Decretul nr. 410/1959 – o perspectivă juridică

17 Decembrie, 2009 § Lasă un comentariu

Reglementarea legală comunistă privind regimul general al cultelor, respectiv Decretul nr. 177/1948, până la abrogarea sa prin intrarea în vigoare a Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, a cunoscut doar o singură modificare de fond (şi una de formă, din cauza schimbării unor denumiri şi atribuţii ale instituţiilor statului, prin Decretul nr. 150/1974), nu atât din cauza faptului că ar fi fost un act normativ fără cusur, ci pentru că marja de discreţie oferită statului era atât de largă, încât a asigurat pentru întreaga perioadă comunistă cadrul unor intervenţii arbitrare.

Modificarea de fond la care facem referire este o completare, întrucât, cu ocazia redactării iniţiale a Decretului nr. 177/1948, statul omisese să îşi rezerve drepturi discreţionare în domeniul vieţii monahale, specificând doar în art. 7: Cultele religioase se vor organiza după norme proprii, conform învăţăturilor, canoanelor şi tradiţiilor lor, putând organiza potrivit aceloraşi norme, aşezăminte, asociaţiuni, ordine şi congregaţiuni, iar în art. 48 teza finală că: Pentru pregătirea monahilor, cultele pot organiza, cu aprobarea ministerului, seminarii speciale cu baza de gimnaziu unic sau şcoala primară de şapte ani.

Prin Decretul nr. 410/1959 a fost introdus în Decretul nr. 177/1948 privind regimul general al cultelor un articol nou, respectiv art. 7, ce priveşte reglementarea vieţii monahale, în următoarea redactare:

„Monahismul poate funcţiona numai în mănăstiri autorizate ale cultelor legal recunoscute. Autorizarea de funcţionare a mănăstirilor se dă de către Departamentul Cultelor. Absolvenţii şcolilor de pregătire a clerului pot intra în monahism la orice vârstă, dacă au satisfăcut serviciul militar. Alte persoane pot fi admise în monahism dacă au împlinit vârsta de 55 ani, bărbaţii, şi de 50 de ani, femeile, dacă renunţă la salariu sau la pensie de la stat, dacă nu sunt căsătorite şi dacă nu au obligaţii deja stabilite pe baza Codului familiei. În cazurile când exercitarea cultului o reclamă, Departamentul Cultelor va putea autoriza pe unii monahi să ocupe funcţii bisericeşti şi să primească salariul cuvenit“.

Aceste prevederi legale, deşi aparent afectau monahismul organizat de către toate cultele care cunosc acest regim de viaţă consacrată, vizau în fapt exclusiv mănăstirile ortodoxe, întrucât monahismul romano-catolic fusese afectat de către o prevedere normativă distinctă, respectiv H.C.M. nr. 810/1949 privind interzicerea funcţionării pe întreg teritoriul Republicii Populare Române a mai multor formaţiuni şi organizaţiuni, ce formează diferite ordine şi congregaţiuni romano-catolice, iar cel greco-catolic nu mai exista în anul 1959.

Este imposibil pentru cercetător să nu remarce legătura strânsă, aproape copierea de către decretul comunist a Decretului organic pentru regularea schimei monahiceşti al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, promulgat la 6 decembrie 1864. Forma de reglementare, termenii, condiţiile privitoare la existenţa unei vârste minime, diferenţiate între bărbaţi şi femei, pentru a putea intra în monahism, obligaţia de a renunţa la pensia de la stat, controlul rezervat statului în ceea ce priveşte numărul mănăstirilor sunt aproape aceleaşi. La o analiză atentă se poate chiar aprecia că, în unele aspecte, decretul comunist este mai blând chiar decât legislaţia lui Cuza, intenţia fiind însă aceeaşi, anume slăbirea până la desfiinţare a monahismului ortodox.

Nu are rost să insistăm pe caracterul neconstituţional al acestui decret, chiar şi prin raportare la Constituţia în vigoare la acel moment, respectiv cea din anul 1952, care specifica în mod clar în articolul 84 alin. 2: „Cultele religioase sunt libere să se organizeze şi pot funcţiona liber. Libertatea exercitării cultelor religioase este garantată tuturor cetăţenilor Republicii Populare Române.“ Măsura libertăţii unui cult era şi este dată de statutul propriu de organizare şi funcţionare, în cazul Bisericii Ortodoxe Române acesta necuprinzând, în plin regim comunist, nici o prevedere restrictivă referitoare la viaţa monahală, decretul comunist venind ca o impunere cu forţa atât pentru conştiinţa individuală, care simte chemare spre o astfel de cale de mântuire, cât şi pentru Biserică, în calitatea ei de instituţie.

Oricum, având în vedere formularea textului decretului, precum şi principiul neretroactivităţii legii, intrarea sa în vigoare ar fi trebuit să nu afecteze persoanele deja intrate în monahism, urmând a fi aplicat doar cu privire la viitoarele călugării. Cu toate acestea, specific ipocriziei comuniste, între prevederea legală şi aplicarea ei a fost o mare diferenţă, efectele fiind imediate şi excesive, apariţia normei legale fiind doar un semnal pentru un şir de abuzuri.

Deşi modificarea legii generale privind cultele ar fi trebuit să antreneze şi o modificare corespunzătoare a statutelor de organizare şi funcţionare ale acestora, Biserica Ortodoxă Română nu a transpus nici un moment aceste prevederi legale în propriul statut, menţinându-se astfel consecventă faţă de canoane, caracterul abuziv al aplicării de către stat a decretului fiind şi mai evident astfel.

De aceea, imediat ce a fost posibil, după căderea regimului comunist, Biserica a făcut repetate demersuri pentru abrogarea Decretului nr. 410/ 1959, prima intervenţie pentru reînfiinţarea mănăstirilor închise abuziv datând din 24 ianuarie 1990, în acelaşi an solicitându-se în mod expres autorităţilor de stat abrogarea acestui act normativ.

Intrarea în vigoare a Constituţiei din 1991, care în articolul 29 alin. 5 enunţa expres principiul autonomiei cultelor religioase, a pus prevederile Decretului nr. 410/1991 într-o evidentă situaţie de neconstituţionalitate, el încetând a mai fi aplicat sau invocat de către autorităţile locale sau centrale.

Deşi H.C.M. nr. 810/1949 privind interzicerea funcţionării pe întreg teritoriul Republicii Populare Române a mai multor formaţiuni şi organizaţiuni, ce formează diferite ordine şi congregaţiuni romano-catolice, a fost abrogat încă din anul 1991 prin Hotărârea de Guvern nr. 831/1991, au trebuit să treacă încă 10 ani până când Decretul nr. 410/ 1959 să fie abrogat expres, prin Legea nr. 178 din 11 aprilie 2002, publicată în „Monitorul Oficial“ nr. 258 din 17 aprilie 2002.

Expunerea de motive a acestui act normativ reparator începe prin a recunoaşte că la originea acestei legi stau intervenţiile Bisericii Ortodoxe Române, mai precis adresa nr. 3676 din 16 august 2001 a Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist către Ministerul Culturii şi Cultelor. Se specifică mai departe că respectarea de către Ministerul Culturii şi Cultelor a prevederilor Decretului nr. 410/1959 ar impune ca această instituţie publică să „autorizeze“ funcţionarea mănăstirilor, ocuparea de către „unii monahi“ a funcţiilor bisericeşti, aspecte privind salarizarea monahilor după criterii străine de organizare internă a cultelor, activităţi care nu numai că nu îşi găsesc corespondent în atribuţiile actuale ale ministerului, dar ar fi şi neconstituţionale.

Adoptarea Legii nr. 178/ 2002 a fost făcută de către Camera Deputaţilor cu unanimitate, iar de către Senat cu 97 de voturi pentru, 3 voturi contra şi 4 abţineri.

Noua prevedere legală privind cultele, respectiv Legea nr. 489/ 2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, nu cuprinde nici o prevedere specială privitoare la monahism (cu excepţia precizării din art. 25 că monahii sunt scutiţi de serviciul militar), aspect absolut normal având în vedere că reglementarea vieţii monahale ţine exclusiv de autonomia cultelor şi se realizează prin statutele proprii.

Decretul nr. 410/1959 a produs grave consecinţe pentru desfăşurarea misiunii Bisericii, cât şi în ceea ce priveşte vieţile şi conştiinţele monahilor care au fost alungaţi din mănăstiri. Abrogarea acestei prevederi legale în anul 2002 constituie o măsură necesară reparatorie, dar apreciem că este doar una parţială. Semnalăm că nici unul dintre actele normative reparatorii şi compensatorii care au vizat persoane care au avut de suferit în timpul regimului comunist nu include între cei vizaţi pe cei care au preferat să se ascundă în munţi sau să rămână în mănăstiri fără nici un fel de încadrare legală sau au fost nevoiţi să se angajeze în lume mult sub nivelul pregătirii lor, având de suferit la locurile de muncă sau în societate pentru că au fost monahi şi au continuat să ducă o viaţă ascetică chiar şi după ce au fost nevoiţi să renunţe la haina monahală.

autor: pr. Ionuţ-Gabriel CORDUNEANU

sursa: ziarullumina.ro

Tagged:

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Decretul nr. 410/1959 – o perspectivă juridică at Cidade de Deus.

meta

%d blogeri au apreciat asta: