IPS Teofan: Gând la început de post

16 Noiembrie, 2009 § Lasă un comentariu

† Teofan,

Arhiepiscopul Iaşilor,

Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

Lumea de astăzi este denumită adesea „societate de consum“. Cea mai mare zbatere a economiilor ţărilor dezvoltate, şi nu numai ale lor, este orientată spre „pieţe de desfacere“. Se caută cu disperare noi teritorii cu oameni care absorb tot mai diversificatele produse ale tot mai numeroşilor producători. Nimic nu rezistă în faţa avalanşei „căutătorilor de comori“, numiţi „consumatori“. Izbucnesc războaie, se destramă prietenii, iau naştere alianţe ciudate numai, şi numai pentru a dobândi acele guri mereu nesătule care să înghită fără saţ tot mai multe produse. Afirma, deunăzi, cineva că în Japonia ar funcţiona un institut cu câteva mii de angajaţi, destinat creării unor noi nevoi de consum ale oamenilor.

Dacă acest nesomn al producătorilor ar conduce la ameliorarea vieţii umane, s-ar justifica întrucâtva zbaterea lor. Dimpotrivă, cu cât avansăm mai mult în civilizaţia denumită adesea „postmodernă“, cu atât avem parte de mai mult stres, nemulţumire sufletească, sinucideri etc. Înmulţirea închisorilor, a clinicilor de psihiatrie, a cabinetelor de consiliere şi a celor asemenea lor arată unde poate duce o lume dominată excesiv de nevoia de consum.

Cu toate că, în general, se recunoaşte nocivitatea multora dintre bunurile de consum către care alergăm cu atâta nesaţ, trebuie să admitem şi faptul că, astăzi, viaţa obişnuită a omului nu mai poate fi concepută fără ele. Telefonul mobil sau televizorul, să amintim doar două obiecte omniprezente, fac parte din viaţa de zi cu zi. Pe de o parte, se admite nocivitatea multora dintre aceste bunuri, iar pe de altă parte se recunoaşte imposibilitatea unei vieţi normale fără ele. Răspunsul la această dilemă nu-l poate da, credem noi, decât dimensiunea ascezei.

Părintele Ghelasie de la Mănăstirea Frăsinei (Dumnezeu să-l odihnească în pace, că mult bine a făcut multora, în pofida unor scrieri ale sale care se cer încă lămurite) spunea că nevoia de icoană a omului contemporan se naşte tocmai din omniprezenţa imaginilor televizate, tipărite sau chiar reale, pe stradă, în care domină pornografia. Nu fără motiv, lumea creştină occidentală, care nu are în tradiţia ei adevărata icoană, cea bizantină, recurge tot mai des la aceasta. În acelaşi sens, muzica bizantină constituie un răspuns la zgomotul dezlănţuit al muzicii moderne de tot felul care aduce atât dezechilibru sufletesc în viaţa multora.

Icoana şi muzica bizantină constituie latura imagistică şi sonoră a ascezei. Am amintit de acestea două căci, mi se pare, prin ele omul se poate desprinde mai uşor de lumea imaginilor şi zgomotelor provocatoare de mii de patimi şi păcate.

Există, apoi, asceza ca post, rugăciune, filantropie, suferinţă. La auzul acestor cuvinte, oamenii de astăzi, în majoritate, întorc spatele. Doar filantropia, văzută ca asistenţă socială, voluntariat şi luptă împotriva inegalităţilor este, în general, acceptată. Din ceea ce-mi prisoseşte dau şi celui în nevoie. E un lucru bun, dar nu face parte din asceză, din „banii văduvei din Evanghelie“. Postul (ca purificare a omului în întregul său psihosomatic), rugăciunea (ca depăşire a egocentrismului prin legătura cu Dumnezeu) şi acceptarea suferinţei (ca mijloc de exorcizare a răului din om şi din lume) alcătuiesc taina ascezei, ca răspuns personal şi comunitar la „consumismul“ contemporan.

Văzând situaţia în care se află societatea contemporană, ne întrebăm cum de lumea nu dispare în hăul, în nefiinţa din care a fost adusă la fiinţă. Prin mila lui Dumnezeu, n-au dispărut din omenire cele „7.000 de suflete care nu şi-au plecat genunchii în faţa lui Baal“ (III Regi 19, 18). Sunt încă multe familii în România, şi în alte părţi, în care tatăl, mama şi pruncii lor formează „biserica cea mică de acasă“. Aici, postul, rugăciunea, milostenia, fidelitatea conjugală etc. sunt realităţi fără de care nu se concepe viaţa. Miile de tineri şi tinere care au luat drumul mănăstirii constituie o altă cohortă a plăcuţilor lui Dumnezeu, prin care se exorcizează puterea întunericului din lume. Există, de asemenea, oameni de ştiinţă, politicieni, oameni de afaceri, pentru care cercetarea ştiinţifică, puterea şi banul sunt mijloace puse în slujba binelui comun, în slujba lui Dumnezeu.

Membrii familiilor creştine, vieţuitorii mănăstirilor şi creştinii angajaţi în viaţa academică, politică sau economică formează „aluatul care dospeşte toată frământătura“ (I Cor. 5, 6). Prin dimensiunea ascetică a vieţii lor, umanitatea îşi găseşte echilibrul interior, iar „societatea de consum“ nu are forţa necesară de a domina totul în lumea de astăzi.

sursa: ziarullumina.ro

Tagged: ,

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading IPS Teofan: Gând la început de post at Cidade de Deus.

meta

%d blogeri au apreciat asta: