Sfantul Pahomie cel Mare – 15 mai

15 Mai, 2009 § Lasă un comentariu

Preacuviosul Pahomie cel Mare (292-346) a fost un mare ascet egiptean, în acelaşi timp un Părinte al pustiei şi întemeietor al monahismului de obşte (cenobitic) în Egipt. Prăznuirea lui se face la 15 mai.

Pahomie s-a născut în Tebaida de Jos [1] (Egipt), din părinţi păgâni, şi a primit o aleasă educaţie, fiind instruit în cele ale filosofiei vremii şi culturii sale.

Mergând odată cu părinţii săi în capiştea idolilor, a auzit pe cel ce slujea în capişte zicând către părinţii lui: „Scoateţi de aici pe vrăjmaşul zeilor şi-l alungaţi”. Iar preacuviosul (deşi încă nu cunoscuse creştinismul), bând din vinul jertfei idoleşti, a vărsat.

Către vârsta de 20 [2] de ani a fost luat cu forţa în armata romană [3]. Aşa, aflându-se într-o închisoare cu ceilalţi recruţi în aşteptarea înrolării, a cunoscut pentru prima dată creştini, care slujeau acolo pe cei bolnavi şi în nevoi. Impresionat de această dragoste pentru aproapele, a început să se intereseze de creştinism. După încheierea serviciului militar, a mers în cetatea creştină Oxirinhos, din Tebaida de Sus, a cunoscut învăţătura Sfintelor Evanghelii şi adevărurile de credinţă, şi a primit Sfântul Botez, în anul 314.

După trei ani de viaţă acetică, auzind de un pustnic, cu numele Palamon, şi de sfinţenia vieţii lui, s-a dus la el, în pustie, ca ucenic al acestuia, şi, astfel, a ajuns călugăr. Lucrul lui era să toarca lâna şi să o ţeasă, iar, din câştig, dădea săracilor.

După ce a stat zece ani cu Palamon, o voce de sus i-a poruncit să întemeieze o comunitate monastică la Tabenisi (Tabbenisi, Tabenna, Tabbenisiot), un loc unde Pahomie mergea din când în când să se roage în singurătate. Lucrul s-a petrecut astfel: mergând Pahomie şi Palamon odată în acel loc, un glas de sus i-a grăit: „Aici să petreci şi să faci o mănăstire, unde vor veni mulţi să se mântuiască”; bătrânul Palamon a înţeles că ucenicul său Pahomie a avut o descoperire şi i-a: „Să zidim aici o chilie şi tu să petreci aici, dar să nu ne despărţim, ci, să ne cercetăm unul pe altul”. Nu după multă vreme, însă, Sfântul Palamon s-a mutat din viaţa aceasta la cer, pe braţele iubitului său fiu sufletesc, ucenicul său.

Mai apoi, Pahomie a avut o altă viziune divină, în care un înger a venit la el îmbrăcat cu o „schimă” (gr. σχημα – haină călugărească), şi i-a dat regula pentru viaţa de obşte. Acest moment este considerat în istoria monahismului ca un fel de act de naştere a monahismului de obşte (cenobitic), pentru că până în acest moment asceţii creştini trăiseră ca pustnici în singurătate, şi nu în comunitate. Regula Sfântului Pahomie era o primă formă de viaţă monastică cenobitică, care dădea loc atât vieţii de obşte cât şi celei de liniştire; monahii trăiau în chilii separate, dar lucrau împreună pentru întrega comunitate şi făceau rugăciuni comune, pe lângă cele de la chilie.

Mai mult , Pahomie cel Mare a fost strict cu comunitatea de călugări care a început să crească în jurul lui. A dat fiecăruia aceeaşi mâncare şi îmbrăcăminte. Călugării mănăstirii îşi îndeplineau ascultările care le erau date pentru binele comun al mănăstirii. Călugărilor nu le era permis să deţină bani proprii sau să accepte ceva de la rudele lor. Sfântul Pahomie considera că o ascultare îndeplinită cu zel este mai importantă decât postul sau rugăciunea. Acesta cerea de asemenea de la călugări o respectare exactă a pravilei mănăstireşti, şi pedepsea aspru pe leneşi. Odată a refuzat chiar să vorbească direct cu propria lui soră pentru a se putea menţine detaşat de lume. (A vorbit totuşi cu aceasta, printr-un mesager, şi a binecuvântat dorinţa ei de a deveni călugăriţă; care la scurt timp şi-a întemeiat propria comunitate monahală de obşte).

Pahomie şi-a trăit restul vieţii sale având grijă de mănăstirea sa, făcând minuni, luptând cu demonii, şi desigur în rugăciune fierbinte. Aproape de sfârşitul vieţii sale a avut o altă vedenie: Domnul i-a dezvăluit viitorul monahismului. Sfântul a aflat astfel că viitorii monahi nu vor mai avea acelaşi zel în nevoinţele lor cum a avut prima generaţie, şi că aceştia nu vor avea sfătuitori experimentaţi. Aruncându-se cu faţa la pământ, Sfântul Pahomie a plâns cu amărăciune, strigând către Domnul şi cerându-I îndurare pentru aceştia. A auzit o voce care i-a răspuns: „Pahomie, ia aminte la îndurarea lui Dumnezeu. Călugării viitorului vor primi o răsplată, din moment ce şi ei vor avea ocazia să sufere greutatea vieţii de călugăr.”

În anul 348, Pahomie conducea aproape trei mii de călugări. Acesta a fost şi anul în care a fost infectat cu o formă de ciumă. Ucenicul său apropiat, Sfântul Teodor (17 mai), l-a îngrijit cu o dragoste de fiu. Sfântul Pahomie a murit în jurul anului 348 la vârsta de 53 de ani, şi a fost îngropat pe un deal din apropierea mănăstirii.

Sfântul Ieronim a tradus pravila Sfântului în limba latină în 404, şi doar această traducere a supravieţuit. Pravila Sfântului Pahomie l-a influenţat pe Sfântul Benedict de Nursia, cea mai influentă figură a monahismului apusean, în stabilirea propriei lui pravile.

  1. Izvoarele nu concordă asupra locului naşterii Sf. Pahomie: toate vorbesc de Tabaida, dar unii înţeleg „Tebaida (Egiptul de Sus)” (i.e. „Tebaida de Sus”), alţii „Tebaida (Egiptul de Jos)” (i.e. „Tebaida de Jos”).
  2. Izvoarele iarăşi nu concordă asupra vârstei la care sfântul a fost luat la armată: 18, 19, 20 sau 21 de ani.
  3. Multele războaie din zonă obligau armata romană să recruteze din egipteni, pentru o perioadă de timp.

sursa: ro.orthodoxwiki.com

Anunțuri

„IPS Bartolomeu este un reper pentru cultura şi civilizaţia românească“

14 Mai, 2009 § Lasă un comentariu

Universitatea de Medicină şi Farmacie „Gr. T. Popa“ din Iaşi i-a decernat ieri titlul de Doctor Honoris Causa Înalt Preasfinţitului Părinte Bartolomeu, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului. La acest eveniment au fost prezenţi patru ierarhi ai Sinodului Mitropolitan al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, conducerea Universităţii de Medicină şi Farmacie, precum şi preoţi, profesori şi studenţi.

Universitatea de Medicină şi Farmacie din Iaşi (UMF) a acordat ieri, în cadrul şedinţei extraordinare a Senatului UMF, Înalt Preasfinţitului Bartolomeu, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, titlul de Doctor Honoris Causa. La acest eveniment, care a avut loc în Aula „Emil Palade“ (Auditorium Maximum) din cadrul UMF, au participat Înalt Preasfinţitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei şi Locţiitor de Episcop al Huşilor, IPS Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, PS Calinic Botoşăneanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor, PS Ioachim Băcăuanul, Arhiereu-Vicar al Episcopiei Romanului, prof. dr. Vasile Astărăstoae, rectorul UMF, dar şi decani ai facultăţilor UMF, preoţi, profesori, studenţi. În deschidere, rectorul Vasile Astărăstoae a menţionat faptul că şedinţa Senatului UMF are un singur punct pe ordinea de zi, şi anume acordarea titlului de Doctor Honoris Causa Înalt Preasfinţitului Părinte Bartolomeu. După rostirea rugăciunii „Tatăl nostru“, IPS Teofan a susţinut o alocuţiune în cadrul căreia a mulţumit, din partea Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, rectorului UMF pentru decizia de a-i acorda Mitropolitului Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului titlul de Doctor Honoris Causa. „De-a lungul unei vieţi tumultoase, IPS Bartolomeu a reuşit să găsească drumul spre fiinţă şi a avut capacitatea să ajute şi pe cei din jur să descopere acest drum, prin cuvântul scris sau rostit, prin Liturghia săvârşită, dar mai ales prin atitudinile luate în diferite perioade ale vieţii sale. Decizia Senatului UMF onorează un om, onorează o biografie plină de evenimente“, a spus IPS Teofan.

Promotor al bioeticii în România

A urmat alocuţiunea prof. dr. Vasile Astărăstoae, care a punctat câteva raţionamente pentru care Senatul UMF a acordat titlul de Doctor Honoris Causa Arhiepiscopului Vadului, Feleacului şi Clujului. „IPS Bartolomeu este un reper pentru cultura şi civilizaţia românească. De asemenea, Înalt Preasfinţia Sa este un promotor al bioeticii în România, de aceea, colectivul disciplinei de bioetică a făcut această propunere Senatului UMF. Prezenţa IPS Bartolomeu în universitatea noastră înseamnă un adaos de spiritualitate, de binecuvântare a unui spaţiu închinat sănătăţii şi care ne confirmă faptul că Biserica şi Universitatea se află în aceeaşi misiune de ajutorare a omului şi de preamărire a divinităţii. IPS Bartolomeu a fost unul dintre susţinătorii bioeticii în România şi ai dialogului între Medicină şi Religie, readucând în cadrul profesiei medicale încărcătura de spiritualitate. Acordarea titlului de Honoris Causa, pe deplin meritată, s-a constituit astăzi (n.r. – ieri) într-o mare sărbătoare pentru întreaga comunitate academică ieşeană“, a spus rectorul UMF Iaşi. A urmat conferirea titlului de Doctos Honoris Causa Înalt Preasfinţitului Bartolomeu, precedată de citirea în limba latină a Decretului Senatului Universităţii de Medicină şi Farmacie „Gr. T. Popa“ din Iaşi. IPS Părinte Bartolomeu a mulţumit apoi rectorului Vasile Astărăstoae şi membrilor Senatului UMF pentru conferirea titlului de Doctor Honoris Causa. „Acest titlu mă onorează nu atât pentru meritele mele, cât pentru vârsta mea, pentru faptul că l-am primit de la societatea pe care o deservesc. Este un moment important în viaţa mea, pe care mi-am dedicat-o celor două dimensiuni, slujirea Bisericii şi slujirea culturii“, a spus Mitropolitul Bartolomeu, care a oferit rectorului Vasile Astărăstoae Crucea Transilvană.

Decizia acordării distincţiei de Doctor Honoris Causa Înalt Preasfinţitului Bartolomeu a fost luată în şedinţa Senatului UMF din data de 23 martie 2009.

Repere biografice

IPS Valeriu Anania, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, s-a născut pe 18 martie 1921 în localitatea Glăvile, judeţul Vâlcea. Între 1927-1933 urmează şcoala primară în comuna natală, iar în perioada 1933-1941 este elev al Seminarului Central din Bucureşti. În 1935 debutează, poetic, cu versurile „Pământ şi cer“, în revista teologică „Ortodoxia“. În 1937 debutează, publicistic, cu articolul „Camaradul Anton“, în revista „Vremea“. În 1938, la 26 noiembrie, debutează, dramaturgic, cu scenariul radiofonic în versuri „Jocul fulgilor“, în regia lui Atanasie Mitric. La 2 februarie 1942 intră în monahism la Mănăstirea Antim din Bucureşti, primind numele Bartolomeu. Pe 15 februarie este hirotonit ierodiacon. Între 1941-1948 urmează studii superioare de Teologie la Bucureşti, Cluj şi Sibiu, fiind absolvent al Academiei Teologice „Andreiane“ din Sibiu. La 29 octombrie 1967 primeşte harul preoţiei. Ulterior, este distins pe linie bisericească cu Crucea Patriarhală, Ordinul Sfântului Mormânt al Patriarhiei Ierusalimului, Ordinul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel al Patriarhiei Antiohiei. În anul 1993, pe 21 ianuarie, Colegiul Electoral Bisericesc îl alege Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului pe arhim. Bartolomeu Anania. În acelaşi an, la 7 februarie, în Catedrala arhiepiscopală din Cluj-Napoca, este hirotonit şi instalat arhiereu. Ca arhiepiscop al Clujului, va urmări şi va lupta pentru dinamizarea activităţii pastorale a clerului şi pentru diversificarea ei, în funcţie de cerinţele actuale ale societăţii, pentru implicarea Bisericii în acţiunile de asistenţă socială organizate, pentru refacerea legăturilor dintre Biserică şi Cultură, pentru îndrumarea expresă a tineretului – de la amvon – şi, prin diverse întâlniri, pentru dezvoltarea relaţiilor ecumenice practice, păstrându-se identitatea proprie. În anul 2001 este publicată „Biblia“ sau „Sfânta Scriptură“, Ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului. Lucrarea se bucură de un interes cu totul deosebit din partea specialiştilor, dar nu mai puţin din partea credincioşilor, pentru noutatea de ordin teologic şi filologic pe care o aduce faţă de variantele româneşti precedente, pentru aşezarea textului într-o limbă română actuală şi mai ales pentru utilitatea celor peste 8.000 de note subsidiare, menite să ofere cititorului căi de acces spre adevărul textului. În spaţiul Ortodoxiei româneşti, Ediţia jubiliară a Bibliei este prima versiune adnotată.

sursa: Ziarul Lumina

Conferinta ASCOR Iasi – Joi 14 mai 2009, orele 19.00 – „Viaţa de familie” – Pr Prof Dr I.C. Teşu

13 Mai, 2009 § Lasă un comentariu

14 mai 2009 - Viata de familie

Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români – filiala Iaşi va organiza în data de 14 mai 2009 orele 19.00 conferinţa cu tema „Viaţa de familie” avându-l ca invitat pe Părintele Profesor Doctor Ioan-Cristinel Teşu. Conferinţa va avea loc în Sala T17 a Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iaşi.

Ziua de 15 mai a fost declarată de către Adunarea Generala a Organizaţiei Naţiunilor Unite ca fiind Ziua Internaţională a Familiei, printr-o Rezoluţie dată în septembrie 1993. La propunerea Institutului Român pentru Drepturile Omului, propunere susţinută şi de Patriarhia Română, ziua de 15 mai a devenit oficial, Ziua Familiei Române. Pornind de la semnificaţia acestei zile, asociaţia noastră a venit cu ideea de a organiza conferinţa mai sus menţionată.

Familia creştină ca şi toate celelalte instituţii cu rol formativ-educativ, luate ca valori tradiţionale, se confruntă cu o reală criză. Starea de criză trebuie să ne pună pe gânduri şi să fie supuşi judecăţii morale toţi factorii implicaţi (krisis = judecată ).Valorile tradiţionale creştine sunt într-un real proces de diluare sau de substituire. Cel mai clar exemplu îl avem cu libertatea: toţi urlă după libertatea de a trăi în patimi şi dacă le vorbeşti despre stăpânirea poftelor, te vor privi ca pe un duşman. Într-o lume în care omul este supus procesului de dezintegrare, mai putem oare nădăjdui în – vorba părintelui Stăniloae – restaurarea omului şi a familiei?

În prezent Profesor universitar în cadrul în cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă, Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi, disciplina Spiritualitatea Ortodoxă: Ascetică şi Mistică, invitatul nostru va încerca să răspundă la tocmai la această întrebare.

Stareţul Tadei: „O viaţă curată spune mai multe decât orice cuvânt“

13 Mai, 2009 § Lasă un comentariu

Între părinţii îmbunătăţiţi duhovniceşte ai secolului trecut, istoria Bisericii din Serbia consemnează numele unui ieromonah român, puţin cunoscut în stânga Dunării, însă cu mare faimă în răsăritul Serbiei. Este părintele Tadei, născut în 1914 în satul Vitovniţa, care vine să dovedească, dacă mai era nevoie, prezenţa populaţiei româneşti situată în zona Timocului şi mărturia unei conştiinţe ortodoxe curate, deschise, binevoitoare faţă de fraţii sârbi sau ruşi, ultimii retraşi aici în urma Revoluţiei din 1917.

Părintele Tadei, duhovnicul român din răsăritul Serbiei (1914-2003)

Crescut într-o familie de ţărani evlavioşi, Toma (numele de botez al părintelui Tadei) a urmat clasele primare, absolvind apoi Şcoala de Comerţ şi Meserii din Petrovaţ. Îmbolnăvindu-se foarte grav de plămâni pe la 15-16 ani, a hotărât ca restul vieţii să-l închine lui Dumnezeu. Aşa a intrat ca frate la Mănăstirea Gorniak. Dorind o vieţuire mai duhovnicească, a cerut binecuvântarea să meargă la Mănăstirea Milkovo, unde erau foarte mulţi părinţi ruşi, între care ucenicii stareţului Ambrozie de la Optina. În timpul celui de al Doilea Război Mondial, Iugoslavia a avut mult de suferit. Trupele de ocupaţie germane, italiene, bulgare şi albaneze au arestat multe persoane, în special pe clerici despre care se credea că sunt organizatori ai revoltei împotriva ocupanţilor.

„Să nu-ţi fie teamă, căci pe mulţi încă va trebui să mângâi şi să întăreşti!“

Părintele Tadei a fost arestat. „Erau vremuri grele, când numai pentru un singur cuvânt sau ordin nerespectat se putea înălţa asupra omului umbra morţii. În închisoare stăteam întins pe o scândură îngustă. Mă gândeam că nu voi mai ieşi viu de aici. Căzusem în deznădejde. Cum şedeam muncit de aceste gânduri, într-o clipă s-a arătat înaintea mea un ostaş înalt, cu panglică aurită, aşezată cruciş pe piept. În mâini ţinea un sul şi mă privea. A desfăcut sulul şi mi-a zis: „Priveşte, ia aminte la hartă! Şi mi-a arătat pe hartă Serbia. Să nu-ţi fie teamă, căci pe mulţi încă va trebui să mângâi şi să întăreşti. Ai priceput?“ În celulă mai erau doi deţinuţi. Dar nu văzuseră nimic. Părintele Tadei avusese o vedenie. Îl vizitase un înger.

Crucea stăreţiei

Nu după mult timp a fost eliberat şi trimis la Patriarhia din Peci, unde era nevoie de slujitori. Acolo a fost aşezat ca egumen. A început aici deprinderea Rugăciunii inimii. Pentru calităţile lui, a fost pus după aceea stareţ la Mănăstirea Pokainiţa. Nu era foarte încântat de această ascultare. „Stăreţia, mărturisea el mai târziu, mi-a fost întotdeauna greu de purtat, căci trebuia să-mi alipesc gândurile de grija pentru cele materialnice, pentru obşte şi oameni“. Dar a primit mustrare în vis de la Hristos, Care purta epitrahil, omofor, iar deasupra lui încă un epitrahil. Domnul i-a spus: „De ce te lupţi, câtă vreme nu ai ascultare? Peste tot unde ai fost pus stareţ M-ai supărat cu stăruinţele tale să fii dezlegat de aceasta. Să nu mai faci asta! Să ştii că orice ascultare primită trebuie împlinită cu multă dragoste, râvnă şi însufleţire, fără să bagi în seamă pizma şi răutatea celor din jur“. Atunci Hristos a pus epitrahilul pe grumazul lui, zicând: „Aceasta este crucea pe care trebuie să o duci“.

În Iugoslavia, viaţa de după război nu a fost una uşoară. Tututor celor care veneau la el pentru sfat, părintele Tadei le spunea să îşi pună în primul rând nădejdea în Dumnezeu, pentru că „atâta vreme cât mai avem vreun reazem oarecare în lumea aceasta, Îi dăm Domnului prea puţină încredere. Trebuie să răbdăm multe dureri ale inimii, pentru ca sufletul nostru să se slobozească de legăturile rele ale cugetului nostru. Astfel, sufletul pricepe că orice reazem al său de pe pământ nu înseamnă nimic, şi zice: „Nu am pe nimeni care să mă înţeleagă“. Sufletul nostru caută dragostea statornică. Aşa ceva nu se află pe pământ. Numai Domnul ne poate mângâia“.

Şederea oamenilor pe pământ reprezintă împlinirea unui canon de pocăinţă. Nu prin faptul că ne plângem întruna de ceva Îl supărăm pe Dumnezeu. Îl supărăm atunci când păcătuim, nu când ne întoarcem către Dânsul ca spre ruda noastră cea mai apropiată.

Aproapele, criteriul iubirii faţă de Dumnezeu

Pe când era monah tânăr, Tadei învăţase de la duhovnicul său, arhimandritul Ambrozie, modul în care diavolul atacă sufletul omului, cum aduce tulburare şi dezbinare în obştile călugărilor. De aceea cerea blândeţe şi smerenie în relaţiile dintre oameni, pentru că „Dumnezeu locuieşte tainic în fiecare suflet şi pretutindeni odihneşte. Iar felul în care ne purtăm cu aproapele este felul în care ne purtăm cu Dumnezeu. E limpede că nu suntem pe calea cea bună dacă ne purtăm cu dragoste faţă de cei ce au dragoste pentru noi, iar celor care ne urăsc le întoarcem cu aceeaşi măsură. Nu se cuvine să împărţim oamenii: acesta îmi este simpatic, acesta antipatic, căci atunci intrăm în război cu cealaltă persoană, chiar dacă în afară nu i-aţi dat nici un prilej, nici prin cuvinte, nici prin fapte“.

La mănăstire nu a putut rămâne însă mult timp. Multe parohii rămăseseră fără preoţi, iar părintele Tadei primeşte o nouă misiune: slujirea în bisericile de mir sârbeşti. Astfel a ajuns să fie cunoscut de mulţi oameni, pe care i-a povăţuit cum a putut mai bine spre aflarea mântuirii. Îndemna ca omul să se ostenească a fi, întotdeauna, cu orice preţ, într-o stare sufletească bună, să fie neîncetat cu duhul plin de bucurie, pentru că duhurile din văzduhuri vor să fim necontenit trişti.

Smerenia, cheia bunei înţelegeri

Părintele Tadei se mâhnea de multe ori pentru scăderea credinţei oamenilor şi a lipsei înţelegerii între ei. Atât a părinţilor, cât şi a copiilor. Fiindcă şcoala educă abstract, raţional, familia trebuie pusă pe primul loc. Acolo începe copilul să vadă întâia oară cum se comportă părinţii între ei şi apoi cu el. „Atunci când copilul greşeşte cu ceva, mama sau tata, de obicei îl bat. Dar bătaia nu este un mijloc prin care copilul să fie învăţat a fi ascultător. Poate, uneori, este nevoie şi de ea, dar să fie întotdeauna din iubire, iar copilul să simtă dragoste, să simtă că nu eşti mânios. Dacă vrei să îndrepţi pe cineva, să îl povăţuieşti, trebuie mai întâi ca tu însuţi să te smereşti. Când vrei, cu orice preţ, ca lucrurile să fie aşa cum crezi tu, atunci nu iese nimic. Creşte doar împotrivirea“. Acestea erau cuvintele lui.

În ceea ce priveşte duhovnicia, acelaşi părinte povăţuia că toţi avem nevoie de modele, pilde de viaţă, căci prin aceasta se poate spune mai mult decât prin cuvinte. Când avem în faţă un exemplu de vieţuire, un om liniştit, bun, care nu se vatămă când este ocărât, atunci şi cei din jurul lui doresc să fie asemenea lui. Puterea acestui om este pilda vie de vieţuire pusă înaintea ochilor. „Printr-o viaţă curată se spun mult mai multe decât prin cuvinte.“

Despre puterea cunoaşterii puse de Dumnezeu în om, stareţul Tadei spunea că aceasta este un dar făcut de Creator omului, pe care omul îl poate folosi în folosul său spre paguba lui. „Dumnezeu nu a dăruit nimic spre pagubă, ci numai spre bine, însă voia cea stricată a omului care a pierdut frica lui Dumnezeu a prefăcut în rău binele dăruit de Părintele ceresc oamenilor. Aceasta este pricina din care suferim şi ne chinuim în lumea aceasta“.

Stareţul Tadei a părăsit lumea aceasta în 2003. Toţi cei care l-au cunoscut au simţit că stau de vorbă cu un sfânt. Canonizarea acestui mare părinte contemporan cu noi rămâne doar o chestiune de timp.

Împărăţia dinlăuntrul nostru

„Rolul creştinilor este să curăţească atmosfera şi să lărgească împărăţia lui Dumnezeu. Lumea trebuie cucerită prin păstrarea atmosferei cereşti în noi, căci de vom pierde împărăţia lui Dumnezeu dinăuntru, nu ne vom mântui nici noi, nici cei din jurul nostru. Cel ce poartă înlăuntrul său împărăţia lui Dumnezeu, acela o va împărtăşi nevăzut şi celorlalţi. Oamenii vor fi atraşi de pacea şi căldura noastră, vor dori să fie împreună cu noi şi, treptat, viaţa lui Dumnezeu va pune stăpânire pe ei, îi va birui. Nici măcar nu este nevoie să le vorbim oamenilor despre asta – cerul va izvorî din noi chiar şi atunci când tăcem sau vorbim despre cele mai obişnuite lucruri; acesta străluceşte din noi chiar şi fără să ne dăm seama. În cel lipsit de ascultare nu se va sălăşlui Împărăţia lui Dumnezeu, căci acesta va vrea întotdeauna să se facă voia lui şi nu voia lui Dumnezeu. Or, în împărăţia lui Dumnezeu nu sunt cu putinţă împărăţii întru împărăţie. Asta au vrut „duhurile căzute“ şi de aceea au căzut de la Domnul, Împăratul Slavei. Este o vorbă în popor: „Cine ascultă de alţii, degrab se foloseşte“. Cel care ascultă acela este smerit. Îndată ce ne împotrivim, observăm cum vrăjmaşul ajunge să ne conducă viaţa“. (Stareţul Tadei – „Cum îţi sunt gândurile, aşa îţi este şi viaţa“)

autor: Augustin Paunoiu

sursa: Ziarul Lumina

IPS Bartolomeu va primi astăzi titlul de Doctor Honoris Causa al UMF Iaşi

13 Mai, 2009 § Lasă un comentariu

Astăzi, Înalt Preasfinţitul Bartolomeu, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, va primi titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii de Medicină şi Farmacie „Gr. T. Popa“ din Iaşi (UMF). Evenimentul va începe la ora 10:00 şi va avea loc în Aula „Emil Palade“ (Auditorium Maximum) din cadrul UMF. Decizia acordării acestei distincţii a fost luată în şedinţa Senatului UMF din data de 23 martie 2009. „Înalt Preasfinţia Sa a făcut şi studii de Medicină, dar, în acelaşi timp, a fost unul dintre cei care au susţinut învăţământul medical şi dezvoltarea bioeticii în România. În acelaşi timp, este o mare personalitate culturală şi spirituală a României. Este şi un model de moralitate şi intransigenţă în principii. Condamnat la 25 de ani de muncă silnică, trecând prin închisorile din Aiud şi Jilava, Înalt Preasfinţia Sa a rămas acelaşi om cu viziune umanistă către societate“, a declarat prof. univ. dr. Vasile Astărăstoae, rectorul UMF Iaşi.

Cuvânt despre criză…

12 Mai, 2009 § Lasă un comentariu

Scrisoarea a 8-a a Părintelui Nicolae Velimirovici, preotului Karan, despre criza mondială

Ma intrebi, omule al lui Dumnezeu, de unde vine criza actuala si ce inseamna ea. Cine sunt eu ca sa ma intrebi despre o taina atat de insemnata? „Vorbeste cand ai ceva mai bun decat tacerea”, spune Sfantul Grigorie Teologul. Si desi socot ca tacerea este acum mai buna decat orice vorbire, totusi, din dragoste fata de tine, iti voi infatisa ceea ce cred eu despre problema pe care mi-ai pus-o.

„Criza” e un cuvant grecesc, si inseamna „judecata”. In Sfanta Scriptura acest cuvant este intrebuintat des. Astfel, Psalmistul spune: pentru aceasta, nu vor invia necredinciosii la judecata (Psalmul l, 5), si in alt loc: mila si judecata voi canta (Psalmul 100, 1). Inteleptul Solomon scrie ca de la Domnul se face judecata omului (Pilde 29, 27). Insusi Mantuitorul a zis ca Tatal toata judecata a dat-o Fiului, iar ceva mai incolo ca acum este judecata lumii acesteia (Ioan 5, 22; 12, 31). Si Apostolul Petru scrie: ca vremea este sa inceapa judecata de la casa lui Dumnezeu (I Petru 4, 17). Inlocuieste cuvantul judecata cu cel de criza, si citeste: pentru aceasta, nu vor invia necredinciosii la criza; mila si criza voi canta; Tatal toata criza a dat-o Fiului; acum este criza lumii acesteia; ca vremea este sa inceapa criza de la casa lui Dumnezeu. Pana sa vina vremurile de acum, popoarele europene intrebuintau cuvantul „judecata” in loc de criza de cate ori se abatea asupra lor vreo nenorocire. Acum a fost doar inlocuit cuvantul vechi cu unul nou si cel pe inteles cu unul de neinteles. Cand era seceta, se spunea: „Judecata lui Dumnezeu!” Cand era inundatie: „Judecata lui  Dumnezeu!” Cand era razboi sau molima: „Judecata lui  Dumnezeu!” Cand erau grindina, cutremure, omizi, soareci, iarasi si totdeauna: „Judecata lui Dumnezeu!” Iar asta inseamna: criza prin seceta, criza prin inundatii, criza prin razboaie, molimi si asa mai departe. Si actuala restriste financiar-economica este privita de popor ca o judecata a lui Dumnezeu, dar nu este numita „judecata”, ci „criza”. Ca restristea sa fie sporita prin neintelegere! Fiindca atunci cand se rosteste un cuvant pe inteles, cum este  Judecata”, se stie si pricina pentru care a venit restristea, se stie si Judecatorul Care a ingaduit-o, se stie, in fine, si scopul pentru care a fost ingaduita ea. Iar cand e folosit cuvantul „criza”, cuvant neinteles de toti si de oricine,  imeni nu stie sa lamureasca nici de ce, nici de la cine, nici pentru ce. Aceasta este singura deosebire dintre criza actuala si criza care este de la seceta sau inundatie sau razboi sau molima sau omizi sau vreo alta napasta.

Ma intrebi de cauza crizei actuale, sau de cauza actualei judecati a lui Dumnezeu. Cauza este intotdeauna aceeasi. Cauza secetelor, inundatiilor, foametelor si a celorlalte flageluri ale neamului omenesc este si cauza crizei actuale. Apostazia oamenilor. Prin pacatul apostaziei au provocat oamenii aceasta criza, si Dumnezeu a ingaduit-o ca sa-i trezeasca, sa le destepte constiinta, sa-i induhovniceasca si sa-i intoarca la Sine. La pacate moderne, criza moderna. Si, cu adevarat, Dumnezeu S-a slujit de mijloace moderne pentru a-i cuminti pe oamenii moderni: i-a lovit prin banci, prin burse, prin finante, prin valuta. A rasturnat casele de schimb valutar din intreaga lume, ca oarecand mesele schimbatorilor de bani in templul din Ierusalim. A pricinuit o panica nemaipomenita intre comercianti si schimbatorii de bani. Inalta, coboara, schimba, tulbura, inspaimanta: face totul ca trufasele capsoare ale inteleptilor europeni si americani sa se trezeasca, sa li se destepte constiinta si sa se  induhovniceasca. Ca cei ancorati in limanul sigurantei materiale sa isi aduca aminte de sufletul lor, sa isi recunoasca faradelegile si sa se inchine Dumnezeului Preainalt, Dumnezeului Celui viu. Cat va tine criza? Atata timp cat duhul oamenilor va ramane neschimbat. Atata timp cat trufasii pricinuitori ai acestei crize nu vor capitula in fata Celui Atotputernic. Atata timp cat oamenii si popoarele nu se vor gandi sa traduca neintelesul cuvant „criza” pe limba lor si sa strige cu suspinare si pocainta: ”Judecata lui Dumnezeu!” Spune si tu, cinstite parinte, „judecata lui Dumnezeu” in loc de „criza”, si totul o sa-ti fie limpede.

Sanatate tie si pace!

sursa: Sfântul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebările lumii de azi – volumul 1, Editura Sophia, Bucureşti, 2007


Sfântul Mucenic Ioan Valahul (+ 1662) – 12 mai

11 Mai, 2009 § Lasă un comentariu

Troparul Sfantului Mucenic Ioan Valahul: Astazi duhovniceste praznuieste Biserica dreptcredinciosilor romani, si cu bucurie striga: Veniti, iubitorilor de mucenici, sa praznuim pomenirea cea de peste an a luptelor noului mucenic Ioan. Ca acesta dintre noi cu voia lui Dumnezeu rasarind, in imparateasca cetate a lui Constantin a inflorit minunat, aducand Stapanului rod bogat si bineprimit, prin mucenicie. Iar acum se roaga neincetat, in ceruri, sa se mantuiasca sufletele noastre.

Acest binecuvântat vlăstar al ţării noastre s-a născut într-o familie de ţărani evlavioşi din Oltenia, pe timpul domniei lui Matei Basarab. Crescut de mic în dreapta credinţă, iubea mult pe Dumnezeu, biserica, rugăciunea şi ascultarea de părinţi.

Pe când avea doar 15 ani, fericitul tânăr Ioan a fost ales şi întărit de harul Duhului Sfânt să fie mucenic al lui Hristos într-un chip ca acesta.

În toamna anului 1659, năvălind o ceată de turci pe Valea Oltului dinspre Ardeal, au făcut mari jafuri prin sate în drum spre Dunăre şi au luat în robie mulţi tineri nevinovaţi. Printre cei robiţi a fost şi fericitul Ioan. Trecând Dunărea, turcii şi-au împărţit robii, luând fiecare după voie şi plăcere pe cine voia. Aşa a ajuns nevinovatul Ioan în stăpânirea unui ostaş turc rău şi desfrânat. Pe lângă drumul greu, pe lângă foame şi osteneală, sărmanii creştini luaţi în robie trebuiau să sufere şi sete şi bătăi şi umilinţe de tot felul, iar la urmă să fie siliţi spre necuratele pofte ale desfrânării de către stăpânii lor păgâni şi tirani.

Văzându-se într-o zi silit spre necurata patimă de către un turc, fericitul Ioan l-a refuzat cu scârbă, mărturisind că este creştin şi urăşte necuratele patimi păgâneşti. Atunci, mâniindu-se, tiranul voia să-l silească, dar tânărul creştin, întărit de râvna credinţei în Hristos, l-a lovit pe tiran, care îndată a murit. Ceilalţi ostaşi l-au legat în lanţuri şi aşa, după câteva luni de chinuri şi de mers pe jos, turcii au ajuns la Constantinopol, iar fericitul şi neîntinatul Ioan a fost dat ostatic femeii turcului ucis de el pe cale, drept pedeapsă, ca să-i fie slugă până la moarte. Acea femeie, rănindu-se de frumuseţea lui Ioan, îl trăgea spre necurata desfrânare şi spre legea mahomedană, silindu-l să se lepede de credinţa cea dreaptă în Hristos.

Atunci fericitul Ioan, rugându-se mult lui Dumnezeu şi Maicii Domnului să-l întărească în mărturisirea dreptei credinţe şi să-l izbăvească de ispita desfrânării, a spus cu îndrăzneală: „Cred în adevăratul Dumnezeu, Care S-a răstignit pe cruce pentru noi, şi doresc cu bucurie să-mi dau viaţa pentru Hristos, decât să mă turcesc şi să mă însoţesc cu tine!”

Astfel, mărturisitorul Ioan a fost aruncat în temniţă şi apoi zdrobit cu cumplite chinuri. Rămânând neschimbat şi tare ca un diamant, a fost condamnat la moarte prin spânzurare, şi aşa şi-a dat sfântul său suflet în braţele lui Hristos, la 12 mai 1662, iar trupul său a fost aruncat la loc necurat.

Sfinte Mucenice Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

sursa: sfant.ro

Where Am I?

You are currently viewing the archives for Mai, 2009 at Cidade de Deus.