Padurea Katyn – un loc blestemat

8 Iunie, 2010 § 1 comentariu

Saptamana trecuta am vizionat un film socant pe care mi-l recomandase parintele Nicodim Petre.

Katyn, penultimul film al lui Andrzej Wajda, a avut premiera pe 17 septembrie 2008, ziua in care Armata Rosie a atacat Polonia in 1939. Filmul beneficia de „reclama” tragica a unui eveniment controversat si trecut mult timp sub tacere de cancelariile occidentale din motive diplomatice. Recent, tragedia poloneza generata de accidentul aviatic de la Smolensk, unde si-au pierdut viata presedintele Poloniei, Lech Kaczynski, sotia sa, Maria, si un intreg staff politic si diplomatic, aminteste de tributul platit de polonezi ideii de libertate cu nobletea care a caracterizat acest popor de-a lungul veacurilor.

In cazul Katynului, majoritatea celor ucişi erau ofiţeri capturaţi ca prizonieri de război în timpul războiului polonez de apărare din 1939, dar printre cei executaţi se aflau şi numeroşi civili. Cum sistemul polonez de recrutare cerea tuturor absolvenţilor unei universităţi să devină ofiţetri în rezervă, sovieticii au reuşit prin acele asasinate să distrugă o mare parte a intelectualităţii poloneze, ca şi a evreilor polonezi şi a bieloruşilor polonezi.

La 5 martie 1940, conform notei pregătite pentru Stalin de Lavrenti Beria, membrii Biroului politic – Stalin, Viaceslav Molotov, Lazar Kaganovici, Mihail Kalinin, Kliment Voroşilov şi Beria – au semnat un ordin de executare a activiştilor „naţionalişti şi contrarevoluţionari”, „elemente sociale străine”, din lagărele de prizonieri şi în închisorile din zonele de vest ale Ucrainei şi Belarusului. Executarea acestui ordin a însemnat asasinarea a peste 22.000 de polonezi, între care aproximativ 15.000 prizonieri de război. Acuzaţii erau foarte cuprinzător definiţi ca „inamici înrăiţi şi neînduplecaţi ai autorităţii sovietice”, printre ei aflându-se şi un mare număr de intelectuali polonezi, plus poliţişti şi ofiţeri de rezervă sau de carieră.

Între 3 aprilie şi 9 mai 1940,  cei aproximativ 22.000 de prizonieri de război şi alţi arestaţi au fost asasinaţi: 15.570 în cele trei lagăre menţionate mai sus şi aproximativ 7.000 de prizonieri din regiunile vestice ale Ucrainei şi Belarusului. Printre cei ucişi la Katyń s-au numărat un amiral, doi generali, 24 colonei, 79 locotent-colonei, 258 maiori, 654 căpitani, 17 căpitani de marină, 3.420 subofiţeri, câţiva preoţi militari, trei moşieri, un prinţ, 43 de oficialităţi, 85 de cetăţeni privaţi şi 131 de refugiaţi. Printre asasinaţi s-au aflat 20 de profesori universitari, 300 de doctori, sute de avocaţi, ingineri şi profesori, peste 100 de scriitori şi ziarişti şi aproximativ 200 de piloţi de aviaţie. În total, NKVD-ul a eliminat aproape o jumătate din corpul ofiţerilor polonezi.

Numai 395 de prizonieri au scăpat de la moarte. Ei au fost duşi în lagărele Iuhnov şi Griazoveţ. Aceştia au fost singurii supravieţuitori.

Din documentele cercetate îndeosebi în perioadele guvernărilor Gorbaciov şi Elţîn reiese că poliţia politică NKVD a selecţionat cu premeditare pentru execuţie ofiţeri şi oameni cu pregătire, ingineri, profesori, avocaţi, funcţionari înalţi, latifundiari, aristocraţi, preoţi. NKVD-ul a aplicat o epurare pe criterii de „clase sociale” (subliniază, bazat pe documente, cercetătorul Zaslavsky). Ordinul de execuţie, a fost emis de NKVD la 5 martie 1940 şi a fost semnat şi de Nikita Hruşciov, potrivit unei mărturii documentate din partea şefului NKVD-ului, Lavrenti Beria.

Descoperirea de către nazişti în 1943 a uneia dintre gropile comune, după ce armata germană ocupase în 1941 zona respectivă a precipitat ruperea relaţiilor diplomatice dintre Uniunea Sovietică şi guvernul polonez în exil de la Londra.

Deşi, chiar înaintea prăbuşirii URSS-ului, autorităţile ruseşti au recunoscut rolul sovieticilor în masacru (procuratura militară sovietică a început ancheta în 1989), există anumite resentimente în Rusia în legătură cu aceste probleme, guvernele ruseşti succesive refuzând să numească masacrele crime de război sau acte de genocid, ceea ce ar duce la necesara urmărire în justiţie a făptaşilor aflaţi încă în viaţă. Mulţi ruşi continuă să creadă ca fiind adevărată versiunea propagandei guvernamentale sovietice de până în anul 1989, conform căreia naziştii, care invadaseră Uniunea Sovietică în 1941, ar fi fost autorii masacrelor.

Gorbaciov şi-a cerut scuze în octombrie 1990 faţă de poporul polonez, însă nu a permis publicarea ordinului de execuţie. Acel document sovietic a fost înmânat preşedintelui Poloniei, de preşedintele Elţin, abia în 1992 (v. pe larg mai jos). În 2005, autoritatea rusă de competenţă pentru anchetarea cazului (în locul fostei procuraturi militare sovietice) a dispus, fără o evaluare juridică clară, închiderea cazului şi declararea a 116 dintre 183 de dosare privind masacrul de la Katyń drept secret de stat.De la sfârşitul deceniului al nouălea al secolului trecut, presiunile făcute asupra guvernului polonez, dar şi asupra celui sovietic nu au încetat să crească. Mediile academice au încercat să includă Katyńul pe agenda comisiei mixte polono-sovietice de investigare a episoadelor neclare ale istoriei comune. În 1989, cercetătorii sovietici au dat în vileag faptul că Stalin a dat într-adevăr ordinul pentru masacrarea polonezilor, iar în octombrie 1990 Mihail Gorbaciov a recunoscut oficial că NKVD-ul a fost executantul ordinului ucigaş, confirmând totodată existenţa altor două gropi comune asemănătoare celei de la Katyń: Mednoie şi Piatihatki. După ce noi dovezi au fost descoperite de americani şi polonezi în 1991 şi 1992, în 1992 preşedintele Rusiei Boris Elţîn a scos din arhive şi a predat noului preşedinte polonez, fostul lider al sindicatului Solidaritatea Lech Wałęsa, documente ultrasecrete din pachetul sigilat nr. 1. Printre acestea se aflau propunerea lui Lavrenti Beria din martie 1940 pentru împuşcarea a 25.700 de polonezi din lagărele Kozelsk, Ostaşkov şi Starobielsk şi din anumite închisori din vestul Ucrainei şi Belarusului, toate având semnătura de aprobare a lui Stalin; un fragment al ordinului de împuşcare dat de Biroul Politic datat 5 martie 1940; nota lui Alexandr Şelepin din 3 martie 1959 către Nikita Hruşciov, care era informat despre executarea a 21.857 polonezi şi i se cerea aprobarea pentru distrugerea dosarelor lor.

“Katyn” descrie tragedia unei generatii terorizate de razboi. Linistea micului satuc este tulburata de focul mitralierelor si panica isi face simtita prezenta la tot pasul. Unii tradeaza, altii braveaza, unii executa, altii ajung victime.

Am schitat o parte din aceasta istorie neagra a Poloniei pentru ca una din mizele filmului lui Wajda o reprezinta restituirea adevarului istoric si a memoriei, cu atit mai mult cu cit veteranul Wajda si-a pierdut tatal la Katyn. Desi nu intotdeauna o astfel de nota „subiectiva” joaca in favoarea regizorului, asa cum intregul capital simbolic al unui eveniment tragic cum a fost masacrul de la Katyn trebuie gerat cu atentie, in cazul de fata si-a pus amprenta experienta unuia dintre cei mai mari regizori pe care i-a avut acest secol. O optiune fireasca a lui Wajda a fost sa confere si o tenta documentara filmului sau, fara a-l rigidiza, prin intermediul afisarii momentelor esentiale ale dramei, incepind cu atacarea Poloniei din doua directii, de catre Germania si Rusia sovietica, aliate in urma Pactului Ribbentrop-Molotov, decizind impartirea Poloniei (a nu se uita ca o clauza a acestui pact prevedea si dezmembrarea Romaniei). Regizorul foloseste fragmente de film documentar ca atare, cu dezhumarea si autopsierea cadavrelor stivuite in gropile comune. Tot din sfera documentarului, insa intr-o nota dramatica, sta si jurnalul tinut de ofiterul Andrzej (Artur Zmijewski) si care se incheie cu citeva ore inaintea executiei sale, jurnal care precizeaza atit ora Rusiei, cit si ora Poloniei, ore tragice ale istoriei.

Wajda amina deznodamintul pentru a reda intregul set de evenimente care s-a succedat deportarii catre o zona necunoscuta a ofiterilor polonezi, perioada ocupatiei germane fiind concentrata intr-un episod de violenta, inchiderea universitatilor, arestarea si deportarea profesorilor. Intentia regizorului a fost sa sublinieze ceea ce ulterior Europa occidentala a pierdut din vedere cu buna stiinta, si anume ca doua regimuri criminale, totalitare, sovietic si nazist, au avut initial o relatie sororala, si-au dat mina pentru a intra impreuna in cartea recordurilor la atrocitati. Scena cu care debuteaza filmul devine exemplara – pe un pod se intilnesc doua grupuri de polonezi, cei care fug din fata ocupantului nazist si cei care fug de Armata Rosie. Ca si in realitate, in film discursul de propaganda al celor doua totalitarisme suna asemanator, instrumentind, ambele, la fel de cinic, asasinatul de la Katyn. Nu este vorba doar de ceea ce nemtii numesc „Schuldfrage”, chestiunea vinovatiei, ci si despre supravietuirea Poloniei ca stat, o alta tema fundamentala a lui Wajda, cu o rezonanta puternica, daca ne gindim la perioadele extrem de nefaste traversate de Polonia, a carei unitate statala, inainte de invazia sovieto-nazista, a fost dizolvata mai bine de 100 de ani. Aici, insa, discursul lui Wajda este actualizat, pentru a face probabil mai explicit mesajul european, si, ca un corolar emotional, filmul cistiga prin ceea ce configureaza patina timpului, a acelui timp ilustrat de fotografii si „relicve”, putinele obiecte personale returnate, de la decoratii, un rozariu, la jurnalul neterminat, cu paginile patate, rasfoit de o mina invizibila.

Exista in film o intreaga galerie polona de personaje, care ilustreaza fiecare, pe un anumit palier social sau de virsta, ideea de rezistenta esentiala supravietuirii. Cei care vor citi Scrisorile din inchisoare ale lui Adam Michnik o vor intelege pe deplin. Sint prezenti tinerii furiosi, dar increzatori in soarta Poloniei, precum Tadeusz (Antoni Pawlicki) care stie si nu vrea sa minta si a carui poveste de dragoste se sfirseste rapid, scepticii patrioti de tipul directoarei care-l admite in scoala pe tinarul ambitios pentru ca este un bun polonez, sotiile devotate precum aceea a ofiterului Andrzej, Anna (Maja Ostaszewska), revoltatii intransigenti precum Agnieszka (Magdalena Cielecka) sfirsind in beciurile politiei revolutionare. Sint personaje emblematice, cei pe care Wajda vrea sa-i aminteasca, cei de care Polonia doreste sa-si aminteasca. Timpul lor este irevocabil scurtat de evenimente, ei sint cei care vor plati pretul maxim pentru libertatea Poloniei. Agnieszka isi doneaza parul unui teatru unde, pe un perete, obiectivul surprinde en passant, dar semnificativ, un afis cu piesa lui Sofocle, Antigona, asa cum Antigona lui Jean Anouilh, scrisa in timpul ocupatiei naziste, se constituia intr-una din figurile simbolice ale rezistentei in fata ocupantului. Sfidind autoritatile, Agnieszka pune pe mormintul gol al fratelui ucis la Katyn o placa funerara cu data decesului, 1940, anul crimelor sovietice. Ca si Antigona, ea asuma rolul rostirii/scrierii adevarului cu orice pret, pentru ca nimic nu este mai periculos decit adevarul pentru starea de impostura generica a unui regim totalitar.

In aceasta confruntare nu exista loc pentru compromisuri, fapt subliniat de Wajda intr-o nota usor idealizanta, dar nu straina de spiritul polonez, cedarile conduc la declinul moral, la pierderea singurului capital care nu se negociaza: onoarea. Fara a fi un individ tranzactional, aflindu-se printre putinii supravietuitori, sublocotenentul Jerzy (Andrzej Chyra) intra in rindurile armatei „de eliberare”. In cazul sau, problema de constiinta se rezolva radical, prin sinucidere, nu fara o incercare de justificare fata de ceilalti care-l izoleaza cu dispret. Lipseste tipul tranzactionalului autentic, regizorul sugereaza inca o data ca nu exista loc pentru compromis chiar atunci cind acesta apare justificabil, de exemplu, la sceptica directoare sau la Jerzy, ca o solutie de supravietuire a omului sub vremi. La acest nivel se angajeaza conflictul tragic, intre o Polonie a Solidaritatii si Rezistentei si una inadmisibila pentru Wajda, a Resemnarii si Colaborarii cu puterea discretionara, intre Antigona si Ismena, ca figuri emblematice ale tragediei grecesti.

Filmul lui Wajda incearca sa puna in acord realitatea istorica incontestabila prin apelul la documentar, cu istoria orala, istoria traita, istoria mica, ambele dublate de un discurs legitimant, un discurs al unei „identitati ranite” (Michael Polack) si care se impune prin atitudinea intransigenta. Cele trei registre tragic inervate creeaza o simbioza intre efectul de autenticitate si substanta dramatica a evenimentelor. Talentul, finetea celui care a facut Cenusa (1965), Padurea de mesteceni (1970), Omul de marmura (1977) sau Omul de fier (1981) l-au ferit de grotescul patriotismului pompier á la Sergiu Nicolaescu, cu maioneza taiata a discursurilor recitate cu solemnitati impaiate, insa exista o pledoarie pentru aristocratia gestului de demnitate umana care razbate din film, un parti pris esential dincolo de toate posibilele note relativizante.

Filmul este inchis in paginile jurnalului, iar ceea ce se intimpla ulterior lichidarii ofiterilor polonezi amina intr-un fel scena executiei. Documentul istoric apare sensibilizat de drama familiilor care asteapta o veste, care se hranesc cu sperante oarbe si, in final, ca o lovitura de gratie, executia cu singe rece. Nu caderea trupurilor, nu ultimele cuvinte, nu frinturile de rugaciune recuperate de pe buzele fiecaruia dintre cei executati, nu groapa comuna deschisa la picioare, ci eficienta masinii de tocat, o galeata cu apa care spala superficial singele si… urmatorul! Sentimentul de suspendare, de survol al neantului, o mina cu un rozariu, mina care mai tremura usor inainte de a fi complet inghitita de pamint, aceasta este totul. Adus in pragul camerei de executie, generalul are o miscare de recul, el vede ceea ce noi nu vedem inca, urmele de singe, oroarea si minciuna. Retragerea vine din reflexul animal, in schimb, reculegerea demna este rezultatul a ceea ce fiinta umana are mai bun, a ceea ce Polonia are mai bun. Cu o taietura impecabila, cruda, finalul neiertator poarta amprenta marelui regizor care pare sa regaseasca sobrietatea aproape analitica a unei priviri curajoase in abis.

sursa: ziaruldeiasi.ro & satirikon.radardemedia.ro

Tagged:

§ One Response to Padurea Katyn – un loc blestemat

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Padurea Katyn – un loc blestemat at Cidade de Deus.

meta

%d blogeri au apreciat asta: