Caznele singurului preot din Timoc care slujeşte în limba română

4 Martie, 2009 § Lasă un comentariu

În regiunile din sud-vestul Dunării, vechile episcopii de Aquae şi Remesiana vorbesc despre vechimea creştinismului daco-roman din aceste zone. Românii timoceni, locuitori în Serbia Răsăriteană, sunt descendenţii creştinilor din timpul Sfântului Niceta, vrednicul episcop din secolul al IV-lea. Peste ei au trecut multe veacuri, au venit invaziile slavilor, iar mai târziu perioadele de asimilare forţată. Dar au rezistat, împotriva oricărei politici de stat sau bisericeşti antiromâneşti. Părintele Boian Alexandrovici din Malainiţa, ctitorul primei biserici din Timoc în care slujba se săvârşeşte în limba română, este dovada evidentă a acestei atitudini de păstrare a identităţii româneşti ortodoxe de la sud de Dunăre. Cuvintele lui reprezintă mesajul tuturor timocenilor care doresc recunoaşterea drepturilor religioase şi politice.

Părinte Boian, aţi trăit din pruncie drama de a nu vă putea ruga în limba pe care o vorbeaţi acasă. Povestiţi-ne despre copilăria sfinţiei voastre.

Încă de când eram mic mergeam la biserica din Negotin şi cântam la strană, mergeam împreună cu preoţii sârbi la înmormântări. Îmi era drag să ascult slujbele bisericeşti, multe cântări le-am învăţat pe de rost. Dar când mergeam în satele româneşti, credincioşii întrebau: „De ce nu cântaţi pe limba noastră, ca să vă putem înţelege?” Atunci, preoţii sârbi răspundeau că limba localnicilor nu există. „Voi nu aveţi alfabet, nu aveţi gramatică. Limba voastră e limba vlahă.” Acest lucru l-am trăit de mai multe ori în copilăria mea. Eu, de fel, nu sunt din Malainiţa, ci m-am născut în oraşul Negotin. Părinţii mei, care provin din satul Malainiţa, s-au mutat în 1961 la Negotin.

Ce s-a întâmplat mai departe? Care a fost drumul parcurs până la hirotonia în preot?

De la preoţii sârbi am aflat că Biserica Ortodoxă Română a numit un episcop român în Banatul Sârbesc, la Vârşeţ. În 23 ianuarie 2003 am luat pentru prima oară legătura cu Preasfinţitul Daniil de Vârşeţ. I-am spus despre căutările mele, despre ceea ce vreau să fac în satul unde locuiam. Nu am putut termina Facultatea de Teologie, pentru că am intrat în conflict cu episcopul Iustin al Timocului, care dorea să nu mă întorc în zona de unde eram eu, zonă cu populaţie majoritar românească, ci voia să mă îndepărteze tot mai mult de Malainiţa, propunându-mi să fiu preot în Episcopia Şumadijei, unde sârbii sunt în număr foarte mare. Nu am vrut să plec dintre timoceni. Pentru asta am mers la Preasfinţitul Daniil, care m-a primit. Pe 5 iunie 2003, la praznicul Înălţării Domnului, am fost hirotesit ipodiacon în catedrala episcopală de la Vârşeţ. În data de 4 iunie 2005 am fost hirotonit diacon la Mănăstirea Prislop din România, iar o zi mai târziu am fost preoţit pe seama parohiei Malainiţa, la Schitul „Schimbarea la Faţă” din Munţii Retezat, de către episcopul de Vârşeţ, Preasfinţitul Daniil Stoenescu. Mai târziu am fost numit protoiereu iconom stavrofor al Protopopiatului Dacia Ripensis. Am fost bucuros că am primit hirotonia în diacon la Mănăstirea Prislop, ctitoria Sfântului Nicodim de la Tismana, care se crede că ar fi venit în Ţara Românească pe la jumătatea secolului al XIV-lea din Serbia. După ce a ridicat mai multe mănăstiri în zona noastră, a Timocului, a trecut în părţile româneşti, unde a înfiinţat Mănăstirile Tismana şi Vodiţa.

Cum aţi reuşit să înfiinţaţi parohia de la Malainiţa?

De multe ori spunem că am înfiinţat fie parohia de la Malainiţa, fie Protopopiatul Daciei Ripensis. Nu e foarte corect. Noi nu am înfiinţat, ci doar am reactivat aceste instituţii, pentru că strămoşii noştri daco-romani ţineau slujbele în limba latină, iar mai apoi română, asta până la venirea slavilor, care au introdus limba slavonă în cult. Venirea slavilor a dus la distrugerea ortodoxiei daco-romane. A venit vremea să întoarcem lucrurile aşa cum au fost ele odinioară, să refacem ceea ce alţii ne-au luat.

Din prima zi în care am hotărât construirea bisericii în Malainiţa mi s-a spus că singurul episcop care are dreptul legal de a desfăşura o activitate religioasă este ierarhul Bisericii Ortodoxe Sârbe, Iustin. Fără aprobarea lui nu se putea obţine nimic. Acest lucru mi-a fost comunicat din partea Ministerului Cultelor din Serbia, deşi acest lucru nu este conform legilor sârbeşti în vigoare. Episcopul Iustin a spus un singur lucru: „Biserica de la Malainiţa trebuie să fie rasă de pe faţa pământului”. A încercat din răsputeri să îşi ducă gândul până la capăt. Faptul că nu a putut a fost pentru că Dumnezeu nu a dat. Am avut probleme cu episcopul sârb al Timocului, care nu a vrut să mă primească în eparhia lui. Gestul episcopului, pentru care eu îi mulţumesc, a făcut să se deştepte în mine şi mai mult sentimentul căutării originii noastre şi păstrării limbii şi tradiţiilor rumâneşti în acea zonă. Noi spunem că suntem rumâni şi că vorbim rumâneşte, iar sârbii ne spun „vlasi”, cuvânt care îi desemnează pe vlahi, unii socotind chiar că „vlasi” ar însemna sârbi.

Demersurile mele pentru construirea bisericii din Malainiţa au fost multiple. Am prezentat actele pentru primirea aprobării în vederea construirii bisericii. Nu am căpătat nici un răspuns din partea Bisericii Ortodoxe Sârbe. Ei au spus că nu se poate. Pentru că ei au tăcut, noi ne-am pus pe lucru şi am ridicat biserica. Legea prevede că, atunci când nu primeşti în termen legal un răspuns, înseamnă că cererea ta este indirect acceptată sau, cel mult, autorităţilor le este indiferent ceea ce faci. Biserica am construit-o în 40 de zile. S-a lucrat şi ziua, şi noaptea. Imediat Episcopul Iustin s-a ridicat împotriva mea, declarând că s-a săvârşit un act ilegal, ridicând o construcţie fără aprobarea lui. Faptul că nu am primit nici un răspuns din partea lui timp de 8 luni nu a contat nici un pic. A început un proces lung împotriva mea, paralel cu întreţinerea unei atmosfere de teamă în rândul credincioşilor, cărora li s-a spus: „Nu o să vă fie bine dacă faceţi precum Boian. Cine se duce la slujbele lui o să aibă probleme cu sârbii”. Am ajuns cu procesul la Curtea Supremă, iar acum suntem chiar la Curtea Internaţională de Justiţie de la Strasbourg. Ministerul pentru construcţii a anulat hotărârea Primăriei, de dărâmare a bisericii şi a clopotniţei, şi a casei părinţilor mei din Malainiţa, socotită drept casă parohială. Iar aceasta nu a fost pe placul episcopului. Casa a existat înainte de zidirea bisericii, dar existenţa ei nu a deranjat pe nimeni dintre autorităţile sârbeşti. Dar când a fost construită biserica, brusc casa trebuia să fie şi ea dărâmată. În satul meu, peste 90% din case nu au autorizaţie de construcţie, fiindcă zona unde locuim este una muntoasă, satul se întinde pe 15 km, iar distanţa dintre case este destul de mare. Anularea deciziei Primăriei din partea Ministerului a făcut ca dărâmarea bisericii să nu mai fie subiect de discuţie. În schimb, procesul împotriva mea a continuat. Am fost condamnat la două luni de închisoare cu suspendare.

Înainte de venirea dumneavoastră, în Malainiţa exista biserică?

Nu. În Malainiţa, de când se ştie, de la primul recensământ făcut pe la jumătatea secolului al XVII-lea, nu se pomeneşte de existenţa vreunei biserici. Nici în istoria Bisericii Ortodoxe Sârbe nu există vreo menţiune referitoare la satul acesta. Noi suntem primii care am înfiinţat parohia acolo. Până la ridicarea bisericii româneşti, toţi locuitorii din Malainiţa au contribuit la construirea bisericii din Ştiubic, un sat sârbesc aflat în vecinătatea satului nostru. Ei au donat jumătate din suma totală necesară pentru ridicarea bisericii din Ştiubic.

În ce măsură v-au sprijinit credincioşii în lupta dumneavoastră pentru slujirea în limba română a Liturghiei?

La început, mulţi au fost înfricoşaţi. Unii chiar mi-au spus între patru ochi: „Boiane, eu sunt pentru ceea ce susţii tu, dar eu nu cutez să fac asta, pentru că o să am de pierdut”. Apoi, m-a sunat cineva şi mi-a spus să am grijă ce fac pe mai departe.

În Timoc există 154 de sate şi 48 de localităţi mixte. Această proporţie, fără a pune la socoteală şi satele din Voivodina sau din Banatul Sârbesc. Protopopiatul Dacia Ripensis cuprinde toate aceste sate şi pe credincioşii care doresc să ţină de această biserică.

După toate presiunile şi problemele, lumea nu dă înapoi, venind în număr cât mai mare la biserică. Noi avem reactivate sau înfiinţate sub un nou nume încă patru parohii care îşi aşteaptă preoţii.

Parohia noastră nu este fixă. Noi răspundem oricărei persoane ne cheamă pentru rugăciune, pentru săvârşirea unei Sfinte Taine sau înmormântări. Aşa că preoţii care vor veni în Timoc trebuie să poarte pe umeri o cruce şi o jertfă cât mai mare. Pentru că doar prin asta ne mântuim. Când ne ducem într-un sat românesc, chemaţi spre exemplu la o înmormântare, preoţii sârbi închid biserica şi nu ne dau voie să slujim. Atunci nu intrăm cu mortul în biserică, facem slujba înmormântării doar acasă şi la cimitir. Prima dată când aude lumea slujba în limba lor e foarte bucuroasă. Mai ales oamenii bătrâni, care nu ştiu o vorbă sârbească, când mă aud slujind, spun între ei: „Ăsta-i popa din Malainiţa, el slujeşte pe româneşte şi tot îl înţelegi”.

Despre câţi credincioşi avem şi câţi participă la slujbe nu vă pot spune prea multe. Cine vrea să cunoască starea noastră să vină acasă, la noi, să vadă. De multe ori episcopul sârb a spus că lumea nu doreşte slujbă în limba românească şi că eu şi Preasfinţitul Daniil stârnim în mod artificial nemulţumirea oamenilor faţă de autorităţile Bisericii Ortodoxe Sârbe. Dacă ar fi aşa, episcopul ar trebui să ne ofere biserica şi să ne zică: „Hai să vedem câtă lume se adună la slujbele româneşti”. El este speriat, pentru că, dacă noi suntem chemaţi într-un sat românesc la slujbă, tot mai multă lume se adună.

Cum sunt priviţi în general românii de către sârbi?

Mă bucur că mi-aţi pus această întrebare. Românii şi sârbii nu au nici un fel de problemă. Mai mari probleme au sârbii între ei şi românii între ei. În schimb, există dificultăţi cu preoţii bisericii sârbe care sunt veniţi din Croaţia, din Bosnia, din Kosovo. Ei au trăit în zone de conflict şi, de aceea, tot ce este nesârbesc ei urăsc. Dar asta e politica Bisericii Sârbe. Să aducă preoţi care nu sunt de aici. Episcopul sârb îi cheamă şi le spune: „Ai să faci aşa şi aşa. Dacă nu, nu mai eşti preot”.

Aceştia sunt slujitorii bisericilor din Timoc. Am vorbit cu femei bătrâne pe care le-am întrebat: „V-aţi spovedit vreodată?” Răspunsul lor a fost trist: „Poate o singură dată, când eram mai tânără”. E firesc. Cum să se poată înţelege un preot venit din Croaţia cu bătrâna asta care nu ştie nici un cuvânt sârbeşte?

Am vorbit şi cu preoţi sârbi şi le-am spus: „Voi cum vă înţelegeţi cu oamenii ăştia?”. La care ei au zis: „Duhul Sfânt poate face minuni”. Da, Duhul Sfânt a lucrat la Cincizecime. Dar voia Duhului Sfânt a fost ca tot neamul să aibă limba lui şi să înţeleagă pe limba lui. Or, cel care opreşte slujba în limba credincioşilor săvârşeşte hulă împotriva Duhului Sfânt. Iar noi ştim că hula împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta niciodată la nimeni. La asta trebuie să gândească aceia care ne opresc de la slujirea pe româneşte.

Care au fost presiunile la care aţi fost supus din partea autorităţilor sârbe?

Caterisirea mea din partea Marelui Tribunal Bisericesc Sârb a fost nimica toată. Şeful Poliţiei mi-a spus: „O să ţi se pună bombă sub maşină, o să ţi se facă accident, o să pieri. Eşti urmărit. Puţin lipseşte ca să nu fii omorât”. Alţii au dat telefoane, ameninţându-mă că au să-mi frângă oasele. Toate ştirile astea te fac să îţi pierzi pacea. Îţi creează o stare de teamă. Dar nu doar atât. Lumea din jurul tău, auzind aşa ceva, începe să spună: „Lasă, vezi doar ce fac cu el. Acesta nu-i bun. Mai bine şedem aici şi nimeni nu ne face rău. Ne vedem de treabă”.

Sunteţi bucuros că slujiţi în româneşte?

Mie nu îmi trebuie ca cineva să mă laude. Nu am nimic din această laudă. Trebuie să facem ceva pentru Biserică. Oamenii mă cunosc şi mulţi doresc să mă vadă. Eu mă gândesc însă la ce răspuns voi da Domnului când mă voi duce pe lumea cealaltă. Doar cei pe care i-am botezat, copiii români vor fi martorii mei la judecata lui Dumnezeu. Pentru asta mi-e drag când unul crede în Dumnezeu, după ce a auzit şi înţeles totul la biserică. Pentru asta mă lupt. Când omul spune: „slujba asta, toată am înţeles-o”, aici e mulţumirea mea sufletească. De multe ori, când mă duc în parohie aud de la vreo muiere bătrână: „Măi, am spus de o sută de ori la nepoţii mei să se ducă să se boteze. Te botează şi nu-i nimic. Nu te mănâncă popa până te botează”. Îmi vine să plâng când aud aşa ceva. Ei nu ştiu ce-i acela botez. Nu sunt ei de vină. Nu a avut cine să-i înveţe. Dacă ei nu înţeleg limba, ce să priceapă din slujba Botezului?

În zilele noastre s-a ivit această problemă. Străbunicii nu ştiu o vorbă sârbească, iar nepoţii nu ştiu româneşte prea bine. Pentru că ei învaţă mai întâi sârbeşte, ca să nu aibă probleme la şcoală. Dar sârba lor nu e una corectă. Aşa că nu învaţă nici româna, nici sârba corect. Pentru că româna, limba lor, nu se aude decât în familie. La noi nu există nici o şcoală, nici o biserică, nici o grădiniţă, nici o instituţie unde să se vorbească româneşte. Doar în biserica din Malainiţa se face slujba în română. De aceea vor ei să înece biserica, ca să nu se mai audă de locul acesta.

Eu sunt şi sârb după sânge şi nu pitul (ascund) asta. Mama mea e sârboaică. Acum sunt împărţit în două. O jumătate a mea este sârbească şi una românească. Prima jumătate este sănătoasă, zdravănă. Are tot, are şcoli, are biserici, se bucură de toate drepturile. Dar partea românească e bolnavă. Pentru că nu are nimic. Decât limba aia pe care o vorbeşte acasă. Dar şi aia cu tot mai multe vorbe sârbeşti. Că fără şcoală românească lumea se învaţă pe sârbeşte. Dacă vreun om are şlog (este paralizat), toată viaţa cu mâna care este sănătoasă se luptă să o ajute pe cea beteagă, să o vindece. Asta încerc să fac, ca şi partea românească să fie sănătoasă. Iar prin aceasta, toată lumea să aibă ceea ce le lipseşte şi ceea ce Dumnezeu le-a lăsat.

„Asimilarea a fost, este şi o să fie dacă noi nu o oprim”

Dacă am merge în Malainiţa şi am întreba de un om, să zicem, de Trăilă, de exemplu, oricine ştie să vă ducă la casa lui. Oficial, însă, în acte acest om poartă un alt nume, sârbesc, Miloş Cârstici. Într-un fel suntem înscrişi oficial în cărţile statului şi altfel ne numim între noi. Dacă vrei să vorbeşti în Malainiţa cu Georgia Mişici, nimeni nu ştie cine e respectiva, în schimb, dacă întrebi de Gherghina lui Mişoi, şi-un copil te poate lua de mână să te ducă la casa femeii. Acesta este rezultatul politicii de asimilare duse de aproape 200 de ani în Timoc. Există o situaţie într-adevăr aproape absurdă. Într-un fel te numeşti pe sârbeşte şi altfel pe rumâneşte. Asimilarea a fost, este şi o să fie dacă noi nu o oprim. Am început stoparea acestui proces în primul rând în biserică, prin înregistrarea în matricolele bisericeşti sau în registrul botezaţilor a pruncilor aşa cum sunt numiţi ei de români, în paranteză trecând şi numele oficial sârbesc.

„Noi, rumânii, nu oprim preoţii sârbi să slujească în sate româneşti”

Nu poţi fi preot atunci când ai biserica goală. Dacă la slujbele noastre nu s-ar aduna mulţi oameni, biserica românească ar fi desfiinţată de la sine. Dar acest lucru e contrazis de realitatea pe care o trăim în Timoc. Noi, rumânii, nu oprim preoţii sârbi să slujească în sate româneşti. Cerem numai permisiunea ca şi noi să putem face slujba în aceste sate. Lumea va decide la ce slujbe va participa, la cele sârbeşti sau la cele româneşti. Pentru acest lucru am fost eu caterisit. Deşi, la început, sârbii nu au recunoscut hirotonia mea ca preot, după ce a trecut o vreme, am fost recunoscut şi apoi caterisit. Eu nu fac parte însă din clerul sârb. Dau socoteală pentru ceea ce fac doar Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi Preafericitului Părinte Patriarh Daniel. În consecinţă, hotărârea Marelui Tribunal Bisericesc din Serbia de a aproba caterisirea mea este lipsită de validitate.

La început, în Malainiţa, aveam în biserică, la fiecare slujbă, cam 30 de credincioşi, dar, după aceea, mai multă lume era afară decât înăuntrul bisericii. La marile praznice se strâng cam 150 de oameni, deşi biserica noastă e destul de mică. Făcând o comparaţie între oraşul Negotin, care are aproximativ 20.000 de locuitori, iar la biserică vin cam 30-40 de oameni în fiecare duminică, la Malainiţa, care este un sat cu câteva sute de suflete, din care 70% sunt plecaţi în străinătate la muncă, vin mai mulţi oameni decât la Negotin. Am auzit oamenii din sat spunând: „Măi, mie una nu mi-e clar. Acasă vorbim româneşte. Când facem nuntă, lăutarii cântă româneşte. Muierile, când dau de pomană pentru morţi la sărbătorile mari – căci la noi cultul morţilor este dezvoltat -, dau pe româneşte. Numai slujba la biserică este în limba sârbă. De ce?”. Acesta trebuie să ne întrebăm cu toţii.

un articol de Augustin Paunoiu

sursa: ziarullumina.ro

Tagged: ,

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Caznele singurului preot din Timoc care slujeşte în limba română at Cidade de Deus.

meta

%d blogeri au apreciat asta: