Sfinţii Cuvioşi Casian Romanul şi Gherman

28 Februarie, 2009 § Lasă un comentariu

Viaţa Sf. Ioan Casian

Acest Cuvios Părinte de neam străromân s-a născut prin anii 365 de la venirea mîntuirii prin Hristos-Domnul, în Dobrogea, numită pe atunci Sciţia Mică, la un loc ce-i păstrează din vechime pînă azi numele „podişul Casian” şi „peştera lui Casian”. Localitatea Casimcea din judeţul Tulcea îi poartă, de asemenea, numele. Provenind dintr-o familie distinsă, a urmat la şcolile timpului. Dar însufleţit de o arzătoare sete de desăvîrşire duhovnicească renunţă de tînăr la atracţiile deşarte şi înşelătoare ale vieţii lumeşti şi pleacă la Locurile Sfinte însoţit de prietenul său Gherman, frate nu prin naştere, ci în duh. Aşa au ajuns amîndoi călugări într-o mănăstire din Betleem. Întemeindu-se după cuviinţă în rînduielile vieţii chinoviale, adică de obşte, după modelul de viaţă al călugărilor din Palestina, Mesopotamia şi Capadocia şi simţind în ei dorul de o mai mare desăvîrşire, au hotărît să plece în sihăstriile Egiptului, la anahoreţii despre a căror îmbunătăţită viaţă duhovnicească auziseră. Aşa au ajuns la comunităţile din delta Nilului, adîncindu-se de acolo tot mai mult în pustie. Dar pretutindeni pe unde treceau, căutau cu rîvnă pe sfinţii însinguraţi, ca să cinstească în ei strălucirea harului şi bogăţia roadelor lor şi pentru a le cere sfaturi duhovniceşti pentru mîntuirea sufletului. Aceste întrebări şi răspunsuri ne vor fi lăsate ca o moştenire sfîntă în cartea Convorbirilor, cu care Cuviosul Casian a înzestrat Biserica.

Dobîndind pe cît puteau să adune din învăţătura lor cerească, la sfatul Avei Iosif, au mai rămas în Egipt şapte ani şi apoi au mers mai departe cercetînd din loc în loc pe aceşti învăţători în lucrul duhovnicesc pînă ce au ajuns în vestita pustie Schitică, unde Sfîntul Macarie întemeiase şi făcuse „pustia strălucitoare” vrednică de a fi sărbătorită de toţi. Aici se nevoiau într-o asceză aspră un mare număr de călugări printre care străluceau îndeosebi, cuvioşii părinţi Moise, Serapion, Teona, Isaac şi preotul Pafnutie, învăţătorul lor. El le spunea că nu este deajuns pentru călugăr să renunţe la lume, părăsind bunurile şi măririle lumeşti pentru a se dedica grijii de suflet în nevoinţă, în asceză şi tăcere. De aici înainte trebuie împlinită o a doua „renunţare” care constă în a te lepăda de obiceiurile, viciile şi atracţiile vechi ale sufletului şi ale trupului printr-o luptă îndelungată şi răbdătoare, plină de ispite, dar care duce la curăţia inimii. Căci acesta este scopul călugărului: să stea de vorbă permanent cu Dumnezeu prin neîncetată rugăciune, încît mintea, nerisipită la grijile lumii, să ajungă cu linişte şi pace în altarul despătimit, curăţit al inimii. Iar capătul lucrului său este viaţa de veci, unirea cu Dumnezeu, din care se poate dobîndi chiar de aici, de jos, o arvună, o pregustare a ei prin sfînta iubire. Căci, într-adevăr, ajuns la un anume sfîrşit al celei de a doua „renunţări”, sufletul pe de-antregul tinzînd către Hristos Cel dorit, călugărul trebuie să mai împlinească cea de-a treia „renunţare” care cuprinde întreaga desăvîrşire. Iar aceasta constă în părăsirea oricărei amintiri a acestei lumi, cu toate cele de faţă şi văzute ale ei, socotite măreţe, deşi sînt deşarte şi repede trecătoare, pentru a se lăsa condus de Dumnezeu în „pămîntul făgăduinţei” în care nu mai cresc spinii şi buruienile viciilor, în locaşurile cele veşnice în care vom rămîne pentru totdeauna (Convorbirea a 3-a), în simţirea negrăitei bucurii şi a revărsării luminii dumnezeieşti.

Acesta este marele dar al rugăciunii curate căci „atunci – precum grăia ava Isaac – acea iubire desăvîrşită, prin care El ne-a iubit mai întîi, trece şi în adîncul inimii noastre prin virtutea rugăciunii curate”. Aceasta se va face aşa cînd toată dragostea, Toată dorinţa, toată rîvna, toată strădania, tot cugetul nostru, tot ce trăim, ce vorbim, ce respirăm va fi cu Dumnezeu. Şi, cînd acea unitate care există veşnic între Tatăl cu Fiul şi între Fiul cu Tatăl, prin Duhul Sfînt va trece şi în simţirea şi în mintea noastră. Aşa precum El ne iubeşte cu iubirea cea adevărată şi curată care nu se stinge niciodată, să ne dăruim şi noi Lui printr-o legătură veşnică, de nedespărţit, pentru ca orice respirăm, orice înţelegem, orice vorbim, să fie cu Dumnezeu. Iar de starea aceasta ne vom putea apropia, atît cît este cu putinţă pe pămînt, plinindu-se cuvîntul Apostolului: Dumnezeu este totul în toate. Apoi devenind deplin fii printr-o comuniune atît de desăvîrşită cu Tatăl, vom putea zice Celui Care este Fiu şi moştenitor prin fire: Toate cîte are Tatăl ale Mele sînt (Ioan 16,15). Pentru că El Însuşi S-a rugat, grăind despre noi: Părinte, cei pe care Mi i-ai dat, vreau ca unde sînt Eu să fie şi ei cu mine. Aceasta trebuie să fie năzuinţa pustnicului, aceasta toată strădania, pentru ca, după cuviinţă, să aibă chiar în acest trup chipul fericirii viitoare şi să înceapă să guste înainte din începutul vieţii şi măririi cereşti. Acesta este scopul întregii desăvîrşiri: ca sufletul eliberat de orice lanţuri trupeşti să se înalţe zilnic la negrăitele daruri ale vieţii duhovniceşti, într-atît încît întreaga viaţă şi bătaie a inimii să devină o unică şi negrăită rugăciune (din Convorbirea a X-a). Cît de mîngîiat şi uimit este creştinul, descoperindu-i-se un asemenea suiş al sufletului întru care petreceau străbunii noştri sfinţi.

Astfel, îndrumaţi de pe culmile vieţii călugăreşti şi contemplînd plinirea vie la aceşti străluciţi anahoreţi, cei doi prieteni s-au dedicat cu mare severitate şi neclintită statornicie vieţii contemplative în timpul anilor petrecuţi aici, în pustia Schitică. În liniştea chiliei, Sfîntul Casian a izbutit să facă experienţa luptei aspre a sufletului îndrăgostit de Dumnezeu, împotriva gîndurilor pătimaşe şi a demonilor pizmaşi, îndeosebi împotriva ispitei amorţirii sufletului, a plictiselii care-i tulbură pe eremiţi şi îi silesc să-şi părăsească retragerea liniştirii. Din această adîncă experienţă adîncă personală şi din învăţătura altor bărbaţi învăţaţi, ca Sfîntul Evagrie Ponticul pe care l-a cunoscut în Nitria, Cuviosul Casian întocmi o învăţătură aleasă de luptă duhovnicească şi despre cele opt păcate capitale, anume: al lăcomiei, adică al îmbuibării de mîncare; al doilea, al desfrînării; al treilea, al iubirii de arginţi sub care se înţelege zgîrcenia; al patrulea, al mîniei; al cincilea, al tristeţii; al şaselea, al neliniştii, sau al dezgustului inimii; al şaptelea, al slavei deşarte şi al optulea, al trufiei.

După şapte ani, Cuvioşii Ioan şi Gherman s-au întors la Betleem, unde au dobîndit de la părintele lor duhovnicesc binecuvîntarea de a trăi de aici înainte în pustnicie. Şi aşa plecară cu rîvnă şi grăbire în Egipt. Dar, cu tot dorul lor nestins, n-au putut regăsi liniştea cuvenită contemplaţiei, din pricina unor învinuiri nedrepte la care erau supuşi călugării din Egipt de către arhiepiscopul Teofil al Alexandriei. Atunci, Cuvioşii Ioan şi Gherman, urmînd un grup de 50 de monahi, hotărîră să-şi caute liniştea la Constantinopol, sub ocrotirea Sfîntului şi marelui Ioan Gură de Aur. Aceasta se petrecea pe la anii 401. De îndată ce îi văzu marele între patriarhi, desluşind cu o tainică privire calitatea sufletelor lor, reuşi să-l convingă pe Gherman să primească prin mîinile lui preoţia, iar Casian diaconia. Cucerit de curăţia şi sfinţenia Sfîntului Ioan Gură de Aur şi de negrăita sa măiestrie a cuvîntului, Casian se aşeză cu un zel fierbinte sub călăuzirea sa spirituală, consimţind să jertfească liniştea pustiei pentru a scoate cîştig din petrecerea pe lîngă un asemenea învăţător.

Dar n-a trecut mult timp că iată, Sfîntul Ioan Gură de Aur – victimă a lui Teofil – fiind dus în exil, Cuvioşii Casian şi Gherman au fost trimişi în misiune la Roma de cler şi popor, însoţindu-l pe episcopul Paladie ca să încunoştiinţeze pe episcopul Romei, Inocenţiu I, printr-o scrisoare, privind suferinţele Sfîntului Ioan Gură de Aur. Sfîntul Casian petrecu astfel zece ani la Roma şi în acest timp a fost hirotonit preot. De aici a mers la Marsilia, în sudul Galiei, unde a întemeiat, pentru bărbaţi, mănăstirea Sfîntului Victor, pe mormîntul unui martir din secolul al III-lea; iar pentru fecioare, aceea a Mîntuitorului, pe la anul 415. Bărbat mult încercat în viaţa ascetică şi totodată părinte ajuns la o mare înţelepciune pastorală, el a oferit mulţimii călugărilor care se adunau în jurul lui adevărata tradiţie monahală pe care o primise de la Părinţii din Răsărit, ţinînd seama însă de condiţiile de viaţă din Galia, de climă şi de firea locuitorilor de aici.

La rugămintea Sfîntului Castor, episcop de Apt, el întocmai lucrarea sa „Instituţii cenobitice” (rînduieli pentru viaţa în comun), pentru mănăstirile pe care le întemeiase în Provenţa. În această lucrare el descrie modul de vieţuire al călugărilor din Egipt, dar cu oarecare pogorămînt în ceea ce era prea aspru pentru călugării din Galia, urmînd şi aici rînduielile care se obişnuiau în Palestina, în Capadocia, în Mesopotamia. Căci, scrie el: „Dacă se împlineşte porunca dumnezeiască cu dreaptă socoteală şi după putere, atunci păzirea ei are măsura desăvîrşirii, chiar dacă mijloacele nu sînt aceleaşi”. El descrie apoi leacurile şi căile de vindecare de cele opt păcate capitale, spre a conduce sufletul la desăvîrşirea virtuţii. Mai tîrziu el a completat această învăţătură duhovnicească prin cartea Convorbirilor în care înfăţişează, la cererea ermiţilor care trăiau la Lerins şi în insulele Hâeres de lîngă Marsilia, treptele mai înalte ale luptei pentru curăţirea inimii şi contemplaţie, folosindu-se de învăţătura marilor anahoreţi, pe care îi întîlnise în Egipt. Sfîntul Casian a înzestrat astfel, din începuturile lui, monahismul din Galia cu o temeinică armătură duhovnicească, adăpîndu-l din izvoarele vii ale Părinţilor pustiei.

Ca ucenic credincios al marilor învăţători Sfinţii Capadocieni Vasile cel Mare, Grigore Teologul şi Grigore de Nîssa, ca şi al Sfîntului Ioan Gură de Aur, Cuviosul Ioan Casian s-a ridicat atunci împotriva unei separări adînci între firea omenească şi harul divin, pe care Fericitul Augustin o stabilise pentru a lupta împotriva ereziei lui Pelagiu. Într-adevăr, deşi tot darul desăvîrşit şi tot harul de sus coboară, de la Dumnezeu Părintele Luminilor, libertatea noastră omenească, zidită după chipul libertăţii absolute a lui Dumnezeu şi reînnoită în Sfîntul Botez, este chemată să răspundă şi să conlucreze cu harul dumnezeiesc pentru a produce în suflet roadele mîntuitoare ale sfintelor virtuţi şi, într-o aşa măsură, încît se poate spune, cu Sfîntul Ioan Gură de Aur, că: „Lucrul lui Dumnezeu este de a ne dărui Harul Său, iar cel al omului este de a-şi oferi credinţă”. Căci, aşa cum grăieşte acelaşi mare învăţător al Bisericii în alt loc: „Harul lui Dumnezeu curge atît pe cît este de deschis vasul credinţei pus sub şipot”. O asemenea învăţătură îşi avea limpede rădăcina în cuvîntul lui Dumnezeu, pentru că Domnul a arătat: Cel care luase cinci talanţi de la stăpînul său, a adus alţi cinci talanţi, iar cel ce a luat doi, a adus de asemenea alţi doi (Matei 25, 20-22). Deci cu adevărat, precum spune şi Sfîntul Apostol Pavel, sîntem împreună lucrători cu Hristos (2 Cor. 6,1).

Faţă de aceste împotriviri care au mai durat, Cuviosul Ioan Casian a rămas statornic în dreapta credinţă a Bisericii, departe de zgomot şi certuri, învăţat cu adîncul contemplării divine, taină a unei păci nesurpate şi blînde, şi a unei linişti senine. El îşi încredinţă în pace sufletul său lui Dumnezeu către anul 435. Cunoscut ca sfînt de cei din vremea lui, el este cinstit de toţi călugării Bisericii Apusene ca Părinte al lor şi unul dintre cei mai mari învăţători. Sfintele sale moaşte sînt păstrate pînă în ziua de astăzi în mănăstirea Sfîntului Victor din Marsilia.

***

Viaţa Sf. Gherman din Dobrogea

Acest sfânt şi purtător de Dumnezeu Gherman s-a născut pe la anul 368 în nordul Dobrogei, din părinţi străromâni, fiind din acelaşi sat şi contemporan cu Sfîntul Ioan Casian. Localitatea Casimcea este considerată vatra străbună a acestor doi sfinţi daco-romani de la gurile Dunării.

Părinţii şi strămoşii lor erau creştini din primul secol, fiind botezaţi în numele Prea Sfintei Treimi poate chiar de Sfîntul Apostol Andrei şi de ucenii lui, care au semănat cuvîntul Evangheliei lui Hristos în jurul Mării Negre şi în Sciţia Mică, adică Dobrogea de astăzi.

După ce a învăţat carte în satul natal şi pe lîngă Episcopia Tomisului, împreună cu fericitul Ioan Casian, cu care a fost prieten şi împreună-vieţuitor pînă la moarte, s-a dus să deprindă învăţătura Sfinţilor Părinţi în părţile Constantinopololului. Apoi, tot împreună, au intrat în viaţa monahală, la una din mănăstirile din sudul Dobrogei, ce depindeau de vestita eparhie a Tomisului, unde străluceau mari ierarhi şi purtători de Dumnezeu, ca Sfinţii Bretanion şi Teotim.

Dorind o viaţă mai înalt duhovnicească în Hristos, s-a dus împreună cu fericitul Casian să se închine Cuvioşilor Părinţi ce se nevoiau în Egipt, pe valea Nilului. După ce au vizitat pe marii sihaştri de acolo şi au primit multe cuvinte de folos de la ei, s-au nevoit un timp în preajma marilor anahoreţi egipteni, învăţînd de la ei neîncetata rugăciune. Apoi s-au dus la Sfintele Locuri şi s-au închinat la mormîntul dătător de viaţă al Domnului nostru Iisus Hristos.

S-au nevoit apoi un timp în mănăstirile din Constantinopol, în preajma Sfîntului Ioan Gură de Aur, care i-a hirotonit pe amîndoi – Sfîntul Ioan Casian diacon, iar pe Cuviosul Gherman, preot. Aceasta era pe la anul 400.

În anul 403, cînd unii ierarhi şi dregători din Răsărit, îndemnaţi de împărăteasa Eudoxia, s-au ridicat împotriva Sfîntului Ioan Gură de Aur cerînd să-l depună din treaptă, atunci şi Coviosul Gherman s-a aflat printre cei ce au luat apărarea marelui ierarh.

Acest mare nevoitor era atît de cinstit de prietenul său, Sfîntul Ioan Casian, încît îl numea, în cartea sa „Convorbiri cu Părinţii din Pustie”, „Sfîntul Părinte Gherman”. El a contribuit mult la întărirea vieţii monahale în Dobrogea, din Italia şi din Galia.

După o aspră şi îndelungată nevoinţă duhovnicească, ajungînd la măsura sfinţeniei, Cuviosul Părintele nostru Gherman a răposat la Roma, prin anii 405-415, dîndu-şi sufletul cu pace în mîinile lui Hristos, plin de zile şi de harul Duhului Sfînt. Pentru viaţa lui aleasă, Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în ceata Sfinţilor Părinţi, la 20-21 iunie 1992, cu data de prăznuire la 29 februarie, iar cînd nu sînt ani bisecţi, la 28 februarie.

Cu ale cărui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.

* Icoanele sunt pictate de maicutele de la Manastirea Diaconesti

sursa: blogul Editurii Agnos

Tagged:

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Sfinţii Cuvioşi Casian Romanul şi Gherman at Cidade de Deus.

meta

%d blogeri au apreciat asta: