Fără lacrimi, rugăciunea este mai mult o „meditaţie filosofică“

8 Februarie, 2010 § Lasă un comentariu

pr. prof. univ. dr. Ioan C. TEŞU, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae“, Iaşi

În stare de rugăciune curată, sufletul poate trăi experienţa căldurii celei duhovniceşti.

Marii rugători vorbesc despre o căldură începătoare, izvorâtă din asceză, din osteneală, şi o căldură ce se naşte din rugăciunea desăvârşită şi se topeşte în râul lacrimilor.

Sfântul Simeon Noul Teolog Îl consideră pe Dumnezeu soare sau foc duhovnicesc, lumină ce luminează sufletul. Părintele Stăniloae tâlcuieşte astfel această „teologie a focului“, întâlnită în imnele Sfântului Simeon: „Focul sau lumina iubirii e de la Dumnezeu. Dar sufletul are mintea ca sfeşnic făcut să se aprindă de focul sau de lumina iubirii dumnezeieşti“ (1). Acest foc al iubirii dumnezeieşti ni se dă potrivit eforturilor noastre de a-l dobândi şi puterii noastre de a-l suporta. Aceasta echivalează însă cu o chenoză din partea lui Dumnezeu (2).

Rugăciunea nevoitorului, atât în faza ascetică, dar şi în cea contemplativă, mistică, este însoţită de sentimentul pocăinţei şi de smerenie, de plânsul duhovnicesc, ce rodeşte în „ploi“ sau „râuri“ de lacrimi.

Dintre misticii care au vorbit cel mai adânc despre acest „dar al lacrimilor“, legat de pocăinţă şi de rugăciune, locul esenţial îl ocupă Sfântul Simeon Noul Teolog. Părintele Stăniloae a cunoscut opera lui şi, dându-şi seama de valoarea ei duhovnicească, a tradus o parte a ei, atât în Filocalia, cât şi în Imnele iubirii dumnezeieşti.

Plânsul duhovnicesc şi lacrimile sale harismatice sunt roade ale rugăciunii mai presus de rugăciune, în care mintea este răpită de Dumnezeu în adâncul Său de taine. Plânsul, ne spune Sfântul Simeon Noul Teolog, este îndoit în lucrările sale. Unul este ca „apa“, care stinge văpaia patimilor şi curăţeşte sufletul, altul este ca „focul“, care face viu, care reaprinde şi încălzeşte inima şi sufletul.

Lacrimile, care la început sunt de tristeţe pentru păcatele noastre, de regret pentru căderile firii noastre, devin, pe măsura pocăinţei şi rugăciunii noastre, lacrimi de recunoştinţă faţă de Părintele ceresc, fericită întristare, lacrimi mistice, contemplative, harismatice, lacrimi ce exprimă bucuria desăvârşită a unirii depline cu Dumnezeu.

Lacrimile, arată părintele Stăniloae, „sunt semnul că sufletul şi-a înmuiat învârtoşarea închisorii de sine, că s-a eliberat de sine, că s-a deschis Duhului dumnezeiesc“ (3). Ele sunt mijloc de curăţire şi de viaţă nouă, semn al iubirii de Dumnezeu şi semnul deplin al ultimului grad de smerenie şi de pocăinţă (4). Ele nasc în suflet „întristarea bucuroasă“, starea fericită a sufletului împreunată cu iubirea de Dumnezeu şi simţirea ajutorului Său. Această întristare fericitoare „nu e întristarea fără nădejde a singurătăţii, a sentimentului de părăsire definitivă, a ieşirii din legătura cu izvorul vieţii adevărate, pe care o are cel ce nu se poate pocăi“ (5), ci una aducătoare de pace şi linişte.

Lipsită de aceste lacrimi, „fără această înmuiere“, rugăciunea este mai mult o „meditaţie filosofică, fără efecte adânci şi transformatoare asupra întregii fiinţe a noastre“ (6). Lacrima este cea care „umanizează“ rugăciunea noastră şi o face transparentă harului dumnezeiesc. Ea întraripează rugăciunea, luminând ochii minţii şi făcând-o să vadă, prin smerenie şi pocăinţă, prezenţa şi măreţia dumnezeiască (7).

Străpungerea inimii, plânsul şi lacrimile duhovniceşti, arată părintele Stăniloae, constituie o mărturisire a stării de pocăinţă, un dialog nevăzut şi neîncetat, dar în acelaşi timp îndurerat şi plin de simţire, în care sufletul, recunoscându-şi starea sa, reuşeşte, cu ajutorul dumnezeiesc, să se înalţe către rugăciunea curată. Aceste lacrimi sunt „ape vii“ pentru suflet, care mângâie inima obosită de nevoinţe şi dau viaţă nouă celor ce le varsă (8).

Prin aceste lacrimi, ce curăţă sufletul creştinului, se naşte pacea, bucuria, liniştea, mângâierea, iubirea.

1. Nota 130 a părintelui Stăniloae, la Imnul 13 (Z. 17), în volumul Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991, p. 370.

2. Nota 103 a părintelui Stăniloae, la Imnul 11 (Z. 32), în vol. cit., p. 362.

3. Nota 431 a părintelui Stăniloae, la Cuviosul Nichita Stithatul, op. cit., p. 266.

4. Nota 100 a părintelui Stăniloae, la Calist şi Ignatie Xanthopol, op. cit., p. 67.

5. Nota 255 a părintelui Stăniloae, la Sfântul Grigorie Sinaitul, Despre amăgire şi despre multe alte lucruri, în Filocalia…, volumul VII, p. 198.

6. Nota 301 a părintelui Stăniloae, la Sfântul Grigorie Palama, Cuvânt pentru cei ce se liniştesc cu evlavie. Al doilea din cele din urmă. Despre rugăciune, în Filocalia…, volumul VII, p. 230.

7. Nota 333, la Sfântul Grigorie Palama, op. cit., p. 247.

8. Nota 348 a părintelui Stăniloae, la Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 176.

sursa: ziarullumina.ro

Tagged: ,

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Fără lacrimi, rugăciunea este mai mult o „meditaţie filosofică“ at Cidade de Deus.

meta

%d blogeri au apreciat asta: