Pastoralele speranţei. Crăciunul anului 1940

30 Decembrie, 2009 § Lasă un comentariu

Anul 1940 a fost unul de grele încercări pentru România. Mai întâi, pierderile teritoriale masive: iunie – Basarabia şi Bucovina de Nord; august – Ardealul de Nord-Vest, septembrie – Cadrilaterul. Fraţii au fost rupţi de fraţi, mulţi au luat calea pribegiei, iar organizarea statului a fost dată peste cap.

Ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, pe 10 noiembrie 1940 a avut loc un cutremur cu magnitudinea de 7,4 grade pe scara Richter, cu efecte devastatoare. Conform statisticilor oficiale, dincolo de imensele pierderi materiale, au existat 1.000 de morţi şi 4.000 de răniţi. România şi lumea întreagă, cuprinsă de război, părea că se prăbuşeşte. Şi atunci, ca şi cu alte prilejuri din istoria românească, Biserica s-a dovedit un centru de coagulare şi ordonare a energiilor naţionale risipite. Pastoralele date cu ocazia Crăciunului din anul 1940 de către ierarhii din acea vreme ai Bisericii Ortodoxe au constituit prilejuri foarte potrivite pentru elaborarea unui discurs bine articulat, adresat credincioşilor care simţeau că Dumnezeu i-a pedepsit şi i-a părăsit.

În aceste pastorale, episcopii regăsesc tonul profeţilor Vechiului Testament, care arătau neamului lui Israel, căzut în robie, că, departe de a-i părăsi, Dumnezeu era mai aproape ca niciodată de poporul Său, totul făcând parte dintr-un plan divin, al cărui scop este aducerea oamenilor pe calea mântuirii.

Şi atunci, ca şi cu alte prilejuri din istoria românească, Biserica s-a dovedit un centru de coagulare şi ordonare a energiilor naţionale risipite. În orice ocazie, ierarhii şi preoţii au rostit cuvinte de îmbărbătare şi s-au implicat în ajutorarea celor aflaţi în nevoie. Însă toate aceste gesturi au fost făcute nu doar pentru faptul că oamenii Bisericii sunt fii ai aceluiaşi neam sau pentru că Biserica trebuie să fie alături de Stat, ci din pornirea fundamentală a creştinismului de a lupta împotriva deznădejdii.

Pastoralele date cu ocazia Crăciunului din anul 1940 de către ierarhii din acea vreme ai Bisericii Ortodoxe au constituit prilejuri foarte potrivite pentru elaborarea unui discurs bine articulat, adresat credincioşilor care simţeau că Dumnezeu i-a pedepsit şi i-a părăsit.

În aceste pastorale, episcopii regăsesc tonul profeţilor Vechiului Testament, care arătau neamului lui Israel, căzut în robie, că, departe de a-i părăsi, Dumnezeu era mai aproape ca niciodată de poporul Său, totul făcând parte dintr-un plan divin, al cărui scop este aducerea oamenilor pe calea mântuirii.

Providenţa lui Dumnezeu este pretutindeni şi acţionează veşnic, arată ierarhii Bisericii, însă omul, dăruit cu libertate, pentru a se mântui, trebuie să aleagă drumul virtuţii, smereniei şi jertfei de sine. Iar creştinii, care au cunoscut şi au acceptat faptul că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat spre mântuirea oamenilor, sunt cu atât mai obligaţi să apuce calea cea dreaptă. Iar vremurile, aşa cum erau ele atunci, se converteau în semnale clare ale nevoii de transfigurare a sufletelor oamenilor.

Din această perspectivă, unele din pastoralele anului 1940 devin adevărate teologii ale istoriei, furtunile timpului profan scoţând mai lesne la iveală intruziunea duratei divine în existenţa noastră. Valurile istoriei, spun vlădicii noştri, nu se pot potoli decât turnând uleiul virtuţii şi întoarcerii spre Dumnezeu. Nenorocirile abătute sunt, de fapt, o nouă şansă pentru noi. Aceste discursuri renăşteau speranţe, nu iluzii, îndemnau la regăsirea de sine, nu la construirea de paradisuri artificiale.

În toate cele trei pastorale de Crăciun din care am ales să prezentăm fragmente se simte fiorul Apocalipsei. Fapt firesc, din moment ce oamenii de atunci simţeau că trăiesc vremuri nemaiîntâlnite. Şi totuşi… atunci când le citeşti, constaţi că, deşi atât de îndepărtate în timp, poţi regăsi multe apropieri cu situaţii din lumea de azi, aparent atât de diferită, prin siguranţa afişată şi prin decretarea „fericirii“ drept obligaţie a condiţiei umane. Iar explicaţia acestui aparent paradox o aflăm chiar în textele de mai jos: vrem, nu vrem, eshatonul ne urmăreşte permanent, în fiecare clipă a vieţii noastre.

Pastorala PS Andrei Magieru, episcopul Aradului, Ienopolei şi Hălmagiului (1935-1960)

Iubiţii mei fii sufleteşti, […]

Această grea încercare n-a venit cu totul pe neaşteptate peste noi. Dumnezeu este drept şi nu pedepseşte fără vină. Încă de acum doi ani, când învolburarea se arăta în depărtare, o presimţirea grea a început să ne apese sufletele. Simţeam cu toţii că ceva înfricoşător are să ni se întâmple, dar nu bănuiam felul şi clipa cum se va dezlănţui peste noi furtuna. Această presimţire este mâna lui Dumnezeu, care lucrează în suflete. Când sufletele recunosc semnele lui Dumnezeu şi se îndreptează, atunci şi suferinţa oamenilor se scurtează, dar atunci când inimile rămân împietrite, Dumnezeu Cel Bun şi îndelung răbdător recurge şi la alte mijloace, mai dureroase, pentru a zgudui sufletele cele nemuritoare şi a le mântui din calea pierzării […]

Dumnezeu, Care este iubire, nu trimite peste noi încercările cu scopul de ne pierde, ci pentru a ne deştepta şi aduce la calea cea bună. «Când necazul e mai mare, atunci este Dumnezeu mai aproape de noi», zice un proverb. Când răbdăm cu credinţă, atunci simţim pe Dumnezeu lângă noi. Cu fiecare încercare, El Se apropie mai mult de noi şi e numai rândul nostru de a ne apropia în acele clipe şi noi de Dânsul.

Numai în clipele de încercare omul îşi dă seama de micimea şi slăbiciunea lui. Atunci simte cum frânele vieţii lui sunt într-o mână mai înaltă, care strânge mereu cercul în jurul nostru. Dumnezeu-Creatorul singur poate da pace sufletului nostru când ne apropiem de El şi tot El o ia când ne depărtăm de Dânsul. Turburarea sufletului este o dovadă că nu mergem spre El.

Şi înainte de venirea în lume a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, lumea trecea printr-o mare frământare. În suflete plutea presimţirea că ceva mare va trebui să se întâmple cât de curând. Profeţii prevestiseră cu multe sute de ani mai înainte cum Se va arăta între oameni Mântuitorul. Era prezis că Se va naşte în Vifleem, dintr-o fecioară, că va fi nebăgat în seamă de cei necredincioşi, că va fi vândut cu 30 de arginţi şi că va muri răstignit pe cruce.

S-ar părea deci că era atât de uşor a-L recunoaşte pe Mesia când va veni, şi a I se alătura. Şi totuşi, noi ştim că «întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit» (Ioan 1, 11). Nu era de ajuns a-L aştepta pe Mesia, ci pentru primirea Lui era nevoie de o pregătire sufletească, iar la «plinirea vremii», de a-L recunoaşte, a-L întâmpina, a-L sălăşlui în suflete. Inimile împietrite însă, care la naştere nu I-au dat decât peştera cea rece, nu au voit să-L recunoască nici mai târziu ca pe Mesia din cuvintele şi minunile Lui. Pentru unii ca aceştia, El nu S-a născut nici până astăzi. Acestora nu le-a strălucit steaua de la Vifleem, pentru că Mântuitorul Se naşte întâi în sufletetul nostru prin: aşteptarea, pregătirea, întâmpinarea, primirea şi sălăşluirea ce I-o facem acolo. Cine nu-I pregăteşte loc curat în inimă, aceluia Crăciunul nu-i aduce nimic. Mai ales stă acest adevăr pentru noi, cei care nu mai aşteptăm Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Care a venit odată în lume. El petrece de atunci în lume, în chip nevăzut în Biserica Sa, care este trupul Lui cel mistic. Îl aşteptăm însă la fiecare Naştere să ne aducă iarăşi pacea în suflete, fiindcă El este Domnul Păcii.

Dumnezeu, în planul său, a hotărât ca mântuirea neamului omenesc să se facă «la plinirea vremii», adică un timp de mai înainte hotărât. Timpul de pregătire sufletească se numea «plinirea vremii». Tot aşa şi acum, mântuirea din turburarea noastră sufletească se va face numai la plinirea vremii rânduite de Dumnezeu. Ceea ce putem noi face este ca prin pregătirea sufletească să scurtăm sorocul, apropiind acea plinire a vremii, sau să prelungim încercarea, îndepărtând de la noi mântuirea prin nepăsarea noastră. Curăţindu-ne sufletele prin pocăinţă, grăbim izbăvirea, iar petrecând în fărădelege întârziem ziua mântuirii.

Domnul nostru Iisus Hristos a venit în lume şi S-a răstignit pentru mântuirea noastră. Noi ne-am botezat în credinţa Lui, numindu-ne după numele Lui, «creştini». El nu Se va mai arăta în lume decât ca Judecător. Pedepsele ce vin asupra noastră trebuie să ne amintească de ziua cea mare a judecăţii Lui. Până atunci, avem înlăuntrul Bisericii întemeiate de El «Împărăţia Lui», ca o corabie a lui Noe, care să ne treacă nevătămaţi prin valurile vremii. Fiecare preznic al Naşterii Lui este, pentru creştini, un prilej de a ne întreba: ce am făcut şi ce facem noi pentru biruinţa împărăţiei lui Hristos? Trăim, credem, făptuim şi răbdăm noi, potrivit numelui de creştin, sau purtăm cu nevrednicie acest nume, care este mai presus de orice nume din lume?

Mântuirea neamului şi a ţării din încercările prin care trecem acum va veni, şi ea, la «plinirea vremii». Până atunci însă fiecare din noi va trebui să se pregătească prin pocăinţă spre mântuire. […]

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Vă îndemn, acum mai mult ca oricând, ca prin fapte de milostenie să încălziţi iubirea voastră faţă de aproapele. Să iertaţi şi să răbdaţi unii altora scăderile, căci numai astfel veţi netezi calea păcii. Fiul lui Dumnezeu vine din nou ca să ne aducă pace în suflete. Să-I stăm şi noi în ajutor.

Drept aceea, iubiţii mei, «cu frică şi cu cutremur desăvârşiţi mântuirea voastră» (Filipeni, 2,12) şi nu fiţi nepăsători faţă de chemarea spre mântuire pe care Dumnezeu ne-o trimite.

Pastorala IPS Irineu Mihălcescu, mitropolitul Moldovei şi Sucevei (1939-1947)

Iubiţii mei fii în Domnul, […]

Umilinţa la care S-a supus de bună voie Domnul nostru Iisus Hristos, luând trup omenesc şi arătându-Se lumii în sărăcăciosul staul din Bethleem, n-a fost totdeauna înţeleasă. Pilda aceasta de modestie şi curăţie a fost, în zilele noastre, întunecată de dorinţele vremelnice ale unei vieţi de îmbuibare. Mulţi şi-au zis, în cugetul lor, că nu este Dumnezeu.

Şi-au creat dumnezei din poftele lor, uitând astfel de sfintele predanii ale Bisericii şi de îndatoririle faţă de neam.

Şi astfel, când a căzut poporul în mâna asupritorilor, nimeni nu i-a venit în ajutor, iar vrăjmaşii se uitau la el şi râdeau de prăbuşirea lui.

Ca altădată plângerea lui Ieremia proorocul, aşa s-a simţit şi plânsul neamului nostru. Numai spiritul de jertfă, călit în credinţa Sfintei Cruci, ne-a izbăvit de pieire. Să dăm slavă lui Dumnezeu pentru îndurarea sa şi cinstirea tuturor celor ce cu viaţa lor au îndepărtat urgia blestemului! Ne găsim astfel, plini de resemnare, lângă altarele strămoşilor noştri…

Bucuria ce a cuprins inimile păstorilor din Bethleem s-o lăsăm să pătrundă în sufletele noastre. Cu ea vom alunga tristeţile ce ne apasă şi cu ea vom câştiga tăria de care avem nevoie. […]

Şi cum mulţi dintre fraţii noştri, rămaşi printre străini, nu vor avea libertatea să se bucure de praznicul Naşterii Domnului, rugaţi-vă pentru ei. Aduceţi-vă aminte de cei ce sunt în lanţuri ca şi cum aţi fi voi legaţi cu ei; de cei chinuiţi, ca unii care şi voi sunteţi în trup. Să nădăjduim cu toţii că soarele dreptăţii ne va încălzi iarăşi la un loc pe cei ce ne tragem din aceeaşi tulpină.

Iar Noi, în sfintele noastre rugăciuni şi slujbe, pururea vom fi cu gândul la cei asupriţi, ca şi la cei ce se bucură de bucuria căminului familiar, ca astfel Dumnezeul milelor şi îndurărilor să reverse din harurile sale cele bogate, alinare şi mulţumire tuturor după ale lor cerinţe.

Pastorala PS Grigorie Leu, episcopul Huşilor (1940-1949)

Iubiţii mei fii în Domnul,

Cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns să prăznuim şi anul acesta Naşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Am ajuns să prăznuim iarăşi sărbătorile răscolirilor sufleteşti din copilăria noastră la aceeaşi vreme din cursul anului şi s-ar părea în acelaşi fel şi cu aceeaşi rânduială creştinească şi tradiţie românească.

Şi totuşi… câtă deosebire între ceea ce a fost şi ceea ce este! Schimbările şi împrejurările sunt zguduitoare.

Până în anul trecut, încă se mai nădăjduia ca pe pământ să fie pace şi între oameni bună învoire, scopul venirii Mântuitorului Hristos în lume, cântată de corurile îngereşti la Naşterea Sa.

Focul războiului însă s-a întins. Pe noi, încă nu ne-a cuprins, pentru că am rupt din carnea neamului. Ni s-a sfâşiat trupul ţării noastre.

Ne-am răvăşit şi Prutul iar ne-a despărţit.

Clopotele n-au să mai răsune şi urătorii n-au să mai înveselească meleagurile Basarabiei, ale Bucovinei şi ale Transilvaniei răpite cu strigăte de: «Mânaţi, măi! Hăi!».

Nepoţeii, ca şi toţi copiii de pe malurile Prutului şi de pe graniţele răşluirilor, n-au să mai poată colinda şi ura pe bunici şi pe cei dragi ai lor rămaşi în neagra străinătate.

Mare ne e durerea răpirii şi-a despărţirilor frăţeşti! […]

Iubiţii mei fii în Domnul,

Prăznuim sf. sărbători ale Naşterii Domnului în astfel de împrejurări zguduitoare, pentru că nu am umblat cu pază ca nişte înţelepţi, răscumpărând vremea zilelor grele, cum ne învaţă Sf. Ap. Pavel (Efeseni 5, 16).

Dimpotrivă, toţi ne-am abătut, împreună netrebnici ne-am făcut. Pentru aceasta s-au înmulţit cei ce ne asupresc şi cu ură nedreaptă ne-au urât.

Pândindu-ne asupritorii noştri, s-au năpustit asupra noastră şi ne-au răşluit ţara zicând că nu este mântuire în pământul nostru, întru credinţa şi Dumnezeul nostru, faţă de faptele noastre.

Cutremurându-se şi pământul cu atâtea nenorociri, Dumnezeu ne pune la aşa mari încercări şi ispitiri, ca să ne întărească. În faţa acestor zguduiri sufleteşti şi ispăşiri, nu se poate să rămânem aşa cum am fost. Nu se poate să nu ne înţelepţim, pătrunzând adânc taina sfintelor prăznuiri.

Trezindu-ne din somnul cel de moarte, tot răul va fi spre bine.

Să nu ne tânguim, nici să ne deznădăjduim.

Plângând ale noastre păcate, să ne îndreptăm paşii pe calea virtuţii întru austeritate şi chiar suferinţă creştină, căci după cum nu este păcat nepedepsit, tot aşa nu există virtute şi suferinţă nerăsplătită.

Prăznuim apoi aceleaşi sărbători, ce se prăznuiesc de veacuri, la aceeaşi dată, cu aceeaşi slujbă şi cu aceleaşi cântări ce au tresăltat inimile şi au înviorat sufletele moşilor şi strămoşilor noştri. Aceleaşi rânduieli şi forme, dar nu aceeaşi gândire şi urmare.

Toate sunt aceleaşi, dar viaţa noastră e alta, căci toate curg şi toate se schimbă în lumea aceasta.

Curg râurile la vale. Curge Prutul. Curg şi anii unul după altul. Se scurge şi viaţa noastră cu bucuriile şi mai ales cu necazurile ei. […]

Anii se repetă cu aceleaşi rânduieli, dar nu mai sunt aceleaşi pentru viaţa noastră.

Altfel eram în copilăria noastră, altfel suntem acum, altfel vom fi în viitor…

Sărbătorile se repetă, dar viaţa se preface.

Se clădeşte, fie cu virtuţile acestor sărbători izbăvitoare, fie cu păcatele ispitelor distrugătoare.

Zidim an cu an fiinţa noastră, până ce trecem în veşnicia triumfătoare sau pedepsitoare din cer. Înţelepciunea clădirii noastre sufleteşti ne-o dau sfintele sărbători, începând cu Naşterea Domnului.

Obiceiurile, atât de multe şi pilduitoare, care însoţesc aceste sfinte sărbători, sunt tot atâtea lecţii pentru creşterea şi zidirea creştinească. Îndeosebi lumea copiilor, care le pregătesc cu atâta bucurie şi nevinovăţie.

De împlinirea lor atârnă zidirea personală.

De la sfinţenia cu care le petrecem, curge binele şi fericirea noastră.

De la pătrunderea în izvorul cel nesecat al sfintelor slujbe cu care le prăznuim, atârnă ca pe pământ să fie pace şi între oameni bună învoire. […]

Iubiţii mei fii în Domnul,

Naşterea, ca şi întreaga viaţă a Mântuitorului Hristos, este icoana sfântă a izbăvirii oamenilor, cu întâmplări şi suferinţe asemănătoare.

Cei 14.000 de prunci ne arată suferinţele şi jertfele traiului pământesc pentru mântuirea veşniciei cereşti.

Irozi au fost şi vor mai fi, căci lumea întru cel rău zace şi stăpânitorii ei sunt legaţi tot mai mult de cele lumeşti, greu putând pătrunde vremelnicia pământească şi veşnicia cerească.

Trebuie să înţelegem aceasta, acum mai mult ca oricând, pentru că ne aflăm în împrejurări zguduitoare şi asemănătoare.

Păzim formele creştine, dar vieţuim necreştineşte.

Curăţim paharul şi blidul pe dinafară, iar pe înlăuntru le lăsăm pline de necurăţia nedreptăţilor. Suntem, în mare parte, ca nişte morminte văruite şi împodobite, dar înlăuntru pline de putreziciune (Matei 23, 25-28).

Prăznuim sărbătorile numai într-a lor bucurie şi desfătare lumească. Toată pregătirea este numai pentru viaţa trupească. Până şi sfintele slujbe, ca şi mulţimea obiceiurilor tradiţionale, se săvârşesc mai mult pentru desfătarea lumească şi câştig.

Mulţi s-au legat numai de avere şi trai întru desfătări, zicând ca şi bogatul din Sf. Evanghelie: «Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea şi te veseleşte».

Dar şi aceştia toţi aud aceeaşi sentinţă: «Nebune, în noaptea aceasta sufletul tău se va lua. Dar cele ce ai adunat cui vor rămânea?» (Luca 12, 16-20).

Ne lipseşte aproape cu totul înţelepciunea traiului creştin, fără de care nu putem avea nici binele nici fericirea pentru care atâta ne străduim. […]

Iubiţii mei fii în Domnul,

Naşterea Domnului – în mijlocul durerilor în care ne aflăm acum – ne aduce aceeaşi luminare şi mângâiere însufleţitoare, cum a fost în Bethleemul iudeilor decăzuţi şi rătăciţi, ca şi întreaga lume de atunci.

Vă scriu aceasta cu ruga fierbinte către Milostivul Dumnezeu să ne învrednicească spre trezirea creştinească, ca măcar acum să începem urcuşul mântuirii pe scara sărbătorilor izbăvitoare, a cărei primă treaptă este Naşterea Domnului.

autor: Goerge Enache

sursa: ziarullumina.ro

Tagged: ,

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Pastoralele speranţei. Crăciunul anului 1940 at Cidade de Deus.

meta

%d blogeri au apreciat asta: