Părintele Teofil Părăian – un văzător în sufletele oamenilor şi un părinte al echilibrului duhovnicesc

30 Octombrie, 2009 § Lasă un comentariu

de pr. prof. univ. dr. Ioan C. TEŞU

Pe părintele arhimandrit Teofil Părăian, oricine îl întâlnea, rămânea marcat duhovniceşte şi se schimba lăuntric. Aşa mi-a fost dat şi mie să-l cunosc şi să simt nobleţea sufletească, bunătatea şi căldura sa interioară. Am fost un privilegiat, pentru că am avut cinstea ca părintele să-mi împodobească prima carte publicată – „Teologia necazurilor“ – cu un frumos cuvânt privind spiritualitatea filocalică. Ştiu că nici cartea şi nici autorul ei nu au meritat aprecierile făcute, dar părintele nu a ezitat să mă încurajeze, cu dragostea sa. Mai apoi, l-am întâlnit singur sau împreună cu familia mea, la Mănăstirea Brâncoveanu, acasă sau în sălile de conferinţe arhipline, în care atrăgea şi fascina mulţimi de ascultători prin cuvântările sale. Am descoperit atunci că fiecare îmbrăţişare a sa era o adevărată sărbătoare a sufletului şi aceasta pentru că era un om al Duhului, un om duhovnicesc, om al prezenţei harului dumnezeiesc; un om al lui Dumnezeu printre oameni.

Prin tot ceea ce făcea şi spunea, se simţea Duhul pe Care Dumnezeu L-a revărsat din belşug în sufletul său. Prezenţa părintelui era una harismatică, iar exemplul lui de viaţă duhovnicească avea puterea să convertească sufletele, prin el însuşi. Alături de sfinţia sa şi în sfaturile sale regăseai filonul curat al credinţei ortodoxe, duhul „îngerilor în trup“ şi al „oamenilor cereşti“ de altădată, al monahilor cu viaţă îmbunătăţită. Asemenea sfinţilor din Filocalie, pe care i-a iubit din clipa în care i-a descoperit, părintele Teofil avea pentru fiecare un cuvânt de folos, un sfat duhovnicesc, o binecuvântare şi o rugăciune.

Din viaţa şi predica preacuvioşiei sale puteai vedea lucrarea Duhului, în bogatele ei forme. Timbrul lui tunător se unduia în zicerile sale, dându-le farmec şi greutate. Era iubitor de frumos spiritual, de Filocalie, carte care, alături de prezenţele harismatice pe care le-a cunoscut, i-au schimbat viaţa. Citea din Sfânta Scriptură şi din Sfinţii Părinţi şi recita din cuvintele sale de suflet cu o sensibilitate pe care noi, cei ce citim cu ochii, nu o avem. Citea cu inima, rostea cu întreg sufletul său, cu întreaga lui fiinţă, iar insistenţele sale trădau un simţ al observaţiei lăuntrice pe care noi, cei înzestraţi cu văz deplin, rar îl avem.

Ceea ce făcea îl caracteriza deplin, „îl făcea“, cum însuşi spunea şi arăta dorul său de desăvârşire, de zările senine de deasupra munţilor stâncoşi şi abrupţi ai Făgăraşului, asemenea potecilor virtuţilor creştine, pe care le-a explorat cu o supleţe spirituală aparte. Era însetat de a descoperi şi practica, spre folosul său şi al celor faţă de a căror mântuire se simţea răspunzător, sensul adevărat şi ultim al vieţii – nunta cu Mirele Hristos, căruia I-a slujit întreaga viaţă.

Neobosit conferenţiar duhovnicesc, iscusit predicator creştin, lumina prin prezenţa sa duhovnicească întreaga atmosferă în care se afla. Pretutindeni unde era chemat mergea cu bucurie, şi pentru a aduce şi lărgi bucuria sa. Se simţea bine în mijlocul tinerilor, cărora le arăta, ca un bun părinte, Calea Împărăţiei. De la aceştia împrumutase starea de tinereţe a sufletului, oferindu-le în schimb bucuria de a afla şi a cunoaşte adevăratul itinerariu spre nemurirea lui.

A fost preţuit, deopotrivă, de ierarhi, teologi, preoţi, monahi şi credincioşi, conştienţi toţi de darurile personale şi de misiunea pe care o făcea în mediile în care se afla: facultăţi de teologie, amfiteatre şi săli de conferinţe, mănăstiri, în care zăbovea adeseori până târziu, în liniştea nopţii, pentru a limpezi şi lumina, a zidi duhovniceşte şi clarifica.

Dincolo de suferinţa trupească, părintele Teofil ne-a arătat tuturor că, „unde Dumnezeu voieşte, se plineşte rânduiala firii“ şi că lipsa unei capacităţi le potenţează pe toate celelalte. M-am întrebat adeseori cum „vede“ şi cum îşi reprezintă părintele, în mintea sa curată, un răsărit sau un asfinţit de soare, cerul senin de deasupra mănăstirii sale, culorile şi bogăţia de candoare a unei flori. Iar răspunsul pe care l-am aflat a fost că, asemenea aşezării sale lăuntrice, pe toate le împodobea cu bunătate şi le îmbrăca în frumuseţe.

Părintele Teofil ne-a arătat tuturor că, dincolo de aspectul exterior şi vizibil, al realităţii, se ascunde un sens mult mai adânc al ei, ce se cere descoperit cu ochii sufletului curăţit de păcate şi de patimi, că realitatea este adeseori de nevăzut şi necuprins pentru ochii fizici, dar sesizabilă şi uşor de cuprins cu sufletul. Sfinţia sa nu a văzut ceea ce toţi văd, dar a descoperit şi a trăit ceea ce puţini află – ospăţul credinţei.

A descifrat realităţile vieţii creştine şi ale sufletului omenesc în resorturile sale intime, a descoperit şi identificat coardele la care ele vibrează şi a ştiut să îşi armonizeze sfatul său la sensibilitatea fiecăruia. Nu a văzut şi nu a căutat niciodată la chipul cuiva, dar a citit şi a văzut în sufletul multora.

În acelaşi timp, părintele Teofil Părăian a fost un om al sfatului şi al echilibrului duhovnicesc, un duhovnic al dreptei socotinţe, al justei discerneri, pe care o învăţase din Filocalie. Preacuvioşia sa a deprins „calea de aur“, calea de mijloc, a evitării tuturor exceselor. Programul de viaţă creştină pe care îl recomanda, inspirat de „sfântul Făgăraşilor“ – părintele Arsenie Boca -, „angaja“, cum îi plăcea părintelui să spună, la o atitudine creştină profundă de viaţă, din care nu trebuia să lipsească rugăciunea, credinţa, postul şi participarea la Sfânta Liturghie, pe care o socotea împărăţia lui Dumnezeu pogorâtă în sufletul creştin curat. Iar acest program era unul al echilibrului.

Impactul şi puterea de a schimba „aşezarea sufletească“ a celor ce îi cereau şi îi căutau sfatul izvora tocmai din acest echilibru, care i-a caracterizat viaţa, trăirile şi convingerile personale, pe care a reuşit să le sădească adânc în sufletele generaţiilor pe care le-a zidit duhovniceşte.

Sfatul său, asemenea celui al sfinţilor din vechime, era bine drămuit, după vârsta, firea şi puterea fiecăruia şi de aceea era împlinit. Cunoştea deplin sufletul omenesc, cu piscurile şi abisurile sale, şi lucra neîncetat la îmbunătăţirea lui. Iar dacă Sfântul Antonie cel Mare, un sfânt atât de drag părintelui, spunea că născător de om este nu doar cel care aduce pe cineva la viaţă, ci mai ales la viaţa cea adevărată, viaţa de virtute, părintele Teofil Părăian a fost un „părinte“ drag şi bun pentru mii şi mii de suflete, pe care le-a scos din prăpastia neştiinţei, a ignoranţei, a tristeţii şi a descurajării, prin sfaturile şi prin rugăciunea sa, bineplăcute lui Dumnezeu.

Ortodoxia întreagă a pierdut în persoana părintelui Teofil Părăian un iubitor şi propovăduitor neobosit al frumuseţilor ei, însă a câştigat un stăruitor rugător pentru ea către tronul ceresc. De aceea, mutarea sa dintre noi nu este o pagubă, ci un câştig. Părinte al bucuriei, al trăirilor duhovniceşti înalte şi curate, spunea totdeauna că, pentru adevăratul creştin, bucuria nu este doar o frumoasă şi pioasă recomandare, ci este o poruncă dumnezeiască, de a cărei împlinire sau ignorare vom fi cercetaţi. Dincolo de suferinţa pierderii unui părinte atât de drag sufletelor noastre, ne rămâne speranţa şi mângâierea, alinarea şi bucuria de a fi fost contemporani cu un „om al lui Dumnezeu“, dăruit cu atât de multe şi frumoase calităţi, şi de a-l avea senin rugător pentru mântuirea sufletelor noastre.

sursa: Ziarul Lumina

Tagged: ,

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Părintele Teofil Părăian – un văzător în sufletele oamenilor şi un părinte al echilibrului duhovnicesc at Cidade de Deus.

meta

%d blogeri au apreciat asta: