Al I Cuza. Nisele sepulcrale in care se afla osemintele se gasesc in peretii laterali ai pronaosului.

Socotita catedrala mitropolitana pe vremuri aici au luat fiinta colegiul Vasile Lupu, temelia viitoarei Academii Domnesti si o tiparnita unde se imprima Marturia ortodoxa si Cazania mitropolitului Varlaam.

Timp de o vreme o importanta si mai mare o capata biserica prin aducerea moastelor Sfintei Paraschiva, ocrotitoarea Moldovei.

Cu o vechime de mai bine de 350 de ani biserica a devenit o autentica vatra de cultura si spiritualitate, boltile turlei Trei Sfetitelor afumate de lumanarile si facliile a patru secole, cu ograda adormita dupa zidurile zdrelite de nenumaratele asedii si parjoluri ramand azi marturie a unui stralucitor locas din Ulita Mare.

sursa: www.iasi.com

Pentru cei ce doresc a se bucura de hramul mănăstirii: Slujba de priveghere (Vecernie, Litie, Utrenie) va începe la ora 17,  joi 29 ianuarie; iar în ziua propriu-zisă de hram, slujba va începe la ora 7:30 (Sfanta Liturghie în jurul orei 9:30). La Sfânta Liturghie va participa şi IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei.


§ One Response to Manastirea Sfintii Trei Ierarhi

  • alina23i spune:

    Un articol gasit pe net, despre MAnastirea Sfintii trei Ierahi, cu detalii foarte interesante, in Revista Erasmus, nr. 13/2002, http://www.revistaerasmus.go.ro/numarul_13/naftanaila_o.htm, last update: november 2003, Biserica Trei Ierarhi din Iaşi în relatările de călătorie ale lui Paul de Alep şi Evlia Celebi, Ovidiu NÃFTÃNÃILÃ
    Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Istorie
    Călătoriile reprezintă o sursă pentru topografia istorică şi pentru istoria urbană. Dar, pe lângă această valoare cu certe posibilităţi de exploatare metodologică, se observă că cei ce relatează propriile călătorii încetează a mai fi observatorii altor lumi, pentru a deveni revelatorii propriei culturi. Publicând Les voyageurs dans L’Empire Ottoman (XIV-e – XVI-e siècles). Bibliographie, itinéraires et inventaires des lieux habités, Stephane Yerasimos se face exponentul unor teze care fac referire şi la discursul despre Celălalt, analizând călătoria ca pe un proces iniţiatic. Autorul lucrării menţionate e de părere că aventura individuală este împinsă spre un acquis colectiv. Imaginea despre celălalt se conturează prin parcurgerea progresivă a mai multor stadii: încercare, cunoaştere şi, în cele din urmă, însuşire, “însuşirea lumii prin cunoaşterea acesteia; însuşirea prin cunoaşterea de sine de-a lungul lumii”1 .
    Perspectiva analizei lui Yerasimos presupune deplasarea de la un centru (care nu e neapărat identificabil celui politico-administrativ) spre o periferie (periferii), Imperiul Otoman ca ţintă a călătoriilor fiind una dintre acestea. Însă Yerasimos nu merge până la consecinţa logică a afirmaţiilor sale: este evident că lumea secolelor al XIV-lea – al XVIII-lea nu este unipolară, prin urmare nu se poate admite existenţa unui singur centru, chiar dacă raportul centru-periferie este fluctuant şi o delimitare clară e greu de realizat. Înţelegem prin centru o mulţime de elemente inscriptibile într-un spaţiu geografic şi care conferă o identitate comună, ce se transformă sau se alterează într-o limită îndelungată de timp. Putem concluziona că acesta este un spaţiu al “normalităţii”, la care călătorul se raportează şi pe care îl consideră cel al singurului adevăr posibil. Inversând perspectivele propuse de Yerasimos, şi lumea creştină poate fi considerată periferie pentru cei crescuţi în sistemul de valori oriental şi care se deplasează spre limitele spaţiale ale acestuia.
    Analizând din prisma acestor considerente, Moldova secolului al XVII-lea este o periferie, dar una care îşi asumă prin artă şi nu numai, o anumită identitate şi justifică, prin exploatarea vizibilului în acest sens, anumite opţiuni politice (perioada domniei lui Vasile Lupu se identifică cu perioada protecţiei oficiale şi nu formale a Bisericii Ortodoxe2 ). Arta intervalului 1600-1700, caracterizată prin gust pentru noutate, pentru contrast, pentru amănunt, pentru spectacol şi ceremonie, îndreptăţeşte ipoteza existenţei în spaţiul românesc a unui “baroc postbizantin”3 .
    Deşi au formaţii religioase diferite, unul fiind creştin, celălalt musulman şi vin, în consecinţă cu mentalităţi diferite, Paul de Alep4 şi Evlia Celebi5 se arată deopotrivă interesaţi de monumentele religioase, lucru evident dacă luăm în considerare nu numai curiozitatea normală unor spirite şlefuite într-un rafinat orient islamic, ci şi conştientizarea faptului că “arhitectura unei ţări este poate cea mai exactă expresie a istoriei sale şi nimic nu ne dă o intuiţie mai sigură a trecutului şi o mai autentică cunoaştere a unei civilizaţii”6 .
    Străbătând în lung şi-n lat Ţara Moldovei şi trecând prin capitala lui “Lupu bei”, cei doi îşi împărtăşesc impresiile la vederea celui mai reprezentativ monument de artă ridicat la Iaşi în secolul al XVII-lea, Mănăstirea Trei Ierarhi, monument niciodată imitat în posteritate, un unicat al artei epocii sale (nu ca soluţie constructivă, ci ca elemente decorative).
    Călătoria – revelaţie reprezintă personajul principal şi nu mănăstirea Trei Ierarhi. Mănăstirea este doar un reper care ne ajută să “radiografiem” stadiul de percepţie al celor doi.
    Descrierea lui Paul de Alep este ponderată, fără exaltări gratuite, cu o perspectivă nu neapărat de expert, dar cel puţin de bun cunoscător al tendinţelor arhitectonice ale epocii. Spirit mult mai impresionabil, Evlia Celebi îşi probează talentul descriptiv analizând Trisfetitele. Fraza lui Celebi are un stil mult mai plin de ritm, imaginile se succed cu repeziciune iar rezultatul este mai apropiat poate de percepţia cititorului contemporan lui. Spre deosebire de Paul de Alep, care reuşeşte fără evidente eforturi de exprimare să surprindă imaginea cât mai obiectivă a celor observate, Celebi are permanent nevoie de a aprecia valorile prin raportare la nişte etaloane universal valabile, de a crea asociaţii de elemente în mintea cititorului, astfel încât acesta să fie atras şi convins în acelaşi timp.
    Vizita lui Paul de Alep la mănăstire are loc în dimineaţa de miercuri, 9 februarie 1653. Caracterul de unicitate al monumentului este subliniat încă de la ceea ce ar trebui să percepem ca primă impresie generală : “această mănăstire este unică şi preafrumoasă”7 . Pecetea frumuseţii este anterioară considerentelor de ordin strict arhitectonic. Ca de altfel majoritatea monumentelor de acest tip, ea este înconjurată de ziduri de piatră8 . Este o constatare asupra căreia Paul de Alep nu insistă. Ca orice spirit oriental, călătorul sirian este interesat în mod deosebit de detaliile tehnice ale orologiului plasat în turnul de la intrare9 . Fără a fi destul de clar în privinţa modului de funcţionare, Paul de Alep explică, cu mijloacele de care dispune, această maşinărie care, pe lângă elementul de insolit10 , trebuie să-l fi impresionat profund prin ingeniozitatea constructorului: “Deasupra porţii se află clopotniţa şi orologiul oraşului, cu totul de fier cu roţi mari. Clopotele sunt atârnate sus, pe o schelă de lemn şi ea se găseşte în mijlocul unei chilii. Un odgon de sârmă pătrunde prin tavan , până la marginea clopotului celui mare; de acest odgon este atârnat un ciocan de fier. Când e vreamea să bată , o bucată lungă de lemn iese din fereastra turnului şi , la cea mai mică atingere pune în mişcare clopotul cel mic atârnat la capătul … Odgonul este tras în jos de nişte roţi ciocanul se ridică şi se coboară de pe marginea clopotului; el începe să bată şi este auzit de tot oraşul”11 .
    Urmează consideraţiile cu privire la planul de construcţie a bisericii aflate în mijlocul mănăstirii: “ea este în întregime din piatră făţuită, iar pe din afară este toată sculptată cu o măiestrie artistică ce uimeşte mintea privitorului. Nu este nici cât un deget care să nu fie acoperit cu sculpturi; şi sub streaşină cornişele de piatră neagră sunt de asemenea sculptate”12 . Prin urmare, nici o remarcă privind motivele decorative, ci doar perfecţiunea în executarea lor. Să fi fost oare prelatul sirian familiarizat cu înlănţuirea motivelor geometrice, care amintesc procedee decorative de arhitectură caucaziene (armeneşti şi georgiene) şi arabe, sau a considerat că nu poate surprinde cu pana ceea ce doar ochiul poate să constate, asemenea lui Miron Costin: “vederea singură den toate aşadză în adevăr gândul nostru şi ce să vede cu ochii nu încape să hie îndoială în cunoştinţă”.
    Atrăgând atenţia încă de la început că “mănăstirea lui Lupul bei nu poate fi descrisă nici cu graiul, nici cu pana…”13, călătorul turc oferă mult mai puţine consideraţii privind arhitectura construcţiei: “Fiind clădită de curând, pietrele de marmură strălucitoare lucesc şi scânteiază încât par a fi frunzele de pe un pergament luminat”14 .
    Celebi oferă totodată şi un detaliu temporal15 interesant; “el a construit această mănăstire timp de 6 ani”16 , plătind sultanului Murad IV (1623-1640) 100000 de galbeni pentru obţinerea permisiunii. Cifrele lui Celebi trebuie interpretate cu destulă circumspecţie, însă putem reţine zvonurile cu privire la sistemul de fortificaţii ce întărea construcţia, asociată iniţial unei cetăţi. Şi un alt detaliu s-ar putea desprinde de aici: faptul că în timpul domniei lui Murad IV, deci anterior anului 1640, decorarea monumentului atinsese forma finală17 .
    În buna tradiţie a premăritorilor sultanului, călătorul turc arată că zidirea de la Trei Ierarhi “a fost trecută cu vederea” de padişah, deşi nici o geamie nu se putea ridica la nivelul ei (“nu-şi are pereche nicăieri pe faţa pământului”18 ).
    Paul de Alep sesizează elementul de noutate în decorarea zidurilor exterioare: “nu este nici cât un deget care să nu fie acoperit cu sculpturi”19 . Detaliul este revelator şi semnificativ pentru sensibilitatea orientalului. Biserica prezintă două uşi20 de acces în pridvor pe laturile de miazăzi şi miazănoapte. Precizarea “după cum e obiceiul la bisericile lor” dovedeşte o îndelungă practică în realizarea unor construcţii cu dublu acces în tindă. Ceea ce nu menţionează autorul – fapt destul de curios, dacă analizăm atenţia deosebită pentru cele mai mici detalii – este pisania21 de deasupra uşii de la sud, care nu va apărea nici în descrierea lui Celebi.
    Pătrunzând în pridvor, observatorul analizează picturile, începând cu cea de pe boltă, înfăţişând Sfânta Treime. Deasupra uşii de acces în pronaos se află pictura Judecăţii de Apoi, care întrecea în frumuseţe pe cea similară a bisericii de la Vaslui. Nu se insistă asupra vreunei imagini din picturile de pe ceilalţi pereţi, considerentele fiind tot de ordin general: “pe celelalte ziduri sunt picturi reprezentând toată suflarea…”22 . Ultimul detaliu, “totul este în aur şi lapis-lazuli”23 subliniază opulenţa monumentului şi poate intenţia constructorului de a-l face pe cel ce intră să-şi dea seama de măreţia celor sfinte în raport cu sine. Aplecarea obsesivă, ostentativă chiar, spre amănunt este cel mai bun mijloc de inducere a acestei stări: totul este calculat, nimic nu este la întâmplare. Celebi îşi dovedeşte consideraţia pentru monument comparând pe zugravii24 săi cu vestiţii miniaturişti islamici Mani şi Behzad şi Aga Riza. Fără îndoială, ipoteticele cuvinte ale sultanului “dacă va fi voia lui Allah, vom face şi noi o geamie la fel”25 reprezintă încă o dovadă de respect faţă de felul creştin de manifestare în artă. Este interesantă impresia pe care o produc transpunerile picturale ale unor evenimente biblice în ochii unui musulman. Acesta sesizează “gustul frâncesc” – mai degrabă european – în executarea miniaturilor.
    Menţionând picturile pereţilor interiori, Celebi nu se mulţumeşte cu simpla înşiruire a imaginilor, ci îşi notează propriile impresii trăite în timpul contemplării acestora. Curios este faptul că el nu se substituie spiritului creştin, încercând să desprindă un mesaj clar, ci analiza imaginilor se face din perspectiva musulmanului, profund impresionat de ceea ce ochii vedeau dar mintea abia putea să perceapă. Musulmanul e mult mai receptiv la limbajul simbolic. Reprezentarea “diavolului celui afurisit” prilejuieşte un prim exerciţiu în acest sens. Analizând progresiv, Celebi se opreşte asupra încercării de educare prin imagine: “noi nu-l putem face să înţeleagă vorbele noastre printr-un limbaj simbolic, cum pot face şeicii voştri”26 . Din nou putem desprinde părtinirea clară faţă de modul specific otoman de a trata fenomenele spirituale şi relaţiile dintre oameni.
    Accesul în pronaos se face printr-o uşă27 “ferecată cu fier, acoperită cu sculpturi şi cu opere de artă”. Pătruns în nartex, Paul de Alep insistă asupra nişelor sepulcrale28 ale fiilor domnului şi al primei sale soţii, doamna Tudosca. Mormintele sunt acoperite cu “stofă de mătase şi brocart de aur”29 , iar lângă ele sunt candele de argint sfinţite, “care ard zi şi noapte”30 . Tonalitatea scrierii capătă în acest context un accent destul de grav, în concordanţă cu pietatea sinceră ce ar trebui să o resimtă orice creştin la căpătâiul unei atât de evlavioase familii. Reţin atenţia portretele familiei domnitoare31 : al domnului, al doamnei Tudosca şi al celor trei fii morţi în Rusia (Ioan, fiul Tudoscăi, Ioan şi Alexandru, fiii Ecaterinei). Detaliile de vestimentaţie nu sunt numeroase, dar sunt suficiente pentru a realiza că e vorba de un costum de ceremonial (“îmbrăcaţi în veşminte bogate, iar pe cap calpacuri de samur cu surguciuri”32 ).
    Înainte de a accede în naos, privitorul mai insistă asupra imaginii chivotului, care apare în stânga intrării. Simbolistica imaginii zugrăvite este deosebită: biserica e susţinută de mâna lui Dumnezeu; cei trei ierarhi apar oferind-o lui Iisus care, înconjurat de îngeri şi de apostoli, binecuvântează.
    Pronaosul este despărţit de naos prin trei arcade sprijinite pe două coloane puternice, octogonale, cu capitelele pătrate, vopsite în verde deschis şi decorate cu vrejuri de aur de sus până jos – o stilizare perfectă a copacului vieţii. Nu se insistă asupra sistemului de boltire a chorosului (pronaosului), pentru că nu prezintă deosebiri faţă de sistemul clasic33 . Este amintit doar policandrul de aramă lucrat cu mare măiestrie, ce atârnă de cupola naosului. Cea mai interesantă piesă de mobilier este, fără îndoială, jilţul domnului (astăzi dispărut), plasat în spatele unei coloane, cu faţa spre altar: “…cu trepte înalte şi cu un baldachin. E tot cu frunze aurite [revenirea simbolisticii vegetale], de o lucrătură prea frumoasă; pe dinăuntru este de catifea roşie; treptele şi podeaua sunt acoperite cu postav roşu. În vârful baldachinului este o cruce, deasupra doi vulturi minunaţi care ar putea fi socotiţi ca o lucrare de giuvaiergiu”34 . Extravaganţa în decoraţie şi mai ales prezenţa celor doi vulturi şi a culorii roşii, cu sensuri imperiale, dovedesc drept întemeiată caracterizarea lui Miron Costin, privindu-l pe Vasile Lupu: “ca un leu la hire şi la trup… om cu hire înaltă şi împărătească mai multu decât domniască…”, “…nu-l încăpea Muldova şi avea ispită pentru domniea Ţărâi Munteneşti”. Orgoliul domnului, protector al creştinătăţii ortodoxe35, era fără îndoială măgulit în faţa unei asemenea promovări de imagine la nivelul însemnelor puterii.
    Evidentă este raportarea la ideea de câştig şi de cheltuială, care revine cu insistenţă în comentariile lui Celebi: “poporul ne aduce daruri, iar noi punem să se facă chipuri noi şi astfel câştigăm”36 ; “numai acest tron preţuieşte cât un tezaur egiptean”37 . Din acest punct de vedere, călătorul turc este mai “negustor” decât Paul de Alep. Şi, chiar dacă nu este un maestru al analizei arhitectonice, Celebi ştie, fără doar şi poate, să utilizeze figurile stilistice şi să găsească cele mai bune comparaţii pentru a sugera o imagine cât mai apropiată de realitate; “S-ar putea ca astfel de zugrăveli împodobite să existe doar la Atena, oraşul filozofilor şi al bărbaţilor de stat, în templul divinului Platon. Templul lui Platon este acum geamia lui Ebu-l-Feth”38 . Comparaţia cu cel mai important centru de cultură al lumii antice nu este deloc întâmplătoare, pentru că şi în secolul al XVII-lea spaţiul românesc imprimă spiritului universal trăsături autentice şi de mare valoare.
    În imediata apropiere, la dreapta jilţului, în zidul dinspre miazăzi, se găseşte racla sfintei Paraschiva, împodobită cu ţinte de argint şi catifea roşie. Moaştele sfintei sunt acoperite “ca în timpul vieţii” cu văluri şi cu ţesături de mătase brodate. Paul de Alep oferă un detaliu interesant cu privire la aducerea moaştelor, pentru care domnul moldovean plăteşte patriarhiei “peste două sau trei sute de mii de piaştri pentru ca moaştele să fie predate în bună stare”39 . Pe pereţii arcului consoliv sunt prezentate scene din viaţa sfintei.
    Surprinde faptul că Evlia Celebi nu face nici o referire la Sfânta Paraschiva, acesta raportând evenimentul aducerii moaştelor40 la “Biserica Doamnei” (Golia) şi face o descriere cu detalii foarte precise a sarcofagului!
    Planimetric şi structural, biserica rămâne racordată formelor deja introduse la Galata şi Dragomirna. Planul este un triconc alungit, de tradiţie moldovenească, regăsit şi la Galata, ctitoria din 1584 a lui Petru Şchiopul41 . Referindu-se la abside, Paul de Alep face comparaţie cu mănăstirea Golia, faţă de care, în ce priveşte acest aspect arhitectonic, nu există diferenţe sensibile: “chorosul, ca acela al bisericii din mănăstirea doamnei, are înăuntru doua abside rotunde42 : la miazănoapte şi miazăzi”43 . Autorul continuă cu prezentarea unor noi aspecte din mobilier: jilţul mitropolitului şi stranele cântăreţilor “încrustate cu os şi cu abanos” şi “acoperite cu postav roşu”44 . Nici un element decorativ nu deformează armonia generală, iar umplerea spaţiilor dovedeşte un gust artistic deosebit. Încercarea arhitectului45 de a găsi raportul cel mai potrivit între spaţiu şi volum se traduce la nivelul turlelor46 printr-o formă zveltă şi înaltă. De turla aşezată deasupra naosului atârnă “policandrul cel mare” format din 16 piese de argint aurit47 . Catapeteasma originală prezintă patru serii de picturi: “Icoana Domnului nostru şi a Maicii Domnului, icoana celor Trei Ierarhi şi icoana Sfântului Nicolae, lucrate la Moscova în aur şi argint”48 .
    Partea cea mai sfântă a bisericii – altarul – prezintă aceeaşi notă de rafinament în decoraţie şi de armonie. Pe bolta altarului se află chipul Maicii Domnului şi toate chipurile din interior sunt acoperite cu foi de aur şi lapislazuli.
    Concluzionând, Paul de Alep atrage atenţia asupra unicităţii monumentului şi-i fixează locul în aria arhitecturii est-europene: “Toată lumea spune într-un glas că nici în Moldova nici în Ţara Românească şi nici la cazaci nu este vreo biserică comparabilă cu aceasta căci ea minunează mintea celor ce o vizitează. Dumnezeu s-o păstreze până la sfârşitul veacurilor!”49 . Comparaţia cu restul bisericilor creştine răsăritene nu este deloc întâmplătoare deoarece autorul a avut prilejul de a le cunoaşte direct şi de a le aprecia. Ţările Române şi zonele căzăceşti sunt incluse în acelaşi spaţiu de alteritate.
    Referirea lui Paul de Alep la odoarele de preţ cu care este dăruită biserica50 nu se face în termeni reci, negustoreşti, ci tot cu ochii privitorului avizat, dar în aceeaşi măsură impresionant: “sfeşnicele sale de argint, vălurile sale brodate toate cu aur şi mărgăritare, veşmintele, patrafirele, stiharele, potirele, candelele toate vasele sale sunt nepreţuite”51 . În schimb, Celebi revine statornic la preocuparea de valoare : “pentru ridicarea acestei biserici s-au cheltuit zece tezaure egiptene”52 .
    Ansamblul mănăstirii cuprinde pe lângă clopotniţă şi biserică, trapeza (sala gotică)53 , casele egumeneşti şi tiparniţa54 . Este amintit de asemenea şi marele colegiu55 construit de domn pe Uliţa Ciubotărească, pe marginea heleşteului format de râul Bahlui.
    Plină de informaţii de incontestabilă valoare şi încărcată de parfumul unor timpuri de vrednică amintire, descrierea lui Paul de Alep privind Trei Ierarhii rămâne un document de căpetenie, nu numai în analiza felului în care oamenii secolului al XVII-lea înţelegeau să construiască şi să ornamenteze ci şi în sensul mult mai larg al reflectării unui spirit al epocii, unui fel de a face clipa să dăinuie.
    Distorsiunile de imagine în relatările celor doi călători se datorează perspectivelor diferite din care privesc. Cunoaşterea vizează esenţialul, adevărul primar, aşa cum acesta e formulat de lumea din care călătorul a ieşit. Celebi nu descrie ansamblul de la Trei Ierarhi din perspectiva ingeniozităţii arhitectonice, pentru că nu îl interesează pur şi simplu acest aspect. Paradigmele sale de gândire îl fac să fie mai degrabă analitic decât contemplativ. Călătoria nu mai devine un act individual de cunoaştere; relatarea ei este un instrument de “însuşire” a lumii.
    Pentru Celebi, lumea din care a venit este cea a singurului adevăr posibil. A cunoaşte, a explica, a analiza, a compara, devin acte prin care se urmăreşte evidenţierea non-adevărului celuilalt. Privind din această perspectivă, se poate înţelege mai bine perceperea alterităţii religioase, Papa de la Roma este tot imagine şi nu concept: “Toţi par foarte slabi şi sunt numai oase, ca şi papa de la Roma”56 .
    Lăudabilă rămâne încercarea de înţelegere a sistemului de funcţionare a realităţii alternative, paralele. Examinarea acestor aspecte se face deci prin comparare cu elemente însuşite în lumea lui.
    Revenind la teza lui Yerasimos, cei doi călători se află pe trepte diferite de “însuşire” : Paul de Alep este pe un stadiu superior de percepţie, pe când Evlia Celebi este în momentul trecerii de la etapa “mirabilului” spre cea a cunoaşterii. De aici derivă o multitudine de stereotipii, reticenţe, inadvertenţe (Augustus alături de Iisus) sau exagerări (ctitoria ar fi aparţinut turcilor din vremea lui Baiazid).
    Concluzia pe care o tragem este că există un clivaj al centrului. Analizând acelaşi element al concretului, cei doi au percepţii radical diferite. Creştinul simte mult mai acut diferenţele de mesaj reflectate în artă : abundenţa amănuntelor, diferenţa între funcţional (dublu acces în tindă, forma absidelor) şi nefuncţional (decoraţia exterioară). Aceeaşi impresie răzbate şi când Paul de Alep face referire la alte mănăstiri – Sfântul Sava, Galata, Golia sau Barnovschi.
    În schimb, pentru călătorul musulman, diferenţele de mesaj sunt mai greu sesizabile. Aceasta determină deturnarea interesului spre alte aspecte, arhitectura nemaireprezentând o prioritate. El se loveşte de o opoziţie ireductibilă, care face ca musulmanul să fie mereu Celălalt (şi reciproca este întotdeauna valabilă).

    NOTE:
    1 Stephane Yerasimos, Les voyageurs dans l’Empire Ottoman ( XIV-e – XVI-e siècles ). Bibliographie, itinéraires et inventaire des lieux habités, Ankara, Imprimerie de la Société Turque d’Histoire, 1991, p.2.
    2 Vasile Lupu achită din vistieria ţării 20 de poveri de bani (aproximativ 2 milioane de aspri) pentru a plăti vechea datorie a Patriarhiei constantinopolitane. La aceasta se adaugă 48000 de aspri din datoria cea nouă şi alţi 468000 de aspri, totalul de 2516000 de aspri reprezentând dublul veniturilor anuale ale ţării. În plus, domnul Moldovei achită şi datoriile Patriarhiei de Ierusalim şi birul datorat sultanului de mănăstirile de la Athos, gesturi în urma cărora primeşte mulţumirile fostului patriarh Atanasie Patelarie, cf. Ana Dobjanschi, Victor Simion, Arta în epoca lui Vasile Lupul, Bucureşti, Editura Meridiane, 1979, p.15.
    3 Răzvan Theodorescu, Piatra Trei Ierarhilor, Bucureşti, Editura Meridiane, 1979, p.11.
    4 Născut în 1627, Paul de Alep (Bulos ibn az-Za’im după numele său arab) se trage dintr-o familie de preoţi din capitala Siriei de Nord. În timpul patriarhatului lui Meletie promovează în funcţia de arhidiacon de Damasc, Alep şi al tuturor ţărilor arabe. În această calitate, îl însoţeşte pe Meletie în cursul unei călătorii întreprinse în răsăritul Europei (iulie 1652-aprilie1659), pentru obţinerea sprijinului material din partea lui Vasile Lupu, Matei Basarab, Bogdan Hmielniski sau a ţarului Alexei Mihailovici. Relatările de călătorie sunt publicate pe baza notiţelor, la iniţiativa prietenului său, diaconul Ibn Konstantin as-Sayegh şi reprezintă o frescă interesantă a societăţii româneşti la jumătatea secolului al XVII-lea, cf. Maria Matilda Alexandrescu-Dersca Bulgaru, coordonator, Călători străini despre Ţările Române, vol. VI, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976, pp.1-19.
    5 Născut, conform propriilor aprecieri, la 25 martie 1611 la Istanbul, Evlia Celebi e considerat un Ibn Batutta al otomanilor, străbătând lumea din Kazan la Dunkerque, şi din Egipt în Danemarca. Rudă, prin mama sa cu marele vizir Melek Ahmed paşa, Celebi intră în suita sultanului Murad IV şi încearcă să-şi reconstituie genealogia mergând până în secolul al XII-lea, pentru a face legătura cu un cărturar al vremii, Ahmed Iesevi. Opera sa, Seyahatname, a fost cuprinsă în 10 volume, însumând 7000 de pagini şi preamăreşte, în general, puterea otomană, cf. Mustafa Ali Mehmet, coordonator, Călători…, vol. VI, pp.311-325.
    6 Gh. M. Cantacuzino, Arcade, firide, lespezi, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1930.p.5.
    7 Paul de Alep, în Călători…, vol.VI, p.47.
    8 “… Căci turcii nu îngăduie să fie construite în întregime din piatră decât doar mănăstirile”, Marco Bandini în Călători …, vol. V, p. 328.
    9 Ceasul este luat în Franţa de restauratorul monumentului, Lecomte de Nouy, împreună cu “icoana sfinţilor Trei Ierarhi din aur şi pietre scumpe şi un policandru având marca lui Vasile Vodă”(Gh. Curinschi, Monumente de arhitectură din Iaşi, Bucureşti, Editura Meridiane, 1967, p.33). Începerea lucrărilor de la turnul-clopotniţă este atestată în pisania ce se păstrează în Sala Gotică: “Binecredinciosul şi iubitorul de Hristos Domn, Io Vasilie Voievod, din mila lui Dumnezeu Domnul Ţării Moldovei şi doamna lui, Teodosia şi cu iubitul lui fiu Ioan Voievod au început a zidi această clopotniţă în anul 7146 (1638), luna aprilie 20”.
    10 Ceasornicul apare şi în alte relatări de călătorie: Marco Bandini (vezi Călători…, vol.V, pp.327-328) sau ambasadorul Wojciech Miastkowski (vezi P. P. Panaitescu, Călători poloni în Ţările Române, Bucureşti, Cultura Naţională, 1930, p.48).
    11 Paul de Alep, op. cit., p.47.
    12 Ibidem.
    13 Evlia Celebi, Călători…, vol VI, p.479.
    14 Ibidem.
    15 În 1793, călătorul rus Struve confirmă o legendă mai veche, conform căreia mănăstirea a fost construită în 50 de ani, cu 80 de meşteri.
    16 Evlia Celebi, op. cit., p. 479.
    17 Silviu Dragomir consideră că zugravii ruşi termină lucrările interioare în august 1642. Oricum, în mai 1641, încă se mai lucra la picturile interioare. Dovada o constituie scrisoarea din 7 mai a lui Vasile Lupu către ţarul Mihail Feodorovici: “… Şi iarăşi ne rugăm de preluminata şi marea Ta împărăţie pentru nişte meşteri pictori şi dorim să te înduri spre rugarea noastră, să ne împodobeşti sfânta biserică, ce am înălţat-o în numele celor trei ierarhi şi învăţători ai lumii, Vasile cel Mare, Grigore Teologul, Ioan Gură de Aur, ca să premărească numele Împărăţiei Tale…” (Silviu Dragomir, Relaţiile Bisericii Româneşti cu Rusia în veacul al XVII-lea, extras din Analele Academiei Române, Seria a II-a, Tom 34, Memoriile secţiunii istorice, Bucureşti, 1912, p. 95/1159).
    18 Evlia Celebi, op. cit., p. 479.
    19 Până la construirea mănăstirii Trei Ierarhi, în arhitectura religioasă moldovenească s-au cunoscut doua moduri de tratare a paramentului: folosirea de materiale aparente (piatra brută, cărămida şi ceramică), modalitate caracteristică epocii lui Ştefan cel Mare şi acoperirea în întregime a faţadelor cu pictură.
    La sfârşitul primului deceniu al secolului al XVII-lea, la Mănăstirea Dragomirna se foloseşte, pentru prima oară în Moldova, pentru decorarea turlei, o ornamentaţie săpată în piatră, care acoperă în întregime feţele. La Trei Ierarhi, această nouă idee decorativă (a reliefului plat) capătă o amploare deosebită, fiind extinsă la întreaga suprafaţă exterioară a bisericii. În ce priveşte faţadele, acestea sunt acoperite cu un decor sculptural format din 30 de rânduri orizontale (din care19 prezintă motive geometrice) săpate în relief şi bazate pe împletituri, zig-zaguri, pătrate şi diagonale dispuse vertical, fiecare rând având un motiv ornamental diferit. Un brâu în torsadă împarte monumentul în două registre inegale; brâul este aplicat pe un bandou de marmură neagră, care poartă incizată o decoraţie ce aminteşte de motive florale renascentiste. Gheorghe Curinschi, op. cit., pp. 30-31.
    20 Uşile actuale sunt încadrate de muluri cu profilatură gotică, cuprinse la rândul lor în chenare dreptunghiulare formate din trei muluri cu îndoituri la distanţe, decorate cu capete de bouri şi scuturi sculptate în piatră. În timpanele ambelor uşi se află câte o icoană sculptată în mozaic, N. Grigoraş, Biserica Trei Ierarhi, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Meridiane, 1968, p.10.
    21 “…Io Vasile Voievod, cu mila lui Dumnezeu domnul Ţării Moldovei şi cu doamna noastră Tudosca şi cu dăruiţii de Dumnezeu copii Ion voievod şi Maria şi Ruxandra, am zidit această sfântă rugă în numele sfinţilor trei ierarhi Vasile cel Mare, Grigore Teologul şi Ioan Gură de Aur. Şi s-a sfintit cu mâna arhiepiscopului Varlaam la 7147 (1639), mai 6”, N. Grigoraş, op. cit., p.8.
    22 Paul de Alep, op. cit., p.48.
    23 Ibidem.
    24 Vasile Lupu angajează cei mai renumiţi pictori din lumea ortodoxă. Astfel, în iunie 1641 sosesc la Iaşi pictorii Sidor Pospeev şi Iacov Gavrilov, iar mai târziu Deico Iacovlev şi Pronca Nichitin, care lucrează până în august 1642, alături de pictorii moldoveni Nicolae Zugravu cel Bătrân şi Ştefan Zugravu. Finisarea lucrărilor se face de către pictorii moldoveni.
    25 Evlia Celebi, op. cit., p. 479.
    26 Ibidem, p.480.
    27 Uşa prin care se intră în nartex are aspect de portal, decorată cu 5 muluri de profilatură gotică, este încadrată în două rame dreptunghiulare. În timpanul acestei uşi se află actualmente o icoană nouă, lucrată în mozaic, a patronilor bisericii, N. Grigoraş, op. cit., p.9.
    28 Mormintele sunt grupate câte două în pereţii laterali; fiecare nişă este decorată cu două colonete sculptate şi cu un brâu aurit terminat în arc frânt, format din două muluri, una simplă şi alta sculptată în solzi. Lespezile actuale lucrate în marmură neagră, decorate cu ornamente incizate, le reproduc exact pe cele vechi. Din mormintele celor îngropaţi aici – Vasile Lupu, Ioan, Ştefăniţă şi Tudosca au fost recuperate doar inelele doamnei Tudosca şi ale fiului ei, Ioan (lucrate în aur masiv şi decorate cu ornamente liniare). În 1935, într-una din nişe este îngropat trupul lui Dimitrie Cantemir, deasupra având o placă de marmură cu o inscripţie scrisă de Nicolae Iorga: “Aici, întors acasă din lungă şi grea pribegie înfruntată pentru libertatea ţării sale, odihneşte Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei şi învăţat cercetător al trecutului românesc. 17 februarie 1935”, ibidem, p. 11.
    29 Sala gotică mai păstrează două broderii înfăţişând pe doamna Tudosca şi pe fiul ei, Ioan. La Muzeul de Artă sunt conservate sacosul mitropolitului Varlaam (cu 22 de nasturi de aur, lucrat din catifea verde închis şi brodat cu chenare de flori cusute în fir de aur şi mărgăritare), un epitrahil tot al lui Varlaam (din mătase verde şi roşie, cu mai multe icoane brodate în fir de aur şi argint) şi 3 dvere – prima e lucrată în fir de aur şi argint şi-l reprezintă pe Sfântul Apostol Pavel în picioare, în costum antic şi cu o sabie în mâna stângă, a doua, lucrată în aceeaşi tehnică, îl înfăţişează pe Sfântul Apostol Petru, iar a treia prezintă un ornament floral. Alte broderii păstrate reprezintă Buna Vestire, pe Mântuitorul Iisus Hristos tânăr, în potir până la jumătatea trupului, Învierea şi scena scoaterii trupurilor din Iad, Sfinţii Trei Ierarhi în grup şi pe Sfântul Nicolae ca episcop. N. Grigoraş, Monumente istorice bisericeşti din Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Iaşi, Editura Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, 1974.
    30 Paul de Alep, op. cit., p. 48.
    31 Pictura originară s-a deteriorat; se păstrează doar fragmente expuse în sala gotică, în vechea catedrală a Mitropoliei din Iaşi (devenită muzeu) şi în Muzeul de Artă din Bucureşti. Vasile Lupu apare în costum de ceremonial: haină de brocart roşu, lungă până la călcâie, brodată bogat, cu două rânduri de brandemburguri; pe cap poartă o căciulă cu surguciu. Ioan apare în mărime naturală, în costumul de ceremonial: haină lungă de culoare albăstrie. Doamna Tudosca poartă o haină lungă, cu margini îmblănite, iar dedesubt o rochie cu guler de dantelă şi pe cap are (ca şi Ruxandra), o bonetă roşie, cu margini albe de blană. Pe acelaşi tablou, lângă Ruxandra a fost pictat încă un copil al lui Vasile Lupu, însă nu i se poate desluşi figura. Din vechea pictură s-au mai păstrat peste 20 de capete de sfinţi şi îngeri, zugrăviţi în medalion, cu aureole decorate cu elemente florale, în relief. Panoul ctitorilor şi scenele din nişa de pe peretele sudic al naosului au fost decorate după procedeul encausticii (diluarea culorilor cu ceară). N. Grigoraş, Biserica Trei Ierarhi din Iaşi, p. 16.
    32 Paul de Alep, op. cit., p. 48.
    33 Bolţile pronaosului şi naosului au câte 2 arcuri transversale şi 2 longitudinale, susţinute pe console, care fac corp comun cu zidurile, ibidem, p.11.
    34 Paul de Alep, op. cit., p. 49.
    35 În timpul vieţii, Vasile Lupu ridică 15 biserici şi reface 14. Printre bisericile ctitorite se numără: Sfântul Gheorghe de lângă Vaslui (1630, când încă era vornic), Sfântul Ioan Botezătorul din Iaşi (1635-începută de Miron Barnovschi), Sfântul Gheorghe din Şerbeşti (1636), Sfântul Atanasie din Copoul Iaşului (1638), Sfântul Dumitru din Târgu Neamţ (înainte de 1641), Sfântul Ioan Botezătorul din Suceava şi Sfântul Nicolae din Chilia Nouă (1643), Sfântul Dumitru (Badiul) din Galaţi (1646), Mănăstirea din Cetatea Neamţului (1641), biserica Stelea din Târgovişte (1645) şi biserica mănăstirii Golia din Iaşi. Printre monumentele reparate se află: Sfânta Paraschiva din Ştefăneşti, mănăstirea Bisericani-Neamţ, mănăstirea Slatina (ctitoria lui Lăpuşneanu din 1561), biserica Domnească (Precista) din Bacău, Probota (Petru Rareş-1530) şi Putna, pe care o dărâmă şi o reconstruieşte “din pământ pănă la ferestre şi i-au luat Dumnezeu domnia… şi pre urmă au gătat mănăstirea Putna Gheorghe Ştefan Vodă” cf. Ana Dobjanschi, Victor Simion, op. cit., pp.38-45.
    36 Evlia Celebi, op. cit., p.481.
    37 Ibidem.
    38 Ibidem.
    39 În realitate, 468000 de aspri la care se adaugă achitarea datoriei patriarhale, de 2048000 de aspri (cf. C. C. Giurescu, Istoria Românilor, vol. III, Bucureşti, Editura All, 2000, p.102).
    40 Evenimentul are loc la 13 iunie 1641; moaştele sunt însoţite de 3 preoţi greci: Ioanichie al Heracleei, Partenie al Adrianopolului şi Teofan al vechiului Patras.
    41 Ana Dobjanschi, Victor Simion, op. cit., p.40.
    42 La exterior, absidele sunt poligonale şi sunt încadrate de câte doi contraforţi ce se ridică până la nivelul brâului menţionat la nota 17.
    43 Paul de Alep, op. cit., p. 49.
    44 Mobilierul de azi al bisericii a fost executat în perioada 1900-1904 din bronz aurit încrustat cu fildeş.
    45 Autorul prezumtiv al bisericii Trei Ierarhi este un anume Enache Etizi, armean de origine, “arhitect de curte beilor moldoveni”, îngropat la Sfântul Sava, Gh. Curinschi, op. cit., p.33.
    46 Turlele sunt circulare în interior şi poligonale în exterior şi au fiecare câte 4 ferestre dreptunghiulare înguste. Soclul pe care se înalţă are iniţial o formă pătrată, apoi una stelată. Toate deschiderile au ancadramente care continuă tradiţiile decorative ale goticului, împământenit în Moldova, şi include unele elemente de Renaştere, ibidem, p.32.
    47 Policandrul a fost topit în 1851, cf. N. Grigoraş, Biserica Trei Ierarhi, p.20.
    48 Catapeteasma actuală e lucrată din marmură de Carrara, bronz aurit, smalţ şi mozaic.
    49 Paul de Alep, op. cit., p.50.
    50 Pe lângă veniturile feredeului, Vasile Lupu acordă mănăstirii şi alte danii : “pentru veşnica pomenire a soţiei sale cele dintâiu”, Tudosca Bucioc, răposată în 1639, în acelaşi an cu fiul său, Ioan (28 martie 1640): “Bine am voit domnia mea cu bună voia noastră, curată şi luminată inimă, din tot sufletul nostru şi de la Dumnezeu ajutor, socotind şi urmând altor răposaţi domni, pentru dragostea ce au avut cătră Dumnezeu şi cătră sfintele biserici şi mănăstiri, pentru aceea şi noi cu vrerea lui Dumnezeu, şi cu blagoslovia a 4 arhierei ai Moldovei: Chir Varlaam, mitropolit a toată Moldovlahia, Chir Dosotei, Episcop de Roman, Chir Anastasie, episcop de Rădăuţi şi Chir Gheorghe, episcop de Huş, şi cu bună voirea a tot sfatului nostru – am luat pe Dumnezeu întru ajutor şi am început şi am zidit a noastră sfântă rugă şi mănăstire întru al nostru domnesc scaun în târgul Iaşi, în numele sfinţilor Trei Ierarhi şi lumii învăţători: Vasile cel Mare, Grigore Bogoslavul şi Ioan Zlatust. Şi am dat şi am miluit sfânta mănăstire cu sate şi cu vii.” Satele la care face referire hrisovul citat sunt în număr de patru: două din zestrea soţiei răposate (Fărcăşeşti în ţinutul Romanului şi Arcăneşti în ţinutul Iaşilor) şi alte două (Căcăcenii în ţinutul Sorocii şi Coicenii în ţinutul Iaşilor), care rămăseseră moştenire doamnei Tudosca de la hatmanul Balica, o rudă apropiată. Acestora li se adaugă viile de la Cotnari, Iaşi, Chiroslava şi Huşi şi patru sălaşe de ţigani. Alte danii: 27 ianuarie 1641 – satul Petruşeni, în ţinutul Iaşilor; 12 aprilie 1641 – Costeşti din ocolul târgului Botoşani şi Truşăştii din ţinutul Dorohoiului şi venitul vămilor cărăuşilor ce vin şi ies din Iaşi ; 16 septembrie 1644 – comisul Grigoraş Costachi şi soţia sa, Ruxandra închină, satul Bălăneşti din ţinutul Tutovei; 12 decembrie 1646 – satele Vasilenţeni, în ţinutul Iaşului şi Răchiţeni, Tămăşenii şi Juganii din ţinutul Romanului. (Al. Lapedatu, Lecomte de Nouy, Câteva cuvinte asupra bisericilor Sfântu Nicolaie Domnesc şi Trei Ierarhi din Iaşi, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, 1904, pp.34-35).
    51 Paul de Alep, op. cit., p.50.
    52 Evlia Celebi, op. cit., p.482.
    53 Trapeza are un plan dreptunghiular şi este împărţită în două încăperi, acoperite cu bolţi susţinute de console aplicate în zidurile laterale şi de pilaştri dispuşi în lung, pe axul sălii, N. Grigoraş, op. cit., p.17.
    54 Tipografia ia fiinţă în 1640, la iniţiativa mitropolitului Kievului, Petru Movilă. Aici au fost tipărite lucrări de seamă, cum ar fi: Cazania sau Cartea românească de învăţătură (1643), a mitropolitului Varlaam (ilustrată de gravorul Ilia); Cartea ce se cheamă răspunsul împotriva catehismului calvinesc (1645), tradusă de logofătul Eustratie şi prefaţată de mitropolitul Varlaam; Cartea românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti şi de la alte giudeţe cu zisa şi cu toată cheltuiala lui Vasilie Voievodul şi domnul Ţării Moldovei. Den multe scripturi tălmăcită şi den limba leşească pre limba românească. În tiparul domnesc s-au tipărit. În mănăstirea a Trei Svetitele în Iaşi, de la Hristos 1646. După închinarea bisericii la muntele Athos nu se mai tipăreşte nici o lucrare la Trei Ierarhi, cf. N. Grigoraş, Monumente istorice bisericeşti…, pp. 294-295.
    55 Vasile Lupu înfiinţează o şcoală superioară în chiliile mănăstirii iar mai târziu construieşte colegiul care a funcţionat 15 ani. Se presupune că aici au învăţat Nicolaie Milescu şi mitropolitul Dosoftei.
    56 Evlia Celebi, op. cit., p.481.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Manastirea Sfintii Trei Ierarhi at Cidade de Deus.

meta

%d blogeri au apreciat asta: