10 august 2009 – 6 ani de la trecerea la Domnul a Parintelui Constatin Galeriu

19 August, 2009 § Lasă un comentariu

Parintele Galeriu s-a nascut la 23 noiembrie 1918, in localitatea Racatau, judetul Bacau. A urmat cursurile Facultatii de Teologie Ortodoxa din Bucuresti, iar in anul 1973 a obtinut doctoratul in Teologie. A fost numit preot in mai multe parohii, incepnd cu anu 1973 a fost transferat la Institutul Teologic Universitar din Bucuresti, unde a fost pe rnd profesor, consultant si conducator de doctorat. De la 1 ianuarie 1990 a fost numit si vicar al Arhiepiscopiei Bucurestilor. A predat si la alte facultati din capitala „Istoria si filosofia religiilor“. Pentru ca nu a renuntat la preotie si Ortodoxie, a fost detinut politic in inchisorile comuniste. De-a lungul anilor, a primit mai multe titluri dintre care amintim: „Doctor Honoris Causa“ al Universitatii Ecologice din Bucuresti (1992), Diploma de Onoare a Societatii Academice „Titu Maiorescu“ (octombrie 1993). A trecut la cele vesnice la data de 10 august 2003. Pentru a evoca figura marelui duhovnic de la Biserica „Sfântul Silvestru“ am cuvintele soţiei sale, doamna Argentina Galeriu, şi ale părintelui profesor Nicolae Bordaşiu, parohul bisericii aflate aproape de Obor – interviuri preluate din ziarullumina.ro.

~+~

Doamnă preoteasă Argentina, vorbiţi-ne când l-aţi cunoscut pe părintele Galeriu? Cum au fost primii ani de slujire ai sfinţiei sale?

Începutul vieţii noastre a fost unul greu, pentru că a fost o perioadă în care începuse războiul în 1943. Eu luasem bacalaureatul şi l-am cunoscut pe părintele printr-o întâmplare a unor prieteni care slujeau şi se duceau frecvent la Biserica Zlătari, unde oficia părintele Toma Chiricuţă, un vestit om de carte, un preot renumit, care avea o revista numită „Ortodoxia“, la vremea aceea, iar părintele era cântăreţ la Biserica Zlătari şi student la Facultatea din Bucureşti. Având o permisie de câteva zile, a trebuit să hotărască soarta vieţii lui. Era un om la vârsta de 25 de ani, iar eu eram o copilă de la Institutul „Elena Doamna“, unde am stat toată perioada de învăţământ, pentru că am fost orfană. Neavând părinţi, mi-am menţinut bursa, şi aceşti prieteni care îl cunoşteau pe părintele au gândit să mă prezinte pe mine cunoscându-mă aşa, ca un copil neiniţiat în ale lumii, pentru că viaţa de internat te ţinea la adăpost, şi în perioada aceea pregătirea şcolară era foarte severă: nu ni se dădea voie să facem lucruri care ieşeau din regulile şcolii.

Cântăreţ la Biserica Zlătari, unde slujea vestitul predicator Toma Chiricuţă

Nu a durat decât două zile, timp în care l-am cunoscut în casa familiei Oprişan, care, aşa cum am spus, frecventa Biserica Zlătari, fiind rude cu părintele Toma Chiricuţă. În casa acestor oameni a venit simplu, eu nici un ştiam propriu-zis de ce sunt acolo chemată, dar mi-a plăcut nespus că a vorbit foarte frumos despre cum vedea el viaţa şi slujirea bisericii alături de Dumnezeu, cum să-şi împlinească şi să-şi facă datoria un preot. Fiind tânăr, cu mult elan, cu sănătate deplină, cu dor de muncă, vorbea, te electrocuta, parcă nu mai aveai nimic în faţă decât chipul lui. La plecare, totuşi, s-au făcut prezentările, arătând scopul pentru care venisem, iar eu, când am auzit, am roşit până în vârful urechilor. Mi-a fost ruşine pentru o asemenea menire de a cunoaşte un viitor preot şi de a face o căsătorie pe viaţă slujind lui Dumnezeu cu cinste şi corectitudine. Dar interesant este, şi de necrezut, că părintele puţin m-a întrebat de situaţia materială, pe care nu o aveam, pentru că, fiind orfană şi neavând părinţi, nu puteam fi prea bogată, m-a întrebat doar ce vârstă am. Aveam exact 18 ani împliniţi. Pe vremea aceea era legea lui Antonescu, care nu admitea ca să te căsătoreşti, îţi trebuia o dispensă dacă făceai pasul ăsta înainte de 18 ani. Şi m-a întrebat dacă îmi place viaţa la ţară, întrucât era repartizat în comuna Poienarii Burchii, cătunul Podul Văleni, la un număr de 120 de familii. Din ce citisem şi eu prin şcoală, vedeam viaţa de ţară foarte frumoasă şi i-am răspuns: „Mi-ar plăcea, e o viaţă curată, oamenii de la ţară sunt mult mai cinstiţi, mai conştiincioşi în muncă, ştiu să-l respecte pe preot, ştiu că atunci când trece preotul pe uliţă trebuie să se ridice şi să-l salute respectuos şi i-am spus eu, cu oarecare sfială, că din punctul ăsta de vedere aş dori să fac pasul acesta. Întrebarea cea mai grea la care nu am răspuns nimic a fost: „Domnişoară, dar de mine îţi place?“. Ce puteam eu să răspund la o asemenea întrebare, văzându-l pentru prima dată, nici prea mult vorbind ca să-mi dau seama. Nu i-am dat răspuns, dar răspunsul meu a fost că am roşit, am tăcut şi am plecat capul ca un semn, din care s-a înţeles mai mult decât dacă aş fi vorbit. Am stat patru ani, timp în care am avut doi copii, pe Narcis şi Rodion, într-o casă a unui ţăran, cu prispă, fără de lumină, cu grindă în tavan, şi am profesat ca învăţătoare până au venit copiii.

La Poienarii Burchii, deşi era sărăcie, viaţa a fost frumoasă

După ce au venit copiii nu am mai putut, dar în timpul ăsta el s-a ocupat de misiune, aşa cum îmi spusese că vrea să facă. Şi mergeam prin sate cu un aparat cu care proiectam filmul „Viaţa lui Hristos“ şi el explica, după fiecare imagine, ca să înţeleagă creştinii tot ceea ce se arăta. A fost frumos, nu mi s-a părut greu, măcar că războiul venise, era sărăcie, am trăit şi o perioadă de foamete. Dar, fiind un om al cărţii, s-a făcut cunoscut în comunele vecine care veneau la slujbele lui la Maslu, la Sfânta Liturghie, le plăcea cum vorbeşte. Ce e mai interesant e ca această bisericuţă mică era departe de sat. Venise cândva o inundaţie şi ea a fost acoperită, şi a stat mai mult în apă, şi creştinii au fost obligaţi să se urce sus, pe deal, şi ea a ramas singură. Totuşi, aşa departe cum era sătucul de biserică, veneau şi din satele vecine, ca începuse să se facă cunoscut. După aceşti patru ani de vieţuire, a fost numit la Ploieşti, datorită studiilor şi pregătirii lui. De fapt, oamenii vorbeau între ei, îi auzeam cand spuneau: „Ehe, părinţelul ăsta nu va sta mult timp cu noi, că e prea deştept pentru a rămâne aici; se va duce precis la oraş“. În cei patru ani ne-am mutat de patru ori. Cea mai frumoasă amintire pe care o am de acolo este că în aceasta comună, Poienarii Burchii, era ferma Academiei Române, unde administratorul, domnul Puiu, se comporta cu noi foarte frumos, el era omul care ne aproviziona cu alimente, pentru că, fiind o fermă a Academiei, avea şi bunuri materiale. Serile ni le petreceam alături de dânsul şi de învăţătorul din sat. Am plecat cu greu, că ne legasem cu oamenii aceia. Ţin minte ca bătrânelele veneau şi ne aduceau întotdeauna lucruri pregătite de ele, ca să nu ducă lipsă părinţelul lor: lapte proaspăt, câte un puişor făcut la cuptor, o pâine caldă. Toate astea pentru mine erau lucruri nemaipomenite, pe care eu nu gândisem să le trăiesc. Părintele era aşa de bun şi de îngăduitor cu toată lumea, încât, la plecare, toţi au regretat. Ne-am dus la Biserica „Sfântul Vasile“, unde nu am avut casa parohială, am stat cu chirie 10 ani, timp în care multe am pătimit, măcar că eram în oraş, parcă era mai greu decât la ţară. A venit perioada când a fost arestat, am mai dobândit doi copilaşi, pe Ciprian şi Serafim.

Între anii 1950-1953, părintele Galeriu a făcut muncă forţată la Canal

Cum a fost detenţia, v-a povestit ce s-a întâmplat?

Nu avea voie decât la o carte poştală pe lună. După ce s-a întors, a venit într-o zi de Sfântul Dumitru, ştiu că veneam de la hram de la biserică, şi l-am găsit acasă. Copiii nu l-au cunoscut, pentru că era altfel îmbrăcat, avea barba mare, iar eu am rămas uimită. Detenţia a fost foarte grea, pentru că trebuia să împlinească o normă de muncă, pe care dacă nu o împlinea nu primea bucata de pâine. Şi erau foarte mulţi oameni bătrâni pentru care el se zbătea; îmi spunea: „Vreau să-i ajut ca să nu fie lipsiţi de hrana cea de toate zilele“. I-am trimis pachete, dar grija cea mare în acest timp au avut-o toţi creştinii de la Biserica „Sfântul Vasile“, pentru că nouă nu ne-a dat în timpul ăsta nici un ban statul. Oamenii ştiau ziua în care trebuia să fac pachet şi veneau întotdeauna şi-mi aduceau ceva să pun la pachet, era o cantitate limitată, nu puteai să trimiţi oricât. Preoţii de la „Sfântul Vasile“ s-au comportat ca adevăraţi oameni, pentru că, ştiind că sunt singură, nu aveam rude, nu aveam pe nimeni în Ploieşti, decât eu, copiii şi o creştină care a stat cu mine să mă ajute să cresc pe cei mici, mi-au dat în perioada asta, în fiecare săptămână, partea care i se cuvenea. În felul ăsta am avut cu ce să trăiesc, cu ce să hrănesc copiii, ce să-i trimit în pachet, ba mai dădeam şi la alţii, pentru că oamenii de la Podul Văleni, când au auzit că părintele se află închis, veneau cu traistele şi-mi aduceau, încât eu nu puteam dovedi. Fusese chemat la Mănăstirea Balaciu, pentru a face acolo misiune. L-a chemat părintele stareţ că a fost o năvală mare în perioada aceea, foarte mulţi tineri au venit şi nu ştiau cum să-i păstreze pentru biserică. S-au gândit că numai părintele Galeriu, cu cuvântul lui, poate ca să-i facă să înţeleagă ce înseamnă mănăstirea, că mulţi dintre ei fugiseră de acasă, plecaseră fără ştirea părinţilor. S-a dus şi a stat aproape trei zile, timp în care a făcut slujbe acolo, a predicat, iar părintele stareţ s-a simţit foarte îndatorat pentru perioada asta şi îmi trimitea tot ce aveam nevoie. Nu v-aş putea spune un neadevăr dacă v-aş zice că nici atunci nu am dus lipsă. Aşa a fost viaţa părintelui, de a se dărui şi a primi întreit de peste tot, pentru că era un om bun la suflet. Niciodată nu venea seara singur acasă, totdeauna îţi aducea un oaspete, iar la masa de prânz, nu ştiu cum de se făcea, că găsea mereu câte un călător şi zicea: „Argentina, hai, dă-i şi dânsului un pic de mâncare“, şi de acolo de unde aveam, dădeam, iar totul a fost răsplătit. Mi s-a dat întreit, nu am dus lipsă. Când a venit, a găsit copiii sănătoşi, frumoşi, cu lucruri, cu un bănuţ pe care l-am strâns socotind să-i fac haine noi. Şi acolo cât a stat a făcut multe fapte bune: a dat încălţămintea unor oameni care nu aveau, pentru că eu îi trimeteam şi mulţi nu aveau de unde să primească. Dar săracul, după munca care îl istovise, din omul cu putere şi cu râvnă, s-a îmbolnăvit, la vreo două luni după ce a venit a făcut un icter, cu care a rămas toată viaţa.

Părintele a plecat, dar este permanent cu noi

În 2002, la începutul anului, părintele s-a îmbolnăvit. Cum a decurs viaţa mai departe?

El mi-a zis: „Argentina, te rog, să ţii cont şi să-mi faci toate rânduielile“. Cuvântul acesta mi-a rămas la suflet şi, de fiecare dată când fac parastas, mă gândesc să fac cum se poate mai bine ca să-l mulţumesc. Ba, mai mult, ţin să vă zic un lucru care cred că va mişca pe toată lumea: chiar în ziua în care a intrat în comă, în dimineaţa aceea s-a sculat foarte bine. Am uitat să spun că pe toată perioada cât părintele a fost bolnav, a fost împărtăşit în fiecare zi, de un ucenic de-al dânsului, părintele Constantin Dragnea, care astăzi este un preot destul de renumit, bun şi muncitor, pe care eu socotesc că părintele îl răsplăteşte pentru tot ceea ce a făcut, pentru osteneala lui de a veni la el şi de a-l împărtăşi. În ziua aceea, stând puţin de vorbă, după ce a luat micul dejun, i-am zis: „Uite, acum ai să te culci şi îţi vom face bucuria, când te vei scula, să te plimbăm cu căruciorul“. Dar el nu mi-a răspuns la asta, ci m-a întrebat: „Argentina, eşti tu pregătită, ai tu tot ce-ţi trebuie?“. Nu m-am gândit că acela era ultimul lui cuvânt şi că avusese o oarecare prevestire a acestui moment. Am crezut că mă întreabă de lucruri materiale, cum de pot face faţă, pentru că erau mereu oameni foarte mulţi la care trebuia să răspund cu masa, şi toate cerinţele casei şi i-am răspuns: „Părinte, nu duce tu grijă de asta, că toţi cei care ne calcă în casă nu vin cu mâna goală; tot ce aduc pentru tine împărţim, servim toţi, dragostea lor este aşa mare faţă de tine încât nu avem lipsă de nimic“. Dar întrebarea lui a fost mult mai profundă pentru că, sculându-se, nu a mai putut vorbi. A cerut un pahar cu apă şi ne-a întrebat unde este. Au fost ultimele cuvinte. Acum vă spun că părintele este plecat, iată, a făcut şase ani pe data de 13, nu ştiu cum a trecut, dar a fost cu noi permanent. Nu a fost zi în care să nu-i simt prezenţa; prin dragostea oamenilor, prin dragostea preoţilor de la „Sfântul Silvestru“, care au grijă de mine, prin nepotul pe care l-a lăsat ca să fie un urmaş vrednic, căruia îi doresc să-i poarte cu cinste numele, având respect şi aceeaşi dragoste din partea creştinilor…

Un om cu o personalitate complexă

Părinte profesor Bordaşiu, aţi slujit aproape 30 de ani în aceeaşi biserică cu părintele Galeriu. Cum aţi reconstitui în cuvinte portretul sfinţiei sale?

A vorbi despre părintele Galeriu este un lucru foarte greu. Când spunem părintele Galeriu îl vedem în faţă într-o complexitate de stări cum rar oameni pot fi văzuţi. De aceea, nici lumea nu îi spunea părintele Constantin sau părintele profesor, ci, simplu, părintele Galeriu. Prin aceasta, cel care vorbea şi îi rostea numele îl simţea foarte aproape de sufletul lui. Pentru că, de fapt, în complexitatea lui ca personalitate, era foarte simplu şi aproape de om. Avea capacitatea de a coborî în inima oamenilor prin cuvinte simple, printr-un fel de a fi cum puţini oameni l-au putut avea. Dacă ar fi să îl aşez într-o galerie de personalităţi, nu aş şti unde să îl rânduiesc. El a fost, înainte de toate, un bun preot, apoi, un mare duhovnic, apoi a fost un erudit profesor, apoi un om milostiv cum rareori puteai întâlni. Apoi, un slujitor al Sfintei Liturghii cum nu ţi-ai putea închipui că ar exista astăzi. Ce aş mai putea spune? În toate formele lui de existenţă era atât de apropiat de sufletul omului, încât cel care intra în contact cu el nu se mai putea desprinde cu una, cu două. Şi de aceea, nici părintele Galeriu nu se despărţea uşor de fiii săi duhovniceşti, fiindcă puţini preoţi stăteau după miezul nopţii ca să stea de vorbă cu cel care a venit pentru Spovedanie şi mai ales în zilele de slujbă, la noi, de la biserică, când el rămânea după slujbă până târziu în noapte, când reuşea să astâmpere durerile celor care veneau necăjiţi şi să dea încurajare şi sfat celor care căutau la el.

Filosofii se apropiau de părintele Galeriu cu sfiala ucenicului

Cum era slujirea înainte de ’89? Au existat oprelişti de la a predica pentru părintele?

Înainte de Revoluţie, starea Bisericii era una deosebită. N-aş putea spune de oprimare, dar indirect, Biserica era oprită în activitatea ei. Cu toate acestea, pot spune că faima pe care a câştigat-o părintele Galeriu a fost mai mare înainte de Revoluţie. Fiindcă ştia să vorbească atât de frumos, încât sufletul însetat al credincioşilor de toate nivelurile, de la oamenii cei mai simpli până la filosofii cei mai mari, Mihail Şora, Andrei Pleşu, şi pe oricine am mai numi, toţi veneau şi se apropiau de părintele Galeriu cu sfiala ucenicului care îşi caută omul de care să se sprijine în deruta lui spirituală şi sufletească. De aceea, pentru părintele Galeriu, vremea de dinainte de Revoluţie nu a avut oprelişti. El a vorbit aşa cum trebuie să se vorbească oricând unui suflet care îşi caută mântuirea. A fost o oarecare teamă a noastră, a tuturor, şi ne limitam oarecum în felul nostru de a vorbi. Părintele Galeriu a ştiut să fie sprijin duhovnicesc, moral, intelectual pentru toţi. În Biserica „Sfântul Silvestru“, pentru părintele Galeriu era această certitudine că toţi cei care se aflau lângă el erau oameni de sprijin şi de nădejde şi că toţi constituiau un îndemn de a duce lucrarea aceasta pe care o avea de îndrumare, de a fi un far călăuzitor în vremuri destul de puţin prielnice credinţei. Chiar dânsul trăise o experienţă amară, arestat de două ori, făcând muncă forţată la Canal sau aiurea, deci ştia, îşi cunoştea limitele putinţei lui. De aceea avea curajul să înfrunte orice situaţie. Ştia şi să dozeze felul de a vorbi încât să nu fie nociv şi nici iritant pentru ceilalţi. Cine ştia, cum zice Mântuitorul: „Cine are urechi de auzit, să audă“, înţelegea tot ceea ce voia părintele să spună.

L-aţi surprins vreodată trist, îngândurat? Ce îl mâhnea cel mai mult?

A fost şi trist de multe ori. Îl supărau durerile oamenilor şi, când nu putea, fie material fie altfel, să intervină în favoarea cuiva, atunci era mâhnit, şi îşi mărturisea neputinţa, şi se ruga lui Dumnezeu să-i vină în ajutor şi lui, şi celui care căuta la el sprijin.

Părintele era omul adevărului

Cum vedea părintele Galeriu legătura cu neamul căruia îi aparţine?

Părintelui Galeriu i se potriveşte ceea ce spune Coşbuc într-un vers: „Sunt suflet din sufletul neamului meu“. Acesta era părintele. Fiu de răzeşi din Moldova, un om care ştia durerea şi suferinţa tuturor românilor, un om care pe sine s-a dăruit slujirii Bisericii Neamului. Iubea istoria acestui popor, îngemănată dintru început cu credinţa creştină. Şi, ca să vă arăt cât de mult iubea pe români şi cât era pătruns de tot ceea ce s-a petrecut în viaţa ţării ăsteia, păstrez de la părintele un tratat, „Histoire de la Transylvanie“, scrisă de un grup de istorici maghiari sub conducerea lui Bela Kopeczi. În această carte, istoria Transilvaniei este tendenţios redactată şi, după ce a citit lucrarea, mi-a dăruit-o, ştiind că eu, ca ardelean, am avut mult de suferit, arătându-şi durerea pentru cât de diferit pot oamenii prezenta un fapt. Când adevărul este ascuns de unii pentru a justifica o stare a lor, vedeam la părintele o suferinţă aproape fizică resimţită în faţa minciunii. Părintele era omul adevărului. Dacă îl întrebai până unde merge dragostea de neam, spunea până la jertfa supremă. Atunci când, cu ani în urmă, în Transnistria, români de-ai noştri erau judecaţi în cuşcă, părintele a intrat într-o cuşcă în Piaţa Universităţii, acceptând fraternizarea cu toţi cei care erau blamaţi, chinuiţi pentru dragostea lor de neam şi Biserică.

Care erau temele predilecte ale predicilor sale?

Aborda tot ceea ce Evanghelia îi punea în faţă ca necesar să fie explicat oamenilor. Predicile lui, aşa cum ştiu toţi cei care l-au ascultat, nu erau predici înscrise într-un şablon, fiindcă de la o sămânţă de adevăr cuprindea, mergând cu gândul, toate domeniile posibile şi dacă dorea să facă o demonstraţie ştiinţifică, se referea la ştiinţă; dacă voia să abordeze aspectul umanitar, filantropic al unei fapte, apela la dragostea Mântuitorului faţă de orice suferinţă, încât cuvântul lui era plin de erudiţie, de adevăr, de iubire, de cele mai simple lucruri pentru a fi înţelese şi însuşite de oricine îl asculta.

Cu sfinţii odihneşte Hristose sufletul adormitului robului Tău preotul Constantin!

Tagged:

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading 10 august 2009 – 6 ani de la trecerea la Domnul a Parintelui Constatin Galeriu at Cidade de Deus.

meta

%d blogeri au apreciat asta: