„Vindecarea deplină a omului are loc în spaţiul Bisericii“ – Interviu cu IPS Ierotheos Vlachos

26 Aprilie, 2010 § 1 comentariu

Înalt Preasfinţitul Ierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie

În Sfânta Scriptură, în textele liturgice şi în operele Părinţilor Bisericii se vorbeşte mult despre boala şi vindecarea omului. Desigur, există boala trupească, boala psihologică şi boala duhovnicească. Între acestea există interdependenţă.

Tema bolii însă trebuie văzută din perspectiva căderii protopărinţilor. Omul, înainte de cădere, trăia altfel decât acum. Mintea lui era în comuniune cu Dumnezeu, harul lui Dumnezeu îi lumina sufletul şi trupul. Sfântul Ioan Hrisostom scrie că Adam şi Eva înainte de a păcătui trăiau în paradis ca îngerii. După păcat însă a survenit moartea duhovnicească, adică ruperea legăturilor cu Dumnezeu, şi a urmat moartea trupească. De atunci omul se naşte în coruptibilitate şi pătimire, aşa cum se manifestă acestea în boli, patimi şi moarte.

Combaterea bolilor trupeşti se face prin ştiinţa medicală, pe care o respectăm, deoarece alină durerea oamenilor. De asemenea, de problemele psihologice se interesează psihologia cu multele ei teorii – psihanalitică, gnostică, comportamentală, existenţială. Biserica vindecă bolile duhovniceşti, şi de aceea se vorbeşte de „ştiinţa medicală în Duh”.

Boala duhovnicească survine atunci când mintea omului se îndepărtează de Dumnezeu. Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie: „Mintea îndepărtată de Dumnezeu devine fie demonică, fie animalică”, adică, atunci când mintea omului se îndepărtează de Dumnezeu, devine demonică prin patimile mândriei şi animalică prin senzualitate şi iubirea de bogăţie.

Sfântul Apostol Pavel deosebeşte între omul trupesc-psihologic şi omul duhovnicesc. Om trupesc este cel care nu are harul Sfântului Duh. El se caracterizează şi ca om psihologic, de vreme ce îi funcţionează deplin energiile psihologice, fără însă să simtă harul Sfântului Duh. Om duhovnicesc este cel care este biserică a Prea Sfântului Duh, adică are harul Botezului şi al Mirungerii şi în inima lui se face rugăciunea minţii. Atunci se manifestă toate harismele Sfântului Duh.

Potrivit Părinţilor Bisericii, legătura care există între trup şi suflet se aseamănă cu legătura dintre suflet şi Sfântul Duh. Adică, atunci când sufletul iese din trup, trupul moare. La fel şi atunci când Sfântul Duh se îndepărtează de suflet, sufletul este mort după Dumnezeu.

Prin urmare, atunci când Sfinţii Părinţi vorbesc despre vindecarea omului, se referă la dobândirea Sfântului Duh, la comuniunea omului cu Dumnezeu, la mişcarea după fire şi mai presus de fire a energiilor sufletului. Cu alte cuvinte, vindecarea constă în transformarea iubirii de sine în iubire de Dumnezeu şi de oameni.

În operele Înalt Preasfinţiei Voastre despre vindecarea omului susţineţi, potrivit învăţăturii Părinţilor Bisericii, că „Biserica este un spital duhovnicesc care îl vindecă pe omul bolnav duhovniceşte”. Cum explicaţi afirmaţia Înalt Preasfinţiei Voastre că „vindecarea omului are loc în spaţiul Bisericii”?

Făcând mai sus deosebirea dintre vindecarea trupească, psihologică şi duhovnicească, devine evident că această împărtăşire a Duhului Sfânt are loc în spaţiul Bisericii prin taine şi viaţa de asceză. Astfel putem să înţelegem cuvântul Sfântului Serafim de Sarov că scopul omului este dobândirea Duhului Sfânt. Aceasta este lucrarea de bază a Bisericii.

Biserica, potrivit învăţăturii Sfântului Apostol Pavel, este Trupul lui Hristos şi Hristos este capul Bisericii. De asemenea, potrivit Sfântului Grigorie Palama, Biserica este împărtăşirea îndumnezeirii, adică conduce omul la îndumnezeire prin curăţirea inimii şi prin luminarea minţii.

În acest sens spunem că Biserica este spital duhovnicesc, care vindecă bolile duhovniceşti ale omului. Acest lucru îl întâlnim în pilda Samariteanului milostiv şi în multe texte ale Sfântului Grigorie Teologul, ale Sfântului Grigorie Palama şi ale multor altor Părinţi Sfinţi, ale căror opere sunt conţinute în cartea „Filocaliei”. Iar de vreme ce Biserica este spital duhovnicesc, înseamnă că clericii sunt doctori duhovniceşti.

Părintele Ioannis Romanidis folosea exemplul spitalului ca să arate scopul şi lucrarea Bisericii. Spunea că episcopul este directorul clinicii, clericii sunt medicii pe care îi conduce episcopul-director în scopul vindecării bolnavilor, colaboratorii clericilor care lucrează în biserică sunt personalul medical şi, desigur, oamenii cu diferite patimi sunt bolnavii care urmăresc să găsească vindecare.

Desigur, Biserica produce şi artele bisericeşti, creează cultură, se ocupă de opera filantropică. Dar acest lucru este consecinţa primului. Lucrarea primordială a Bisericii este vindecarea omului, reîntregirea omului şi îndumnezeirea lui. Oamenii care se vindecă produc cultură de valoare şi ajută în multe feluri societatea.

Ce sunt dogmele în accepţiunea Bisericii, de vreme ce aţi definit Biserica drept „spital al omului bolnav duhovniceşte” şi afirmaţi că „atunci când se denaturează credinţa, se denaturează şi mântuirea. ş…ţ Atunci când se deformează credinţa, se deformează şi modul şi metoda terapiei”?

În Biserică există dogme care se referă la Dumnezeul Treimic, în realitate însă, dogmele se numesc borne şi au fost impuse de Părinţii Sinoadelor Ecumenice. Acest lucru se vede în Simbolul de Credinţă. Cuvântul bornă desemnează limita care desparte adevărul de înşelare. Deoarece ereticii foloseau filosofia ca să înţeleagă taina Dumnezeului Treimic, Părinţii Bisericii au fost nevoiţi să definească credinţa ca să nu se confunde cu opiniile eretice.

Astfel, dogmele Bisericii sunt definirea Revelaţiei. Acest lucru înseamnă că Sfinţii Părinţi prin curăţirea inimii şi prin luminarea minţii au ajuns la vederea lui Dumnezeu, au văzut slava lui Dumnezeu şi apoi au folosit borne-dogme ca să exprime această experienţă pe care au dobândit-o în Duhul Sfânt.

Cu aceste presupoziţii spunem că dogma este expresia experienţei, dar în acelaşi timp şi indicatorul rutier care conduce pe om la experienţă. Câţi dorim să Îl vedem pe Dumnezeu şi să dobândim comuniunea cu el, ţinând seama de dogme, urmăm drumul adevărat, ne găsim în Biserică, ne rânduim viaţa după poruncile lui Dumnezeu şi avem nădejdea să ajungem cândva la îndumnezeire. Astfel, dogma se leagă strâns cu modul de viaţă. Deci, atunci când se alterează dogma, se alterează… şi indicatorul rutier şi desigur nu ne conduce la destinaţia dorită. Pe de altă parte, când omul nu trăieşte potrivit poruncilor lui Dumnezeu, nu va ajunge la trăirea dogmei.

Încă, Părinţii aseamănă dogmele cu medicamentele. Medicamentul ajută omul să se vindece şi să dobândească sănătate. Astfel dogma este medicamentul pe care l-au creat Părinţii Bisericii ca omul să se vindece.

Prin urmare, dogmele-borne nu sunt ideologii, ci sunt legate de vederea lui Dumnezeu. Ideologia este consecinţă a gândirilor, a fanteziei, a gândurilor logice, în timp ce dogmele sunt înregistrare şi delimitare a adevărului revelat, a arătării lui Dumnezeu omului. Astfel, ideile sunt creaţii logice care sunt contrazise de alte ideologii, în timp ce dogmele sunt expresie al vieţii, au legătură cu experienţa, transfigurează întreaga existenţă a omului.

Aceeaşi întrebare despre tainele Bisericii: ce sunt tainele Bisericii din perspectiva vindecării duhovniceşti a omului?

Întreaga Biserică Ortodoxă este o taină, pentru că este Trupul lui Hristos care a înviat şi s-a înălţat. Cel care trăieşte în mod real în Biserică primeşte harul Dumnezeului Treimic prin Dumnezeu-Omul Hristos. Toate câte se întâmplă în Biserică, chiar şi această rugăciune, sunt o taină.

Tainele fundamentale sunt Botezul, Mirungerea şi dumnezeiasca Împărtăşanie prin care cineva se împărtăşeşte de harul lui Hristos, aşa cum viţele sunt legate de vie. Există şi alte taine, precum Preoţia, Nunta, Maslul, Spovedania. În general, tainele sunt robinete-cişmele prin care ne împărtăşim de harul lui Dumnezeu.

Desigur, potrivit Părinţilor Bisericii, harul lui Dumnezeu nu se împărtăşeşte necondiţionat, este necesară şi conlucrarea noastră. Astfel, Dumnezeu este cel ce lucrează şi omul este cel ce colaborează. Asta înseamnă că, pentru ca Tainele să lucreze asupra omului, omul trebuie să trăiască ascetic, adică să ţină poruncile lui Dumnezeu în viaţa sa. Doar astfel are succes terapia.

Este caracteristic faptul că Părinţii Bisericii, aşa cum se vede în operele Sfântului Dionisie Areopagitul şi ale Sfântului Maxim Mărturisitorul, au legat Taina Botezului de curăţirea inimii de patimi, Taina Mirungerii de luminarea minţii şi Taina dumnezeieştii Euharistii de îndumnezeirea omului.

Sfântul Grigorie Palama, asemenea tuturor celorlalţi Părinţi, leagă foarte strâns Tainele de asceză. De altfel, aceasta o învaţă şi Hristos prin porunca pe care o dă ucenicilor Săi: „Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Matei 28, 19-20). În „botezându-le” sunt cuprinse Tainele şi în „învăţându-le să ţină” se face referire la viaţa ascetică, adică la ţinerea poruncilor lui Hristos.

Observaţi la un moment dat în cartea „Psihoterapia Ortodoxă” că există oameni care, deşi urmează regulat viaţa Bisericii – merg la biserică, se spovedesc, se împărtăşesc – totuşi nu se vindecă. Ce se întâmplă? Este o afirmaţie foarte gravă.

Viaţa noastră în Biserică nu se epuizează într-o participare formală la dumnezeiasca Euharistie sau la o participare formală la oricare Taină, ci presupune unirea şi comuniunea noastră cu Hristos. Asta înseamnă că se impune o transfigurare completă a sufletului şi a trupului.

Sfinţii Părinţi ai Bisericii, folosind în acest punct şi opiniile lui Platon, învaţă că sufletul are trei puteri, adică partea logică, partea poftitoare şi partea mânioasă. Aceste trei puteri ale sufletului pot să lucreze împotriva firii, potrivit firii şi mai presus de fire. Lucrarea lor împotriva firii se exprimă prin patimi, care patimi se manifestă în planul logicii, al poftei şi al mâniei. Mişcarea după fire şi cea mai presus de fire a puterilor sufleteşti are loc prin întreaga viaţă din Biserică şi acest lucru se numeşte transfigurarea omului. {i toate cele trei puteri deopotrivă sunt aduse ca dar lui Dumnezeu: omul îl iubeşte pe Dumnezeu, se gândeşte la Dumnezeu şi ţine poruncile Lui.

Dacă acest lucru nu are loc, atunci prezenţa noastră în Biserică este formală, mecanică şi nu substanţială şi reală. Tainele, dumnezeiasca Liturghie şi întreaga viaţă de asceză deopotrivă fac ca viaţa noastră în Biserică să fie efectivă. Este important că dincolo de viaţa liturgică există şi tradiţia neptico-isihastă, aşa cum o exprimă Părinţii isihaşti. De aceea insistăm asupra legăturii dintre Taine şi viaţa isihastă.

Care este rolul smereniei în vindecarea omului?

Mândria este primul păcat pe care l-a săvârşit Adam. A dorit să devină Dumnezeu fără ascultare de voia lui Dumnezeu. Mândria a contribuit şi la căderea demonilor.

Vindecarea patimii mândriei se face prin smerenie, care se exprimă prin ascultare. Astfel, atunci când ascultăm de voia lui Dumnezeu arătăm că trăim smerenia şi astfel prin smerenie se vindecă starea căzută.

Acest lucru se vede în cazul noului Adam care este Hristos. De vreme ce vechiul Adam a pierdut comuniunea cu Dumnezeu prin mândrie, Hristos, care este Noul Adam, corectând greşeala lui Adam, S-a smerit pe sine luând chipul robului şi prin smerenie şi ascultarea de Tatăl Său a vindecat neamul omenesc.

Prin urmare, când ascultăm voia lui Dumnezeu şi a Părintelui duhovnic, atunci ne smerim şi ne împărtăşim de Noul Adam, de Hristos, şi ne vindecăm.

Înalt Preasfinţia Voastră, ce este învierea sufletului în această înţelegere a vindecării omului?

După căderea lui Adam, aşa cum am spus mai înainte, a survenit moartea spirituală, despărţirea omului de Dumnezeu, şi a urmat moartea trupească. Acum, cu harul Dumnezeului Treimic în Biserică, participând la Taine şi la viaţa ascetică, are loc învierea duhovnicească şi va urma învierea finală a trupurilor.

Adică, prima învierea este participarea noastră la Botez, la Mirungere şi la dumnezeiasca Liturghie, prin care sufletul omului se uneşte cu Hristos şi trupul primeşte energiile Harului necreat. {i a doua înviere este învierea viitoare a trupurilor care se va întâmpla la A Doua Venire a lui Hristos şi comuniunea noastră veşnică cu Hristos, participarea noastră la Biserica veşnică, la împreună slujirea cerească.

În fond, deci, vindecarea omului potrivit tradiţiei ortodoxe, ceea ce numim psihoterapia ortodoxă, este participarea noastră la prima înviere, în unime şi comuniune cu Hristos, prin urmare, întreaga noastră fiinţă, suflet şi trup, se mişcă către Dumnezeu şi avem nădejdea de a trăi şi a doua înviere.

Această înviere are legătură cu adevărata revoluţie. De fapt, cuvântul revoluţie în limba greacă înseamnă „mă întorc la locul dinainte”, adică la viaţa dinaintea căderii şi dinaintea morţii, în esenţă deci declară învierea lui Hristos. {i aceasta este adevărata psihoterapie ortodoxă.

Opera IPS Ierotheos – o înţelegere terapeutică a teologiei

Înalt Preasfinţitul Ierotheos Vlachos s-a născut în Ioannina în 1945 şi a studiat la Facultatea de Teologie din Tesalonic, remarcându-se ca student eminent, ucenic al reputatului patrolog Panaghiotis Xristou. A preferat viaţa monahală carierei academice, care îi era foarte la îndemână. În 1971 a fost hirotonit diacon, iar în 1972, preot, şi a slujit în cadrul mitropoliilor Edesei, Peli şi Almopia, Thiva şi Levadia şi în Arhiepiscopia Atenei ca predicator şi îndrumător al tinerilor. În 1995 devine Mitropolit de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie.

De timpuriu caută cu ardoare să înţeleagă taina suferinţei şi a morţii şi cum se ajunge efectiv la înviere, la sfinţire. Ani la rând peregrinează pe la cei mai vestiţi Părinţi duhovniceşti din Sfântul Munte, la Părintele Sofronie de la Essex, cercetează fără odihnă să afle ce este rugăciunea minţii, cum se poate ajunge la vederea harului necreat. Citeşte cu multă râvnă, dintr-o profundă nevoie lăuntrică, scrierile Părinţilor Bisericii, se apleacă cu mare atenţie asupra textelor liturgice, ca să înţeleagă, în calitate de creştin şi mai ales ca păstor de suflete, această lucrare de îndumnezeire a omului. Scrie mult despre crizele şi bolile omului contemporan din perspectiva învăţăturii Părinţilor: 67 de cărţi voluminoase cu conţinut teologic, ecleziologic şi social; dintre acestea, 54 au fost traduse în 17 limbi. Scrie ca păstor, şi nu ca autor, în sensul modern al cuvântului; mărturiseşte că fiecare carte este un răspuns la o problemă pastorală pe care a întâmpinat-o, nimic mai mult. Despre primul său volum, O noapte în pustia Muntelui Athos, spune că l-a scris pentru ucenicii săi care îl tot întrebau cum să se roage, fără să aibă iniţial intenţia de a o publica. La insistenţele lor şi ale unor Părinţi duhovniceşti apropiaţi, a publicat-o.

Ceea ce defineşte opera sa, dar mai ales lucrarea sa ca păstor în Biserică, este înţelegerea terapeutică, vindecătoare a întregii teologii. Biserica este spital duhovnicesc, clericii sunt doctorii de suflete, cei care conduc omul la luminare şi la îndumnezeire. Teologia, viaţa bisericească, liturghia nu au sens decât dacă omul se vindecă de moarte şi învie, se sfinţeşte. Cunoaşterea omului este efectivă, reală, doar dacă omul se vindecă, se curăţeşte şi ajunge la vederea lui Dumnezeu. Restul detaliilor existenţei sunt lipsite de importanţă. De aceea consideră că teologia autentică nu este posibilă fără o autentică experienţă isihastă.

sursa: ziarullumina.ro

Anunțuri

No comment

26 Aprilie, 2010 § Lasă un comentariu

Sorin Dumitrescu – un mentor al iconologiei

26 Aprilie, 2010 § 1 comentariu

Vineri, 23 aprilie, de Sfantul Gheorghe, Aula Magna a Universitatii „Petre Andrei” din Iasi a fost inundata de spiritualitate cu prilejul lansarii volumului „Noi si icoana”, semnat de pictorul si scriitorul Sorin Dumitrescu.

Volumul pune la dispoziţie o cercetare sistematică de proporţii a fundamentelor teologice ale icoanei, a iconologiilor principalelor iconografii ale praznicelor Bisericii, a modelelor şi procedurilor iconice care deosebesc riguros „împărătescul” icoanei Tradiţiei de paradigma paradisiacă a tabloului religios, de asemenea, un studiu detaliat, şi peste tot bogat argumentat cu imagini, al asemănării iconice. Cartea artistului este o pledoarie pentru revenirea la icoane.

Sorin Dumitrescu, care a explicat celor prezenţi de ce a ales să pună pe coperta lucrării pe care a realizat-o imaginea năframei regelui Abgar. „Năframa regelui Abgar a fost descoperită în anul 1994 la biserica armenească din Genova şi este importantă pentru că este modelul iconic. Creştinismul este o religie vizuală şi începe când Dumnezeu Se întoarce cu faţa. Dumnezeu Se arată prima dată, după căderea lui Adam şi a Evei, lui Moise, cu spatele. La întruparea Sa, Dumnezeu Se întoarce cu faţa către noi. Atunci începe creştinismul. Dispariţia icoanei din sfera preocupărilor academice de la noi a produs un creştinism ininteligibil care a determinat populaţia de la noi să se comporte magic. Soluţia nu este să se introducă anumite cursuri, ci ca întreg învăţământul să fie inundat de icoană, să se iconicizeze”

„Crestinismul este o religie vizuala. Disparitia icoanei din invatamantul religios a dus la un comportament magic. Toate cursurile ar trebui sa revina la Sfintii Parinti, care sunt toti vizuali „, a  explicat pictorul Sorin Dumitrescu. Maestrul a demonstrat in fata celor prezenti de ce „la nivel de doctrine religiile nu se vor impaca niciodata fara icoana”.

Dupa cum afirma maestrul Sorin Dumitrescu la Bucuresti atunci cand si-a lansat cartea, „fara a reprezenta un manual la propriu, Noi si Icoana pune la dispozitie o cercetare sistematica si de proportii a fundamentelor teologice ale icoanei, a iconologiilor principalelor iconograiii ale praznicelor Bisericii, ale modelelor si procedurilor iconice care deosebesc riguros imparatescul icoanei Traditiei, de paradigma paradisiaca a tabloului religios, de asemenea un studiu detaliat, si peste tot bogat argumentat cu imagini, al alunecarilor asemanarii iconice.

Cele 32 de studii de iconologie pot constitui prolegomenele unei teologii a Asemanarii. Daca la originea cristologiei, a teologiei Chipului, s-a aflat, in mod paradoxal, iconoclasmul bizantin, atunci, la fel de paradoxal. iconoclasmul latin si tragicele sale consecinte in cultura laica de astazi s-ar putea afla si ele a originea unei posibile pnevmatologii. In icoana, asemanarea iconica este gazda Domnului, a Maicii Sale si a sfintilor Sai. Spalata de ploaie — zice Parintele Gherman, Patriarhul Constantinopolului — pe lemnul icoanei se poate taia ceapa

Povestea icoanei de pe coperta

Tradiţia spune ca adevăratul chip al lui Iisus Hristos nu a fost zugrăvit niciodată de mâini omeneşti, cât a trăit printre oameni şi că numai El însuşi s-ar fi autoportretizat, în mod tainic de două ori. Odată când regele Abgar al Edessei i-a trimis o solie cu misiunea de a-l zugrăvi, iar el şi-ar fi imprimat singur chipul într-un văl pe care l-a dăruit apoi numitului rege şi, a doua oară, în timpul calvarului, când o femeie miloasă din mulţime, numită Veronica, i-ar fi oferit năframa ca să se şteargă de sânge şi Iisus i-ar fi restituit-o cu chipul Său întipărit pe ea. Conform tradiţiei, prima imagine a fost dusă cu mare alai de la Edessa la Constantinopol, după triumful ortodoxiei asupra iconoclasmului şi ar fi devenit prototipul icoanelor lui Iisus în Răsărit, iar cea de a doua ar fi ajuns în patrimoniul catedralei Sfântului Petru din Roma şi s-ar fi impus ca prototip al icoanelor Mântuitorului în Apus. Astfel s-a răspândit credinţa în existenţa icoanelor nefăcute de mâini omeneşti (acheiropoietai).

sursa: blog.pustniculdigital.info flacarais.ro www.ziarullumina.ro

Volumul pune la dispoziţie o cercetare sistematică de proporţii a fundamentelor teologice ale icoanei, a iconologiilor principalelor iconografii ale praznicelor Bisericii, a modelelor şi procedurilor iconice care deosebesc riguros „împărătescul” icoanei Tradiţiei de paradigma paradisiacă a tabloului religios, de asemenea, un studiu detaliat, şi peste tot bogat argumentat cu imagini, al asemănării iconice.

Sorin Dumitrescu lansează la Iaşi volumul „Noi şi Icoana“

22 Aprilie, 2010 § Lasă un comentariu

În Aula Magna a Universităţii „Petre Andrei” din Iaşi va avea loc mâine, începând cu ora 13:30, lansarea, în prezenţa autorului, a lucrării „Noi şi Icoana”, de Sorin Dumitrescu, pictor şi grafician român, profesor universitar la Universitatea Naţională de Arte Bucureşti, membru corespondent al Academiei Române din 2006. La evenimentul organizat de Universitatea „Petre Andrei”, Protopopiatul Iaşi 1 şi Galeriile de Artă ELEUSIS Iaşi vor fi prezenţi şi poetul Pavel Şuşară, pr. Constantin Sturzu, consilier cultural al Arhiepiscopiei Iaşilor, pr. protopop Constantin Andrei, monahia Siluana Vlad şi prof. dr. Emil Stratan, directorul Editurii EIS ART şi al Galeriilor de artă ELEUSIS. „Lucrarea „Noi şi Icoana” tratează modul în care ne raportăm astăzi la icoană, la puterea şi la vocaţia ei de a descoperi şi transmite evenimentul „vederii lui Dumnezeu” şi al experierii lui. Volumul pune la dispoziţie o cercetare sistematică de proporţii a fundamentelor teologice ale icoanei, a iconologiilor principalelor iconografii ale praznicelor Bisericii, a modelelor şi procedurilor iconice care deosebesc riguros „împărătescul” icoanei Tradiţiei de paradigma paradisiacă a tabloului religios, de asemenea, un studiu detaliat, şi peste tot bogat argumentat cu imagini, al asemănării iconice. Cele 32 de studii de iconologie pot constitui prefaţa unei teologii a asemănării”, a reliefat Sorin Dumitrescu.

sursa: mmb.ro

Biserica „Schimbarea la Faţă“ – Socola, resfinţită după 15 ani de când a renăscut

22 Aprilie, 2010 § Lasă un comentariu

Peste 1.000 de credincioşi au participat, în Duminica a treia după Paşti, la slujba de resfinţire a Bisericii „Schimbarea la Faţă” – Socola din Iaşi. Pe o scenă amenajată în curtea Spitalului Clinic de Psihiatrie Socola Iaşi a fost săvârşită apoi Sfânta Liturghie.

Înalt Preasfinţitul Părinte Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, şi PS Calinic Botoşăneanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor, au resfinţit ieri Biserica „Schimbarea la Faţă” – Socola din Protopopiatul Iaşi 2. Rânduiala slujbei de resfinţire a început mai întâi la exteriorul sfântului lăcaş placat cu piatră de munte. Stilul ştefanian al bisericii impresionează la exterior prin monumentalitatea excepţională, dar şi prin pictura ocniţelor aflate sub şarpantă care reprezintă mai mulţi sfinţi ai Bisericii noastre. După ce a avut loc rânduiala slujbei în afara lăcaşului de închinăciune, ctitorie a Domnului Moldovei Alexandru Lăpuşneanu, a soţiei Ruxandra şi a fiicei lor, Domniţa Soltana, a urmat târnosirea sfintei mese şi sfinţirea picturii cu care a fost împodobită biserica. Înalt Preasfinţitul Părinte Teofan a ieşit apoi afară pentru a-i stropi cu agheazmă pe credincioşii care aşteptau la rând să treacă prin sfântul altar.

„Am trăit ceva ce nu pot exprima în cuvinte”

Slujba Sfintei Liturghii a fost săvârşită pe un podium amenajat lângă Biserica „Schimbarea la Faţă” de IPS Teofan şi de PS Calinic Botoşăneanul. Din soborul de 25 de preoţi şi diaconi au făcut parte părinţi stareţi, preoţi misionari de caritate şi preoţi de parohie din Arhiepiscopia Iaşilor. Răspunsurile la strană au fost date de un grup de elevi ai Seminarului Teologic Liceal Ortodox „Sf. Vasile cel Mare” din Iaşi şi absolvenţi ai Conservatorului ieşean, dirijat de prof. dr. Carmen Dura.

Credincioşii din mai multe părţi ale judeţului Iaşi care au participat la slujba de resfinţire a Bisericii „Schimbarea la Faţă” au trecut prin sfântul altar şi s-au rugat pentru sănătatea familiei. „Am venit la această sfinţire pentru a trece prin sfântul altar. Am credinţă şi nădăjduiesc că Dumnezeu o să mă ajute. M-am rugat în primul rând pentru copilaşul meu care trebuie să vină pe lume peste o săptămână, dar şi pentru înţelegerea în familie. Am avut mari emoţii când am trecut prin sfântul altar pentru că este prima dată când fac acest lucru. Am trăit ceva ce nu pot exprima în cuvinte”, a mărturisit Ramona din Iaşi. „Ne-am rugat pentru binele copiilor şi al nepoţilor. Ne-a ajutat Dumnezeu de am ajuns să trecem şi prin sfântul altar”, a spus Ioan Colţa din Bivolari, jud. Iaşi.

„Noi stăm aici pe umerii sfinţilor”

La finalul Sfintei Liturghii, pr. Vilie Doroşincă, protopop al Protopopiatului Iaşi 2, a amintit faptul că, după 1995, considerat un moment al renaşterii Bisericii „Schimbarea la Faţă” – Socola, a fost numit preot de caritate protos. Iustin Neagu, „cel care a făcut minuni în ceea ce priveşte reconsolidarea, înfrumuseţarea şi amenajarea bisericii şi curţii ce o înconjoară”. „Acest lucru a fost posibil şi datorită conducerii Spitalului care a dat mereu o mână de ajutor părintelui Iustin”, a precizat pr. protopop Vilie Doroşincă, care a citit apoi actul de resfinţire în care sunt menţionate lucrările realizate la sfântul lăcaş închinat Schimbării la Faţă a Domnului. Înalt Preasfinţitul Părinte Teofan i-a oferit protosinghelului Iustin Neagu distincţia „Crucea Moldavă”. A urmat cuvântul protos. Iustin Neagu care a prezentat în câteva cuvinte istoria Bisericii „Schimbarea la Faţă”, de când a venit să slujească în calitate de preot misionar de caritate cu binecuvântarea PF Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, în vremea arhipăstoririi ca Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei. „În Ortodoxie, o specificitate este că noi ne cinstim strămoşii. Nu era posibil nimic aici. Pe temelia rugăciunilor lor am clădit ceea ce se vede azi. Pe locul unde staţi dumneavoastră este un cimitir medieval în care sunt înmormântate foarte multe trupuri de sfinţi, iar noi stăm aici pe umerii lor, ca pe umerii unor uriaşi. În locul acesta s-a împletit rugăciunea cu faptul naţional. În anul 1859 aici au fost toţi fruntaşii Unirii şi au sărbătorit Unirea Principatelor. Locul acesta era de cea mai mare glorie. Începând cu anul 1803 mitropolitul Veniamin Costachi a ridicat nivelul locului acestuia la şcoală de teologie. Pe temeiul cărturăriei, Veniamin Costachi a lucrat foarte temeinic cu profesori de ţinută înaltă. Revin şi spun că stăm pe umerii unor uriaşi, iar acest lucru mi-a dat putere. Era să mor aici, vă pot spune cel puţin cinci ocazii. Aşa s-a ridicat, aşa s-a lucrat, iar la aceasta au participat foarte multe persoane”, a mărturisit protos. Iustin Neagu, care a oferit Înalt Preasfinţitului Părinte Teofan şi Preasfinţitului Părinte Calinic Botoşăneanul câte o icoană cu Maica Domnului. Slujba de Parastas pentru cei adormiţi a fost urmată de citirea de către Episcopul-Vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor a unei rugăciuni de dezlegare de păcate.

Haina femeilor purtătoare de mir, îmbrăcată de fiicele Bisericii


După citirea Sfintei Evanghelii, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei a rostit un cuvânt de învăţătură în care a vorbit despre semnificaţia Evangheliei citite în Duminica a treia după Paşti. Părintele Mitropolit a amintit faptul că femeile mironosiţe au fost cele care L-au însoţit pe Mântuitorul pe Golgota, L-au coborât de pe cruce, L-au aşezat în mormânt şi L-au uns cu miresme. „Pentru jertfa şi curajul lor au fost învrednicite să fie primele fiinţe umane care au primit cea mai frumoasă veste, şi anume că Hristos a înviat. De atunci până în vremea noastră, haina femeilor purtătoare de mir, între care prima a fost Maica Domnului, a fost îmbrăcată de fiicele Bisericii. Multe dintre ele au îmbrăcat haine de apostol şi au propovăduit Evanghelia. De-a lungul vremii au fost cele care au născut şi au educat generaţii de martori şi mărturisitori ai Învierii lui Hristos. Cât de mult le datorează creştinătatea pentru tot ceea ce au împlinit frumos în viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur sau a Sf. Augustin, care au primit o educaţie creştină de excepţie de la mamele lor”, a spus IPS Teofan, care a mai continuat predica prin a oferi ca exemple alte modele de mame creştine, precum mama Sfântului Constantin Brâncoveanu, a lui Mihai Viteazul, şi soţii binecredincioase, ca cea a ctitorului Bisericii „Schimbarea la Faţă”, care a contribuit la ridicarea mai multor sfinte lăcaşuri de cult. „În vremea modernă, femeile s-au organizat în cadrul comitetelor şi consiliilor parohiale, sau în societăţi, precum Societatea Ortodoxă a Femeilor Române. Din 1940 până în 1990, credinţa în Dumnezeu a poporului român a fost menţinută de sihaştrii din mănăstiri, preoţii de la parohii, de mamele şi bunicile acestui neam”, a conchis IPS Părinte Teofan.

sursa: ziarulluumina.ro & ortodoxiepenet.blogspot.com

„Spovedania“ părintelui Mina Dobzeu, cel care l-a botezat pe Nicolae Steinhardt

14 Aprilie, 2010 § Lasă un comentariu

Pe parintele Mina Dobzeu, de la Episcopia Huşilor, istoria îl va păstra în paginile din „Jurnalul Fericirii“, cartea convertirii lui Nicolae Steinhardt. Părintele Mina îşi simte sfârşitul aproape. A acceptat, greu, o ultimă „spovedanie“ publică, în ziarul „Adevărul“.

În joia aceea, când nişte străini de la Bucureşti, „de la ziar”, i-au trecut pragul chiliei, părintele Mina Dobzeu (89 de ani) era vlăguit. Participase, de la primele ore ale dimineţii, la slujbă.

Episcopia Huşilor se ridica spre cer precum un munte pe care, ca pe orice munte, îl poate muta doar un strop de credinţă. Părintele Mina Dobzeu a aruncat peste străinii de la Bucureşti o privire albastră, curată şi a început să murmure o rugăciune. Străinii eram noi.

Din camera îngustă, aglomerată de o bibliotecă plină şi de o masă de scris, plină şi ea, părintele povesteşte cu smerenie celor care vin să-l viziteze episoade teribile ale vieţii sale. Vorbeşte despre frontul celui de-al Doilea Război Mondial, despre cei peste opt ani de închisoare comunistă şi despre persecuţiile la care l-a supus Securitatea pentru că a avut curajul să critice măsurile luate de ateii marxişti împotriva Bisericii. Despre Nicolae Steinhardt, cel care s-a convertit la creştinism după ce l-a cunoscut pe Mina Dobzeu în închisoarea Jilava.

Nicolae Steinhardt este autorul unei cărţi fundamentale pentru literatura română – „Jurnalul fericirii”. Redactat într-o primă variantă la începutul anilor ‘70, „Jurnalul” (care număra circa 570 de pagini) a fost confiscat de Securitate în 1972. Manuscrisul îi va fi restituit lui Nicolae Steinhardt în 1975, după numeroase intervenţii în care a fost implicată Uniunea Scriitorilor. Între timp, autorul finalizase o a doua variantă, şi mai amplă, de 760 de pagini.

„Jurnalul fericirii” a fost confiscat a doua oară în 1984. Variante ale cărţii au fost scoase pe ascuns din ţară. La Paris, ele au fost popularizate de Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. „Jurnalul” a circulat în samizdat printre intelectualii epocii. Monica Lovinescu a difuzat cartea în serial de la microfonul postului de radio „Europa Liberă”, în 1988-1989.

Integral, „Jurnalul fericirii” a fost publicat, post-mortem, în 1991. Nicolae Steinhardt s-a stins pe 30 martie 1989, tot într-o zi de joi. Mina Dobzeu i-a fost aproape până în ultima clipă. Mina Dobzeu a primit educaţia întru credinţă de la părinţii lui, simpli ţărani basarabeni. „De mic copil, mama mă învăţa să citesc pe o carte bisericească – acatistul Sfântului Pantelimon.

Aveam doar şase ani, iar tatăl meu, văzând că sunt mai isteţ, i-a spus mamei: «Pe ăsta o să-l facem călugăr»”, mărturiseşte Părintele. La 13 ani e trimis la Mănăstirea Hâncu din Basarabia, unde ia primul contact cu lumea monahală, pe care nu mai avea să o părăsească, cu adevărat, niciodată.

Monahul în vreme de război

Tensiuniile din epocă nu l-au lăsat să zăbovească între fraţii de la Mănăstirea Hâncu. În primăvara anului 1944 chiar şi în mănăstiri mirosea a război şi a moarte. La 25 martie ‘44 , „de Bunavestire, când deja veneau bolşevicii peste noi, ne-am refugiat în România. Eram zece călugări, cu tot cu părintele stareţ. Am mers douăzeci de zile fără pauză, până am ajuns în Ialomiţa, doar cu o căruţă cu cai şi un car cu patru boi „.

Cum războiul nu obişnuieşte să ţină seama de căutarea păcii spirituale, Mina Dobzeu a mai făcut un popas: pe front, în regimentul I Artilerie Timişoara. Călugărul a luptat în război, e veteran al Armatei române: „Eram în grupul de comandă cu aparatul de observare. Stăteam în Catedrală, sus, pe turn, pentru a observa inamicul”.

Rugăciunile lui erau adesea întrerupte de zgomotul focurilor de armă. Ca şi lui Iisus în deşert, i-a dat şi lui diavolul târcoale, dar Părintele nu s-a lepădat niciodată de cele sfinte. De acolo, de sus, i-a văzut pe cei care au murit demn, dar fără lumânare la cap. Şi, indiferent că erau inamici sau aliaţi, s-a rugat pentru iertarea lor. „Prea mulţi au căzut acolo”, atât mai poate spune astăzi după câteva decenii şi atâtea rugăciuni.

Cărţile şi scrisorile

Mina Dobzeu a scris mult – cărţi şi scrisori. 18 cărţi, scrisorile care l-au dus după gratii şi una în plus, către Igor Smirnov, liderul statului transnistrean. Se întâmpla la începutul anilor ‘90. Îl ruga pe Igor Smirnov să-l elibereze pe Ilie Ilaşcu şi să îl închidă pe el în schimb. Smirnov n-a fost de acord.

Faptele lui Mina Dobzeu

– Mina Dobzeu s-a născut în Basarabia, în 1921, într-o familie de ţărani cu opt copii.
– În mănăstire a intrat prima dată, la doar 13 ani.
– A luptat în al Doilea Război Mondial, în Banat şi Ungaria.
– A terminat Şcoala de Cântăreţi de la Constanţa şi Neamţ.
– A absolvit Seminarul Teologic din Bucureşti abia în 1971, la mai bine de 14 ani de când îl începuse.
– A fost închis de mai multe ori de comunişti.
– Prima dată a fost încarcerat în 1948 pentru 11 luni. Protestase faţă de scoaterea învăţământului religios din şcoli.
– În 1959 a fost din nou condamnat, la şapte ani de temniţă, fiindcă se opusese desfiinţării mănăstirilor. A fost eliberat în 1964.
– În 1988 a mai primit o „corecţie” de opt luni, fiindcă era împotriva politicii de dărâmare a bisericilor.
– După Revoluţie, părintele vizitează din nou închisorile, de această dată îmbrăcat în straie bisericeşti şi chemând deţinuţii la cele sfinte. De atunci, nestingherit, îşi împlineşte adevăratul rol de misionar, la care nici azi, la capătul puterilor, nu vrea să renunţe.

Securitatea i-a organizat câteva „ieşiri neplăcute”

Înainte de ’89, credincioşii care-i ascultau, în fiecare zi de sărbătoare, predica lui Mina Dobzeu la Mânăstirea „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Huşi au aprins multe lumânări şi mult l-au jelit. Ştiau că el n-ar fi părăsit „Casa Sfântă” decât cu ochii închişi şi cu o lumânare pe piept şi, de fiecare dată când mai lipsea, pentru câteva luni, erau cuprinşi de gândurile rele şi cădeau pradă zvonurilor.

„A murit Părintele Mina”, se auzea prin târg. Dar părintele se întorcea mereu şi îi liniştea pe enoriaşi. Nu le spunea unde a fost, dar, după ’89, lucrurile s-au limpezit. Părintele „uneltise împotriva ordinei statului”, iar securiştii avuseseră grijă de el.

Împotriva lui Stalin

Prima dată când a fost închis, în 1948, avea doar 37 de ani. „Am protestat pentru că s-a scos învăţământul religios din şcoli şi a fost introdus ateismul şi «icoana» lui Stalin”, îşi aminteşte părintele. Se afla încă de pe atunci la Episcopia Huşilor şi, când a înţeles „vremurile grele care au venit asupra poporului credincios”, a încercat să avertizeze oamenii, răspândind afişe prin oraş. Manifestele au ajuns şi sub ochii securiştilor.

„M-au condamnat la trei luni şi o zi de închisoare, dar m-au ţinut 11 luni”. „Ieşiri neplăcute”, cum le spune părintele, au mai fost şi, în 1959, i-a deranjat din nou pe cei care susţineau regimul. A scris 13 scrisori de protest faţă de decretul 410, care desfiinţa şi Mânăstirea de la Vlădiceşti, din eparhia Huşilor, şi le-a trimis la cele mai înalte capete laice. Fără rezultat.
„De-acum, ţara era comunistă de-a dreptul şi Biserica, Patriarhul şi toţi ierarhii erau cu partidul. M-au dat afară din monahism, m-au dat afară şi din facultate şi m-au condamnat”. La şapte ani de închisoare, din care a făcut doar cinci. În 1964 erau eliberaţi toţi deţinuţii pe motive politice.

Rugăciune la „Neagra”

De cele 13 scrisori care i-au adus numai suferinţă părintele este mândru. Îşi aminteşte cu drag când, la consiliul profesoral care trebuia să-l exmatriculeze din Institutul de Teologie, rectorul a citit protestul său. „«Asta e scrisoare de sfânt», mi-a spus, dar nu avea cum să mă păstreze în facultate”. În schimb, a fost dus încătuşat, ca un criminal, la Jilava, unde a fost primit cu înjurături, lovituri şi figurile încruntate ale soldaţiilor de pază – „caralii”.

Acolo însă avea să-i cunoască şi să împartă aceeaşi celulă cu mari cărturari români ai veacului trecut, printre care Constantin Noica, Alexandu Paleologu, Sergiu Al. George, Dinu Pilat şi evreul Nicolae Steinhardt, care va deveni, mai târziu Părintele Nicolae. Şi tot acolo, la Jilava, avea să aibă parte de cele mai mari suferinţe. Despre patimile la care a fost supus, părintele vorbeşte puţin şi simplu, ca un drept-credincios: „Îi mai învăţam câte-o rugăciune pe prizonieri, dar caralii m-au văzut şi m-au pedepsit. M-au închis la «Neagra». 5 zile şi 5 nopţi pentru o rugăciune”. „Neagra” era o cameră întunecată, fără ferestre sau pat, doar cu frig şi flori de mucegai. La „Neagra”, Mina Dobzeu s-a gândit că e mai bine să fie generos: „Acolo am meditat şi m-am rugat pentru întreg poporul român”.

Botezul de la Jilava

Întâlnirea de la Jilava cu Nicolae Steinhardt, „un evreu intelectual, cu purtare frumoasă şi cultură”, cum îl caracterizează părintele, şi-a pus definitiv amprenta asupra lui. „Într-o noapte, uşa se deschide şi este împins un om cu bocceaua sub braţ, înspăimântat şi nedumerit. Toate paturile erau ocupate, erau şi câte doi în pat. L-am văzut şi i-am făcut semn să se urce la mine. Să mai dormim puţin, că acuşi e ziuă, i-am spus”. În mai puţin de o lună, „ovreul” hotărâse.

Voia să fie botezat creştin, iar taina trebuia săvârşită chiar de către Mina Dobzeu. „Nu aveam nici sfintele vase, nici veştminte, nu aveam nimic, doar eram în închisoare. Aveam doar harul preoţiei”. A acceptat, deci, onorat, să-l boteze. „Păstrasem nişte pâine de la masă, iar vin am făcut din două kilograme de struguri primite în pachet în coloniile de muncă”, îşi aminteşte părintele.

„Botezul, hotărât pentru ziua de 15 martie 1960, are loc aşa cum stabilisem. Părintele Mina alege momentul pe care-l socoteşte cel mai potrivit: la întoarcerea «de la aer», când caralii sunt mai ocupaţi, când agitaţia e maximă”, se regăseşte scris în „Jurnalul Fericirii”.

sursa: adevarul.ro

O noua carte la editura Doxologia: Frumuseţea şi sublimitatea preoţiei creştine

12 Aprilie, 2010 § Lasă un comentariu

Părintele Ioan C. Teşu, profesor de Spiritualitate la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iaşi, revine în atenţia cititorilor de carte creştină cu un nou titlu: „Frumuseţea şi sublimitatea preoţiei creştine”. Publicată la Editura Doxologia a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, această carte se adaugă la lista numeroasă de cărţi şi studii semnate de părintele profesor. Cel care a urmărit constant activitatea publicistică a părintelui Ioan C. Teşu a putut remarca faptul că lucrările sale se adapă din spiritualitatea filocalică a Bisericii noastre, fiind, la rândul lor, izvoare de învăţătură filocalică pentru cei care le parcurg paginile. Totodată, nu se poate trece cu vederea peste deschiderea şi receptivitatea părintelui profesor faţă de tineri şi de problemele cu care se confruntă aceştia în strădania lor de a duce o viaţă creştinească într-o lume secularizată. Din rândul acestora fac parte şi cei care doresc să ridice crucea preoţiei: fie studenţi teologi sau seminarişti, fie tineri care simt această chemare, dar încă ezită să facă un pas hotărâtor pe acest drum jertfelnic.

„Frumuseţea şi sublimitatea preoţiei creştine” vine în întâmpinarea unor acute probleme cu care se confruntă cei care caută să împlinească în viaţa lor menirea originară şi firească a omului: preoţia. Cartea este fundamentată pe învăţătura Sfinţilor Părinţi, o mare importanţă fiind acordată îndeosebi Sfântului Ioan Gură de Aur şi Sfântului Simeon Noul Teolog. Închinarea unui capitol întreg Sfântului Simeon Noul Teolog („Paternitatea şi filiaţia duhovnicească în învăţătura Sfântului Simeon Noul Teolog”) poate părea surprinzătoare. Dar, autorul a dorit să arate că rolul duhovniciei în viaţa preotului este de maximă importanţă, şi cine, oare, ar putea fi mai în măsură să ne vorbească despre acest aspect decât Sfântul Simeon, cel care povăţuieşte peste veacuri: „Noi, cei care ne-am învrednicit sfintei preoţii, suntem datori a ne păstra şi a ne prezenta cât mai curaţi în faţa Stăpânului. Cu deplină curăţenie trebuie să slujim Celui ce este Izvorul curăţiei. Suntem datori să ne străduim pentru împodobirea cugetelor noastre, a cuvintelor noastre, a faptelor noastre, cu tot ceea ce este plăcut Stăpânului nostru şi să urmăm întru toate faptele Lui” (p. 137). Alături de învăţăturile Sfinţilor Părinţi sunt redate şi analizate mărturiile despre preoţie ale unor mari teologi români precum Teodor M. Popescu, părintele Dumitru Stăniloae sau părintele Constantin Galeriu.

Cel mai important aspect ni se pare faptul că această carte este rodul experienţei pastorale a părintelui profesor. Preoţia creştină ca „artă a artelor” şi „ştiinţă a ştiinţelor” nu poate fi înţeleasă decât de cel care a lucrat cu timp şi fără de timp pe ogorul preoţiei. Aşa cum autorul însuşi mărturiseşte: „Întrucât ni s-au cerut în repetate rânduri, atât la catedră, cât şi în biserică, mai ales în scaunul Sfintei Spovedanii, astfel de sfaturi, încercăm să prezentăm aici câteva din constatările şi concluziile făcute în timp. O facem nu pentru a umple aerul cu vorbe, cum spuneau Părinţii, ci din dorinţa sinceră şi cu nădejdea că acestea vor reuşi să limpezească măcar câtuşi de puţin şi să lumineze pe cei aflaţi în pragul unei astfel de alegeri” (p. 102). Un alt aspect remarcabil al cărţii „Frumuseţea şi sublimitatea preoţiei creştine” îl constituie faptul că alături de teme care au mai fost dezbătute în alte lucrări de pastoraţie şi sfătuire duhovnicească, teme precum portretul duhovnicesc şi fizic al păstorului sufletesc, chipul predicatorului ideal, întâlnim analizate şi subiecte sensibile precum: vocaţia pentru preoţie (vocaţii tardive, crizele de vocaţie, mijloace de întărire a vocaţiei pentru preoţie). De asemenea, un alt subiect delicat dezbătut de părintele profesor îl constituie alegerea viitoarei soţii de preot. Părintele arată că vocaţia nu îl implică doar pe cel care se pregăteşte să devină preot, ci şi pe cea care vrea să devină soţie de preot sau preoteasă.

Importanţa lucrării „Frumuseţea şi sublimitatea preoţiei creştine” nu rezidă doar în abordarea modernă, dar, în acelaşi timp, patristică a părintelui Ioan C. Teşu, ci, mai ales, în faptul că fiecare pagină din această carte este rodul experienţei pastorale a autorului.

Prin rugăciune, omul îşi descoperă vocaţia sa de preot al lumii

pr. prof. univ. dr. Ioan C. Teşu

Omul este fiinţă duală, dihotomică, alcătuită din trup material şi suflet spiritual, şi de aceea trebuinţele sale sunt trupeşti sau fizice şi sufleteşti sau duhovniceşti. Şi, precum trupul nu poate fiinţa fără împlinirea trebuinţelor sale fireşti, la fel şi sufletul oftează în aşteptarea împlinirii nevoilor sale de natură spirituală.

Rugăciunea este cea mai importantă dintre acestea, este respiraţia sufletului, la fel de importantă ca şi respiraţia plămânilor. Tocmai din cauză că omul nu mai înţelege sau ignoră acest mare adevăr – nevoia de viaţă duhovnicească înaltă, în centrul căreia se află rugăciunea – există în lume şi în sufletul omului atâtea griji şi nelinişti, atâta zbucium şi durere, boală sufletească, mai apăsătoare adeseori decât cea trupească, şi moartea veşnică.

Fiinţa umană este inelul de legătură între cele două lumi, aflate permanent în chemare şi căutare reciprocă – lumea materială şi lumea spirituală. Întâlnirea şi dialogul între acestea nu se poate împlini decât prin rugăciune, pe care spiritualitatea ortodoxă o numeşte, din acest punct de vedere, urcuşul sufletului – minte şi inimă – spre cer, convorbirea omului cu Dumnezeu.

În lucrarea sa „Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt”, arătând că nevoia de rugăciune a omului credincios este în afară de orice îndoială1, părintele Dumitru Stăniloae prezintă două piedici ce se ridică în calea practicării ei, în lumea contemporană: pe de o parte, influenţa unui mediu dacă nu ostil, cel puţin nefast prin indiferenţa lui în materie de credinţă, iar pe de altă parte, un laxism duhovnicesc, mergând până la absenţa rugăciunii, la pierderea uzului rugăciunii2. De aceea, practicarea acestui meşteşug duhovnicesc este un act de eroism spiritual, o cruce asumată de bunăvoie.

Nevoia de rugăciune a sufletului creştin înseamnă, din această cauză, nevoie de dialog, de comunicare şi comuniune, nevoie de împlinire într-o ordine superioară legilor fizice, statice, finite, ale lumii materiale, într-o împărăţie a spiritului; nevoie de eliberare din singurătate şi platitudine, din egoism şi egocentrism, prin iubire şi dăruire. Iată cum argumentează părintele Stăniloae această nevoie duhovnicească a omului contemporan: „Credinciosul simte astăzi nevoia de a se ruga poate chiar mai mult decât în trecut, pentru că prin rugăciune se salvează de singurătatea atât de greu de suportat. El găseşte în rugăciune mijlocul de a fi în comuniune cu Dumnezeu. Îl are în rugăciune pe Dumnezeu Însuşi în dialog cu el prin toate lucrurile şi el însuşi Îl vede şi Îl înţelege pe Dumnezeu prin toate (…). În fond, toţi oamenii doresc astăzi mai mult ca niciodată astfel de punţi. Dar ei nu au descoperit faptul că aceste punţi nu se pot afla decât prin rugăciune (…). Cei ce se roagă pot nu numai să arunce, să ofere astfel de punţi, dar pot şi să deschidă inima celorlalţi pentru ca aceştia să le primească şi să răspundă comunicării de iubire a celor ce se roagă prin comunicarea propriei lor iubiri”3.

Prin rugăciune, omul îşi descoperă vocaţia sa de preot al lumii, îşi asigură libertatea faţă de mecanismele complexe ale lumii exterioare care compun ansamblul legilor naturii.

Rugăciunea este, aşadar, culmea vieţii şi a desăvârşirii, măsura apropierii sau depărtării noastre de Dumnezeu, izvorul vieţii şi sfinţeniei. Ea este starea culminantă a vieţii. De „pătimirea” îndumnezeirii, omul nu se învredniceşte decât în starea culminantă a rugăciunii duhovniceşti, mai presus de rugăciune, când toate mişcările fireşti încetează, locul lor fiind luat de iubire şi lacrimi, de răpire şi extaz, în lumina dumnezeiască.

Oricare dintre darurile duhovniceşti este dobândit la capătul rugăciunii stăruitoare, fiind o roadă a acesteia. Viaţa rugătorului devine atunci o rugăciune neîncetată, o liturghie personală.

Viaţa omului, lipsită de rugăciune, este ca trupul fără suflet. Lipsit de rugăciune, sufletul îşi tăgăduieşte adevărata sa lucrare şi îşi pierde adevăratul ei sens. Lipsirea sau absenţa rugăciunii echivalează cu despărţirea noastră de Dumnezeu şi de noi înşine, de ceea ce avem mai înalt şi nobil în fiinţa noastră, tăgăduirea calităţii noastre de a fi „după chipul lui Dumnezeu”.

_____________

1 Parintele Dumitru Staniloae, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt. Cuvânt înainte Arhimandritul Gregorios Grigoriatu. Prefaţă Olivier Clement. În româneşte de Maria-Cornelia Ica jr, Editura Deisis, Sibiu, 1995;

2 Ibidem, p. 23;

3 Ibidem, p. 33.

sursa: ziarullumina.ro

Where Am I?

You are currently viewing the archives for Aprilie, 2010 at Cidade de Deus.