O noua carte la editura Doxologia: Frumuseţea şi sublimitatea preoţiei creştine

12 Aprilie, 2010 § Lasă un comentariu

Părintele Ioan C. Teşu, profesor de Spiritualitate la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iaşi, revine în atenţia cititorilor de carte creştină cu un nou titlu: „Frumuseţea şi sublimitatea preoţiei creştine”. Publicată la Editura Doxologia a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, această carte se adaugă la lista numeroasă de cărţi şi studii semnate de părintele profesor. Cel care a urmărit constant activitatea publicistică a părintelui Ioan C. Teşu a putut remarca faptul că lucrările sale se adapă din spiritualitatea filocalică a Bisericii noastre, fiind, la rândul lor, izvoare de învăţătură filocalică pentru cei care le parcurg paginile. Totodată, nu se poate trece cu vederea peste deschiderea şi receptivitatea părintelui profesor faţă de tineri şi de problemele cu care se confruntă aceştia în strădania lor de a duce o viaţă creştinească într-o lume secularizată. Din rândul acestora fac parte şi cei care doresc să ridice crucea preoţiei: fie studenţi teologi sau seminarişti, fie tineri care simt această chemare, dar încă ezită să facă un pas hotărâtor pe acest drum jertfelnic.

„Frumuseţea şi sublimitatea preoţiei creştine” vine în întâmpinarea unor acute probleme cu care se confruntă cei care caută să împlinească în viaţa lor menirea originară şi firească a omului: preoţia. Cartea este fundamentată pe învăţătura Sfinţilor Părinţi, o mare importanţă fiind acordată îndeosebi Sfântului Ioan Gură de Aur şi Sfântului Simeon Noul Teolog. Închinarea unui capitol întreg Sfântului Simeon Noul Teolog („Paternitatea şi filiaţia duhovnicească în învăţătura Sfântului Simeon Noul Teolog”) poate părea surprinzătoare. Dar, autorul a dorit să arate că rolul duhovniciei în viaţa preotului este de maximă importanţă, şi cine, oare, ar putea fi mai în măsură să ne vorbească despre acest aspect decât Sfântul Simeon, cel care povăţuieşte peste veacuri: „Noi, cei care ne-am învrednicit sfintei preoţii, suntem datori a ne păstra şi a ne prezenta cât mai curaţi în faţa Stăpânului. Cu deplină curăţenie trebuie să slujim Celui ce este Izvorul curăţiei. Suntem datori să ne străduim pentru împodobirea cugetelor noastre, a cuvintelor noastre, a faptelor noastre, cu tot ceea ce este plăcut Stăpânului nostru şi să urmăm întru toate faptele Lui” (p. 137). Alături de învăţăturile Sfinţilor Părinţi sunt redate şi analizate mărturiile despre preoţie ale unor mari teologi români precum Teodor M. Popescu, părintele Dumitru Stăniloae sau părintele Constantin Galeriu.

Cel mai important aspect ni se pare faptul că această carte este rodul experienţei pastorale a părintelui profesor. Preoţia creştină ca „artă a artelor” şi „ştiinţă a ştiinţelor” nu poate fi înţeleasă decât de cel care a lucrat cu timp şi fără de timp pe ogorul preoţiei. Aşa cum autorul însuşi mărturiseşte: „Întrucât ni s-au cerut în repetate rânduri, atât la catedră, cât şi în biserică, mai ales în scaunul Sfintei Spovedanii, astfel de sfaturi, încercăm să prezentăm aici câteva din constatările şi concluziile făcute în timp. O facem nu pentru a umple aerul cu vorbe, cum spuneau Părinţii, ci din dorinţa sinceră şi cu nădejdea că acestea vor reuşi să limpezească măcar câtuşi de puţin şi să lumineze pe cei aflaţi în pragul unei astfel de alegeri” (p. 102). Un alt aspect remarcabil al cărţii „Frumuseţea şi sublimitatea preoţiei creştine” îl constituie faptul că alături de teme care au mai fost dezbătute în alte lucrări de pastoraţie şi sfătuire duhovnicească, teme precum portretul duhovnicesc şi fizic al păstorului sufletesc, chipul predicatorului ideal, întâlnim analizate şi subiecte sensibile precum: vocaţia pentru preoţie (vocaţii tardive, crizele de vocaţie, mijloace de întărire a vocaţiei pentru preoţie). De asemenea, un alt subiect delicat dezbătut de părintele profesor îl constituie alegerea viitoarei soţii de preot. Părintele arată că vocaţia nu îl implică doar pe cel care se pregăteşte să devină preot, ci şi pe cea care vrea să devină soţie de preot sau preoteasă.

Importanţa lucrării „Frumuseţea şi sublimitatea preoţiei creştine” nu rezidă doar în abordarea modernă, dar, în acelaşi timp, patristică a părintelui Ioan C. Teşu, ci, mai ales, în faptul că fiecare pagină din această carte este rodul experienţei pastorale a autorului.

Prin rugăciune, omul îşi descoperă vocaţia sa de preot al lumii

pr. prof. univ. dr. Ioan C. Teşu

Omul este fiinţă duală, dihotomică, alcătuită din trup material şi suflet spiritual, şi de aceea trebuinţele sale sunt trupeşti sau fizice şi sufleteşti sau duhovniceşti. Şi, precum trupul nu poate fiinţa fără împlinirea trebuinţelor sale fireşti, la fel şi sufletul oftează în aşteptarea împlinirii nevoilor sale de natură spirituală.

Rugăciunea este cea mai importantă dintre acestea, este respiraţia sufletului, la fel de importantă ca şi respiraţia plămânilor. Tocmai din cauză că omul nu mai înţelege sau ignoră acest mare adevăr – nevoia de viaţă duhovnicească înaltă, în centrul căreia se află rugăciunea – există în lume şi în sufletul omului atâtea griji şi nelinişti, atâta zbucium şi durere, boală sufletească, mai apăsătoare adeseori decât cea trupească, şi moartea veşnică.

Fiinţa umană este inelul de legătură între cele două lumi, aflate permanent în chemare şi căutare reciprocă – lumea materială şi lumea spirituală. Întâlnirea şi dialogul între acestea nu se poate împlini decât prin rugăciune, pe care spiritualitatea ortodoxă o numeşte, din acest punct de vedere, urcuşul sufletului – minte şi inimă – spre cer, convorbirea omului cu Dumnezeu.

În lucrarea sa „Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt”, arătând că nevoia de rugăciune a omului credincios este în afară de orice îndoială1, părintele Dumitru Stăniloae prezintă două piedici ce se ridică în calea practicării ei, în lumea contemporană: pe de o parte, influenţa unui mediu dacă nu ostil, cel puţin nefast prin indiferenţa lui în materie de credinţă, iar pe de altă parte, un laxism duhovnicesc, mergând până la absenţa rugăciunii, la pierderea uzului rugăciunii2. De aceea, practicarea acestui meşteşug duhovnicesc este un act de eroism spiritual, o cruce asumată de bunăvoie.

Nevoia de rugăciune a sufletului creştin înseamnă, din această cauză, nevoie de dialog, de comunicare şi comuniune, nevoie de împlinire într-o ordine superioară legilor fizice, statice, finite, ale lumii materiale, într-o împărăţie a spiritului; nevoie de eliberare din singurătate şi platitudine, din egoism şi egocentrism, prin iubire şi dăruire. Iată cum argumentează părintele Stăniloae această nevoie duhovnicească a omului contemporan: „Credinciosul simte astăzi nevoia de a se ruga poate chiar mai mult decât în trecut, pentru că prin rugăciune se salvează de singurătatea atât de greu de suportat. El găseşte în rugăciune mijlocul de a fi în comuniune cu Dumnezeu. Îl are în rugăciune pe Dumnezeu Însuşi în dialog cu el prin toate lucrurile şi el însuşi Îl vede şi Îl înţelege pe Dumnezeu prin toate (…). În fond, toţi oamenii doresc astăzi mai mult ca niciodată astfel de punţi. Dar ei nu au descoperit faptul că aceste punţi nu se pot afla decât prin rugăciune (…). Cei ce se roagă pot nu numai să arunce, să ofere astfel de punţi, dar pot şi să deschidă inima celorlalţi pentru ca aceştia să le primească şi să răspundă comunicării de iubire a celor ce se roagă prin comunicarea propriei lor iubiri”3.

Prin rugăciune, omul îşi descoperă vocaţia sa de preot al lumii, îşi asigură libertatea faţă de mecanismele complexe ale lumii exterioare care compun ansamblul legilor naturii.

Rugăciunea este, aşadar, culmea vieţii şi a desăvârşirii, măsura apropierii sau depărtării noastre de Dumnezeu, izvorul vieţii şi sfinţeniei. Ea este starea culminantă a vieţii. De „pătimirea” îndumnezeirii, omul nu se învredniceşte decât în starea culminantă a rugăciunii duhovniceşti, mai presus de rugăciune, când toate mişcările fireşti încetează, locul lor fiind luat de iubire şi lacrimi, de răpire şi extaz, în lumina dumnezeiască.

Oricare dintre darurile duhovniceşti este dobândit la capătul rugăciunii stăruitoare, fiind o roadă a acesteia. Viaţa rugătorului devine atunci o rugăciune neîncetată, o liturghie personală.

Viaţa omului, lipsită de rugăciune, este ca trupul fără suflet. Lipsit de rugăciune, sufletul îşi tăgăduieşte adevărata sa lucrare şi îşi pierde adevăratul ei sens. Lipsirea sau absenţa rugăciunii echivalează cu despărţirea noastră de Dumnezeu şi de noi înşine, de ceea ce avem mai înalt şi nobil în fiinţa noastră, tăgăduirea calităţii noastre de a fi „după chipul lui Dumnezeu”.

_____________

1 Parintele Dumitru Staniloae, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt. Cuvânt înainte Arhimandritul Gregorios Grigoriatu. Prefaţă Olivier Clement. În româneşte de Maria-Cornelia Ica jr, Editura Deisis, Sibiu, 1995;

2 Ibidem, p. 23;

3 Ibidem, p. 33.

sursa: ziarullumina.ro

Tagged:

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading O noua carte la editura Doxologia: Frumuseţea şi sublimitatea preoţiei creştine at Cidade de Deus.

meta

%d blogeri au apreciat asta: