28 iunie 1940: la radio s-a anunţat că Sovietele ne-au cerut ultimativ să părăsim Basarabia

28 Iunie, 2009 § 1 comentariu

La 28 iunie 1940 Uniunea Sovietică și-a anexat Basarabia. Evacuarea în Romania a fost posibilă doar timp de câteva ore. Iată ce scria la acel moment Pantelimon Halippa, unul dintre martorii oculari ai acelei grele despărțiri:

pantelimon halippa

«Din clipa când un prieten mi-a sunat de la Bucureşti şi m-a rugat să-i pregătesc imediat băiatul şi să-l expediez cu primul tren din Chişinău, unde venise de abia de câteva zile în vacanţă, am înţeles că-n capitala ţării s-au întâmplat lucruri grave. Nu ştiam ce anume, dar cererea de expediere imediată din Basarabia a unui elev, venit aici la odihna de vară, îmi dădea să înţeleg că lucrurile grave de la Bucureşti privesc provincia mea natală.

Am primit telefonul în timpul mesei. Aceasta nu mi-a mai tihnit nici mie, nici casnicilor mei. Cumnată-mea, care sta împreună cu noi, a părăsit chiar masa şi s-a dus să-l anunţe pe nepot să se pregătească de drum. Într-o jumătate de oră, nepotul era la noi şi ne lămurea că chemarea pe care i-o face tatăl său de la Bucureşti înseamnă după o înţelegere între dânşii ceva grav la Nistru.

Nu era deci vreme de pierdut şi toţi s-au pus pe împachetat bagajele. De la un timp, ai mei, văzându-mă că stau liniştit, au început să mă îndemne să mă pregătesc şi eu de drum. Eu însă am refuzat, pentru că încă de la începutul războiului, din toamna anului trecut, când Polonia fusese zdrobită în două săptămâni şi resturile armatei poloneze, împreună cu fugarii, îşi găsise adă­ post vremelnic la noi, în Basarabia se produsese o panică, şi eu, pentru ca să dau pildă de curaj, făcusem o cerere la comandamentul Corpului III de înscriere ca voluntar în armată pentru apărarea hotarului răsăritean al ţării. Acum, bănuind, că este vorba de începerea ostilităţilor între noi şi ruşi, nu puteam părăsi garnizoana Chişinăului tocmai în clipele acestea.

Am sunat la prietenii mei — prefectul judeţului Lăpuşna şi rezidentul Ţinutului Nistru — ca să mă lămurească dacă ştiu ceva. M-au asigurat şi unul şi altul că nu ştiu nimica şi că nu cred să fie ceva care să îndreptăţească plecarea imediată. Le-am atras atenţia că vecinii mei militari şi-au expediat tot calabalâcul din casă şi fac pregătiri de plecare şi a familiilor. Mi-au repetat însa şi prefectul, şi rezidentul că nu ştiu nimic şi că mă vor anunţa dacă vor primi vreo înştiinţare din Bucureşti.

După ce mi-am petrecut familia la gară, unde am văzut mai mult militari care îşi expediau familiile şi bagajele, m-am dus la Imprimeria Statului, unde aveam sub teascuri: Pământul nădejdiilor mele — un volumaş de versuri închinat ţărănimii basarabene. Tipografia la ora aceea — şapte şi ceva — era închisă şi directorul lipsea de la locuinţă. Mi-am pus în gând că voi reuşi să-mi văd lucrarea a doua zi de dimineaţă şi m-am dus în bulevardul Alexandru cel Bun, unde se face promenada cea mare, ca să adun informaţii din mijlocul vieţii. Chişinăul făcea impresia unui furnicar stârnit de o mână nesocotită şi nemiloasă. Autobuze şi căruţe încărcate cu mobile şi bagaje, ca în zilele premergătoare Sfântului Gheorghe sau Sfântului Dumitru, întâlneai pe toate străzile. Se începea bejenia spontană şi neorânduită, care duce la rezultatul contrariu celui urmărit: prea puţin se salvează din ceea ce dorim să salvăm, iar vălmăşeala care se produce sporeşte circulaţia zvonurilor şi opreşte circulaţia normală a vieţii şi a gândului bun şi sănătos.

În amurg, străzile Chişinăului s-au umplut cu huruitul tunurilor şi nesfârşitelor convoaie militare. Nu zăbavă vreme, la radio s-a anunţat că Sovietele ne-au făcut cereri ultimative să părăsim Basarabia şi că, la Palatul Regal din Bucureşti, Consiliul de Coroană discută situaţia creată. S-a produs o consternare a cărei proporţii am început să le bănuiesc de neîntreruptele chemări la telefon şi sonerii la uşă. Prieteni, cunoscuţi şi necunoscuţi mă întrebau dacă am auzit comunicatul de la radio şi ce-i de făcut. Le răspundeam că trebuie să stăruim pe lângă Rezidenţia Regală să se facă un plan de evacuare, spre a ne putea salva agonisita unei vieţi de muncă şi de economie. Aflasem că rezidentul regal a convocat pe şefii autorităţilor şi pe parlamentari ca să discute cu ei măsurile de luat.

După ce prietenul meu din Bucureşti mi-a sunat a doua oară, pe la ora 23, şi m-a întrebat, dacă i-am expediat băiatul, probozindu-mă că n-am plecat şi eu, am înţeles că evacuarea se va face fulgerător, căci ruşii nu înţelegeau să dea decât patru zile pentru părăsirea întregii provincii. Am sunat deci din nou la Rezidenţia Regală şi am întrebat dacă se va discuta planul de evacuare a Chişinăului cu instituţiile lui şi dacă nu s-ar putea să fiu încadrat în acest plan şi eu cu arhivele instituţiilor pe care le-am condus tot timpul: Universitatea Populară, Universitatea Muncitorească, Comitetul pentru ajutorarea românilor transnistrieni, Comitetul pentru ridicarea monumentului Unirii, arhive care înglobează şi o bibliotecă istorică de documentaţie asupra problemelor basarabene din toate domeniile vieţii. Mi s-a răspuns că nu-i vorba de nici o evacuare, ci se vor discuta mijloacele de luptă şi rezistenţă. Nu mai înţelegeam nimic.

Am stat până în zorii zilei de 28 iunie lângă telefon, răspunzând tuturor ce mă întrebau ce-i de făcut. Mi-au sunat şi la uşă câţiva prieteni şi de câte ori mă duceam să deschid, vedeam cum se expediază bagaje în camioane mari.

De la un timp huruitul străzilor Chişinăului, din cauza plecării tunurilor şi tancurilor, a umplut tot văzduhul. Eu nu puteam însă întreprinde nimic, neavând nici un cuvânt de ordine şi neavând nici lăzi pregătite pentru împachetarea cărţilor.

Pe la ora 3 de noapte am adormit lângă telefon, în fotoliul meu larg şi comod, şi m-am trezit buimac pe la şase, din cauza unui sunet deznădăjduit şi lung la uşă. M-am dus să deschid. Era cunoscutul scriitor basarabean bătrânul Gheorghe Madan, care a venit să vadă dacă am plecat. În fugă, mi-a spus că nu-i vreme de pierdut şi că ar fugi şi el, dar n-are bani de drum. I-am dat poate mai mult decât la ce se aştepta el şi a plecat cu blesteme grele şi neobişnuite în gura unui bătrân blând şi obosit de viaţă: blăstăma pe acei care aruncau pământul natal al Basarabiei în noul infern al suferinţei. Tot atunci a venit un nepot al meu, funcţionar la Rezidenţia Regală, să mă anunţe în numele rezidentului să plec imediat, căci se formează de-acum bande, care vor căuta să împiedice plecarea foştilor fruntaşi politici basarabeni.

Ce era de făcut? Pierdusem atâta vreme în aşteptarea unui cuvânt de ordine şi mai ales de ajutor. Nu l-am căpătat şi acum nu-mi rămânea decât să adun câteva cămăşi şi o haină în bagajul de mână şi să plec sărac şi osândit să-mi petrec restul vieţii într-o pribegie printre fraţi de acelaşi sânge, dar fără cărţile mele dragi, fără tablourile şi obiectele de artă, pe care le-au adunat cu atâta dragoste şi atâtea jertfe materiale nevastă-mea şi cumnată-mea!

Din ajun comandasem două-trei lăzi, dar nu mi-au sosit decât în momentul când plecam cu puţinul bagaj adunat într-un geamantan şi două-trei pleduri. Căruţaşul, pe care l-am găsit cu mare greutate, mi-a cerut 300 de lei ca să mă ducă cu bruma aceasta de avere la gară şi n-a vrut să urnească din loc până când nu i-am pus banii în palmă.

La ieşire din casă am îmbrăţişat pe cei câţiva poeţi şi scriitori, care veniseră să mă vadă şi să mă petreacă. Am plecat la gară sub cârâitul zgomotos al stăncuţelor de pe acoperişurile caselor şi croncănitul grav al ciorilor! Le invidiam şi pe unele, şi pe altele, pentru că puteau să rămână fără nici o teamă în cuiburile lor din coşurile caselor şi din copacii înalţi ai grădinilor. Eu însă eram silit să lepăd casa, în care trăisem douăzeci şi şapte de ani, unde redactasem ziarele şi revistele ???Cuvânt Moldovenesc» şi ???Viaţa Basarabiei» şi unde s-au pus la cale atâtea acte în legătură cu mişcarea naţională din Basarabia!

În gară, numai mulţumită unui hamal, pe care l-am avut de-atâtea ori ascultător la conferinţele mele populare în cadrul Partidului Naţional-Ţărănesc, al Universităţii Populare Moldoveneşti şi al Universităţii Muncitoreşti, am putut răzbate la casa de bagaje şi apoi într-un compartiment, unde am stat înghesuiţi tot drumul vreo zece persoane. În compartiment cu mine s-au nimerit Teodor Păduraru, directorul administrativ al revistei ???Viaţa Basarabiei», şi unul din harnicii ei colaboratori, Gheorghe Bezviconi. Cu acelaşi tren au mers atâţia alţi compatrioţi basarabeni, pe care i-am putut vedea doar la coborâre în Gara de Nord din Bucureşti, căci coridoarele vagoanelor erau aşa de ticsite de oameni şi bagaje, încât era cu neputinţă să te mişti din loc…

… La Ungheni, puhoiul de bejenari basarabeni s-a înmulţit cu cei veniţi din părţile Bălţilor şi Sorocii. Şi la Ungheni, şi la Iaşi, şi în toate gările până la Bucureşti, am văzut sute şi mii de persoane în aşteptarea rudelor şi prietenilor pe care îi credeau încăpuţi în trenul nostru de pe atâtea meleaguri basarabene. Eram asaltaţi cu întrebări, dacă nu-i în tren cutare din cutare oraş, dacă nu am auzit ceva despre dânşii, dacă au să mai sosească trenuri cu refugiaţi şi aşa mai departe. Vaierul întrebărilor în gări creştea pe măsură ce ne apropiam de Bucureşti, unde se cunoştea de acum bine că evacuarea Basarabiei trebuia să fie executată rapid şi din cauza aceasta se transforma într-un hazard. În Gara de Nord din Bucureşti numărul întâmpinatorilor era cu mult mai mare decât numărul celor sosiţi, încât de abia mai puteai înainta printre rândurile acestor oameni, a căror fiinţă era numai ochi şi numai aşteptare! Pretutindeni îmbrăţişări şi lacrimi!

Lacrimi puţine pentru bucuria revederii, lacrimi multe pentru pierderea Basarabiei natale!»

Pantelimon Halippa

~+~

Iata si cateva imagini ale acelei zile

sursa: Ziarul de Gardă

§ One Response to 28 iunie 1940: la radio s-a anunţat că Sovietele ne-au cerut ultimativ să părăsim Basarabia

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading 28 iunie 1940: la radio s-a anunţat că Sovietele ne-au cerut ultimativ să părăsim Basarabia at Cidade de Deus.

meta

%d blogeri au apreciat asta: