Povestea unui stareţ ortodox spusă de un pastor luteran

6 Februarie, 2010 § Lasă un comentariu

Richard Wurmbrand este un nume încă puţin cunoscut în România. În schimb, cei care au ales calea exilului înainte de 1989 cunosc notorietatea de care se bucură în lume pastorul luteran născut în România, din părinţi evrei, ulterior convertit la creştinism. Organizaţia creată de el, „Misiunea creştină pentru lumea comunistă“, actuala „Vocea martirilor“, a fost şi este una dintre cele mai importante şi influente pe plan mondial, în investigarea şi denunţarea abuzurilor la adresa libertăţii de credinţă în diverse state ale lumii.

Plecat în 1965 în Occident, Richard Wurmbrand a dat mărturie despre cei pe care i-a întâlnit în temniţele comuniste şi care, indiferent de confesiune, L-au mărturisit pe Hristos. Printre ei, foarte mulţi ortodocşi. Una dintre poveştile cele mai impresionante pe care pastorul Wurmbrand le-a transmis lumii este cea a stareţului Mănăstirii Tismana Gherasim Iscu.


Despre părintele Gherasim Iscu s-a scris mult în ultimii 20 de ani. Din acest motiv, nu vom insista, în cele ce urmează, decât pe acele elemente definitorii ale efigiei sale, lăsând loc mai apoi mărturiei pastorului Wurmbrand.

Un moldovean printre olteni

Gherasim Iscu s-a născut la 21 ianuarie 1912 în comuna Poduri, judeţul Bacău. Deşi moldovean, el şi-a legat cel mai mult din existenţa sa monahală de Oltenia. A devenit călugăr la Mănăstirea Tismana, cu sprijinul acesteia a urmat cursurile Seminarului monahal de la Cernica, pe care le-a absolvit în 1935 ca şef de promoţie, şi tot la Tismana a fost hirotonit ieromonah în 1936.

Pentru vrednicia sa, a fost numit de episcopul Vartolomeu Stănescu al Râmnicului stareţ la Mănăstirea Arnota, cu misiunea de a reface clădirile distruse de incendiu şi a reînvia activitatea spirituală.

La sfârşitul anului 1939, părintele Gherasim a plecat la Seminarul monahal de la Cernica, în postul de bibliotecar-contabil. A trăit alături de profesorii şi seminariştii de aici frământările prin care a trecut România în perioada 1940-1941. Bănuit de simpatii legionare, deşi a refuzat să se înscrie în Mişcare, Gherasim Iscu a fost anchetat de agenţii regimului Antonescu, care au constatat neamestecul părintelui în treburi de ordin politic.

Apostolat în Transnistria şi în Oltenia

Revenit în Oltenia, el răspunde chemării mitropolitului Nifon Criveanu ca preoţii şi monahii eparhiei să plece în Transnistria, pentru a sprijini renaşterea vieţii religioase în acest teritoriu devastat de război. Părintele Iscu a activat în Transnistria timp de un an (aprilie 1942- aprilie 1943). În acest timp, a slujit la catedrala din oraşul Balta, a contribuit la înfiinţarea Mănăstirii Berşad (unde a fost şi stareţ), a înfiinţat schitul Păsăţel din judeţul Râbniţa, unde a activat, ca mulţi alţi preoţi misionari, şi ca învăţător şi profesor de religie. Deşi cunoştea că misiunea sa este pe termen limitat, părintele s-a străduit să înveţe limba ucraineană pentru a putea sluji şi predica şi în graiul majorităţii locuitorilor din Transnistria şi şi-a luat foarte în serios misiunea care a fost cerută preoţilor români în Transnistria, anume aceea ca ei să reprezinte simbolurilor gândurilor de pace al autorităţilor române pentru locuitorii acestei regiuni, aceştia netrebuind să se simtă ca sub o ocupaţie. De aceea, cu toate riscurile, părintele Iscu a înfruntat adesea autorităţile române din provincie, tentate să facă diverse abuzuri.

Revenit în ţară, părintele Iscu primeşte sarcina de a fi stareţ a marii lavre a Tismanei, într-o perioadă foarte grea din existenţa acesteia. În anii războiului, aici a fost un lagăr pentru legionari şi a fost adăpostit tezaurul Băncii Naţionale. După sfârşitul războiului, Tismana a devenit unul din centrele de îngrijire a orfanilor şi a refugiaţilor din calea foametei din Moldova.

Arestarea, condamnarea şi sfârşitul

În septembrie 1948, părintele Gherasim a fost arestat. Motivul arestării a fost solicitarea adresată lui de gruparea anticomunistă, condusă de generalul Ioan Carlaonţ şi de Radu Ciuceanu, de a instala o staţie de emisie-recepţie la Mănăstirea Tismana. Deşi Gherasim Iscu a refuzat montarea staţiei, pentru a evita implicarea mănăstirii în acţiuni de natură a atrage represiuni din partea puterii comuniste, activitatea sa din Transnistria, deja o piatră de moară, şi prezenţa activă în viaţa bisericească din Oltenia au fost elemente care au „ajutat“ la arestarea sa.

Părintele Iscu a fost condamnat prin sentinţa 928/21 iunie 1949 la 10 ani de temniţă grea, deşi la anchetă, în ciuda nenumăratelor bătăi, a refuzat să recunoască ce-i cereau anchetatorii.

A fost deţinut la Aiud şi Piteşti, apoi a fost trimis să muncească la Canal. Bolnav de TBC pulmonar, ulcer cavernos şi TBC intestinal, părintele Iscu a fost trimis, din „mila“ autorităţilor, la penitenciarul-spital de la Târgu Ocna, unde a murit la 26 decembrie 1951. Despre aceste ultime clipe ale părintelui Iscu ne vorbeşte în amintirile sale pastorul Wurmbrand.

Amintiri negre de la Canal

„Stareţul Iscu vorbea câteodată despre lagărele de sclavi de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde mii de oameni mureau din cauza foamei şi a maltratărilor.

Canalul fusese început sub presiunea ruşilor, care vedeau în el un mijloc mai eficient decât cele deja existente de a scoate mai repede produsele româneşti din ţară… Planul înghiţea nesăţios toate resursele României şi, între 1949 şi 1953, zeci de mii de deţinuţi politici şi de drept comun au muncit pentru a-l construi.

Stareţul fusese la Poarta Albă, una dintre coloniile de detenţie de pe traseu. Douăsprezece mii de oameni, care locuiau în barăci dărăpănate, înconjurate de sârmă ghimpată, trebuia să sape cu mâna opt metri cubi pe zi. Ei împingeau roabe pe pante prăpăstioase sub ameninţarea bătăii gardienilor. Iarna, frigul ajungea la – 25 C, iar apa adusă în butoaie îngheţa bocnă. Bolile bântuiau. Mulţi deţinuţi se duceau anume în zonele interzise din jurul lagărelor, ca să fie împuşcaţi.

Conducerea „brigăzilor“ era încredinţată celor mai brutali criminali, care erau plătiţi cu hrană sau ţigări în funcţie de rezultatele obţinute. Cei închişi pentru credinţa lor fusese adunaţi într-o aşa-zisă „brigadă a hoţilor“. Aici, dacă cineva îşi făcea semnul crucii, era bătut. Nu exista zi de odihnă, nici Crăciun, nici Paşte…

Despre virtuţile pocăinţei şi puterea iertării

Stareţul Iscu avea zilnic accese de tuse, din ce în ce mai lungi. Trupul lui, vlăguit de ani întregi de foame şi de muncă la Canal, era zdruncinat de crize groaznice. Zăceam neputincioşi şi priveam cum moare. Câteodată nu-i recunoştea pe prietenii care veneau să-l ajute. Când era conştient, şoptea ore în şir rugăciuni şi găsea întotdeauna cuvinte de consolare pentru alţii…

Patul meu era între al stareţului şi al tânărului Vasilescu, alt fel de victimă a Canalului. Vasilescu, condamnat de drept comun, fusese repartizat la brigada preoţilor. Îi bătea până cădeau în nesimţire. Dar, cine ştie de ce, colonelul Albon îl luase la ochi şi fusese la rândul lui bătut atât de crunt, încât era şi el pe moarte. Tuberculoza lui avansase mult.

Vasilescu avea o faţă pătrată, cu trăsături aspre şi un păr negru, creţ, care-i cădea pe frunte. Fusese ahtiat după cele ce i se păreau a fi bucuriile vieţii, ca să poată duce un trai aşezat, mulţumindu-se cu o ocupaţie stabilă. Avusese o viaţă grea. Era asemenea ucigaşului din Macbeth – „unul pe care nenorocirile şi loviturile vieţii l-au măcinat într-atâta, încât ceea ce făptuia îl lăsa rece: el arunca o sfidare lumii“.

– Odată ce ai ajuns în lagărele acelea, faci orice ca să ieşi de acolo. Orice! Iar Albon mi-a spus că, dacă voi face şi eu ce-mi va cere el, voi fi eliberat, ne-a relatat Vasilescu. El n-avusese alte nevoi decât o haină şi o fată pe care s-o ducă la dans, iar partidul îi dăduse să aleagă: să se alăture fie celor supuşi la cazne, fie torţiona-rilor.

Acum, Vasilescu regreta toate acestea şi-şi plângea singur de milă. Îmi povestea mereu grozăviile pe care le săvârşise la Canal. Nu-l cruţase nici pe stareţ. Era vizibil că se afla pe moarte şi încercam să-i aduc puţină consolare, dar el nu-şi găsea liniştea. Într-o noapte s-a trezit gâfâind, respirând greu.

– Domnule pastor, eu mă duc, a zis. Vă rog, rugaţi-vă pentru mine!

A mai dormitat şi s-a trezit din nou, strigând:

– Cred în Dumnezeu! Pe urmă a început să plângă.

În zori, abatele Iscu a chemat lângă el doi deţinuţi şi le-a cerut să-l ridice în picioare.

– Sunteţi prea bolnav ca să vă vindecaţi, au spus ei.

Toţi cei din cameră s-au pus în mişcare.

– Ce se întâmplă? Ce vrea să facă? întrebau. S-o facem noi!

– Nu puteţi voi face asta, a zis el. Daţi-mă jos din pat!

L-au sprijinit, ridicându-l.

Stareţul s-a aşezat lângă tânărul care-l torturase şi i-a pus cu blândeţe o mână pe braţ.

– Linişteşte-te, i-a spus pe un ton consolator. Eşti tânăr. Nu ţi-ai dat seama ce faci.

Cu o zdreanţă a şters sudoarea de pe fruntea tânărului.

– Te iert din toată inima şi la fel cu mine şi ceilalţi creştini. Iar dacă noi te iertăm, cu siguranţă că Domnul Hristos, Care-i mai bun decât noi, te va ierta şi El. Se va găsi şi pentru tine un loc în cer.

A primit spovedania lui Vasilescu şi i-a dat sfânta împărtăşanie, după care a fost ajutat să ajungă la patul său.

În timpul nopţii, atât stareţul, cât şi Vasilescu au murit. Cred că s-au dus în Rai ţinându-se de mână.“

(Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu în subterană, Editura Stephanus, 2007, pp. 112-117)

autor: George Enache

sursa: ziarullumina.ro

Tagged: , ,

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Povestea unui stareţ ortodox spusă de un pastor luteran at Cidade de Deus.

meta

%d blogeri au apreciat asta: