Inmormantarea patriarhului Pavle in imagini

23 Noiembrie, 2009 § 1 comentariu

Un baiat asista la slujba de inmormantare a Patriarhului Pavle al Bisericii Ortodoxe Sarbe in fata Catedralei Sf. Sava din Belgrad 19 noiembrie 2009

Mii de oameni merg tacuti in procesiune spre Catedrala Sf. Sava la inmormantarea Patriarhului Pavle al Bisericii Ortodoxe Sarbe, Belgrad 19 noiembrie 2009

Trupul Patriarhului Pavle este purtat spre Catedrala Sf. Sava din Belgrad 19 noiembrie 2009

Chipul bland al Patriarhului Pavle dincolo de moarte (FOTO: SILVIU ANDREI VLADAREANU)

Poporul sarb isi ia ramas bun de la Patriarhul Pavle in biserica Saborna Crkva in Belgrad 16 Noiembrie 2009

sursa: reuters.com & Silviu Andrei Vlădareanu

Anunțuri

Patriarhul Pavle al Serbiei va fi înmormântat mâine, 19 noiembrie 2009

18 Noiembrie, 2009 § Lasă un comentariu

Comitetul de organizare a funeraliilor patriarhului Serbiei a anunţat că mâine Sfânta Liturghie va începe la ora 7:30 (CET), la Catedrala patriarhală. Două ore mai târziu, sicriul cu trupul neînsufleţit va fi dus la Biserica „Sf. Sava“, unde, de la ora 11:00, se va oficia slujba înmormântării. Înmormântarea se va face, la dorinţa sa, în curtea Mănăstirii „Sfântul Arhanghel Mihail“ din Rakovica (suburbie a Belgradului).

Atribuţiile Preafericirii Sale au fost preluate de către locţiitorul de patriarh, Mitropolitul Amfilohie de Muntenegru.

Arhiepiscop de Peci, Mitropolit al Belgradului şi Karlovaci, Patriarhul Pavle al Bisericii Ortodoxe Sârbe, în vârstă de 95 de ani, a trecut la Domnul duminică, în Spitalul Militar Universitar din Belgrad, după ce s-a împărtăşit, a anunţat glassrbije.org.

Trupul său a fost dus în Catedrala patriarhală din Belgrad, de un cortegiu funerar din care au făcut parte Mitropolitul Amfilohie de Muntenegru, preşedintele Serbiei, Boris Tadic, şi secretarul de stat pentru Culte, Dragan Curovic. Zeci de mii de oameni au trecut pe la catafalcul patriarhului pentru un ultim omagiu.

Partide politice, organizaţii şi personalităţi au trimis condoleanţe Sfântului Sinod al Bisericii Serbiei pentru „imensa pierdere“. În scrisori se spune că „Patriarhul Pavle a arătat cum trebuie să gândească şi să acţioneze cineva în cele mai dificile momente precum acelea depăşite de poporul sârb. Era singurul om în jurul căruia sârbii erau uniţi. Cuvintele sale erau un balsam preţios şi un izvor de adevăr şi mângâiere, moartea sa fiind o pierdere pentru toţi cei care respectă valorile umane şi creştine“. Parlamentul Serbiei a ţinut, înaintea şedinţei de luni, un minut de reculegere în memoria Întâistătătorului Bisericii naţionale.

După dorinţa patriarhului, oamenii au fost rugaţi să nu aducă coroane de flori, ci doar să aprindă lumânări şi, în schimb, după posibilităţile lor, să dea acei bani necesari finalizării Bisericii „Sfântul Sava“ din Belgrad. În Rakovica pregătirile sunt în plină desfăşurare. Grădina este curăţată, totul este înfrumuseţat de către maicile de aici şi de localnici. Sicriul cu trupul neînsufleţit al Patriarhului Pavle va fi îngropat lângă cel al patriarhului Dimitrie, trecut la Domnul în 1930. Decizia Patriarhului Pavle de a fi îngropat aici nu a fost o surpriză pentru maicile de la Rakovica şi nici pentru localnici. Cu toate acestea, decizia sa nu şi-a argumentat-o public. În altă ordine de idei, este aproape sigur că la funeralii va participa şi Sanctitatea Sa, Bartolomeu I, Patriarhul Constantinopolului, după cum a declarat PS Irineu, episcop de Backa, membru în comitetul de organizare a evenimentului de mâine.

sursa: ziarullumina.ro

Patriarhul Pavle al Serbiei – un sfânt care păşea până acum pe pământ de acum păşeşte în ceruri

18 Noiembrie, 2009 § Lasă un comentariu

Când eram seminarist în anul I Domnul m-a învrednicit să primesc binecuvântare de la acest fericit şi sfânt patriarh care binecuvânta România cu prezenţa şi cu smeritele, matinalele, dar nu mai puţin dumnezeieştile şi patriarhalele Sale Liturghii.

Peste ani, când deja eram monah, Domnul mi-a dat să-l întâlnesc din nou şi în Serbia, la Palatul Patriarhal din Belgrad şi în Catedrala Mitropolitană unde asista la vecernie. Cinsteam taina întâlnirii noastre providenţiale în tăcere şi admiraţie. Acum – la naşterea sa în cer – mă simt dator să scriu ceva despre Sanctitatea Sa, ca mai mulţi oameni să-l cunoască, să-l iubească, să-i cinstească pomenirea şi să se bucure de binecuvântarea Sa, de acum din înălţimile cereşti.

În şedinţa Sfântului Sinod al Bisericii Serbiei pentru alegerea patriarhului (01.12.1990), conform Constituţiei Bisericii Serbiei, trebuia ca toţi episcopii electori „să îi însemneze cu semnul crucii” pe cei trei candidaţi, care trebuiau să întrunească cel puţin 13 voturi. În prima rundă au fost aleşi doar doi.

Al treilea, episcopul Pavel, din cauza insuficienţei de voturi (11) a rămas în afară şi doar la a noua rundă a fost ales prin 20 de voturi şi a intrat în triada candidaţilor.

A urmat faza finală a alegerii prin sorţi, adică printr-un mod apostolic: egumenul Mănăstirii Tronossa, după o rugăciune, scoate din cartea Evangheliei cele trei plicuri sigilate cu numele celor trei candidaţi, le amestecă şi extrage unul, pe care îl înmânează preşedintelui, cel mai mare arhiereu, care, stând înaintea Uşilor Împărăteşti, arată plicul sigilat, îl deschide şi comunică: „Arhiepiscop de Peci, Mitropolit de Belgrad şi Karlovaţ şi Patriarh al Serbiei este Episcopul de Rasca şi Prizren Pavel!”.

Comentând evenimentul, după 15 ani de la alegere, Mitropolitul Amfilohie de Muntenegru scria: „Unicul om, care într-adevăr n-a vrut să fie patriarh, a fost Patriarhul Pavel!”.

După alegere, adresându-se Sfântului Sinod, Patriarhul Pavel avea să spună: „Puterile mele sunt mici şi voi o ştiţi. Eu nu nădăjduiesc în ele. Nădăjduiesc în ajutorul vostru şi repet, în ajutorul lui Dumnezeu, cu care El m-a sprijinit până astăzi. Să fie spre slava lui Dumnezeu şi spre folosul Bisericii Sale şi a poporului nostru încercat în aceste vremuri dificile”.

În ziua următoare, a întronizării în Catedrala Mitropolitană, a adus la cunoştinţă programul său în foarte puţine cuvinte: „Urcându-mă ca al 44-lea patriarh al Serbiei în tronul Sfântului Sava nu am niciun program personal pentru misiunea patriarhală. Programul meu este Evanghelia lui Hristos sau frumosul ei mesaj despre Dumnezeu care este cu noi şi despre Împărăţia Lui dinăuntrul nostru – atâta vreme cât prin credinţă şi prin iubire Îl primim”. A luat asupra sa îndatoririle patriarhale într-una din cele mai dificile perioade ale istoriei sârbe: în vremea războaielor, a presiunilor şi a şantajelor puternicilor lumii, a tulburărilor interne şi a sărăciei, în vremea contestării lucrurilor sfinte şi cuvioase.

S-a împotrivit răului ori din ce parte ar fi venit, chemând la înţelepţire şi pe compatrioţi şi pe străini. Accentua că : „Sub soare există destul spaţiu pentru toţi” şi că : „De pace au nevoie la fel toţi oamenii, precum noi, aşa şi vrăjmaşii noştri”. De multe ori, cita texte din poezia sârbă populară, în care se zice: „Mai bine să ne pierdem capul, decât să ne pierdem sufletul”. Prin următoarele cuvinte ne învaţă că „avem obligaţia ca şi în cea mai dificilă situaţie să ne comportăm ca oameni şi că nu există interes, nici naţional, nici personal, care ar putea să constituie o justificare pentru a nu fi oameni”.

Aceste continuu repetate cuvinte ale sale – „să fim oameni” – au ajuns chiar şi la urechile copiilor, care l-au numit „afectuos”, „Pavel-Pavel, să fim oameni”. Toţi au auzit aceste cuvinte, însă mulţi nu au vrut să asculte de ele. Printre aceştia, şi cei care în patria sa (actuala Croaţie), în perioada războiului din anii ’90, au dărâmat o biserică ortodoxă numai şi numai pentru faptul că în ea s-a botezat Patriarhul sârbilor! Aceasta s-a întâmplat deşi pe o rază de 40 km de biserică nu aveau loc lupte.

Patriarhul Pavel era neobosit în săvârşirea îndatoririlor sale pastorale. Astfel, în toamna celui de-al 91-lea an al vieţii sale, când a hotărât să viziteze Australia – printre altele pentru a sfinţi un teren de 87 de hectare, pe care l-a cumpărat Biserica Sârbă pentru a construi acolo Colegiul „Sfântul Sava”, unde împreună cu copiii sârbi să înveţe şi copii ruşi, greci şi de alte naţiuni – unii episcopi au încercat să-l întoarcă din drum, spunându-i că o călătorie de o aşa durată este peste rezistenţa sa. Patriarhul i-a contrazis: „Pentru mine nu este greu, dar cum o vor scoate la capăt aceştia?” (arătând spre delegaţie). S-a dus în Australia încercând ca vizita de două săptămâni s-o prefacă în vizită misionară, cât mai cuprinzător ar fi fost cu putinţă. Când s-a întors la Belgrad, s-a dus direct la priveghere, chiar dacă timp de 22 de ore călătorise cu avionul şi imediat, dimineaţa, a pornit spre Moscova.

Aflând toate acestea, gazda sa, Patriarhul Rusiei, Alexei al II-lea, glumind, l-a întrebat: „Sanctitate, aţi făcut o aşa mare călătorie, aţi ajuns până şi aici. Nu cumva vreţi să vizitaţi şi noua Zeelandă, deoarece şi acolo există lume de-a noastră, ortodoxă?…”.

Patriarhul sârb a răspuns: „Sanctitate, de data aceasta nu am făcut-o, dar cu siguranţă o voi face în următorii 90 de ani!”. Patriarhul Pavel, în pofida multelor sale îndatoriri, a trăit şi o autentică viaţă monahală. În fiecare dimineaţă, în Paraclisul Patriarhiei slujea Sfânta Liturghie şi se împărtăşea, iar în fiecare seară era prezent în Catedrala Mitropolitană la slujba Vecerniei.

Înainte de a săvârşi Dumnezeiasca Liturghie, nu pleca sub nici un motiv nicăieri.

Prin drumul vieţii lui, începând din locul naşterii şi continuând cu locurile unde a studiat până la acelea unde a slujit, a devenit un simbol unionist pentru Biserica Sârbă. De asemenea, prin viaţa sa şi prin rolul său în lumea ortodoxă, el este şi unul din simbolurile Ortodoxiei universale.

Când odată în anii războaielor recente, a văzut în drum din apartamentul său din Palatul Patriarhiei un grup de refugiaţi în ploaie, s-a coborât şi a deschis marea uşă de lemn de stejar a Patriarhiei şi i-a chemat să intre pentru a se adăposti de ploaie. Când colaboratorii i-au atras atenţia că exista posibilitatea să intre şi vreun rău-intenţionat – era în timpul războiului – le-a răspuns: „Cum aş fi putut eu să dorm acolo sus, la cald, iar aceşti copii să stea în ploaie afară?!”.

Şi aceste cuvinte cutremurătoare sunt tot ale sale: „Dacă aş putea reuşi – Dumnezeu Cel Înviat îmi este martor – aş sta înaintea bisericilor, a spitalelor şi înaintea ţărilor civilizate prin recepţii şi demonstraţii la modă şi personal aş fi cerşit milostenie pentru fraţii şi copiii noştri încercaţi. Fiecare dintre noi ar trebui printr-un mod activ să se ruşineze pentru toate acele ostentative lăcomii, care există în atâtea spaţii publice, nu doar să ne scandalizăm simplu şi să deznădăjduim, că nesimţirea, neruşinarea, cinismul s-au generalizat în jurul nostru”.

Un bătrân monah din Sfântul Munte, care a fost coleg cu Patriarhul Pavel la Facultatea de Teologie din Atena (unde acesta şi-a făcut studiile post-universitare între 1955-1957) povestea că Patriarhul Pavel în timpul şederii sale în Grecia, ori de câte ori circula cu autobuzul, iar acesta trecea pe lângă o biserică, viitorul Patriarh se ridica în picioare, drept, pentru a se însemna cu semnul crucii. Când monahul din Muntele Athos l-a întrebat de ce procedează aşa, i-a răspuns: „Dar soldaţii când îşi întâlnesc superiorul se ridică drepţi. Cu atât mai mult noi creştinii când Îl întâlnim pe Stăpânul Hristos, Care se află cu Trupul în Chivotele Bisericilor noastre”. Stareţul athonit amintea de această întâmplare ca grăitoare pentru evlavia şi adânca simţire duhovnicească pe care o avea fericitul Părinte Pavel.

Patriarhul se îngrijea singur în toate. La vârsta de 92 de ani, încă îşi gătea singur, conform regimului său: aproape toată durata anului era post pentru el. De obicei, mânca legume fierte, ulei adăuga doar la sărbători, foarte rar peşte, iar carne niciodată. Băutura sa favorită era sucul de roşii, iar mâncarea sa preferată erau urzicile. Când nu postea, mânca lactate. Hainele şi le cosea singur, le aranja şi le spăla el însuşi, după cum îşi repara şi îşi lustruia şi pantofii.

În afară de acestea, lua aminte şi la ceea ce se întâmpla în jurul său. La Patriarhie supraveghea şi se îngrijea ca toate să funcţioneze cât mai bine cu putinţă. Când orarul de muncă se termina şi toţi plecau, atunci Patriarhul venea şi stingea luminile pe care angajaţii le uitau aprinse.

Foarte des, singur, repara instalaţiile sanitare, ferestrele, blocajele…

Avea grijă pretutindeni unde era nevoie şi asupra lucrurilor pământeşti, chiar dacă accentua că adevărata noastră patrie este „sus”. De aceea, amintea că trebuie să fim atenţi : „Într-o zi, când ne vom înfăţişa înaintea strămoşilor noştri, să nu ne fie ruşine de ei, nici lor să le fie ruşine de noi”.

De acolo de sus, să te rogi pentru noi, Sfinte Ierarhe!

Odihnă cu drepţii şi înviere frumoasă, batiuşca!

traducere: Monahul Leontie

sursa: vatopaidi.wordpress.com

Mesajul de condoleante a PF Daniel la moartea patriarhului sârb

18 Noiembrie, 2009 § Lasă un comentariu

Înalt Preasfinţitului Părinte Amfilohie,

Mitropolit de Muntenegru – Litoral,

Preşedintele interimar al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe

Înalt Preasfinţia Voastră,

Cu profundă durere creştinească am primit vestea trecerii din această lume, în dimineaţa zilei de duminică, 15 noiembrie 2009, a Preafericitului Părinte Pavle, Patriarhul Serbiei, păstor înţelept şi duhovnicesc timp de peste cinci decenii, dintre care ultimii 19 ani ca patriarh.

Moartea sa reprezintă un moment de tristeţe nu doar pentru întreaga Biserică Ortodoxă Sârbă, ci şi pentru noi, cei care l-am întâlnit personal de mai multe ori.

Rugăm pe Hristos Domnul, Cel pe Care L-a slujit de-a lungul vieţii sale, adesea în condiţii grele pentru Biserica Ortodoxă Sârbă, să îi odihnească sufletul împreună cu drepţii şi cu sfinţii Săi slujitori.

În numele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi al nostru personal, exprimăm frăţeşti condoleanţe pentru întreaga Biserică Ortodoxă Sârbă şi ne rugăm Preasfintei Treimi să o păstreze în unitatea şi iubirea lui Iisus Hristos, Arhiereul veşnic şi Capul Bisericii.

Veşnica lui pomenire!

† DANIEL,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

sursa: ziarullumina.ro

Un prunc de 95 de ani care „s-a întâmplat” să devină şi patriarh: Pavel al Serbiei, un patriarh sfânt

18 Noiembrie, 2009 § Lasă un comentariu

Sfinţenia nu-şi face publicitate, şi totuşi este recunoscută. Nu sună din trâmbiţă, dar se impune într-un mod tainic. Nu se descrie, ci se trăieşte.

Toţi aceia care au avut binecuvântarea să-l întâlnească pe Patriarhul Pavel al Serbiei s-au bucurat de „fericita întâmplare” a dobândirii unor picături din sfinţenia acestui om, prin vederea, dar şi prin cuvântul său.

Cu câţiva ani înainte s-a organizat în Patmos mari festivităţi prilejuite de împlinirea a 1900 de ani de la scrierea Apocalipsei de către Sfântul Ioan Teologul, festivităţi la care au participat conducătorii bisericeşti şi politici din întreaga lume. Cu toate acestea, cel care a atras privirile şi interesul celor mai mulţi jurnalişti a fost smeritul patriarh Pavel al Serbiei. În fiecare zi slujea Dumnezeiasca Liturghie, fapt care a constituit cauza adunării a sute de creştini care alergau să ia binecuvântarea sa.

Un alt fapt, pe de o parte lipsit de importanţă, dar în acelaşi timp mişcător era modul în care Patriarhul Pavel şi-a luat micul dejun, după Dumnezeiasca Liturghie praznicală prilejuită de încununarea festivităţilor. La masă stăteau Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, patriarhi, arhiepiscopi, episcopi, politicieni şi între ei Patriarhul Pavel. Jurnaliştii şi camerele se îmbulzeau să redea evenimentul. Singurul care rămăsese netulburat, în mijlocul zgomotului provocat de aglomeraţia cooperărilor, era Patriarhul Pavel, care îşi înmuia un biscuite în ceai. Chipul său netulburat şi pacea sa blândă iradiau ceea ce se numeşte sfinţenie.

În zilele grele ale războiului din Iugoslavia, Patriarhul Pavel a fost chemat să-i întărească pe credincioşi şi să înveţe drept cuvântul Adevărului, într-un mediu al minciunii, al răutăţii şi al crimelor. Atunci, iarăşi dintr-o „fericită întâmplare” l-am întâlnit pe Patriarhul Pavel la Belgrad, pentru un scurt interviu pentru postul de televiziune de altădată „Logos”. Desigur că în afara sfintei personalităţi a patriarhului, am întâlnit şi un cuvânt deosebit de cutremurător, nu fără legătură cu cuvântul fericitului Arhiepiscop Hrisostomos I. Patriarhul mult nevoitor a citat printre altele şi un proverb sârbe, dar pur ortodox: „Eroismul înseamnă să mă apăr de duşman, dar onestitatea înseamnă să-mi apăr duşmanul de mine însumi”. Fără naţionalisme, fără cuvinte mari, fără frică – chiar atunci când drumurile erau pline cu anunţuri de decese, oameni care fuseseră ucişi în război – îndrăznea să impună chintesenţa cuvântului: „Cele ale lui Dumnezeu lui Dumnezeu şi cele ale Cezarului Cezarului”. Dar una este eroismul, care pretinde război, ucideri, viclenii şi cu siguranţă jertfe. Şi altceva este onestitatea, care pretinde sfinţenia vieţii, iubire, care atinge şi pe vrăjmaş, iar în cele din urmă ajunge până la sacrificiul de sine. Una este statul şi autoritatea, care sunt bune numai atunci când se limitează la ritmarea vieţii sociale şi oferă siguranţă. Dar altceva este viaţa în Hristos care – fără canoane şi norme, fără presiuni religioase, ci numai cu puterea iubirii – îl conduce pe om în rai şi la adevărata fericire.

Cu câteva zile în urmă Biserica Serbiei a sărbătorit prin cei 95 de ani ai Patriarhului Pavel Dumnezeiasca Liturghie. Acesta fiind încă bolnav, era îngrijit la un centru medical din Belgrad. Evenimentul nu a trecut neobservat în întreaga Biserică Ortodoxă. Dumnezeiasca Liturghie a fost slujită de Mitropolitul Amfilohie de Muntenegru şi Litoral, însoţit de Episcopul Constantin al Europei Centrale şi de Episcopul Atanasie de Hvostanis. În ziua sa de naştere l-au vizitat pe patriarh Preşedintele Serbiei, Boris Tadici, şi Prim-ministrul Mirko Zvetkovici, care i-au urat patriarhului grabnică însănătoşire. Patriarhul Pavel s-a născut pe 11 septembrie 1914 în satul Kućanci din Slavonia (actualmente aparţine Croaţiei). A rămas orfan de ambii părinţi la o vârstă fragedă. A studiat la Facultatea de Teologie din Belgrad. După Al Doilea Război Mondial s-a dus din nou la Belgrad, ca refugiat şi a avut diferite slujbe pentru a supravieţui (a muncit chiar şi ca zidar). În 1948 a fost tuns monah, iar până în 1955 a aparţinut Mănăstirii Raţia. În 1954 a fost hirotonit ieromonah, iar în 1957 a fost hirotesit arhimandrit. Din 1955 până în 1957 şi-a făcut studiile postuniversitare la Universitatea din Atena. Întorcându-se în ţară, a fost ales Episcop de Raska şi Prizren, în Kosovo. A fost ales Arhiepiscop de Peci, Mitropolit de Belgrad şi Karlovaţ şi Patriarh al Serbiei pe 1 decembrie 1990 printr-o modalitate apostolică, adică prin tragerea la sorţi din trei persoane alese.

Modul alegerii sale în Tronul Patriarhal al Serbiei este poate unic, de vreme ce el însuşi a fost singurul dintre mitropoliţi care nu dorea să fie ales patriarh. S-a întrunit Sfântul Sinod al Bisericii Serbiei şi episcopii electori trebuiau să însemneze cu semnul crucii trei candidaţi, pentru a se completa triada celor trei candidaţi. Condiţia era întrunirea a cel puţin 13 voturi pentru a fi aleşi. La prima rundă au fost aleşi doar doi. Episcopul Pavel a primit 11 voturi şi a rămas pe dinafară. S-au repetat rundele de alegere şi abia la cea de-a noua rundă a fost ales cu 20 de voturi şi astfel a intrat în triada candidaţilor. A urmat faza finală a alegerii, adică tragerea la sorţi, practică pe care au urmat-o şi apostolii. Şi sorţul a căzut pe Arhiepiscopul Pavel de Peci. După alegere, Patriarhul Pavel, adresându-se Sfântului Sinod, a spus: „Puterile mele sunt mici şi voi o ştiţi. Eu nu nădăjduiesc în ele. Nădăjduiesc în ajutorul vostru şi în ajutorul lui Dumnezeu, prin care El m-a susţinut până astăzi. Să fie spre slava lui Dumnezeu şi spre folosul Bisericii Lui şi a încercatului nostru popor în aceste dificile vremuri”.

În ziua întronizării sale, a declarat: „Suindu-mă ca al 44 patriarh al Serbiei în Tronul Sfântului Sava, nu am niciun program pentru misiunea patriarhală; programul meu este Evanghelia lui Hristos, frumoasa ei vestire despre Dumnezeu care este cu noi şi despre Împărăţia Lui care este înăuntrul nostru atâta vreme cât Îl primim prin credinţă şi prin iubire”.

traducere: monahul Leontie

sursa: ΠΟΛΙΤΗΣ – 20/09/2009 via vatopaidi.wordpress.com

Omilie a Mitropolitului Augustin de Florina la Duminica a XXV-a după Rusalii (Luca 10, 25-37)

16 Noiembrie, 2009 § Lasă un comentariu

samarineanul  milostiv

DRUMUL IUBIRII

„I-a zis deci Iisus: Mergi, de fă şi tu asemenea” (Luca 10, 37)

Două, iubiţii mei creştini, două sunt drumurile. Al treilea nu există. Unul este drumul lui Dumnezeu şi altul este drumul diavolului. Fiecare om este liber să aleagă unul din cele două. Pe drumul lui Dumnezeu ne cheamă conştiinţa noastră, legea nescrisă – dar ne cheamă şi legea scrisă, legea lui Dumnezeu, Sfânta şi sfinţita Evanghelie. Domnul nostru ne cheamă astăzi – nu aţi auzit? – „Mergi de fă şi tu asemenea”, mergi şi fă ceea ce a făcut acela (Luca 10, 37). Care „acela”? Bunul samarinean. Dar oare cine se ascunde în spatele acestui bun samarinean, care este propus drept pildă de urmare?

Pe drumul care ducea de la Ierusalim la Ierihon se întâmplau multe nenorociri. Un sărman drumeţ a căzut în mâinile tâlharilor. L-au dezbrăcat, l-au rănit şi l-au lăsat la pământ pe jumătate mort. Situaţia lui era tragică. Ajutor! – striga. Şi iată că în puţin timp trece un preot. La vederea celui rănit n-a dat nicio importanţă. Peste puţin timp trece un levit. La fel. Se apropia apusul soarelui şi cel rănit era în primejdie să moară. Atunci, cu ochii pe jumătate stinşi, vede pe cineva că se apropie. După îmbrăcăminte şi-a dat seama că este samarinean. El iudeu, acela samarinean, vai! – şi-a spus în sine – mi-a venit sfârşitul. Pentru că samarinenii erau duşmanii lor, precum pentru noi sunt turcii. Deci se temea că-i va da cea din urmă lovitură. Dar acest samarinean arată o purtare pe care nimeni nu şi-ar fi închipuit-o. Îl vede. I se face milă de el, se opreşte şi coboară de pe animalul său. Nu este medic sau asistent medical. Însă iubirea este inventivă, descoperă moduri de a-l sluji pe celălalt. Dacă mă întrebaţi care este cea mai bună asistentă medicală din lume, vă voi spune că nu este cea care a studiat în şcoli, ci că este mama, chiar dacă este analfabetă. Instinctul iubirii ei o face să-şi sfâşie până şi inima ca să dea viaţă copilului ei. O astfel de iubire avea şi samarineanul acesta. Nu avea cu el nici bandaje, nici pansamente. Şi-o fi sfâşiat cămaşa – n-o spune Evanghelia, dar se subînţelege – şi a legat rănile lui. Îşi deschide săculeţul său de călător şi scoate cele pe care din întâmplare le avea asupra sa: sticla cu ulei şi sticla cu vin. Cu vinul dezinfectează rănile, cu uleiul le unge şi alină. Apoi îl ridică pe umeri, îl aşează pe măgăruşul său şi îl duce la un han oarecare. Acolo a rămas alături de el toată noaptea şi cu siguranţă fără a dormi. Dimineaţă îi spune:

– Plec.

– Îngerul meu, unde mergi?

– Plec, dar te las pe mâinile unor oameni buni; şi atunci când mă voi întoarce, voi plăti datoriile mele faţă de mai marele hanului.

În puţine cuvinte aceasta este pilda. În persoanele ei se ascund alte persoane. În călătorul care a căzut în mâinile tâlharilor se ascunde fiecare om îndurerat. În tâlhari se ascund răufăcătorii şi criminalii şi mai înainte de toate căpetenia lor – diavolul. În preot şi în levit se ascund oamenii nemilostivi. Iar în Bunul Samarinean cine se ascunde? Nazarineanul, Domnul nostru Iisus Hristos. Da, Acesta a arătat lumii ce este iubirea.

A învăţat-o prin cuvintele Sale. A învăţat-o prin această pildă. A învăţat-o prin mesajul Său, decât care altul mai frumos şi mai scurt nu există: „Să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13, 34). A arătat iubire prin întreaga Sa viaţă, dar mai întâi de toate prin cinstitele patimi şi prin crucea Sa.

Potrivit cuvintelor Hristosului nostru care este adevărata iubire? Pentru că există şi falsă iubire, în numele căreia s-au întâmplat atâtea crime şi încă se mai întâmplă. Hristos însă a luat iubirea şi a ridicat-o la înălţime. Iubirea nu este un simţământ orb, un simţământ care arde, care se aprinde şi se stinge ca un joc de foc. Iubirea nu înseamnă să iubeşti două-trei persoane din familia ta, să te limitezi la un cerc mic, iar pe ceilalţi să-i urăşti şi să-i respingi. Iubirea sparge stăvilarele, sparge legăturile satanice, înaintează, prinde aripi de îngeri, se ridică la înălţime, îmbrăţişează lumea întreagă, îmbrăţişează chiar şi pe vrăjmaşul ei şi te face să-i spui: „În numele lui Dumnezeu te iubesc”.

Aceasta este iubirea. Pe acest drum a păşit şi pe acesta ni l-a arătat Hristos. Pe acesta au păşit cei doisprezece apostoli, primii ucenici ai Domnului, pe acesta au păşit Dascălii şi Părinţii Bisericii, pe acesta toţi sfinţii.

Dar să lăsam aceste modele, aceste mari paradigme şi să aruncăm o privire asupra noastră, asupra familiei noastre, asupra mediului nostru, asupra lumii.

De obicei spunem că am progresat. Într-adevăr am progresat în tehnică, în maşini, în lumini. Am progresat material, ştiinţific, economic, comercial. Dincolo de acestea însă, nu. Am căzut jos. Dacă progres este iubirea şi lipsă este ura, atunci, dacă Hristos ne va cântări cu cântarul iubirii Lui, mă tem, fraţii mei, că tuturor ne va pune un mare zero. Vă întreb: sunteţi mulţumiţi de voi înşivă? Dacă faceţi o comparaţie cu Bunul Samarinean, cu Cel Răstignit, sau cu Sfinţii, cu Părinţii şi Dascălii – care au rămas ei înşişi goi ca să-i îmbrace pe ceilalţi – sunteţi mulţumiţi? Sunteţi mulţumiţi cu această puţină iubire care există în lume? Din nefericire, în epoca noastră s-au răspândit alte lozinci satanice: „Nu-şi au locul în lume cei neputincioşi; doar cei puternici”. „Moarte celor neputincioşi”. „Peştele mare îl mănâncă pe cel mic”. „Doar spada creează civilizaţia şi istoria”. „Moartea ta este viaţa mea, iar crunta ta moarte este dulcea mea viaţă”… Atât de mult s-a învârtoşat omul, încât inima i-a devenit piatră, iar în cele dinlăuntru ale sale nu mai înfloreşte iubirea.

În nişte cartiere din Atena, la ora 1 după miezul nopţii, un tânăr a fost rănit şi sângele îi curgea pârâu. Trece o maşină şi şoferul îl vede.

– Opreşte, îi zic şi îl roagă să-l ia, deoarece era nevoie să fie dus imediat la spital.

– Imposibil! răspunde; nu-mi murdăresc eu maşina. Şi tânărul a murit acolo pe trotuar! O cruzime care aminteşte de epoca lui Hristos.

Nu există iubire. Diavolul ne-a înfundat urechile cu dopuri de ceară şi am devenit surzi, nu auzim apelurile care strigă din toate colţurile: Ajutor! Nu unul sau doi; o mulţime în societatea noastră „civilizată”. Cine strigă? Să-i ignorăm? Sunt nenumăraţi. Sunt cei flămânzi, întemniţaţi, robiţi, orfani şi văduve, bolnavi şi infirmi, şomeri şi loviţi de nenorociri din cauza inundaţiilor şi a altor lovituri.

Unde este iubirea noastră? Fiecare se închide în căsuţa lui, cu femeia şi copii săi, ca să nu audă strigătele celorlalţi, dar vai! Pentru că, după cum tu îţi închizi urechea, ca să nu auzi durerea celui în nenorocire, aşa îşi va astupa şi Dumnezeu urechea Sa; şi vei striga, dar nu te va auzi. Cred că nu sunt desprins de realitate, dacă voi spune că dezastrele naturale (inundaţiile şi celelalte), care ne ajung, sunt „semnele vremurilor” (Matei 16, 3). Din nefericire, nu le acordăm atenţie şi importanţă; toate le considerăm fenomene naturale…

Dar dacă, iubiţii mei, potrivit Scripturii, nu va mai exista potop cu apă (a se vedea Facere 9, 11, 15), va veni însă un alt potop. Nu însă de ape curate, ci de foc, foc nuclear va cădea! Cine ne va salva? Doar mila, iubirea.

De aceea, fraţii mei, toţi câţi trăim în aceste zile înfricoşătoare, în care satana a dezrădăcinat credinţa şi iubirea, „să stăm bine”! Nu ca nişte oameni trupeşti, nu ca nişte materialişti şi atei, ci cu iubirea lui Hristos faţă de aproapele, faţă de patrie, faţă de lume, faţă de tot ce este sfânt şi cuvios. Să păşim pe drumul iubirii, să devenim mici samarineni, ca să avem binecuvântarea Sfintei Treimi prin mijlocirile tuturor sfinţilor. Amin.

Episcopul Augustin

traducere: monahul Leontie

sursa: vatopaidi.wordpress.com

IPS Teofan: Gând la început de post

16 Noiembrie, 2009 § Lasă un comentariu

† Teofan,

Arhiepiscopul Iaşilor,

Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

Lumea de astăzi este denumită adesea „societate de consum“. Cea mai mare zbatere a economiilor ţărilor dezvoltate, şi nu numai ale lor, este orientată spre „pieţe de desfacere“. Se caută cu disperare noi teritorii cu oameni care absorb tot mai diversificatele produse ale tot mai numeroşilor producători. Nimic nu rezistă în faţa avalanşei „căutătorilor de comori“, numiţi „consumatori“. Izbucnesc războaie, se destramă prietenii, iau naştere alianţe ciudate numai, şi numai pentru a dobândi acele guri mereu nesătule care să înghită fără saţ tot mai multe produse. Afirma, deunăzi, cineva că în Japonia ar funcţiona un institut cu câteva mii de angajaţi, destinat creării unor noi nevoi de consum ale oamenilor.

Dacă acest nesomn al producătorilor ar conduce la ameliorarea vieţii umane, s-ar justifica întrucâtva zbaterea lor. Dimpotrivă, cu cât avansăm mai mult în civilizaţia denumită adesea „postmodernă“, cu atât avem parte de mai mult stres, nemulţumire sufletească, sinucideri etc. Înmulţirea închisorilor, a clinicilor de psihiatrie, a cabinetelor de consiliere şi a celor asemenea lor arată unde poate duce o lume dominată excesiv de nevoia de consum.

Cu toate că, în general, se recunoaşte nocivitatea multora dintre bunurile de consum către care alergăm cu atâta nesaţ, trebuie să admitem şi faptul că, astăzi, viaţa obişnuită a omului nu mai poate fi concepută fără ele. Telefonul mobil sau televizorul, să amintim doar două obiecte omniprezente, fac parte din viaţa de zi cu zi. Pe de o parte, se admite nocivitatea multora dintre aceste bunuri, iar pe de altă parte se recunoaşte imposibilitatea unei vieţi normale fără ele. Răspunsul la această dilemă nu-l poate da, credem noi, decât dimensiunea ascezei.

Părintele Ghelasie de la Mănăstirea Frăsinei (Dumnezeu să-l odihnească în pace, că mult bine a făcut multora, în pofida unor scrieri ale sale care se cer încă lămurite) spunea că nevoia de icoană a omului contemporan se naşte tocmai din omniprezenţa imaginilor televizate, tipărite sau chiar reale, pe stradă, în care domină pornografia. Nu fără motiv, lumea creştină occidentală, care nu are în tradiţia ei adevărata icoană, cea bizantină, recurge tot mai des la aceasta. În acelaşi sens, muzica bizantină constituie un răspuns la zgomotul dezlănţuit al muzicii moderne de tot felul care aduce atât dezechilibru sufletesc în viaţa multora.

Icoana şi muzica bizantină constituie latura imagistică şi sonoră a ascezei. Am amintit de acestea două căci, mi se pare, prin ele omul se poate desprinde mai uşor de lumea imaginilor şi zgomotelor provocatoare de mii de patimi şi păcate.

Există, apoi, asceza ca post, rugăciune, filantropie, suferinţă. La auzul acestor cuvinte, oamenii de astăzi, în majoritate, întorc spatele. Doar filantropia, văzută ca asistenţă socială, voluntariat şi luptă împotriva inegalităţilor este, în general, acceptată. Din ceea ce-mi prisoseşte dau şi celui în nevoie. E un lucru bun, dar nu face parte din asceză, din „banii văduvei din Evanghelie“. Postul (ca purificare a omului în întregul său psihosomatic), rugăciunea (ca depăşire a egocentrismului prin legătura cu Dumnezeu) şi acceptarea suferinţei (ca mijloc de exorcizare a răului din om şi din lume) alcătuiesc taina ascezei, ca răspuns personal şi comunitar la „consumismul“ contemporan.

Văzând situaţia în care se află societatea contemporană, ne întrebăm cum de lumea nu dispare în hăul, în nefiinţa din care a fost adusă la fiinţă. Prin mila lui Dumnezeu, n-au dispărut din omenire cele „7.000 de suflete care nu şi-au plecat genunchii în faţa lui Baal“ (III Regi 19, 18). Sunt încă multe familii în România, şi în alte părţi, în care tatăl, mama şi pruncii lor formează „biserica cea mică de acasă“. Aici, postul, rugăciunea, milostenia, fidelitatea conjugală etc. sunt realităţi fără de care nu se concepe viaţa. Miile de tineri şi tinere care au luat drumul mănăstirii constituie o altă cohortă a plăcuţilor lui Dumnezeu, prin care se exorcizează puterea întunericului din lume. Există, de asemenea, oameni de ştiinţă, politicieni, oameni de afaceri, pentru care cercetarea ştiinţifică, puterea şi banul sunt mijloace puse în slujba binelui comun, în slujba lui Dumnezeu.

Membrii familiilor creştine, vieţuitorii mănăstirilor şi creştinii angajaţi în viaţa academică, politică sau economică formează „aluatul care dospeşte toată frământătura“ (I Cor. 5, 6). Prin dimensiunea ascetică a vieţii lor, umanitatea îşi găseşte echilibrul interior, iar „societatea de consum“ nu are forţa necesară de a domina totul în lumea de astăzi.

sursa: ziarullumina.ro

Where Am I?

You are currently viewing the archives for Noiembrie, 2009 at Cidade de Deus.