Crăciunul în temniţe

30 Decembrie, 2009 § Lasă un comentariu

Din mulţimea de oameni care au trecut prin infernul închisorilor comuniste, puţini au avut ocazia şi puterea să mărturisească pentru cei de azi tragediile de care au avut parte. Cu atât mai mult mărturiile acestora sunt preţioase, cu cât nici un dosar al Securităţii nu consemnează durerea, dar şi măreţia suferinţelor din temniţă.

Citind aceste mărturii, observăm, dincolo de diversitatea lor inerentă, două elemente care-i preocupă pe toţi cei care au cunoscut experienţe carcerale: controlul asupra timpului şi căutarea unei căi de a ieşi din cotidianul sordid şi oribil al închisorii.

În temniţă, timpul era de o îngrozitoare monotonie. Viaţa se desfăşura între somnul chinuit, cu lumina aprinsă şi mâinile în afara păturii, inspecţiile gardienilor, corvezi şi, mai ales, bătăile fără număr. Un ritm implacabil, care nu făcea altceva decât să transforme deţinutul într-o maşinărie lipsită de orientare. Deţinuţii nu mai ştiau în ce zi sau chiar în ce an erau, timpul petrecut convertindu-se într-o eternitate a suferinţei. Părea că nicicând nu va mai exista un altfel de mâine, lucru care putea conduce la deznădejde, extrem de periculoasă pentru un deţinut.

De aceea, ca nişte câini de vânătoare, închişi, adulmecau timpul, încercând să-i simtă ritmurile şi schimbarea. Mulţi dintre cei închişi consemnează faptul că de mare ajutor le-a fost sunetul îndepărtat al clopotelor bisericilor, care şi-au regăsit astfel rostul din vechime, de a ordona şi orienta existenţa oamenilor. Însă, mai mult decât soneria unui ceas, clopotele aduceau celor închişi ritmurile timpului sacru, ale sărbătorii, transformând astfel radical existenţa impus unidimensională a celor arestaţi. Unul dintre cele mai aşteptate momente era sărbătoarea Crăciunului.

Motivele acestei aşteptări sunt lesne de înţeles. Crăciunul este sărbătoarea renaşterii speranţei pentru întreaga umanitate, deoarece acum Fiul Domnului S-a născut spre mântuirea noastră. Crăciunul este, de asemenea, o sărbătoare a familiei, reunită sub semnul miracolului vieţii. Şi, nu în ultimul rând, ieslea încălzită de suflarea animalelor unde S-a născut Pruncul Iisus este un semn al acelui loc pe care fiecare şi-l doreşte pentru a se regăsi (casa, mănăstirea, pustia, drumul etc.).

Pentru condamnaţi, Crăciunul era deopotrivă prilej de tristeţe şi bucurie. Unii îşi aminteau de casă, de familie, de masa îmbelşugată şi, văzând realitatea crudă în care se aflau, alunecau în deznădejde. Aceştia erau însă scoşi din această stare de cei cărora gândul la cei dragi le încălzea sufletul, amintindu-le că, dincolo de ziduri, există o altă realitate, pentru care merită să se lupte până la capăt. Cu toţii deveneau conştienţi că, dacă Hristos S-a întrupat pentru noi, atunci totul devenea posibil, chiar şi pentru cei aflaţi în „mlaştina disperării“.

În aceste condiţii, totul în închisoare se transforma. Prin semnale morse, de la o celulă la alta, deţinuţii îşi urau cele cuvenite de Crăciun, apropiind apoi urechea de calorifere, pentru a auzi slujba făcută, tot prin morse, de preoţii închişi. Colţul uscat de pâine devenea o masă îmbelşugată, luată adesea lângă ferestruica strâmtă a celulei, de unde condamnaţii se străduiau să vadă stelele cerului, asemeni magilor odinioară, căutând steaua care să-i călăuzească către Iisus şi către ei înşişi.

Şi, cum nu se poate să întâmpini Naşterea Domnului fără colinde, deţinuţii din temniţele comuniste I-au cântat lui Iisus în fiecare Crăciun petrecut după gratii. Astfel, Fiul năştea în inimile lor, iar catacombele umede deveneau Ieslea din Bethleem.

Inchisoarea Pitesti intr-o secventa din "Memorialul durerii" la inceputul anilor '90

De cele mai multe ori, gardienii nu aveau ce face în faţa bucuriei discrete şi a acţiunilor tenace ale deţinuţilor. Însă, cu anumite prilejuri, puterea atee a încercat să lichideze şi această „problemă“. Mai ales cei care au trecut prin cumplitul „experiment Piteşti“ au consemnat îngroziţi cum, cu prilejul marilor praznice creştine, deţinuţii erau adunaţi şi obligaţi să participe la „ceremonii“ prin care erau blasfemiate misterul Întrupării şi al răstignirii Mântuitorului, în ideea că, astfel, Dumnezeu va fi alungat din inimi. Aceste lucruri au fost atât de teribile, încât mulţi dintre supravieţuitori au evitat să vorbească despre acestea. Nici noi nu vom discuta pe marginea acestor orori acum, în zilele când cinstim Naşterea Domnului.

Toţi cei care au petrecut măcar un Crăciun în închisoare i-au păstrat neştearsă amintirea. Memoria acelor zile şi a colindelor cântate de cei închişi în temniţele comuniste dorim să o aducem în atenţia cititorilor de azi, prin intermediul unor fragmente din ceea ce numim „literatura de detenţie“. Unele dintre aceste fragmente sunt binecunoscute, altele mai puţin. Toate însă mărturisesc că lumina lui Iisus a pătruns până şi în cel mai întunecat ungher al sinistrului sistem penitenciar din România comunistă.

„Deţinuţii flămânzi, îngheţaţi, zdrenţăroşi, îngroziţi, păreau nişte stafii. Complet izolaţi de lume, înghesuiţi în celule mici, ne sfârşeam ultimele puteri trupeşti şi sufleteşti…

În Ajun mă mărturisisem, la semnalul dat în ţeava caloriferului dintr-o celulă unde era un preot. Acesta a făcut dezlegările pentru Sfânta Spovedanie. Fiecare se aduna în sineşi în faţa lui Dumnezeu şi se privea ca-n oglindă în goliciunea sa de humă străbătută de ispite. Gândurile sunt intense şi năprasnice în temniţa în care stai şaisprezece ore pe zi condamnat la inactivitate, fără a mai avea ce discuta cu vecinii. Aici sufletele se pipăie reciproc unele pe altele.

După ce toţi ceilalţi s-au culcat, eu am rămas rezemat de capul patului, cu pleoapele lăsate, cu capul ridicat, rugându-mă în ritmul pulsului pe care-l auzeam şi-l simţeam bine. Încercam să-L descopăr pe Iisus şi-L chemam în acea scurtă Rugăciune a inimii. Uitam de foame, ger şi teroare. Timpul se dilata, devenea lent, imens şi calm. Sufletul acoperea lumea şi evada din temniţă. Încercam să lepăd totul şi să rămân numai cu Dumnezeu. Bucurii mă inundau în cele din adâncuri, înţelesuri noi se desluşeau şi cerurile se deschideau uimitor“. (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă)

„Ajunul Crăciunului. Când se înserează, se aşterne o linişte tristă peste celular. Privesc printre zăbrele, iar dincolo de oblonul care ne închide orizontul zăresc o fulguire uşoară…

Se aude un murmur înăbuşit de colindă. Aurora Ile nu rezistă şi plânge iar, ca la Crăciunul de anul trecut. Este al doilea Crăciun pe care-l petrecem în vecinătate. Nu este puţin lucru să ai un prieten în apropiere. Oare ce-or fi făcând părinţii noştri în acest al doilea Crăciun fără noi?

După momentul de emoţie şi nostalgie, revenim la constanta noastră bună dispoziţie. În convorbirea care începe între noi, părintele Gavril Stan îşi exprimase convingerea că celălalt Crăciun îl vom sărbători acasă. Devenim brusc optimişti…

Se apropie Crăciunul. Peste Munţii Gutinului ninge ca în poveşti… Barăcile sunt îmbrăcate în haină albă, iar, pe hornuri, fumul se înalţă spre cer ca o coloană a infinitului. Peisajul este ca dintr-o poezie de Coşbuc. Totul aminteşte de Crăciunul din copilărie. Prin barăci, pe galerie, pretutindeni se colindă. O undă de nostalgie şi tristeţe colindă prin sufletele noastre. Oare câte Crăciunuri vom mai sărbători în ocnă sau în temniţă?

Ce răscolitor sună colindul prizonierilor din Siberia: «La fereasta amintirii ne-adunăm/ Cântecul de altădată, colindăm…». Cu ecoul colindelor în suflet, intrăm în anul Domnului 1954“. (preot Liviu Brânzaş, Raza din catacombă)

„Sunteţi singuri izolaţi/ Fără părinţi, fără fraţi/ Ca o pleavă aruncaţi“

„La Închisoarea Târgşor, cea mai intens trăită sărbătoare a fost Crăciunul anului 1949. Cei de la izolare au prins un moment de neatenţie a gardienilor din curte şi ne-au colindat. La rândul nostru, doi flăcăi, Grigore Istrate şi Iacob Ilie din Piatra Neamţ, i-au colindat pe cei de la izolare şi Istrate le-a compus la repezeală o urare, un fel de pluguşor:

Sunteţi singuri izolaţi

Fără părinţi, fără fraţi

Ca o pleavă aruncaţi.

Nu ne temem, astea toate

Le-om trece cu sănătate

Căci avem un Tată-n cer

Şi o mamă tot la fel

Şi un Fiu ce ne-nfrăţeşte

Şi cu harul ne sfinţeşte.

Umila noastră urare

Primiţi-o la izolare!

Nu cerem colaci, nici bani,

Ci dragoste, la mulţi ani!“

(Gheorghe Andreica, Reeducările comuniste)

Colindele durerii

Cerul şi-a deschis soborul

– Lerui, Doamne, Ler –

şi-au pornit cu pluguşorul

îngerii prin cer.

Merg cu pluguri de oglindă

şi de giuvaier,

toţi luceferii colindă

– Lerui, Doamne, Ler –

Vântul suflă cu lumină

– Lerui, Doamne, Ler –

în buhai de lună plină

legănat în ger.

Patru heruvimi în haine

albe de oier

răspândesc în lume taine,

– Lerui, Doamne, Ler –

N-au venit cu grâu la poartă,

ci au rupt din ger

stele mari ca să le-mpartă,

– Lerui, Doamne, Ler –

Şi-n Florar de roade grele

– Lerui, Doamne, Ler –

Va fi câmpul cer de stele

Tolănit sub cer…

Singur tu aştepţi în tindă,

suflete stingher,

nesosita lor colindă,

-Lerui, Doamne, Ler –

Nici un înger nu mai vine

fâlfâind mister,

cu o stea şi pentru tine,

-Lerui, Doamne, Ler –

(Radu Gyr, Colind ceresc)

*

A pornit ca şi-alte dăţi,

Prin troiene de nămeţi,

Ieri aşa, cam pe la toacă,

Cu mustăţi de promoroacă,

A pornit hoinar la drum,

Şi-i deja pe-aproape-acum,

A pornit, copiii spun,

De departe, Moş Crăciun.

Moş Crăciun cu barba albă,

Vino-n noaptea asta dalbă,

Treci cortina cea de fier

Şi vino cu Lerui-Ler.

Vino şi la casa noastră

Şi ne bate la fereastră,

Vin batrâne-n fapt de seară,

Şi la cei fără de Ţară.

Moşule cu zâmbet drag,

Vino şi la mine-n prag.

Şi te rog să nu-mi aduci

Nici stafide şi nici nuci.

Roşcove şi jucării,

Să le ţii pentru copii.

Mie, Moş Crăciun, îţi cer

Să-mi aduci un colţ de cer,

Din îndepărtata Ţară,

Ferecată-n grele fiară.

Moş Crăciun te rog mai adă,

Doar un bulgăr de zăpadă.

Bulgăraş de albă nea,

Să-l lipesc pe faţa mea,

Obrajii să-l încălzească,

Lacrimile să-l topească.

Moş Crăciun, Moş Crăciun,

Aş mai vrea ceva să-ţi spun.

Înainte de-a veni,

Treci la mândra într-o zi.

Şi din părul ei bălai,

O şuviţă tu să-i tai.

Şi să mi-o aduci apoi,

Când ai să ajungi la noi.

Moş Crăciun şi, de-ai putea,

Încă aş mai vrea ceva.

Şi te rog, te rog în şoapte,

Cel puţin pentru o noapte,

Pentru noaptea de Crăciun,

Moşule cu zâmbet bun,

Ca-n poveşti, pe-un nor de pară,

Adă-ne întreaga Ţară.

(N. S. Govora, Crăciun 1951)

*

Zorica Latcu (1917-1990)

Din slava Ta cerească Te coboară,

Spre Bethleemul sufletului meu

Şi-n staulul smereniei, Fecioară,

Intrând, să naşti pe Unul Dumnezeu.

Să-L înfăşori în cântece de slavă,

Ca-n scutece subţiri de bumbăcel;

Şi ca-ntr-o iesle plină de otavă,

În pacea Duhului să-L culci pe El.

Pleca-vor magii, soli din altă zare,

Călăuziţi de focul alb de stea,

S-aducă nou prinos de închinare,

La staulul smereniei, Doamna mea.

Ci eu voi pune-n mâna lor batrână

Tot aurul cuvântului isteţ;

Voi făuri din versul meu, Stăpână,

În jarul gândului comori de preţ.

Căldura rugăciunilor de seară

Va-nfierbânta cădelniţele reci;

Tămâia magilor va arde iară,

Cu fum de proslăvire până-n veci.

Şi ca să fie plină dăruirea,

Voi presăra în visteria lor,

Cu boabele de smirnă grea, iubirea,

Cea fără de prihană şi cu dor.

Ştiu că nu-s vrednică, Fecioară,

Să-ţi fiu în noapte acoperământ;

Ci-n mila Ta din ceruri Te coboară,

Să naşti în duhul meu pe Unul Sfânt.

(Zorica Laţcu, Întrupare)

*

Nichifor Crainic (1889 - 1972)

În ţara lui Lerui-Ler

Nu e zbor, nici drum de fier

Numai lamură de gând

Numai suflet tremurând

Şi vâslaş un înger.

În ţara de peste veac

Nesfârşire fără leac

Vămile văzduhului

Săbiile duhului

Pururea de straje.

Sus pe sparte frunţi de zei

Şovăielnici paşii mei

Picuri deântrebări momâi

Să rămână sub călcâi

Şi genuni de zare.

În ţara lui Lerui-Ler

Năzuiesc un colţ de cer.

De-oi găsi, de n-oi găsi,

Nimenea nu poate şti,

Singur Lerui-Ler.

(Nichifor Crainic, În ţara de peste veac)

autor: George Enache

sursa: ziarullumina.ro

Anunțuri

Tagged: , ,

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Crăciunul în temniţe at Cidade de Deus.

meta

%d blogeri au apreciat asta: