Sfinţii Cuvioşi Casian Romanul şi Gherman

28 Februarie, 2009 § Lasă un comentariu

Viaţa Sf. Ioan Casian

Acest Cuvios Părinte de neam străromân s-a născut prin anii 365 de la venirea mîntuirii prin Hristos-Domnul, în Dobrogea, numită pe atunci Sciţia Mică, la un loc ce-i păstrează din vechime pînă azi numele „podişul Casian” şi „peştera lui Casian”. Localitatea Casimcea din judeţul Tulcea îi poartă, de asemenea, numele. Provenind dintr-o familie distinsă, a urmat la şcolile timpului. Dar însufleţit de o arzătoare sete de desăvîrşire duhovnicească renunţă de tînăr la atracţiile deşarte şi înşelătoare ale vieţii lumeşti şi pleacă la Locurile Sfinte însoţit de prietenul său Gherman, frate nu prin naştere, ci în duh. Aşa au ajuns amîndoi călugări într-o mănăstire din Betleem. Întemeindu-se după cuviinţă în rînduielile vieţii chinoviale, adică de obşte, după modelul de viaţă al călugărilor din Palestina, Mesopotamia şi Capadocia şi simţind în ei dorul de o mai mare desăvîrşire, au hotărît să plece în sihăstriile Egiptului, la anahoreţii despre a căror îmbunătăţită viaţă duhovnicească auziseră. Aşa au ajuns la comunităţile din delta Nilului, adîncindu-se de acolo tot mai mult în pustie. Dar pretutindeni pe unde treceau, căutau cu rîvnă pe sfinţii însinguraţi, ca să cinstească în ei strălucirea harului şi bogăţia roadelor lor şi pentru a le cere sfaturi duhovniceşti pentru mîntuirea sufletului. Aceste întrebări şi răspunsuri ne vor fi lăsate ca o moştenire sfîntă în cartea Convorbirilor, cu care Cuviosul Casian a înzestrat Biserica.

Dobîndind pe cît puteau să adune din învăţătura lor cerească, la sfatul Avei Iosif, au mai rămas în Egipt şapte ani şi apoi au mers mai departe cercetînd din loc în loc pe aceşti învăţători în lucrul duhovnicesc pînă ce au ajuns în vestita pustie Schitică, unde Sfîntul Macarie întemeiase şi făcuse „pustia strălucitoare” vrednică de a fi sărbătorită de toţi. Aici se nevoiau într-o asceză aspră un mare număr de călugări printre care străluceau îndeosebi, cuvioşii părinţi Moise, Serapion, Teona, Isaac şi preotul Pafnutie, învăţătorul lor. El le spunea că nu este deajuns pentru călugăr să renunţe la lume, părăsind bunurile şi măririle lumeşti pentru a se dedica grijii de suflet în nevoinţă, în asceză şi tăcere. De aici înainte trebuie împlinită o a doua „renunţare” care constă în a te lepăda de obiceiurile, viciile şi atracţiile vechi ale sufletului şi ale trupului printr-o luptă îndelungată şi răbdătoare, plină de ispite, dar care duce la curăţia inimii. Căci acesta este scopul călugărului: să stea de vorbă permanent cu Dumnezeu prin neîncetată rugăciune, încît mintea, nerisipită la grijile lumii, să ajungă cu linişte şi pace în altarul despătimit, curăţit al inimii. Iar capătul lucrului său este viaţa de veci, unirea cu Dumnezeu, din care se poate dobîndi chiar de aici, de jos, o arvună, o pregustare a ei prin sfînta iubire. Căci, într-adevăr, ajuns la un anume sfîrşit al celei de a doua „renunţări”, sufletul pe de-antregul tinzînd către Hristos Cel dorit, călugărul trebuie să mai împlinească cea de-a treia „renunţare” care cuprinde întreaga desăvîrşire. Iar aceasta constă în părăsirea oricărei amintiri a acestei lumi, cu toate cele de faţă şi văzute ale ei, socotite măreţe, deşi sînt deşarte şi repede trecătoare, pentru a se lăsa condus de Dumnezeu în „pămîntul făgăduinţei” în care nu mai cresc spinii şi buruienile viciilor, în locaşurile cele veşnice în care vom rămîne pentru totdeauna (Convorbirea a 3-a), în simţirea negrăitei bucurii şi a revărsării luminii dumnezeieşti.

Acesta este marele dar al rugăciunii curate căci „atunci – precum grăia ava Isaac – acea iubire desăvîrşită, prin care El ne-a iubit mai întîi, trece şi în adîncul inimii noastre prin virtutea rugăciunii curate”. Aceasta se va face aşa cînd toată dragostea, Toată dorinţa, toată rîvna, toată strădania, tot cugetul nostru, tot ce trăim, ce vorbim, ce respirăm va fi cu Dumnezeu. Şi, cînd acea unitate care există veşnic între Tatăl cu Fiul şi între Fiul cu Tatăl, prin Duhul Sfînt va trece şi în simţirea şi în mintea noastră. Aşa precum El ne iubeşte cu iubirea cea adevărată şi curată care nu se stinge niciodată, să ne dăruim şi noi Lui printr-o legătură veşnică, de nedespărţit, pentru ca orice respirăm, orice înţelegem, orice vorbim, să fie cu Dumnezeu. Iar de starea aceasta ne vom putea apropia, atît cît este cu putinţă pe pămînt, plinindu-se cuvîntul Apostolului: Dumnezeu este totul în toate. Apoi devenind deplin fii printr-o comuniune atît de desăvîrşită cu Tatăl, vom putea zice Celui Care este Fiu şi moştenitor prin fire: Toate cîte are Tatăl ale Mele sînt (Ioan 16,15). Pentru că El Însuşi S-a rugat, grăind despre noi: Părinte, cei pe care Mi i-ai dat, vreau ca unde sînt Eu să fie şi ei cu mine. Aceasta trebuie să fie năzuinţa pustnicului, aceasta toată strădania, pentru ca, după cuviinţă, să aibă chiar în acest trup chipul fericirii viitoare şi să înceapă să guste înainte din începutul vieţii şi măririi cereşti. Acesta este scopul întregii desăvîrşiri: ca sufletul eliberat de orice lanţuri trupeşti să se înalţe zilnic la negrăitele daruri ale vieţii duhovniceşti, într-atît încît întreaga viaţă şi bătaie a inimii să devină o unică şi negrăită rugăciune (din Convorbirea a X-a). Cît de mîngîiat şi uimit este creştinul, descoperindu-i-se un asemenea suiş al sufletului întru care petreceau străbunii noştri sfinţi.

Astfel, îndrumaţi de pe culmile vieţii călugăreşti şi contemplînd plinirea vie la aceşti străluciţi anahoreţi, cei doi prieteni s-au dedicat cu mare severitate şi neclintită statornicie vieţii contemplative în timpul anilor petrecuţi aici, în pustia Schitică. În liniştea chiliei, Sfîntul Casian a izbutit să facă experienţa luptei aspre a sufletului îndrăgostit de Dumnezeu, împotriva gîndurilor pătimaşe şi a demonilor pizmaşi, îndeosebi împotriva ispitei amorţirii sufletului, a plictiselii care-i tulbură pe eremiţi şi îi silesc să-şi părăsească retragerea liniştirii. Din această adîncă experienţă adîncă personală şi din învăţătura altor bărbaţi învăţaţi, ca Sfîntul Evagrie Ponticul pe care l-a cunoscut în Nitria, Cuviosul Casian întocmi o învăţătură aleasă de luptă duhovnicească şi despre cele opt păcate capitale, anume: al lăcomiei, adică al îmbuibării de mîncare; al doilea, al desfrînării; al treilea, al iubirii de arginţi sub care se înţelege zgîrcenia; al patrulea, al mîniei; al cincilea, al tristeţii; al şaselea, al neliniştii, sau al dezgustului inimii; al şaptelea, al slavei deşarte şi al optulea, al trufiei.

După şapte ani, Cuvioşii Ioan şi Gherman s-au întors la Betleem, unde au dobîndit de la părintele lor duhovnicesc binecuvîntarea de a trăi de aici înainte în pustnicie. Şi aşa plecară cu rîvnă şi grăbire în Egipt. Dar, cu tot dorul lor nestins, n-au putut regăsi liniştea cuvenită contemplaţiei, din pricina unor învinuiri nedrepte la care erau supuşi călugării din Egipt de către arhiepiscopul Teofil al Alexandriei. Atunci, Cuvioşii Ioan şi Gherman, urmînd un grup de 50 de monahi, hotărîră să-şi caute liniştea la Constantinopol, sub ocrotirea Sfîntului şi marelui Ioan Gură de Aur. Aceasta se petrecea pe la anii 401. De îndată ce îi văzu marele între patriarhi, desluşind cu o tainică privire calitatea sufletelor lor, reuşi să-l convingă pe Gherman să primească prin mîinile lui preoţia, iar Casian diaconia. Cucerit de curăţia şi sfinţenia Sfîntului Ioan Gură de Aur şi de negrăita sa măiestrie a cuvîntului, Casian se aşeză cu un zel fierbinte sub călăuzirea sa spirituală, consimţind să jertfească liniştea pustiei pentru a scoate cîştig din petrecerea pe lîngă un asemenea învăţător.

Dar n-a trecut mult timp că iată, Sfîntul Ioan Gură de Aur – victimă a lui Teofil – fiind dus în exil, Cuvioşii Casian şi Gherman au fost trimişi în misiune la Roma de cler şi popor, însoţindu-l pe episcopul Paladie ca să încunoştiinţeze pe episcopul Romei, Inocenţiu I, printr-o scrisoare, privind suferinţele Sfîntului Ioan Gură de Aur. Sfîntul Casian petrecu astfel zece ani la Roma şi în acest timp a fost hirotonit preot. De aici a mers la Marsilia, în sudul Galiei, unde a întemeiat, pentru bărbaţi, mănăstirea Sfîntului Victor, pe mormîntul unui martir din secolul al III-lea; iar pentru fecioare, aceea a Mîntuitorului, pe la anul 415. Bărbat mult încercat în viaţa ascetică şi totodată părinte ajuns la o mare înţelepciune pastorală, el a oferit mulţimii călugărilor care se adunau în jurul lui adevărata tradiţie monahală pe care o primise de la Părinţii din Răsărit, ţinînd seama însă de condiţiile de viaţă din Galia, de climă şi de firea locuitorilor de aici.

La rugămintea Sfîntului Castor, episcop de Apt, el întocmai lucrarea sa „Instituţii cenobitice” (rînduieli pentru viaţa în comun), pentru mănăstirile pe care le întemeiase în Provenţa. În această lucrare el descrie modul de vieţuire al călugărilor din Egipt, dar cu oarecare pogorămînt în ceea ce era prea aspru pentru călugării din Galia, urmînd şi aici rînduielile care se obişnuiau în Palestina, în Capadocia, în Mesopotamia. Căci, scrie el: „Dacă se împlineşte porunca dumnezeiască cu dreaptă socoteală şi după putere, atunci păzirea ei are măsura desăvîrşirii, chiar dacă mijloacele nu sînt aceleaşi”. El descrie apoi leacurile şi căile de vindecare de cele opt păcate capitale, spre a conduce sufletul la desăvîrşirea virtuţii. Mai tîrziu el a completat această învăţătură duhovnicească prin cartea Convorbirilor în care înfăţişează, la cererea ermiţilor care trăiau la Lerins şi în insulele Hâeres de lîngă Marsilia, treptele mai înalte ale luptei pentru curăţirea inimii şi contemplaţie, folosindu-se de învăţătura marilor anahoreţi, pe care îi întîlnise în Egipt. Sfîntul Casian a înzestrat astfel, din începuturile lui, monahismul din Galia cu o temeinică armătură duhovnicească, adăpîndu-l din izvoarele vii ale Părinţilor pustiei.

Ca ucenic credincios al marilor învăţători Sfinţii Capadocieni Vasile cel Mare, Grigore Teologul şi Grigore de Nîssa, ca şi al Sfîntului Ioan Gură de Aur, Cuviosul Ioan Casian s-a ridicat atunci împotriva unei separări adînci între firea omenească şi harul divin, pe care Fericitul Augustin o stabilise pentru a lupta împotriva ereziei lui Pelagiu. Într-adevăr, deşi tot darul desăvîrşit şi tot harul de sus coboară, de la Dumnezeu Părintele Luminilor, libertatea noastră omenească, zidită după chipul libertăţii absolute a lui Dumnezeu şi reînnoită în Sfîntul Botez, este chemată să răspundă şi să conlucreze cu harul dumnezeiesc pentru a produce în suflet roadele mîntuitoare ale sfintelor virtuţi şi, într-o aşa măsură, încît se poate spune, cu Sfîntul Ioan Gură de Aur, că: „Lucrul lui Dumnezeu este de a ne dărui Harul Său, iar cel al omului este de a-şi oferi credinţă”. Căci, aşa cum grăieşte acelaşi mare învăţător al Bisericii în alt loc: „Harul lui Dumnezeu curge atît pe cît este de deschis vasul credinţei pus sub şipot”. O asemenea învăţătură îşi avea limpede rădăcina în cuvîntul lui Dumnezeu, pentru că Domnul a arătat: Cel care luase cinci talanţi de la stăpînul său, a adus alţi cinci talanţi, iar cel ce a luat doi, a adus de asemenea alţi doi (Matei 25, 20-22). Deci cu adevărat, precum spune şi Sfîntul Apostol Pavel, sîntem împreună lucrători cu Hristos (2 Cor. 6,1).

Faţă de aceste împotriviri care au mai durat, Cuviosul Ioan Casian a rămas statornic în dreapta credinţă a Bisericii, departe de zgomot şi certuri, învăţat cu adîncul contemplării divine, taină a unei păci nesurpate şi blînde, şi a unei linişti senine. El îşi încredinţă în pace sufletul său lui Dumnezeu către anul 435. Cunoscut ca sfînt de cei din vremea lui, el este cinstit de toţi călugării Bisericii Apusene ca Părinte al lor şi unul dintre cei mai mari învăţători. Sfintele sale moaşte sînt păstrate pînă în ziua de astăzi în mănăstirea Sfîntului Victor din Marsilia.

***

Viaţa Sf. Gherman din Dobrogea

Acest sfânt şi purtător de Dumnezeu Gherman s-a născut pe la anul 368 în nordul Dobrogei, din părinţi străromâni, fiind din acelaşi sat şi contemporan cu Sfîntul Ioan Casian. Localitatea Casimcea este considerată vatra străbună a acestor doi sfinţi daco-romani de la gurile Dunării.

Părinţii şi strămoşii lor erau creştini din primul secol, fiind botezaţi în numele Prea Sfintei Treimi poate chiar de Sfîntul Apostol Andrei şi de ucenii lui, care au semănat cuvîntul Evangheliei lui Hristos în jurul Mării Negre şi în Sciţia Mică, adică Dobrogea de astăzi.

După ce a învăţat carte în satul natal şi pe lîngă Episcopia Tomisului, împreună cu fericitul Ioan Casian, cu care a fost prieten şi împreună-vieţuitor pînă la moarte, s-a dus să deprindă învăţătura Sfinţilor Părinţi în părţile Constantinopololului. Apoi, tot împreună, au intrat în viaţa monahală, la una din mănăstirile din sudul Dobrogei, ce depindeau de vestita eparhie a Tomisului, unde străluceau mari ierarhi şi purtători de Dumnezeu, ca Sfinţii Bretanion şi Teotim.

Dorind o viaţă mai înalt duhovnicească în Hristos, s-a dus împreună cu fericitul Casian să se închine Cuvioşilor Părinţi ce se nevoiau în Egipt, pe valea Nilului. După ce au vizitat pe marii sihaştri de acolo şi au primit multe cuvinte de folos de la ei, s-au nevoit un timp în preajma marilor anahoreţi egipteni, învăţînd de la ei neîncetata rugăciune. Apoi s-au dus la Sfintele Locuri şi s-au închinat la mormîntul dătător de viaţă al Domnului nostru Iisus Hristos.

S-au nevoit apoi un timp în mănăstirile din Constantinopol, în preajma Sfîntului Ioan Gură de Aur, care i-a hirotonit pe amîndoi – Sfîntul Ioan Casian diacon, iar pe Cuviosul Gherman, preot. Aceasta era pe la anul 400.

În anul 403, cînd unii ierarhi şi dregători din Răsărit, îndemnaţi de împărăteasa Eudoxia, s-au ridicat împotriva Sfîntului Ioan Gură de Aur cerînd să-l depună din treaptă, atunci şi Coviosul Gherman s-a aflat printre cei ce au luat apărarea marelui ierarh.

Acest mare nevoitor era atît de cinstit de prietenul său, Sfîntul Ioan Casian, încît îl numea, în cartea sa „Convorbiri cu Părinţii din Pustie”, „Sfîntul Părinte Gherman”. El a contribuit mult la întărirea vieţii monahale în Dobrogea, din Italia şi din Galia.

După o aspră şi îndelungată nevoinţă duhovnicească, ajungînd la măsura sfinţeniei, Cuviosul Părintele nostru Gherman a răposat la Roma, prin anii 405-415, dîndu-şi sufletul cu pace în mîinile lui Hristos, plin de zile şi de harul Duhului Sfînt. Pentru viaţa lui aleasă, Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în ceata Sfinţilor Părinţi, la 20-21 iunie 1992, cu data de prăznuire la 29 februarie, iar cînd nu sînt ani bisecţi, la 28 februarie.

Cu ale cărui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.

* Icoanele sunt pictate de maicutele de la Manastirea Diaconesti

sursa: blogul Editurii Agnos

„Ce este adevărul?“

28 Februarie, 2009 § Lasă un comentariu

de Pr. Constantin Sturzu

După cum ne relatează Sfântul Evanghelist Ioan, adus în faţa lui Pilat din Pont, Iisus avea să-i atragă acestuia atenţia că „oricine este din adevăr ascultă glasul Meu”. O afirmaţie provocatoare pentru un roman cultivat care va replica prompt: „Ce este adevărul?”. Întrebare la care nu aşteaptă (şi nici nu primeşte) un răspuns. Acest dialog îl putem considera prima întâlnire de ordin cultural dintre concepţia creştină şi gândirea filosofică. Voi reveni asupra ei în finalul materialului, pentru a-i desluşi semnificaţia.

De atunci, din momentul anterior răstignirii Fiului Omului, teologia creştină şi filosofia (numită şi păgână) vor avea numeroase prilejuri de confruntare sau de dialog fructuos. În rândurile creştinilor putem identifica, în mare, două curente care surprind atitudinea acestora faţă de filosofie: un curent de respingere totală a filosofiei, e adevărat că de mai mică amploare, şi unul de raportare recuperatoare faţă de aceasta.

Neliniştiţi de forţa sa speculativă, unii creştini considerau filosofia ca fiind „mama tuturor ereziilor” (cazul lui Tertulian). Pentru Teodoret, filosofia reprezintă „o boală a sufletului”, iar pentru Epifanie de Salamina ea vine de la diavol! Desigur, aceste atitudini nu trebuie interpretate ca fiind acte de obtuzitate culturală, ci ca gesturi de a delimita foarte clar credinţa creştină, mărturisitoare a unui Dumnezeu personal, viu, de speculaţiile filosofice ce vehiculau idei, concepte, principii abstracte. O poziţie ceva mai tolerantă avea să aibă Fericitul Augustin, care, deşi le adresează cuvinte grele unor şefi de şcoli filosofice, admite totuşi că poate utiliza unele cunoştinţe filosofice pe care le-a dobândit înainte de convertire.

Mult mai consistent şi mai reprezentativ este însă curentul de recuperare, de asumare creativă a filosofiei. În acest curent se înscriu nume importante din gândirea teologică, cum ar fi: Iustin Martirul (şi Filosoful!), Clement Alexandrinul, Origen, Atanasie cel Mare, Grigorie de Nyssa, Vasile cel Mare sau Maxim Mărturisitorul.

Clement din Alexandria, spre exemplu, vorbeşte despre filosofia grecilor chiar ca despre un al doilea Vechi Testament, care ar fi avut acelaşi rol pe care l-au avut cărţile veterotestamentare la iudei, şi anume pregătirea pentru venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu. Sfântul Vasile cel Mare nu avea nici o rezervă în a-şi trimite ucenicii la cel mai cunoscut profesor de filosofie din epocă, Libaniu, pentru a se desăvârşi în ştiinţele profane, urmând apoi a fi iniţiaţi în tainele teologiei.

Ulterior, s-a ajuns până acolo încât filosofia să fie considerată, în Apus, „ancilla theologiae”, însă tendinţa aceasta extremă avea să aducă mari deservicii teologiei care s-a trezit că, de fapt, ea este sclava conceptelor şi logicii aristotelice.

Raportarea corectă a teologiei faţă de filosofie este cea a marilor Părinţi ai Bisericii creştine: aceea de a împrumuta în gândirea dogmatică termeni de sorginte filosofică cărora li se conferă însă sensuri specifice creştinismului. Aşa se face că, până în ziua de azi, un teolog şi un filosof pot dialoga folosind aceleaşi cuvinte şi să facă referire fiecare la altceva (să dăm doar exemplul binomului fiinţă-nefiinţă).

Aşadar, filosofia poate oferi adevărate „instrucţiuni” de utilizare a raţiunii, de pe urma cărora teologia poate beneficia. Pe de altă parte, teologia nu poate uita nici măcar o clipă, pe parcursul dialogului cu filosofia, că mărturiseşte o Persoană, nu o doctrină. Aici e şi cheia interpretării dialogului dintre Iisus şi Pilat. Pentru că, la întrebarea „ce este adevărul” nu este chemat creştinul să dea un răspuns. Dacă ar fi întrebat: „Cine este adevărul?”, cu siguranţă că Pilat ar fi primit un răspuns.

sursa: ziarullumina.ro

Romanii timoceni la Senat

28 Februarie, 2009 § Lasă un comentariu

Comisia pentru Politica Externa a Senatului i-a audiat miercuri pe reprezentantii romanilor din Valea Timocului.

La aceste audieri au participat episcopul de Varset Daniil Partosanul, preotul Boian Alexan­drovici, protopop de Dacia Ripensis, Dusan Parvulovici, presedintele Comitetului pentru Drepturile Omului din Negotin si Predrag Balasevici, presedintele Partidului Democrat al Romanilor din Serbia.

„Asteptam interventii pe langa statul sarb, ca romanii din Valea Timocului sa aiba toate drepturile pe care le au sarbii din Romania. Am dori o sustinere printr-un dialog intre Romania si Serbia, o sustinere financiara, prin Departamentul pentru Romanii de Pretutindeni. Daca nu avem sprijin, nu ne putem organiza, pentru ca presiunile sunt mari. Eu intalnesc in case batrani care nu cunosc limba sarba si nepoti care nu stiu romana ca sa n-aiba probleme cand se duc la scoala. In biserica, sunt aproape 100 de ani de cand nu se mai aude limba romana”, a declarat Boian Alexandrovici, care se confrunta in prezent cu presiuni din partea autoritatilor sarbe care vor sa demoleze fundatiile unei a doua biserici romanesti din Timoc. La dezbatere au participat presedintele Comisiei de Politica Externa a Senatului, Titus Corlatean, vicepresedintele Viorel Badea, Eugen Tomac secretarul de stat al DRRP si secretarul de stat Adrian Lemeni din Ministerul Culturii si Cultelor.

AICI – comunicatul APEL

sursa: ziua.net

A aparut numarul 2 al revistei Presa Ortodoxa

28 Februarie, 2009 § Lasă un comentariu

A aparut de sub tipar numarul 2, pe februarie 2009, al revistei Presa Ortodoxa. Un numar dedicat durerilor care framanta, acum, mica turma a lui Hristos, necazurilor de tot felul ce se abat asupra noastra: legi impotriva populatiei, impotriva educatiei, erezii dezgropate si adaptate noilor imprejurari, si, ca sa se inchida cercul libertatii omenesti, noul sistem de identificare a persoanei bazat de cipul RFID.


Cuprinsul numarului 2 al Presei Ortodoxe:

Editorial:

Valeriu Gafencu: Scrisoare din temnita despre Hristos, Viata Vesnica: una din cele mai profunde scrisori ale Sf. Valeriu, in care isi descrie pocainta adanca si roadele sale, viata cea noua in Hristos

Cu durere si dragoste pentru poporul roman: o dureroasa invocare a ratacirilor poporului roman si a consecintei „libertatii” patimilor – tirania ce se prefigureaza

Duhul Sarbatorii

Duhul Muceniciei. Vieti de mucenici: vietile si pilda deseobit de actuala a Sfintilor Mucenici Sf. Teodor Stratilat si ale Sf. Nichifor

Fericitul Valeriu – frumusetea unei vieti de martir: am selectat un dialog al Fericitului Martir Valeriu despre semnificatia crizei omenirii, o inalta convorbire duhovniceasca dusa insa nu in linistea pustiei, ci in iadul inchisorilor si in chingile nemiloase ale bolii

Fermentul muceniciei: ce a insufletit pe cei care au devenit mucenici ai lui Hristos?

Al optulea veac

Educatia anticrestina a societatii postmoderne: in care se arata modul de forma(ta)re relativista si total straina de crestinismul autentic din scolile societatii contemporane

Codul lui Da Vinci sau codul rasturnarii anti-hristice a sensurilor: in care se face o trecere in revista a conceptelor cheie pe care se bazeaza noua vulgata antihristica

Razboiul impotriva populatiei: exista o ideologie a controlului populatiei care sta la baza tuturor prevederilor ce promoveaza anticonceptionalele, avortul, sterilizarea etc. Pe baza unei carti de rasunet in domeniu, se va descrie, din acest numar, cu exemple concrete, in ce consta aceasta ideologie.

Actele de identitate cu cip, zorii unei noi dictaturi: Fragmente dintr-un studiu documentat asupra actelor de identitate cu cip RFID incorporat

Sf. Nicolae Velimirovici: Ne-am lepadat de Hristos, de aceea ne-a lepadat Hristos

Inaltul Averchie Tausev: Despre intunecarea constiintei in vremurile noastre

Cuvantul Duhovnicului

P. Varsanufie de la Sihastria: Despre tineri si cresterea copiilor – un dialog duhovnicesc despre starea, cautarile si dramele tinerilor nostri

Convertiri si minuni contemporane:

Un urcus himalayan catre Hristos: dintr-o lamaserie buddista intr-o manastire ortodoxa – o marturie foarte frumoasa despre cautarile indelungi ale unui american, care a trecut de la viata terna dusa in birourile marilor corporatii la stilul alternativ al „artei” absurde si al punk-ului, de la buddismul japonez manierist la cel tibetan. Cautand si insetand dupa adevar, tanarul american a parasit toate aceste forme goale de viata, pentru  ortodoxie, devenind monah.

Actualitatea in Biserica:

  • Relatii tot mai cordiale intre Papa Benedict si PF Chiril, intaistatatorul Rusiei
  • Patriarhia Rusiei, pro-eutanasie?
  • Sf. Sinod al BOR fata cu actele de identitate cu cip
  • Scrisoare pe tema actelor de identitate cu cip de la parintii Schitului Lacu, Muntele Athos
  • Sinodul Mitropolitan al Clujului ia pozitie fata de actele biometrice
  • Biblie ecumenista finantata de evrei
  • Presiuni pentru un „Sinod Ecumenic” al intregii ortodoxii

Actualitatea Laica:

  • Cu pasi mici catre o dictatura mare. Ascultarea telefoanelor si citirea mailurilor private au devenit lege
  • Consens global privind emergenta unei „guvernante” mondiale
  • Cum ar putea statul sa nationalizeze trupurile noastre
  • Adoptare fortata a unui copil de catre un cuplu de homosexuali
  • Spania refuza vaccinul Gardasil

In dialog cu cititorii

sursa: presaortodoxa.ro

UTILIZAREA DOCUMENTELOR ELECTRONICE – POZIŢII DIN BISERICA ORTODOXĂ

28 Februarie, 2009 § Lasă un comentariu

Având în vedere importanţa temei documentelor electronice, noutatea ei în România, dar şi timpul foarte scurt avut la dispoziţie pentru o analiză aprofundată şi o dezbatere reală pe marginea subiectului pus în discuţie, Editura Predania a avut iniţiativa de a face o cercetare a poziţiilor oficiale din sânul Bisericii Ortodoxe.

Înregistrat cu nr. 1588/25.02.2009, referatul cu titlul „Utilizarea documentelor electronice – poziţii din Biserica Ortodoxă în ultimii 20 de ani” a fost depus la Registratura Generală a Administraţiei Patriarhale din Patriarhia Română şi este ataşat prezentului comunicat.

Suntem convinşi că numărul documentelor şi al luărilor de poziţie este mult mai mare, dar chiar şi aşa nu putem să nu remarcăm poziţia unanimă şi lipsită de echivoc în a se opune mijloacelor electronice de identificare, urmărire şi control a persoanei a tuturor Sinoadelor din ţările care au dezbătut aceasta temă.

Simpla transformare a identităţii persoanei într-un şir de numere (fie că este vorba de codul numeric personal sau de codul generat prin procesarea datelor biometrice) şi de introducerea ei într-un mediu virtual necontrolabil constituie un atentat la libertate. Documentele ataşate demonstrează fără putinţă de tăgadă că acceptarea documentelor electronice creează premisele instaurării unui sistem totalitar fără precedent în istorie.

Duminică fără scuze

22 Februarie, 2009 § Lasă un comentariu

de Pr. Constantin Sturzu

Trebuie să recunoaştem că, din păcate, pentru mulţi dintre credincioşii noştri biserica este locul în care merg de obicei la marile sărbători sau la evenimentele care le jalonează existenţa pământeană (botez, cununie, înmormântare). În rest, interogaţia cu privire la frecventarea slujbelor este contracarată cu o largă paletă de lamentaţii: sunt prea obosit, slujba e prea lungă, nu înţeleg prea multe şi mă plictisesc… Unii chiar te privesc în ochi cu o linişte superioară şi, cu un ton uşor contrariat, îţi replică: „Daâ nu se roagă preotul pentru noi? Că doar asta e slujba lui”.

Există în vocabularul curent expresii de genul „şofer de duminică” sau „tată de duminică”, pentru a desemna pe cei care, doar din când în când, îşi iau în serios carnetul de conducere sau statutul de părinte. Cum i-am putea numi însă pe cei care nu vin cu anii la biserică (că nu le putem zice nici măcar „creştini de duminică”)? „Creştini din an în Paşti”? De fapt, mai merită ei atributul de creştin, chiar dacă la recensământ se declară astfel?

Departe de mine gândul de a mă erija în moralizatorul de serviciu, mai ales că ştiu (din experienţă) că pe astfel de persoane le convingi extrem de greu să-şi schimbe atitudinea faţă de sfintele lăcaşuri. Conştient şi el, probabil, că unii sunt greu de urnit, cu vorba, spre „casa Domnului”, un hâtru a imaginat şi postat pe internet (la adăpostul anonimatului) condiţiile pe care ar trebui să le îndeplinească bisericile pentru a fi onorate cu prezenţa şi de cei care le ocolesc cu anii. Ironia subtilă concentrează, în zece puncte, adevăruri dureroase despre cei care sunt creştini doar cu numele.

Iată textul (comentariile sunt de prisos):

„Duminica viitoare va fi o duminică fără scuze, în care toată lumea va putea să vină la biserică: 1. Vor fi aduse paturi pliante în biserică pentru cei care se plâng că nu pot dormi decât duminica; 2. Picături pentru ochi vor fi puse la dispoziţia celor care au stat sâmbătă seara până târziu în faţa televizorului şi îi dor ochii duminica dimineaţa; 3. Vom avea căşti de protecţie pentru cei care cred că se va prăbuşi tavanul dacă apar ei la biserică; 4. Pături vor fi puse la dispoziţia celor care se plâng că e prea frig în biserică. Cei care se plâng că e prea cald vor avea ventilatoare la dispoziţie; 5. Vom avea aparate auditive pentru cei care spun că n-aud nimic în difuzoare şi tampoane de vată pentru cei care se plâng că difuzoarele sunt prea zgomotoase; 6. Vor fi împărţite numărători pentru cei care vor să numere ipocriţii; 7. Celor care se obişnuiesc să meargă duminica în vizite le promitem că vor fi prezente şi nişte rude; 8. Vom avea şi gustări pentru cei care spun că n-au timp să vină la biserică şi să şi gătească; 9. Un colţ al bisericii va fi amenajat cu iarbă şi copaci pentru cei care-L văd pe Dumnezeu în natură, şi mai ales pe terenul de golf; 10. Biserica va fi decorată atât cu podoabele de Crăciun, cât şi cu cele de Paşte pentru cei care n-au văzut-o niciodată altfel”.

sursa: ziarullumina.ro

Devla miluisa!

21 Februarie, 2009 § Lasă un comentariu

Prima liturghie in tiganeste a avut loc vineeri, la biserica Manastirii „Radu Voda” * Prilejul a fost hirotonirea ca diacon de Ferentari a teologului de etnie rroma Daniel Ganga

Vinereri s-au implinit 153 de ani de cand tiganii robi pe mosii domnesti, boieresti si manastiresti au devenit liberi, prin lege. Adusi aici sub bici si umilinta de nomazii veniti din stepele Asiei, ei s-au integrat ulterior in toleranta societate romaneasca. Momentul a constituit prilejul optim pentru ca Biserica Ortodoxa Romana sa arate din nou ca, sub cupola sa, diferentele dintre oameni se topesc. La biserica Manastirii „Radu Voda” din Bucuresti, a fost hirotonit diacon teologul de etnie rroma Daniel Constantin Ganga, pentru parohia „Duminica Sfintilor Romani”, din cartierul bucurestean Ferentari.

Slujba obisnuita, cu o mana de enoriasi putin nerabdatori, dar atenti la vocea blanda si la privirea severa a P.P. Varsanufie Prahoveanul, episcop vicar al Arhiepiscopiei Bucurestilor. Invesmantat in straie albastru-deschis, tanarul Daniel Ganga, care e si redactor la postul de radio al Patriarhiei, este asezat de doi preoti cu fata catre icoana Mantuitorului, cu o naframa alba pe umeri. In jur, isi fac aparitia, treptat, credinciosii, intre care se afla destul de multi tigani. Sunt si cativa lideri cunoscuti: dr. Delia Grigore, de la Fundatia „Amare Romentza”, Vasile Ionescu, de la „Aven Amenza”, profesorul Gheorghe Sarau, de la Ministerul Educatiei, actorul Sorin Sandu, de la „Amphiteatrom”. Liturghia curge armonios, pe fundalul vocilor din strana ale seminaristilor, dar la un moment dat intervine un element la care multi dintre cei prezenti nu se asteptau. Soborul de preoti care oficiaza slujba repeta cantarile in limba rromanes, primind la fel raspuns de la cor: „Devla, miluisa!” (Doamne, miluieste!) .

Intre timp, in fata altarului s-a adunat un ciorchine de cameramani si fotoreporteri, transformand partial slujba intr-un gen de spectacol mediatic, unde ochiul teleobiectivului scotoceste dupa detalii insolite. Nu e un lucru tocmai pe placul lui Dumnezeu, dar are o justificare de luat in seama: asistam la un inceput, o incercare de apropiere de cele sfinte a unor oameni obisnuiti mai degraba cu traiul in saracie si in necunoastere a luminii cuvantului scris. Grea misiune pentru tanarul diacon, a carui sotie, insarcinata, asista cu emotie vizibila la tot ce se petrece in fata altarului.

De vina-i politicu’

Odata ceremonia incheiata, dupa traditionalul „Vrednic este!” rostit de P.P. Varsanufie, invitatii de vaza evoca insemnatatea zilei si pe cea a evenimentului. Vasile Ionescu, de la „Aven Amentza”, deplange imaginea etniei: „Traim vremuri triste, cand suntem gasiti in masa tapi ispasitori pentru nepriceperea oamenilor politici”. El face trimitere la evenimentele care au rascolit in ultimele saptamani intreaga Europa, dar e neclara legatura intre cei care fura, talharesc, violeaza si omoara prin Italia si nepriceperea clasei politice romanesti.

Proaspat hirotonit diacon, Daniel Ganga sugereaza o cale de urmat: „Cand am auzit azi, pentru prima data, Sfanta Liturghie tinuta in limba stramosilor nostri, am simtit ca sunt si ei aici, alaturi de noi. Sa ne rugam simplu! Ne va ajuta sa ne schimbam, atat noi, cat si pe cei de langa noi.”

Un diacon ocupat

Pe langa misiunea pe care o desfasoara in slujba Bisericii pe calea undelor (postul de radio Trinitas al Patriarhiei) , Parintele diacon Daniel Ganga va avea si responsa­bilitatea coordonarii progra­melor si proiectelor social-filantropice si cultural-educationale ale Arhie­piscopiei Bucurestilor, destinate comunitatilor de rromi din Bucuresti, Ilfov si Prahova. Consilierul patriarhal pr. Constantin Stoica ne-a declarat ca mai exista preoti ortodocsi romani de etnie rroma, unii extrem de competenti si de activi.

sursa: ziua.net

Where Am I?

You are currently viewing the archives for Februarie, 2009 at Cidade de Deus.