Editura Universităţii „Al. I. Cuza” lansează Biblia 1688 — Pars VII, Regum I II, din seria „MONUMENTA LINGUAE DACOROMANORUM”

22 Aprilie, 2009 § Lasă un comentariu

Editura Universităţii «Alexandru Ioan Cuza» din Iaşi vă invită joi, 23 aprilie 2009, orele 18.00, la lansarea Bibliei 1688 – Pars VII, Regum I‑II, cu ocazia inaugurării Centrului de Studii Biblico-Filologice «Monumenta linguae Dacoromanorum».

Evenimentul va avea loc în Aula «Mihai Eminescu» a Universităţii «Alexandru Ioan Cuza».

Invitaţi: Prof. dr. Vasile Işan, Rector al Universităţii «Alexandru Ioan Cuza», ÎPS Teofan, Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, PS Petru Gherghel, Episcop al Episcopiei Romano‑Catolice de Iaşi, Dr. Bogdan Tătaru‑Cazaban, Consilier de Stat, Prof. dr. Gheorghe Popa, Prorector al Universităţii «Alexandru Ioan Cuza», Prof. dr. acad. Eugen Simion, Prof. dr. Ştefan Avădanei, Decan al Facultăţii de Litere, Cercet. şt. i  dr. Gabriela Haja, Dr. Mihail Neamţu, Prof. dr. Eugen Munteanu

Biblia 1688, Pars VII, Regum I, Regum II, Monumenta linguae dacoromanorum (coordonator proiect vol. VII: Cercet. şt. i  dr. Gabriela Haja) este parte a unui proiect început acum peste două decenii, cele şapte volume anterioare (I-VI şi XI) fiind realizate de un grup de cercetători români şi germani, în cadrul unui parteneriat academic între Universităţile Albert-Ludwigs-Universität din Freiburg im Breisgau şi «Alexandru Ioan Cuza» din Iaşi.

Proiectul a fost iniţiat în anul 1986 de prof. Paul Miron si dr. Elsa Lüder, în colaborare cu profesorii ieşeni Vasile Arvinte, Ioan Caproşu  (vol. I-V) şi Alexandru Andriescu (vol. I-II, IV-VI, XI).

Prezenta ediţie a Bibliei de la 1688 a fost con­ce­pu­tă în 20 de volume (părţi) aproximativ egale, fie­ca­re volum cuprinzînd, în funcţie de mărimea tex­te­lor respective, fie o singură carte, fie două sau mai multe cărţi biblice mai mici. După apariţia volumelor (părţilor) I-VI şi XI între anii 1988-2004, este publicat acum volumul al VIII-lea, Pars VII. Regum I, Regum II.

sursa: http://www.editura.uaic.ro/default.php

Anunțuri

„Deţinutul profet” – Ioan Ioanolide

22 Aprilie, 2009 § 1 comentariu

O nouă carte de excepţie, îngrijită de Mănăstirea Diaconeşti a trecut din stadiul de manuscris în pangarele şi librăriile cu adevărat ortodoxe. Cartea se numeşte „Deţinutul profetic” şi este scrisă de Ioan Ianolide, autorul binecunoscutei  opere „Întoarcerea la Hristos”. În carte sunt cuprinse „referiri la vremurile apocaliptice , la dezastrul erei tehnologice, precum şi la misiunea Bisericii în aceste timpuri.” Mai jos vă redăm câteva extrase din carte spre a vă trezi interesul de a o citi în întregime :

Confruntarea apocaliptică nu trebuie văzută ca un război propriu zis, deşi are acest aspect, ci ca tentativă de a stăpâni lumea din toate punctele de vedere : spiritual, politic, economic, cultural, social, ştiinţific şi militar. Fiara vrea integral omul şi omenirea, cu toate cele spirituale ale ei, cât şi cu cele materiale, pentru toată viaţa şi pentru eternitate.
Există deci o încleştare apocaliptică pe plan politic, pe plan economic, pe plan artistic, în gândirea filozofică, în formele ştiinţifice, în orânduirile sociale, cât şi în conflictele militare.
Biruinţa lui Hristos şi deci a creştinătăţii trebuie să fie deplină în toate laturile şi domeniile vieţii omeneşti.

Omenirea se materializează, se mecanizează. Creştinii au pierdut dimensiunea mesianică, în timp ce evreii pompează ateismul pentru a dizolva toată cultura creştină.
Nu mai avem Dumnezeu, nu mai avem spernţa vieţii eterne, nu mai avem nădejdea vieţii veşnice.
Lumea e în mâinile lui Dumnezeu, dar ne întrebăm, cutremuraţi de răspunderi, ce fac oamenii ? Vin ei în întâmpinarea lui Hristos ? Mântuirea lumii trece prin credinţa oamenilor. În această perspectivă credem în misiunea noului Israel şi respingem iudaismul ca ateism antihristic. Fiara apocaliptică ucide pe cei care spun adevărul. Cu toată gravitatea situaţiei, cu toate riscurile vom mărturisi adevărul, chiar de vom fi ucişi, căci răstigniţi suntem de multă vreme.

Când forţele satanice ajung să cucerească puterea în lume, ele îşi fac oştiri ca să le apere, legi care să le orgnizeze, ideologii care să le justifice şi chiar religii care să-i înşele pe oameni. Creştinii nu trebuie să lase forţele satanice să cucerească puterea; iar dacă au cucerit-o, ei trebuie să-şi organizeze forţele şi să o învingă în numele lui Hristos.

Creştinismul e veghea şi puterea sfântă care răspunde de mântuirea lumii. Şi vai de creştinii ce nu corespund sfintei misiuni ce le este încredinţată, căci Dumnezeu va ridica şi din pietre pe alţi aleşi ai Săi, care să-I zidească Împărăţia.

Antihrist este un om, şi anume un om politic ce va stăpâni lumea descreştinând-o, satanizând-o şi pierzând-o.

Creştinii participă cu Hristos la mântuirea lumii, după cum antihrist participă cu fiii întunericului la pierzania lumii. Creştinii să nu uite că adesea fiii întunericului sunt mai înţelepţi, mai viguroşi şi mai puternici decât fiii luminii. Creştinii să înţeleagă că neprihănirea lor, energia şi puterea lor trebuie să depăşească şi să învingă şi pe a fiilor întunericului.

Creştinătatea va triumfa prin Hristos. El vine să desăvârşească şi să facă posibilă mântuirea lumii căzută în păcat.

Antihrist va fi biruit de Hristos.

Dintre forţele antihritice se distinge atitudinea evreilor, care poartă pe conştiinţă vărsarea sângelui nevinovat şi care în mod evident, printr-o îndrăcită patimă, luptă împotriva lui Hristos. Istoria ultimilor două mii de ani a poporului evreu este o concentrare antihristică.
Poporul evreu trăieşte în Hristos printr-o rămăşiţă. Apostolul Pavel crede că se va mântui întreg poporul evreu. Acesta este un eveniment pe care omenirea îl aşteaptă, dar care nu se poate produce decât prin sinceră pocăinţă şi smerită slujire.

A spune adevărul despre evrei nu este antisemitism, ci noi, creştinii, plini de iubirea ce L-a mistuit pe Hristos şi repetând-o în aceste vremuri tulburi, noi iubim cu adevărat poporul evreu şi ştim că numai prin Hristos este mântuirea lor. Tragedia evreilor este catastrofală prin solidaritatea întregului popor evreu cu Ana şi Caiafa. Strigăm deci tuturor evreilor în care mijeşte lumina credinţei, să părăsească satanismul, minciuna şi materialismul iudaic, să se încreştineze şi să se împace cu oamenii. Aşa după cum este evident din toată istoria antică şi modernă că neamurile nu pot tolera să fie stăpânite de evrei, aşa le spunem şi noi : să se integreze în omenire. Dacă râvna şi energiile antologice de care dispun vor fi orientate în sensul sacru al revelaţiilor divine, atunci poporul evreu ar fi fericit, cerurile se vor bucura şi oamenii îi vor iubi. Rasismul lor este absolut, materialismul lor le este în fire, minciuna este centrul gândirii lor pocite şi cu cât vor insista mai mult pe aceste coordonate, pe atât dezastrul lor va fi mai crud. Omenirea nu poate accepta nici tirania rasială a iudeilor, nici materialismul grosolan şi nici răstălmăcirea mentală a iudaismului. Prin decizia divină şi prin voinţa oamenilor, ei sunt sortiţi eşecului. Pieirea ta prin tine, Israele !

Deţinutul simte că într-un viitor previzibil puterea comunistă va fi anihilată.Şi totuşi el e trist şi îngrijorat.Trist este pentru că vede că aceia care au avut puterea comunizării ţării se profilează ca stăpâni şi ai lumii ce va veni.
Este îngrijorat pentru că înţelege că se deschid perspectivele unei tiranii mondiale fără oponenţi şi fără precedent. Viţelul de aur, zeul străvechi se arată azi ca o uzină atotputernică în spiritul omenirii. Lumea se închină maşinii. E o pseudo-religie a dogmelor materiale, a sensului material şi a finalităţii neantice. Statul care va avea monopolul armelor sofisticate, al ingineriei genetice şi al tehnicii de determinare a conştiinţelor va fi atotputernic şi va nimici omenirea. Nimeni nu garantează libertatea oamenilor în această civilizaţie, nimeni nu poate guverna forţele tehnologice în această civilizaţie.
De aceea omenirea trăieşte pe culmile disperării. Toate problemele lumii se află în Crucea lui Hristos şi a creştinilor, câte ori vom rătăci drumul, ori vom lenevi pe cale, să ne înapoiem la Evanghelie şi la Duhul Sfânt. Suferinţele ce ni se pricinuiesc au menirea biciuiască lenea noastră şi să ne lumineze minţile.

Ioan Ianolide, 1985

sursa: http://apologeticum.wordpress.com/

Paştile, străbatere din moarte la viaţă – cuvânt al stareţului Gheorghios Kapsanis de la mănăstirea Grigoriou din Sântul Munte Athos

22 Aprilie, 2009 § Lasă un comentariu

Arhimandritul Gheorghios Kapsanis întro fotografie din 2002

În această noapte, Sfântul Ioan Gură de Aur, dascălul întregii lumi şi al Bisericii noastre, pe toţi ne-a chemat să ne desfătăm de ospăţul credinţei. Într-adevăr tot ceea ce am trăit în timpul sfintei privegheri şi în timpul Dumnezeieşti Liturghii a Învierii a fost un ospăţ al credinţei. Îndrumătorul acestui ospăţ a fost Însuşi Domnul cel Înviat. Membrii ospăţului sunt Biserica lui Dumnezeu, Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, sfinţii Îngeri, Sfinţii credinţei noastre, precum şi noi smeriţii creştini, care trăim acum. Cu toţii am participat la binecuvântata masă, la care Hristos S-a dăruit iarăşi pe Sine Însuşi ca mâncare şi băutură pentru credincioşi. Prin urmare, împărtăşindu-ne prin credinţă cu Hristos cel Înviat, şi mai înainte de toate, cuminecându-ne cu prea Sfântul Trup şi cu Cinstitul Sânge, am devenit beneficiari şi participanţi la viaţa Lui dumnezeiască, curată şi veşnică, precum şi la Sfânta Lui Înviere.

Toată taina credinţei noastre Ortodoxe, în acord cu Sfântul Apostol Pavel, dascălul întregii lumi, se rezumă la taina Învierii Hristosului nostru. Sfântul Apostol Pavel, în mod caracteristic, ne spune: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa noastră”(I Cor. 15, 17). Şi asta pentru că lumea are mulţi învăţători şi mulţi întemeietori de religii. Dar izbăvitori, care să-l fi înviat pe om din morţi, e numai unul, Mântuitorul nostru Hristos. Pentru aceasta, numai Iisus Hristos Cel Răstignit şi Înviat e izbăvitorul oamenilor.

În consecinţa, noi numai pe Acesta îl adorăm, numai în Acesta credem, numai pe Acesta îl urmăm, numai pe Acesta îl slăvim. Numai Acesta şi nimeni altul, cât de înţelept să fi fost, cât de virtuos să fi fost, cât de sfânt să fi fost, nu a putut să-l învie şi să-l izbăvească pe om de duşmanul cel mai rău, adică de moarte.

Deci, acest fapt al credinţei noastre, acest eveniment istoric, adică Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, l-am prăznuit, cu prea multă bucurie, aseară toţi Ortodocşii.

Problema mântuirii omului nu stă în simplu fapt că el trebuie să devină mai moral de cum era, nici în faptul că trebuie să-L înduplece pe Dumnezeu, încât să-l asigure pe om de un verdict de achitare din partea Acestuia. Pentru noi, mântuirea constă în faptul că omul mort poate să primească viaţă, poate să fie înviat. Cu toate acestea, numai Cel care dă viaţă este Mântuitorul şi Izbăvitorul oamenilor. Aşadar, acest Domn al nostru dăruieşte întregii omeniri viaţă. Ia omul mort şi-l face viu. Întâi de toate îl ia pe cel mort duhovniceşte şi-i dă duhovniceşte viaţă, iar după această duhovnicescă înviere îl învie trupeşte şi biologic, în ziua eshatonului, la cea de-a Doua Venire a Lui.

Credem că această a două înviere este un fapt neîndoielnic, fiindcă acesteia îi premerge arvuna, care este învierea cea duhovnicească. Deci, câţi încă din această viaţă ajung să fie, prin harul lui Dumnezeu, beneficiari şi participanţi la prima înviere, la cea duhovnicească, au dobândit nu numai nădejdea, ci şi certitudinea celei de a doua învieri, adică a învierii trupului.
În acelaşi timp, Domnul ne-a dat multe dovezi palpabile că într-adevăr trupul omului sfânt se slăveşte, rămâne nepieritor, învie chiar înainte de învierea ce va să vină, de învierea împreună cu Domnul cel Înviat. O dovadă sunt moaştele Sfinţilor, care s-au unit în chip nedespărţit cu Domnul ce Înviat. Pentru aceasta, sfintele lor moaşte au semnele nemuririi, au bună mireasmă, rămân neschimbate pentru muţi ani şi devin simbol şi preînchipuire a slavei ce va să vină, de care se vor desfată trupurile sfinţilor, atunci când vor fi înviate la cea de-a Doua Venire a Domnului.
Totuşi, se pune problema cum va putea creştinul să facă din viaţa lui viaţa lui Hristos, încât să fie şi el înviat. Cum poate să devină Învierea lui Hristos învierea lui.

Domnul nu a lăsat în lume, pur şi simplu, o învăţătură morală sau nişte reţete sociale. A lăsat Trupul Lui, pe Sine Însuşi şi cel care vrea să fie înviat nu are decât să se unească cu Trupul cel înviat al Domnului. Trupul Domnului cel Înviat e Biserica noastră. Cel care devine membru al Bisericii, membru viu al Acesteia, numaidecât primeşte viaţa lui Hristos şi o face viaţa lui. Prin urmare, când trăim în Biserică, când luptăm cu smerenie şi rugăciune, când participăm la Sfintele Taine şi înainte de toate la Dumnezeiasca Cuminecătură, care este Trupul şi Sângele Domnului, atunci dobândim experienţa învierii trupului nostru muritor, experienţa străbaterii noastre din moarte la viaţă. Acesta e Paştele cel adevărat. Fiindcă Paşti înseamnă străbatere, trecere „din moarte la viaţă”.

Creştinul care se roagă de fiecare dată cu smerenie şi dragoste către Dumnezeu, realizează o străbatere, o trecere de la viaţa egoistă la viaţa dumnezeieştii participări. Creştinul care biruieşte de fiecare dată viclenia şi voinţa lui pătimaşă pentru ca să facă sfânta voie a lui Dumnezeu, realizează o trecere din moarte la viaţă. Creştinul care se împărtăşeşte de fiecare dată cu Trupul şi Sângele Hristos, atunci face cea mai mare trecere de la moarte la viaţă.

Aceste slăvite şi mari taine ale învierii şi ale nemuririi noastre se află în Sfânta noastră Biserică şi este păcat, fraţii mei, să le lăsăm neexploatate, să nu le folosim, să nu le valorificam spre folosul şi zidirea noastră.

Este trist astăzi că în timp ce toţi ne asfixiem duhovniceşte, şi mai ales tineretul nostru, partea cea mai sensibilă dintre cei mari, ignorăm sau negăm să ne unim cu Stăpânul vieţii, cu Hristos Mântuitorul şi nu ne hotărâm să facem viaţa Lui viaţa noastră, ca să trecem de la moarte la viaţă. În timp ce Îl avem pe Dătătorul de viaţă Hristos, bucuria şi pacea noastră, noi preferăm să murim în singurătate, în stres, în vid, în lipsa sensului vieţii noastre.

În chip smerit doresc tuturor împreună prăznuitorilor cu noi, închinători, precum şi din partea fraţilor mănăstirii noastre, ca în această noapte sfântă a Învierii, în care „toate s-au umplut de lumină, cerul şi pământul şi cele din iad”, să se fi petrecut trecerea asta, paştile acestea, trecerea din moarte la viaţă. Să credem şi să-L iubim mai mult pe Domnul Hristos. Să ne unim cu El, încât viaţa noastră să devină viaţa Învierii. Atunci nu ne va mai cuprinde frica nici măcar de moartea trupească. Căci cel care s-a unit cu Hristos cel Înviat nu îi este frică de moartea trupească, întrucât deja a trecut din moarte la viaţă. A avut loc deja învierea, a intrat deja în Împărăţia Cerurilor.

Doresc, iarăşi, ca Hristos cel Înviat să ne călăuzească la unirea cu El, să mângâie inimile noastre, să ne umple pe toţi de dumnezeiescul har, să ne hărăzească cunoaşterea de Dumnezeu luminată, ca întotdeauna să fim uniţi cu El.

În sfârşit, doresc ca viaţa noastră să fie plină de lumina şi bucuria Învierii.

Arhim. Gheorghios Kapsanis,
stareţul mânăstirii Grigoriou,  Sfântul Munte Athos

sursa: reintregirea.ro

Sfantul Ierarh Pahomie de la Gledin, episcopul Romanului – 14 aprilie

14 Aprilie, 2009 § Lasă un comentariu

Acest sfânt părinte Pahomie s-a născut în satul Gledin din ţinutul Bistriţei ardelene, în preajma anului 1674, din părinţi dreptmăritori de Dumnezeu: preotul Eftimie şi prezbitera Ana, primind la botez numele de Petru. Încă din vremea venirii sale pe lume a avut parte de nenumărate suferinţe, dreapta credinţă ortodoxă fiind prigonită de stăpânirile străine.

Despre copilăria Cuviosului Pahomie nu se cunosc multe, nici nu există mărturii cum a ajuns în mânăstirile din Moldova. Însă un pomelnic păstrat la schitul Pocrov ne spune că Sfântul Pahomie, încă din tinereţile lui, era iubitor de Hristos, doritor de viaţă pustnicească, având o fierbinte dragoste către Dumnezeu. Drept aceea, ascultând de porunca cea sfântă a Mântuitorului, „cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine să-şi ia crucea sa şi să urmeze Mie”, a lăsat casă, părinţi, fraţi, rude şi prieteni, şi L-a urmat pe Hristos în viaţa smerită călugărească, intrând ca frate la Mânăstirea Neamţ.

Intrat în mânăstire ca tânăr frate ascultător şi evlavios, Sfântul a parcurs, după rânduială, toate încercările duhovniceşti, supunându-se poruncilor egumenului şi fraţilor, fiind un exemplu de nevoinţă întru toate. Nici n-a împlinit vârsta de 25 de ani, că faptele sale l-au făcut vrednic de mult dorita călugărie, primind – în anul 1697 – tunderea de la egumenul Ioan. Vremurile erau tulburi şi pline de suferinţe din pricina năvălitorilor care ameninţau neamul românesc şi Biserica Ortodoxă. De foarte multe ori, împreună cu toată obştea, cu odoarele mânăstirii şi, mai ales, cu icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, monahul Pahomie a plecat departe de mânăstirea sa, din faţa primejdiilor barbare.

Încercat întru toate şi cunoscută fiind râvna lui duhovnicească, episcopul de atunci l-a ridicat la treapta preoţiei. Astfel, Cuviosul, iscusit în taina rugăciunii, bun chivernisitor al treburilor mânăstirii, este ales de fraţi eclesiarh mare, încredinţându-i-se toate ale bisericii. Primind această ascultare, Sfântul a început mai cu osârdie a se nevoi, din putere în putere sporind întru faptele bune, chip şi pildă făcându-se tuturor. Cu toate că ostenelile călugăreşti şi bisericeşti nu le uita niciodată, totuşi, preocuparea către învăţătură şi cunoaştere nu l-a părăsit, dovedind şi în acestea o smerenie pilduitoare.
După moartea egumenului Ioan, obştea marii lavre a Neamţului l-a aşezat în fruntea ei, deşi avea vârsta de nici treizeci de ani. Înălţarea sa în cinste nu l-a semeţit ci, dimpotrivă, Cuviosul şi-a sporit şi mai mult nevoinţele. Deci, în toţi aceşti ani, Cuviosul Pahomie se îngrijeşte de cele duhovniceşti şi sporeşte în smerenie, ducând o viaţă închinată nevoinţelor aspre, ostenelilor nesfârşite şi rugăciunii neîncetate. A condus Mânăstirea între anii 1702 şi 1704.

Dorind împlinire duhovnicească cu adevărat şi arzând de dragostea cea dumnezeiască, Părintele Pahomie pleacă la Kiev, unde petrece doi ani. Aici, se închină la sfintele moaşte din Lavra Pecerska, aflând printre ele şi pe ale Egumenului de Neamţ, Grigorie Ţamblac. Tot în aceste locuri, îl cercetează pe Sfântul Dimitrie al Rostovului, mare isihast şi iscusit nevoitor, căruia îi devine ucenic. În felul acesta, Cuviosul împlineşte cuvintele psalmistului: „iubit-am foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule”. Atât de mult îl cinstea pe noul său părinte că-l socotea, pe bună dreptate, învăţător de schimnicie şi părinte sufletesc. De la el părintele Pahomie a primit răspuns la frământarea sufletului său: de a petrece viaţa cu tăcere în pustie, primind pentru aceasta binecuvântarea Sfântului Ierarh: „Domnul să fie cu tine şi să umple dorul tău”.

În anul 1706, după ce a dobândit mult folos sufletesc şi după binecuvântarea primită de la Sfântul Dimitrie, Cuviosul Pahomie s-a întors la Mânăstirea Neamţ, încărcat cu cărţi duhovniceşti pentru fraţii de acasă. De acum, gândul şi inima sa erau cu totul cuprinse de dragostea de desăvârşire întru Hristos. Pentru aceasta, Pahomie roagă soborul mânăstirii să-l lase să se retragă la pustie, într-un loc de linişte, într-o pădure deasă, lângă un munte ce se numeşte Chiriacul, nu foarte departe de Mânăstirea Neamţ. Acolo a sihăstrit împreună cu câţiva ucenici iubitori de linişte: Sofronie, Macarie, Lazăr, silindu-se să dezrădăcineze din suflet patimile care se ridicau împotriva duhului, ostenindu-şi trupul şi robindu-l duhului.

Roadele faptelor lui cele bune şi vestea despre nevoinţele lui cele plăcute lui Dumnezeu s-au revărsat prin toată ţara Moldovei. Astfel, nişte boieri, aflându-se la vânătoare, au ajuns la sihăstria pururea pomenitului părinte Pahomie şi când l-au văzut s-au bucurat şi s-au folosit mult de cuvintele şi învăţăturile pustnicului. Aceşti boieri, aflându-se la sfat cu domnitorul, mitropolitul, episcopii şi egumenii mânăstirilor, au hotărât ca în locul episcopului Lavrentie al Romanului, chemat la Domnul, să fie adus la această sfântă treaptă părintele Pahomie, „liniştitorul de sub muntele Chiriacului”. Aşa, plăcutul lui Dumnezeu, vrednic slujitor al harului, a ajuns păstor al Romanului începând cu luna ianuarie 1707.

Cu multă destoinicie, cuviosul a condus bine turma cea cuvântătoare pe calea mântuirii, pe cei săraci miluindu-i, pe cei scârbiţi mângâindu-i şi „făcându-se tuturor toate, ca pe toţi să-i dobândească”. Nevoinţa pustnicească nu l-a împiedicat să se arate un bun chivernisitor şi drept judecător în pricinile episcopiei, păstorind, cu cuvântul şi cu puterea duhului, şapte ani şi trei luni turma încredinţată de Mântuitorul Hristos. În tot acest timp, în care a fost înconjurat cu evlavie de credincioşii săi, Sfântul Ierarh a învăţat poporul tainele credinţei, i-a sfătuit pe monahi pe calea nevoinţelor, l-a uns domn pe Nicolae Mavrocordat, a zidit biserici şi a purtat de grijă de cei săraci şi lipsiţi de ajutor.

Dar toate bucuriile şi necazurile vieţii pastorale nu l-au făcut să uite de viaţa pustnicească şi, la 1 martie 1714, Ierarhul Pahomie părăseşte de bună voie scaunul arhieresc, „socotind că trece lumea şi toate ale lumii ca umbra”. Dorinţa lui de linişte a fost mai puternică decât rugăminţile domnitorului, ale sfetnicilor lui şi ale poporului binecredincios. Drept aceea, s-a retras din nou lângă muntele Chiriacul, unde, la locul numit Pocrov, a construit un locaş de rugăciune „cu ajutorul lui Dumnezeu, cu multe rugăciuni şi lacrimi, cu mare osârdie şi cu multe osteneli”, rânduindu-i hramul „Acoperământul Maicii Domnului”. Pentru această biserică s-a rugat Sfântul ca Dumnezeu s-o păzească sub aripile milei Sale „în veci neclătită, nearsă, nerisipită”; şi s-o izbăvească de tot răul „şi de toţi vrăjmaşii trupeşti şi sufleteşti, cei văzuţi şi cei nevăzuţi, şi de diavoli, de toţi demonii, şi de toate lucrurile şi primejdiile satanei şi de tot răul”. Cuviosul a închinat rugăciune şi pentru toţi fraţii care petreceau cu el în nevoinţă călugărească şi pentru cei care vor petrece şi de atunci înainte. De asemenea, Sfântul s-a rugat Tatălui ceresc să primească rugăciunile sale şi ale tuturor credincioşilor şi să îndrume către acest sfânt loc oameni care să placă Sfinţeniei Sale: „buni, smeriţi, învăţaţi, credincioşi”. N-a uitat Cuviosul Ierarh nici de lucrurile materiale, căci L-a rugat pe milostivul Dumnezeu să trimită aici „deplin belşug sufletesc şi trupesc”, izbăvindu-i pe toţi „de toate neputinţele şi bolile sufleteşti şi trupeşti, dăruindu-le tuturor pocăinţă cu lacrimi, cu viaţă neprihănită, ca până întru adânci bătrâneţe să slujim Sfinţiei Tale”.

Multe au fost grijile Cuviosului în această vreme, însă nici una n-a biruit setea lui de rugăciune, de linişte şi de osteneli. Sub acoperământul Maicii Domnului, şi în jurul lui s-a adunat o mică obşte de fraţi nevoitori în taina rugăciunii neîncetate, în privegheri, în post şi în cititul cărţilor folositoare. Timp de trei ani, la Pocrov, ctitoria sa, Sfântul sihastru Pahomie s-a nevoit, smerindu-se foarte.

Spre sfârşitul vieţii sale, vrăjmaşul diavol şi vremurile tulburi i-au adus multe suferinţe, necazuri şi lipsuri. Pentru aceasta, în anul 1717 Sfântul Ierarh Pahomie a pornit în pribegie în Transilvania, pentru ca apoi să se oprească la Lavra Pecerska. Se pare că a primit şi marea schimă, numindu-se în continuare Pimen. În Pecerska, fără tihnă, cu dorul nestins după Pocrov şi Neamţ şi cu gândul întoarcerii acasă, s-a nevoit până la sfârşitul vieţii, când a trecut la cele veşnice în anul 1724, la 14 aprilie.
Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Vezi si: Acatistul Sfantului Pahomie de la Gledin

sursa: agnos.ro/blog

Sfânta şi Marea Miercuri

14 Aprilie, 2009 § Lasă un comentariu

Ultima Liturghie de pocăinţă din Miercurea cea Mare este o încheiere şi pecetluire a întregii lucrări de pocăinţă a postului, arătându-ne ce minuni poate săvârşi ea când se lucrează şi câtă pagubă aduce când lipseşte.

Cumpăna celor două prăznuiri ale zilei: păcătoasa – uce­nicul Iuda, este răsturnată de pocăinţă. Păcătoasa se află în sta­rea cea mai de jos a căderii: desfrânarea, iar Iuda, în starea cea mai de cinste: ucenic al Stăpânului. Pe aceea, pocăinţa o ridică şi o face mironosiţă; pe acesta, lipsa ei, îl coboară la cea mai de jos cădere, îl face trădător şi-1 duce la spânzurătoare. Această răsturnare ne umple de teamă şi îngrijorare pentru mântuirea noastră, dar totodată şi de mare încredere şi nădejde, pentru puterea cea mare a pocăinţei, ce ne stă la îndemână.

Dar să ne oprim mai stăruitor asupra acestora.

Fariseii şi cărturarii, îndeosebi, şi poporul evreu în general, aveau credinţa că ei, ca popor ales şi chivernisitori ai Legii ce erau, erau destinaţi din oficiu să fie moştenitori ai împărăţiei cerurilor.

Mântuitorul, în repetate rânduri, le-a arătat că această cre­dinţă este greşită. Pilda Vameşului şi a Fariseului arată tocmai aceasta: un păcătos şi un drept, prin poziţia şi prin faptele lor, îşi schimbă între ei locurile, prin poziţia lor sufletească.

Vierii necredincioşi, deşi la început se bucură de încrederea Stăpânului viei, vor auzi hotărârea: „Se va lua împărăţia de la voi şi seva da neamului care va face roadele e” (Matei 21,43).

Ucenicul şi păcătoasa, pomeniţi în Miercurea Sfântă, arată şi mai deplin acest lucru. Ucenicul cunoaşte mai bine ca oricine pe Domnul său: trăise ani de zile împreună, văzuse atâtea minuni, auzise atâtea învăţături minunate şi cu toate acestea, pentru că, s-a lăsat robit de iubirea de argint, a ajuns la pieire veşnică.

Dimpotrivă, desfrânata cea înstrăinată de Dumnezeu adu­când cu mare căinţă lacrimi şi mir de mult preţ, devine miro­nosiţă şi pregăteşte spre îngropare pe Domnul, iar lucrul ei se va vesti în toată lumea spre pomenirea ei. (Mc. 14, 9).

Slujba Utreniei ne pune mereu faţă în faţă cele două stări: ale ucenicului şi a păcătoasei; schimbarea cea bună adusă de pocăinţă şi căderea pricinuită de iubirea banilor.

„Desfrânata a venit la Tine, vărsând mir cu lacrimi pe pi­cioarele Tale şi s-a vindecat cu puterea Ta de mirosul greu al răutăţilor; iar ucenicul cel nemulţumitor, vânzându-Te pentru dragostea banilor, s-a amestecat cu noroiul” (sedealnă); sau:

„Când aducea păcătoasa mirul, atunci s-a tocmit ucenicul cu cei fărădelege; aceea a cunoscut pe Stăpânul”, „iar acesta s-a despărţit de Stăpânul; aceea s-a slobozit, iar acesta s-a făcut rob vrăjmaşului; rea este lenevirea, mare este pocăinţa..”.

Iar Casiana Monahia, în vestita Slavă a stihoavnei, ne arată aievea zbuciumul sufletesc şi tânguirea păcătoasei la picioarele Domnului:

„Doamne, femeia ceea ce căzuse în păcate multe, simţind Dumnezeirea Ta, luând rânduială de mironosiţă şi tânguindu-se, a adus Ţie mir mai înainte de îngropare, zicând; Vai mie, că noapte îmi este mie înfierbântarea desfrâului şi întunecată şi fără de lună pofta păcatului. Primeşte izvoarele lacrimilor mele, Cel ce scoţi cu norii apă din mare; pleacă-Te spre suspinurile inimii mele, Cel ce ai plecat cerurile cu nespusa ple­căciune; ca să sărut preacuratele Tale picioare şi să le şterg pe ele iarăşi cu părul capului meu. Cine va cerceta mulţimea pă­catelor mele şi adâncurile judecăţilor Tale, Mântuitorule de suflete, Izbăvitorul meu, să nu mă treci cu vederea pe mine roaba Ta, Cel ce ai nemăsurată milă”.

Învăţătura veşnică ce rezultă din întâmplările acestei zile nu trebuie nici o clipă uitată. Ceea ce s-a întâmplat cu Israelul de altă dată, cu cărturarii şi preoţii săi, se poate întâmpla şi cu Israe­lul cel nou, cu creştinii şi cu slujitorii săi: preoţii şi monahii. Nu starea de a fi popor ales, creştin, preot etc., este mântuitoare, ci răspunsul la această chemare, faptele corespunzătoare chemării, starea lăuntrică, căinţa, smerenia. De aceea, Sf. Părinţi zic adesea: „Mai bine un păcătos smerit decât un drept mândru”.

La sfârşitul postului, pomenirea păcătoasei şi a vânzării lui Iuda are un tâlc îndoit.

Ne apropiem de Sfintele Paşti, după o îndelungată vreme de pregătire cu multe osteneli. Să nu fim fără de grijă; o nea­tenţie ne poate pierde toată agoniseala sufletului, ca ucenicului celui iubitor de argint.

Tot aşa, cel împovărat cu multe şi înstrăinat de Dumnezeu, are şi el pricină de nădejde: o pocăinţă sinceră, din adâncul inimii şi cu lepădare de păcate, îl poate învrednici de iertare, ca pe păcătoasa, ceea ce căzuse în păcate multe.

Cu frică şi cu nădejde deci, se lucrează mântuirea. Cu frică, pentru nestatornicia şi şubrezenia firii omeneşti, cu nădejde în puterea pocăinţei ce ne stă la îndemână şi în nemărginita milos­tivire a lui Dumnezeu, înaintea cărora nici un păcat nu rezistă. Şi Iuda putea fi iertat de se căia. Ne-o adevereşte păcătoasa cea de mulţi ani, care vărsând mir cu lacrimi „ s-a izbăvit de pute­rea răutăţilor” şi ne-o va arăta de asemenea şi celălalt ucenic, Petru, căruia, după întreita lepădare, lacrimile cele amare îi vor aduce iertare ca şi păcătoasei.

Miercurea cea Mare este întunecată de târgul lui Iuda şi de hotărârea cărturarilor şi fariseilor de a ucide pe Domnul, precum o spune limpede troparul Ceasului VI din această zi:

„Astăzi s-a adunat soborul cel viclean şi a gândit asupra Ta cele deşarte; astăzi Iuda, pentru tocmeala ce a făcut, şi-a arvunit spânzurare; iar Caiafa şi nevrând a mărturisit că unul pentru toţi a luat patima cea de bună voie, Izbăvitorul nostru…”.

Pentru fapta atât de josnică a ucenicului şi a poporului iu­deu, care s-a lepădat de Mesia Cel atât de mult aşteptat, Bise­rica se va îndolia în toate miercurile din curgerea anului cu post şi cu întristare. Căci păcatul vânzării şi lepădării de Stăpânul nu s-a consumat cu moartea lui Iuda, ci se continuă peste veacuri şi apasă cu aceeaşi greutate şi asupra creştinilor. Fiindcă şi aceştia, ca şi poporul evreiesc, după ce s-au învrednicit de daru­rile cele mari ale Stăpânului: răscumpărarea, înfierea, cinstea de ucenic, târguiesc pe Domnul pe bani şi pe un preţ de nimic, adică pe grijile cele zadarnice ale veacului de acum.

Izbăveşte Doamne, de o nelegiuire ca aceasta, sufletele noastre!

sursa: Protos. Petroniu Tănase, Uşile pocăinţei – meditaţii duhovniceşti la vremea Triodului, ediţia a doua, Editura Trinitas, Iaşi, 2002

Sfânta şi Marea Marţi

14 Aprilie, 2009 § Lasă un comentariu

Sfânta şi Marea Marţi ne pregăteşte pentru intrarea în că­mara Mântuitorului cu două parabole strict eshatologice – para­bola celor zece fecioare şi parabola talanţilor.

Prima pildă asemuieşte intrarea în viaţa veşnică cu o nuntă. Hristos e Mirele Care ne cheamă pe toţi la ospăţul Său de nuntă, precum glăsuieşte utrenia zilei.

„Mire Hristoase, Care eşti cu podoaba mai frumos decât oamenii, Care ne-ai chemat pe noi la ospăţul cel duhovnicesc al nuntii Tale, dezleagă-mă de chipul cel ticălos al greşealelor mele… şi, împodobindu-mă cu frumoasa haină a slavei Tale, fă-mă împreună şezător luminat la masa împărăţiei Tale…”.

Taina nunţii este mare, zice Sf. Ap. Pavel, dar în Hristos şi în Biserică. Prin unirea nunţii se împlineşte într-un chip ne­desăvârşit, năzuinţa omului după veşnicie; prin urmaşii săi omul îşi prelungeşte viaţa dincolo de hotarele vârstei sale. Nunta pământească este însă o icoană ştearsă a negrăitei bucurii de a fi împreună cu Mirele Hristos; unirea cu El este veşnică şi bucuria fără de margini.

Dar pentru a putea intra împreună cu Mirele, trebuie înde­plinite condiţiile arătate în parabola celor zece fecioare: ve­ghere, feciorie şi untdelemn în candele. Despre veghere şi cură­ţie ne-a învăţat pe larg sfânta şi marea Luni; acum se stăruie în­deosebi asupra untdelemnului. într-adevăr, toate cele zece erau fecioare, toate au vegheat de-a lungul nopţii în aşteptarea Mi­relui; cinci din ele însă, pentru că au avut untdelemn îndeajuns pentru candele au fost numite înţelepte şi au intrat în cămară împreună cu Mirele; celelalte cinci pentru că n-au avut grijă să-1 cumpere la vreme, şi-au pierdut ostenelile fecioriei şi ale ve­gherii; au rămas afară din cămară, de aceea au şi fost numite nebune. Untdelemnul a fost deci piatra lor de încercare. Ce taină ascunde oare untdelemnul din candelele fecioarelor?

Fecioria are mare preţ înaintea lui Dumnezeu. Mântuitorul Hristos S-a născut din fecioară şi a dus viaţă feciorelnică; înaintemergătorul şi prietenul Său, Ioan Botezătorul, precum şi ucenicul iubit, Ioan Evanghelistul au fost feciorelnici; în viaţa veşnică, tronul Său va fi înconjurat de feciorelnici. Pilda celor zece fecioare însă, parcă ar vrea să ne spună că fecioria singură nu-i îndestulătoare pentru mântuire. Fecioarele cele nebune, deşi fecioare, n-au intrat împreună cu Mirele la nuntă.

Sfinţii Părinţi înţeleg prin untdelemnul din candelele fe­cioarelor, milostenia, ceea ce înseamnă că fecioria, pentru a fi mântuitoare, trebuie unită cu milostenia.

,Mari sunt aripile milosteniei, zice Sf. Ioan Gură de Aur, străbate văzduhul, trece de lună şi de soare şi de cetele cereşti… şi se opreşte în faţa tronului Dumnezeirii. Oricâte păcate vei face, milostenia atârnă mai greu decât ele”.

Fecioria este un lucru aşa de mare, că nici unul din cei vechi n-au putut s-o păzească: nici Noe, nici Avraam, nici Iosif. Fecioria şi dispreţul morţii erau virtuţile cele mai grele. Numai de la Hristos a înflorit floarea fecioriei. Şi totuşi, cele cinci fe­cioare fără milostenie au fost izgonite. Fecioria e focul, untdelemnul e milostenia; precum focul, tot aşa şi fecioria, dacă nu este unită cu milostenia se prăpădeşte” (Omilia despre pocăinţă).

Care este rostul unirii acestor două virtuţi?

Sfinţii Părinţi deosebesc la o faptă, două părţi: trupul, sau forma văzută a faptei şi sufletul sau scopul cu care se face fap­ta. Ceea ce face ca o faptă să fie bună sau rea este scopul ei şi nu forma, pentru că diavolul „care de la început este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8, 44), întotdeauna ascunde păcatul sub chipul virtuţii. Adeseori forma, atât a virtuţii, cât şi a pă­catului poate fi aceeaşi, pe când scopul le deosebeşte hotărât; scopul a toată fapta bună este Dumnezeu, iar scopul păcatului este moartea. De aceea, o faptă bună ca să fie virtuoasă, are ne­voie de o garanţie că scopul ei duce la Dumnezeu. Această garanţie, Dumnezeu a pus-o în aproapele nostru: „Întrucât aţi făcut aceasta unuia din aceşti fraţi prea mici ai Mei, Mie Mi-aţi făcuţi” (Matei 25, 40) va zice Domnul. De aceea, price faptă virtuoasă se valorifică prin purtarea pe care o avem faţă de aproapele nostru; este o faptă de dragoste, de milostenie faţă de dânsul. Milostenia este deci certificatul de garanţie al virtuţii, că este bine făcută, că duce la Dumnezeu. La înfricoşătoarea Judecată, Dumnezeu va verifica numai aceste certificate şi veri­ficarea va fi îndestulătoare. Orice faptă virtuoasă, fără această garanţie, nu este mântuitoare. De aceea, Sf. Maxim Mărturi­sitorul zice că „toată asceza care nu are dragoste este străină de Dumnezeu” (Filocalia II, p. 24).

Rostul acestei pilde la sfârşitul postului nu-i greu de ghicit, în curgerea postului, omul este mai atent la ostenelile trupeşti: post, nevoinţe, metanii ş.a. care, bine făcute, duc la subţierea trupului, la curăţie, la feciorie, fecioria fiind o sinteză a vir­tuţilor trupeşti. Ea oglindeşte chipul cel dinafară, forma virtuţii; milostenia însă, ca dragoste de Dumnezeu şi de aproapele, oglindeşte mai ales faţa lăuntrică a virtuţii, scopul ei. Adevărata virtute trebuie să le unească pe amândouă: ostenelile, trupeşti cu virtuţile sufleteşti; fecioria trebuie să se împodobească cu mi­lostenia, altfel nu este mântuitoare.

Fecioarele cele nebune sunt chipul acestor nevoinţe care ne mântuiesc, ostenelile care se fac pentru ele însele, nu pentru Dumnezeu. De aceea ele sunt „nebune”, căci este o nebunie să duci o viaţă de osteneală şi nevoinţă şi la urmă să te alegi cu muncile cele veşnice. Lecţia cea mare care trebuie ţinută minte din pilda fecioarelor este aceasta: mântuirea nu se agoniseşte numai prin nevoinţe personale, prin asceză, acestea sunt ne­cesare, dar sunt numai o jumătate din preţ şi încă nu cea mai de seamă; trebuie cealaltă şi cea mai de preţ jumătate: faptele dra­gostei de aproapele.

Şi mai este o pricină a pomenirii acestei pilde în această zi. Săptămâna Sfintelor Patimi ne arată în chipul cel mai puternic marea dragoste faţă de oameni a lui Dumnezeu. La Cina cea de Taină, El însuşi ne cheamă să ne apropiem cu „credinţă şi cu dragoste” şi toţi creştinii năzuiesc şi se pregătesc să guste din „ospăţul Stăpânului şi din masa cea nemuritoare”. Ca să ne învrednicim cu adevărat de acestea, pregătirea noastră pentru Sfânta înviere trebuie să fie încununată cu acestea două: de feciorie şi milostenie; de sfinţenie personală şi dragoste de aproapele.

Cealaltă pildă, a talanţilor, ne atrage luarea aminte mai ales asupra a două lucruri. Omul este dator să fie virtuos. Mân­tuitorul ne-a poruncit adeseori: „Fiţi sfinţi”, „Fiţi desăvârşiţi”, pentru că omul are deja darul sfinţeniei de la Sfântul Botez; a primit de la Stăpânul talantul, el trebuie doar să-1 neguţătorească, făcând faptele pentru care a primit putere „… Fiecare din noi să înmulţim talantul darului după măsură – ne îndeamnă slujba Utreniei – unul să aducă înţelepciune prin lucruri bune; cel credincios să împărtăşească cuvântul său celui ce nu ştie tainele; altul să-şi împartă bogăţia la săraci. Aşa vom înmulţi împrumutul, ca nişte ispravnici credincioşi ai Domnului” (Laudele).

Pilda ne mai arată că înmulţirea talantului nu o face omul de unul singur, ci numai prin altul, prin zaraful de care pomeneşte Stăpânul: „trebuia să dai argintul meu la zarafi” (Matei 25, 27). Cine este acest zaraf, ne-o spune Slava laudelor zilei: Iată că-şi încredinţează Stăpânul talantul Său, ţie suflete al meu. Primeşte darul cu frică, împrumută pe Cel ce ţi l-a dat, împarte-l la să­raci şi câştigă prieten pe Domnul. Ca să stai de-a dreapta Lui, când va veni cu slavă…”.

Zaraful sunt săracii şi, prin ei, însuşi Domnul, căci cine dă săracilor, împrumută pe Hristos. Stăpânul împarte talanţii şi tot El este zaraful care-i înmulţeşte, pentru ca să adauge şi dobânda la bogăţia talantului. Vedem aici o minunată meşteşugire a bu­nătăţii şi dragostei dumnezeieşti. Dumnezeu ne dăruieşte daru­rile Sale şi apoi ne îndeamnă să I le dăm cu împrumut, ca şi cum ar fi ale noastre, pentru ca prin aceasta să ne învrednicească de mai mare răsplată; nu numai a darului, ci şi a dobânzii şi a-ceasta numai pentru o neînsemnată osteneală: bunăvoinţa de a împrumuta darul primit. încă o dată vedem cât de mari sunt faptele dragostei de aproapele.

sursa: Protos. Petroniu Tănase, Uşile pocăinţei – meditaţii duhovniceşti la vremea Triodului, ediţia a doua, Editura Trinitas, Iaşi, 2002

Sfânta şi Marea Luni

14 Aprilie, 2009 § Lasă un comentariu

Sfânta şi Marea Luni ne pune înainte blestemarea smo­chinului neroditor (Matei 21,19 – 20) şi istoria lui Iosif cel Prea Frumos.

Din aceste pilde se desprind două înţelesuri paralele: unul istoric, privind poporul evreu în aşteptarea primei veniri a lui Mesia; altul duhovnicesc, eshatologic, privind pregătirea şi aş­teptarea celei de a doua veniri a Mirelui.

Cămara cea împodobită a Mântuitorului în care trebuia să intre Israel este Biserica lui Hristos. N-a intrat, însă, în ea pentru două mari păcate, pe care le pomeneşte Domnul în Vinerea Mare (Utrenie): ,f)ouă lucruri şi rele a făcut fiul Meu cel întâi-născut, Israel: pe Mine, Izvorul apei vieţii, M-a răstignit pe lemn, iar pe Varava l-a cerut şi l-a slobozit”.

Primul este sterpiciunea, nerodirea: a părăsit apa vieţii, cuvintele Evangheliei, şi şi-a săpat puţ sfărâmat, adică tâlcuirile strâmbe ale formalismului Legii. Pilda smochinului are în ve­dere, în primul rând, această sterpiciune a Sinagogii. Nu era timpul roadelor, nu se coborâse Duhul Sfânt, dar era stearpă, nu avea semne de rodire. Refuzul net al Evangheliei şi înţelenirea în formalismul Legii i-a adus blestemul şi uscarea: „Să nu mai rodeşti în veac”.

Celălalt păcat al lui Israel este desfrânarea. Mesia venise în primul rând pentru oile cele pierdute ale casei lui Israel. Acesta era chemat să intre întâi în cămară, Mirele Hristos la dânsul ve­nise. Or, Israel s-a lepădat de adevăratul său Mire şi a preferat pe Varava, un tâlhar. De aceea Biserica îl numeşte „Adunare vicleană şi desfrânată care n-a păzit credinţa bărbatului său”.

Iosif, din seminţia lui Israel, este o pildă de curăţie şi de credinţă faţă de stăpânul său; a ales închisoarea decât să se învoiască la momelile desfrânate ale egiptencei.

Cele două păcate ale lui Israel sunt de-a pururi piedică la intrarea în cămara de nuntă a Mirelui Hristos. Smochin ne­roditor este tot sufletul care nu se adapă din Izvorul vieţii, Hris­tos, şi nu aduce rodul duhovnicesc al Evangheliei. Mântuitorul, de-a pururi, flămânzeşte de mântuirea noastră şi caută la noi rodul faptelor mântuitoare şi neaflându-1, ne blestemă cu us­carea, făcându-ne materie pentru focul gheenei. De aceea, Ve­cernia de luni ne îndeamnă: „Temându-ne fraţilor, de pedeapsa smochinului celui uscat pentru nerodire, să aducem roade de pocăinţă lui Hristos, Cel ce are mare milă”. Rodnicia de fapte bune este o datorie, potrivit cu puterea harului primit la Sf. Botez, precum teologhiseşte şi îndeamnă Marcu Pustnicul: „O-mule, care ai fost botezat în Hristos, dă numai lucrarea pentru care ai luat puterea”. Aceasta este haina sufletească cu care se poate intra în cămara vieţii de veci.

Prea Frumosul Iosif e pomenit pe de o parte pentru curăţia lui, pe de alta, pentru că este icoană a Mântuitorului. Aşa cum Iosif fusese vândut de fraţii săi cu gândul ucigaş, dar mai apoi se făcuse izbăvitorul lor, hrănindu-i cu pâine în vremea foame­tei, tot aşa şi Mântuitorul Hristos a fost vândut şi dat la moarte de neamul Său, dar S-a făcut mântuire lui Israel şi întregului neam omenesc, hrănindu-ne cu pâinea cea cerească a Prea­curatului Său Trup.

Dar Iosif este „preafrumos” nu prin frumuseţe trupească, ci prin frumuseţea curăţiei sale. Curăţia, întreaga înţelepciune, cum o numesc Părinţii, este o numire cuprinzătoare a tuturor virtuţilor, semnul credincioşieii statornice faţă de Dumnezeu. De aceea, tot păcatul este întinare, necurăţie, desfrânare, întrucât omul păcătuind, părăseşte pe Mirele cel adevărat, pentru care a fost creat, şi aleargă la diavolul cel necurat.

Slava de la stihoavna Utreniei teologhiseşte minunat des­pre înţelesul duhovnicesc al curăţiei: „A doua Evă aflând şarpele pe egipteancă, se nevoia să vâneze pe Iosif prin cuvinte de momeli. Iar el, lăsăndu-şi haina, a fugit şi a scăpat de păcat. Şi gol fiind, nu s-a ruşinat, ca şi cel dintâi-zidit mai îna­inte de cădere..”.

Adam şi Eva au fost creaţi de Dumnezeu „goi şi nu se ru­şinau” (Facere 2, 25) şi aşa fiind, erau ca întreaga făptură, fru­moşi foarte. în ce stătea goliciunea lui Adam? Omul în Rai, zice Sf. Maxim, ducea o viaţă simplă, nemeşteşugită, nu avea nevoie de îmbrăcăminte, deoarece din pricina nepătimirii ce avea, nu se temea de ruşine. înainte de cădere, el nu era tras încoace şi încolo de pornirile stricăcioase şi contrarii ale tru­pului, ci era mereu gol şi liber de prefacerea necontenită având o aşezare trupească simplă şi neînvrăjbită (Ambigua).

După cădere însă, primilor oameni Ii s-au deschis ochii, au cunoscut că erau goi, s-au ruşinat, şi-au făcut acoperământ de frunze şi s-au ascuns (Facere 3, 7-10), iar după blestem, Dum­nezeu le-a făcut îmbrăcăminte de piele şi apoi i-a scos din Rai.

De atunci, goliciunea trupească era mereu ruşinoasă pentru om, aducându-1 aproape de prima cădere, de păcat. Când însă biruieşte păcatul şi ajunge la nepătimire, goliciunea nu mai este ruşinoasă. ,Iosif gol fiind, nu s-a ruşinat ca şi Adam înainte de cădere”. Mulţi pustnici şi oameni ai lui Dumnezeu (de exemplu Sf. Maria Egipteanca) au trăit goi şi nu se ruşinau, goliciunea lor fiind semnul de nepătimire şi pricină de laudă.

De fapt, omul în Rai nu era gol desăvârşit; era îmbrăcat în veşmântul harului nepătimirii, iar goliciunea cea din afară pen­tru el nu avea înţeles. Tot aşa omul duhovnicesc, chiar dacă tru­pul este gol, el este îmbrăcat cu haina virtuţii şi goliciunea trupească este uşor de purtat. Păcatul, lipsindu-ne de îmbrăcămintea harului, ne dă simţământul goliciunii ruşinoase, de unde nevoia instinctivă a omului de a-şi acoperi goliciunea trupească.

Oare în dezgolirea trupească pe care o întâlnim tot mai des la omul de azi, nu cumva se vădeşte, inconştient, nostalgia omului după goliciunea cea cinstită dinainte de cădere? Dar ea, lipsită de cinstirea virtuţii, i se întoarce în păcat şi spre mai mare ruşinare.

Nerodnicia virtuţii şi necurăţia sunt păcatele cele mai mari care ne lipsesc de cămara cea împodobită a Mântuitorului. Dim­potrivă, pentru a putea intra împreună cu El, trebuie să ne agonisim asemănarea cu El, prin dăruire totală în slujirea Lui şi prin desăvârşita curăţie. Aceasta este prima lecţie a sfintei şi marii Luni.

Mai există însă o primejdie. Apostolii, mergând spre Ieru­salim, socoteau că acum este momentul inaugurării mult doritei împărăţii mesianice, care avea să fericească pe Israel printre celelalte neamuri. De aceea, cererea celor doi fii ai lui Zevedei, de a sta de-a dreapta şi de-a stânga, asupra căreia stăruie de asemenea Sfânta şi Marea Luni: „Doamne, nepricepându-se mama fiilor lor Zevedei, pentru taina cea nespusă a rânduielii Tale, a cerut de la Tine ca să dăruieşti fiilor ei cinstea îm­părăţiei celei vremelnice…” (Utrenia).

Dacă cele două păcate de mai sus au primejduit sinagoga, de acesta din urmă au fost primejduiţi cei mai aproape ai Dom­nului, ucenicii, Biserica Sa. Mântuitorul însă ne arată că această înţelegere este străină de Dânsul… „Ci Tu, învăţând pe ucenicii Tăi, le-ai zis să nu se asemene păgânilor, ca să stăpânească pe cei mai mici… Că nu va fi aşa între voi, ucenicii mei…; ci cel mai mare dintre voi să fie slujitor tuturor. Că şi Eu însumi am venit ca să slujesc lui Adam celui ce sărăcise, şi să-Mi dau sufletul răscumpărare pentru mulţi…”.

Slava şi bogăţia la care râvneau ucenicii şi în care veacuri de-a rândul s-a desfătat Biserica cea pământească, nu sunt în duhul învăţătorului Care, bogat fiind şi Stăpânul a toate, de voia Sa a sărăcit şi a luat chip de rob şi a venit nu ca să I se slu­jească, ci ca El să slujească şi să Se dea răscumpărare pentru lume. Sărăcia şi smerenia slujitoare a aproapelui cu care S-a îmbrăcat Mântuitorul, abia în veacul de acum Biserica începe să le descopere în adevărata lor lumină. Cât de anevoie unele adevăruri majore se impun atenţiei oamenilor! Pildele nu au lipsit, căci Biserica de multă vreme cinsteşte astfel pe Cuvioşii săi: „Cuvioase Părinte, glasul Evangheliei auzind… bogăţia şi slava întru nimic le-ai socotit şi tuturor ai strigat: iubiţi pe Dumnezeu şi veţi avea dar veşnic. Nimic să nu cinstiţi mai mult decât dragostea Lui şi atunci când va veni întru slava Sa, veţi avea odihnă cu toţi sfinţii…” Sărăcia, smerenia şi dragostea de Dumnezeu sunt podoabele care ne deschid larg uşa cămării ce­lei împodobite a Mântuitorului.

sursa: Protos. Petroniu Tănase, Uşile pocăinţei – meditaţii duhovniceşti la vremea Triodului, ediţia a doua, Editura Trinitas, Iaşi, 2002

Where Am I?

You are currently viewing the archives for Aprilie, 2009 at Cidade de Deus.