„Multi romani s-au apropiat de Dumnezeu in aceste vremuri grele” – interviu cu Parintele Melchisedec Velnic

15 Iunie, 2010 § Lasă un comentariu

un interviu de Claudiu Târziu

Parintele Melchisedec Velnic, staretul Putnei si exarhul manastirilor din Arhiepiscopia Sucevei, reuseste sa imbine in personalitatea sa calitati aparent contrare: notorietatea cu discretia, autoritatea cu blandetea, pragmatismul administrativ cu delicatetea duhovniceasca. Asa incat e greu sa-l cunosti dintr-o privire, dar odata ce l-ai cunoscut, e o bucurie. Cred ca cel mai bine s-a definit singur, explicand intelesul cuvantului „staret”, drept „povatuitor pe calea mantuirii”. Si cine, daca nu un astfel de parinte, ar fi fost mai potrivit sa ne raspunda acum, in postul mare al Pastelui, la intrebarile nascute din framantarile grele ale vremurilor in care traim.

Asadar, am luat calea Putnei, strabatand tara de la un capat la altul, in miezul unui februarie cu ninsori nesfarsite, care ingropasera Bucovina sub zapezi. Dar Putna se scalda in soare! Pesemne, rugaciunile pelerinilor au aprins vazduhul. Fiind in prima saptamana a Postului Pastelui, multi credinciosi venisera la manastire sa se spovedeasca. Biserica si staretia erau intesate de oameni cu chipuri reculese, asteptand duhovnicul. Parintele Melchisedec ne-a intampinat cu zambet sincer si ocrotitor, daruindu-ne un ceas de zabava.

– Preacuvioase parinte staret, cum se simte zbuciumul lumii romanesti, pe vremuri de criza, la Putna? Ajunge nelinistea lumii pana aici?

– Ca intotdeauna, in Biserica, unde Il avem pe Hristos, sufletul romanului poate fi simtit cel mai bine, cu bucuriile si cu necazurile lui. Sunt multi romani care s-au apropiat mult de Dumnezeu in aceste vremuri grele, dupa cum sunt si multi care s-au instrainat de El, unii intr-atat, incat si-au pus capat vietii. Lipsa de credinta i-a dus aici. N-au crezut in viata de dincolo, pentru care ne pregatim aici, nu au avut incredere ca Dumnezeu ii poate ajuta, prin pocainta si rugaciune. S-au gandit ca lumea aceasta este totul si, nevazand alta scapare, si-au luat zilele. Unui credincios, necazul ii da putere sa se smereasca si sa se plece sub scutul puternic al lui Dumnezeu, si atunci este salvat. Cine se increde numai in fortele sale proprii se pierde. Mantuitorul Iisus Hristos ne-a spus: „Fara Mine nu puteti face nimic”, „Eu sunt Calea, Adevarul si Viata”.

– Ce pot face preotii, pentru a-i ajuta si pe cei mai slabi in credinta, atunci cand sunt in momente de cumpana?

– Mai intai de toate, clerul trebuie sa-i redea romanului nadejdea ca nu este singur, ca exista Cineva care ii poarta de grija. Ca daca omul are credinta si-L are pe Dumnezeu inlauntrul lui, are absolut de toate. Saracia materiala nu trebuie sa determine si o saracie sufleteasca. Credinta face minuni. Avem nenumarate exemple in istorie cand, pentru credinta lor, romanii au fost ocrotiti de Dumnezeu, iar planurile vrajmasilor n-au reusit. Spunea un profesor: „In istorie se aud bubuind pasii lui Dumnezeu”. Iar un cronicar, vorbind despre domnul Moldovei, Sfantul Voievod Stefan cel Mare, scria: „A fost gandul lui Dumnezeu cu el”; aceasta pentru ca si gandul lui a fost la Dumnezeu. Cred ca daca tot poporul ar spune intr-un cuget: „Doamne, ai mila de noi!”, Dumnezeu ne-ar randui conducatori vrednici, care ar schimba fata tarii, chiar si fata lumii. Insa noua ne este greu sa ne smerim si sa ne pocaim. In mandrie, in inchipuire si indreptatire de sine, este foarte greu sa te smeresti si sa ceri ajutor de Sus. De aceea, este mare nevoie de lucratori in via Lui, adica de un cler care sa arate poporului ca slujeste unui Dumnezeu Viu, care poarta de grija turmei Sale. Caci Dumnezeu nu-si paraseste niciodata turma Sa, dar nici nu o ajuta impotriva vointei ei. Iar noi refuzam ajutorul, binecuvantarea, bunatatea si milostivirea Lui, prin modul in care traim.

– Dintre toate provinciile istorice romanesti, Moldova pare cea mai aprinsa de credinta. Aici sunt cele mai multe manastiri, bisericile se umplu in fiecare duminica, de aici pleaca cei mai multi credinciosi in pelerinaje in toata tara. De unde vine aceasta dragoste de Dumnezeu a moldovenilor?

– E adevarat ca multi spun ca in Moldova e mai multa credinta. Cred ca e in firea moldoveanului sa fie mai apropiat de Dumnezeu, pentru ca se smereste, iar intaia fapta a credintei este smerenia. „Daca este sa vorbim despre dumnezeire”, spune Sfantul Isaac Sirul, „trebuie sa vorbim despre smerenie”. Iar model sa ne fie smerenia Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Virtutea smereniei parca este mai bine asezata in sufletul moldoveanului. Cu siguranta, si manastirile au avut o influenta in aceasta privinta. Dar nu numai moldovenii au in sange credinta, ci si toti romanii. La noi credinta e primita din mosi-stramosi, este o lucrare launtrica de sute de ani. Daca in Muntenia si Transilvania se vede mai putin, este si pentru ca acele provincii au fost incercate mai mult in istorie. Ardealul a avut Golgota lui de urcat si nu s-a facut de ras, ci a dat multi sfinti Bisericii Ortodoxe. Cati n-au vrut sa il abata de la credinta cea dreapta, sa i-l scoata pe Dumnezeu din suflet si n-au reusit? Daca are cicatrice, nu e de mirare, sunt vitregiile istoriei. Nadajduim, cu darul lui Dumnezeu, ca samanta cea buna se va raspandi, credinta se va inmulti si vom fi mai uniti in Duh si in iubirea de Adevar.

– In ultima vreme, credinciosii bat drumul manastirilor ortodoxe cu mare ravna. De ce au oamenii o mai mare evlavie pentru manastiri si le cauta in numar asa de mare?

– Asa cum noi, monahii, tindem spre ceva mai mult decat ne ofera manastirea, adica spre o viata linistita si plina de bucurie duhovniceasca, asa si crestinii cauta ceva mai mult decat le ofera viata de parohie. Nu trebuie blamati pentru aceasta, nici banuiti ca dispretuiesc bisericile lor, nici considerati fanatici. Trebuie sa-i incurajam in drumul spre Dumnezeu. Cautarea lor inseamna ca in interiorul lor se da o lupta, in care merita sa fie sprijiniti.

– Pe de alta parte, observam ca prea multi tineri care se afla in cautare de orizonturi spirituale, de ceva care sa le umple golul din suflet, in loc sa aleaga Biserica si credinta, experimenteaza tot felul de practici orientale si exotice. Ce ii tine departe de Biserica?

– Parintii, preotii si profesorii de religie poarta responsabilitatea pentru ca n-au stiut sa-L prezinte pe Dumnezeu asa cum este El: bun, milostiv, prezent langa tine oricand. Noua, clericilor (si prima data mie) ni se poate reprosa ca nu am reusit pe deplin sa traim Sfanta Liturghie si sa dam crestinilor puterea care vine din comuniunea cu Hristos si cu tainele Bisericii. N-am stiut sa-L traim pe Hristos mai intens, caci, daca am fi facut-o, atunci toti oamenii ar fi simtit lucrul acesta. Daca l-as avea pe Hristos, multi s-ar odihni pe langa mine, dupa cum spune Sfantul Serafim de Sarov: „Aduna-ti pacea si linistea in sufletul tau si multi se vor salaslui pe langa tine”. Ca sa transmiti bunatate, blandete, smerenie, putere de jertfa, pocainta, bucurie, trebuie sa le ai. Daca nu le traiesti, nu le poti da altuia, caci nu ai de unde.

– Suntem in postul Pastelui, si Biserica ne cheama la infranare si rugaciune. Exista insa multi oameni care cred in existenta lui Dumnezeu, dar nu merg la biserica decat intamplator, nu se spovedesc, nu se impartasesc, nu tin post, dar duc o viata curata, fac fapte bune si gandesc frumos. Acestia spun ca au o relatie directa cu Dumnezeu, ca n-au nevoie de un intermediar, de un preot. Pot nadajdui ei la mantuire?

– Sfantul Ciprian al Cartaginei spune: „Cine nu are Biserica drept mama, nu-L are nici pe Dumnezeu drept Tata” si „in afara Bisericii nu exista mantuire”. Poarta mantuirii, a indumnezeirii, a induhovnicirii, a apropierii de Dumnezeu este deschisa pentru fiecare. Nimanui nu-i este refuzata mantuirea. Hristos ne asteapta: „Veniti la mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi”. Dar ca sa ajungi la Hristos, trebuie sa te simti „ostenit si impovarat”, adica sa te cunosti pe tine insuti: sa-ti cunosti pacatele si povara pe care ele o pun asupra sufletului. Iar asta nu se poate face decat prin spovedanie. Sfintii Parinti spun ca cel care-si cunoaste pacatele sale este mai mare decat cel care invie mortii. Postul este dat ca sa te smeresti, caci fara smerenie si pocainta, n-ai face decat o dieta alimentara. Daca ai unit postul de bucate cu infranarea limbii si a ochilor, daca ti-ai taiat pofta trupului, pofta ochilor si trufia vietii – slava desarta, lipsa smereniei -, esti pe calea cea buna. Mantuitorul spune ca daca vom da un pahar cu apa, vom primi plata. Trebuie sa ai incredere ca Hristos nu-ti ramane dator. Hristos iti da si nu-I pare rau; iti da si nu ia inapoi. Dar pentru a avea incredere in El, trebuie sa crezi ca este viu, ca este langa tine, ca te asculta, ca nu este o notiune abstracta sau o putere indepartata. Atunci ai o nadejde de nezdruncinat. Si te poti nevoi, pentru ca, spune Sfantul Apostol Pavel, „nadejdea nu rusineaza”.

Cei ce se silesc pun mana pe imparatia Lui. Trebuie sa faci ceva pentru mantuirea ta. Dar sa faci cu dragoste de Dumnezeu si din dragoste pentru poruncile lui. A tine un post sau a sluji pe cineva sa nu fie ca o povara, ci sa izvorasca din dragoste. Si aici vreau sa precizez ceva. Crestinii se impart in trei categorii: fii, argati si robi. Cei din starea de fiu le fac pe toate din dragoste fata de parinte si dragostea inlatura frica. Cei din starea de argati implinesc pentru plata: „Tin postul, ca am sa primesc si eu ceva”. Nu, nu facem negot cu Dumnezeu! Iar robii tin poruncile din teama de pedeapsa, de pedeapsa vesnica: „Daca nu postesc, ma duc in iad”.

Trebuie sa tindem si sa ne pastram in starea de fii ai lui Dumnezeu. Iar daca cineva crede ca nu mai este in starea de fiu, sa nu deznadajduiasca. Oricat de mari pacate a savarsit, sa nu-si piarda speranta. Pentru ca diavolul, cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur, „nu se bucura atat de mult cand pacatuim fata de Dumnezeu, cat se bucura cand deznadajduim”. Hristos ne primeste la El oricand, numai sa vrem.

Cel mai frumos capitol din Evanghelia Sf. Luca este cel despre intoarcerea fiului risipitor. Nu l-a intrebat tatal pe ce si-a irosit tineretea, bogatia si toate cele ale lui, ci s-a bucurat ca s-a intors. Bucuria fiului era ca „pierdut era si s-a aflat”, bucurie omeneasca. Bucuria tatalui era dumnezeiasca: „mort a fost si a inviat”. Fara nici o intrebare si nici un repros, i-a dat haina si inelul si bunastarea cea dintai, bucuros ca fiul s-a intors. Cum frumos spunea cineva: „Hristos sta cu mana streasina la ochi, privind in zare si asteptand sa ne intoarcem la El”. Sa nu dam inapoi, ci sa venim in bratele Lui si va purta grija de toate! Ne cheama: „Fiule, da-Mi inima ta”! Sa nu sovaim, sa pasim cu incredere. Este viu! Este prezent! Este cu noi!

sursa: www.formula-as.ro

Parintele Melchisedec Velnic, staretul Putnei si exarhul manastirilor din Arhiepiscopia Sucevei, reuseste sa imbine in personalitatea sa calitati aparent contrare: notorietatea cu discretia, autoritatea cu blandetea, pragmatismul administrativ cu delicatetea duhovniceasca. Asa incat e greu sa-l cunosti dintr-o privire, dar odata ce l-ai cunoscut, e o bucurie. Cred ca cel mai bine s-a definit singur, explicand intelesul cuvantului „staret”, drept „povatuitor pe calea mantuirii”. Si cine, daca nu un astfel de parinte, ar fi fost mai potrivit sa ne raspunda acum, in postul mare al Pastelui, la intrebarile nascute din framantarile grele ale vremurilor in care traim.

Asadar, am luat calea Putnei, strabatand tara de la un capat la altul, in miezul unui februarie cu ninsori nesfarsite, care ingropasera Bucovina sub zapezi. Dar Putna se scalda in soare! Pesemne, rugaciunile pelerinilor au aprins vazduhul. Fiind in prima saptamana a Postului Pastelui, multi credinciosi venisera la manastire sa se spovedeasca. Biserica si staretia erau intesate de oameni cu chipuri reculese, asteptand duhovnicul. Parintele Melchisedec ne-a intampinat cu zambet sincer si ocrotitor, daruindu-ne un ceas de zabava.

– Preacuvioase parinte staret, cum se simte zbuciumul lumii romanesti, pe vremuri de criza, la Putna? Ajunge nelinistea lumii pana aici?

– Ca intotdeauna, in Biserica, unde Il avem pe Hristos, sufletul romanului poate fi simtit cel mai bine, cu bucuriile si cu necazurile lui. Sunt multi romani care s-au apropiat mult de Dumnezeu in aceste vremuri grele, dupa cum sunt si multi care s-au instrainat de El, unii intr-atat, incat si-au pus capat vietii. Lipsa de credinta i-a dus aici. N-au crezut in viata de dincolo, pentru care ne pregatim aici, nu au avut incredere ca Dumnezeu ii poate ajuta, prin pocainta si rugaciune. S-au gandit ca lumea aceasta este totul si, nevazand alta scapare, si-au luat zilele. Unui credincios, necazul ii da putere sa se smereasca si sa se plece sub scutul puternic al lui Dumnezeu, si atunci este salvat. Cine se increde numai in fortele sale proprii se pierde. Mantuitorul Iisus Hristos ne-a spus: „Fara Mine nu puteti face nimic”, „Eu sunt Calea, Adevarul si Viata”.

– Ce pot face preotii, pentru a-i ajuta si pe cei mai slabi in credinta, atunci cand sunt in momente de cumpana?

– Mai intai de toate, clerul trebuie sa-i redea romanului nadejdea ca nu este singur, ca exista Cineva care ii poarta de grija. Ca daca omul are credinta si-L are pe Dumnezeu inlauntrul lui, are absolut de toate. Saracia materiala nu trebuie sa determine si o saracie sufleteasca. Credinta face minuni. Avem nenumarate exemple in istorie cand, pentru credinta lor, romanii au fost ocrotiti de Dumnezeu, iar planurile vrajmasilor n-au reusit. Spunea un profesor: „In istorie se aud bubuind pasii lui Dumnezeu”. Iar un cronicar, vorbind despre domnul Moldovei, Sfantul Voievod Stefan cel Mare, scria: „A fost gandul lui Dumnezeu cu el”; aceasta pentru ca si gandul lui a fost la Dumnezeu. Cred ca daca tot poporul ar spune intr-un cuget: „Doamne, ai mila de noi!”, Dumnezeu ne-ar randui conducatori vrednici, care ar schimba fata tarii, chiar si fata lumii. Insa noua ne este greu sa ne smerim si sa ne pocaim. In mandrie, in inchipuire si indreptatire de sine, este foarte greu sa te smeresti si sa ceri ajutor de Sus. De aceea, este mare nevoie de lucratori in via Lui, adica de un cler care sa arate poporului ca slujeste unui Dumnezeu Viu, care poarta de grija turmei Sale. Caci Dumnezeu nu-si paraseste niciodata turma Sa, dar nici nu o ajuta impotriva vointei ei. Iar noi refuzam ajutorul, binecuvantarea, bunatatea si milostivirea Lui, prin modul in care traim.

– Dintre toate provinciile istorice romanesti, Moldova pare cea mai aprinsa de credinta. Aici sunt cele mai multe manastiri, bisericile se umplu in fiecare duminica, de aici pleaca cei mai multi credinciosi in pelerinaje in toata tara. De unde vine aceasta dragoste de Dumnezeu a moldovenilor?

– E adevarat ca multi spun ca in Moldova e mai multa credinta. Cred ca e in firea moldoveanului sa fie mai apropiat de Dumnezeu, pentru ca se smereste, iar intaia fapta a credintei este smerenia. „Daca este sa vorbim despre dumnezeire”, spune Sfantul Isaac Sirul, „trebuie sa vorbim despre smerenie”. Iar model sa ne fie smerenia Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Virtutea smereniei parca este mai bine asezata in sufletul moldoveanului. Cu siguranta, si manastirile au avut o influenta in aceasta privinta. Dar nu numai moldovenii au in sange credinta, ci si toti romanii. La noi credinta e primita din mosi-stramosi, este o lucrare launtrica de sute de ani. Daca in Muntenia si Transilvania se vede mai putin, este si pentru ca acele provincii au fost incercate mai mult in istorie. Ardealul a avut Golgota lui de urcat si nu s-a facut de ras, ci a dat multi sfinti Bisericii Ortodoxe. Cati n-au vrut sa il abata de la credinta cea dreapta, sa i-l scoata pe Dumnezeu din suflet si n-au reusit? Daca are cicatrice, nu e de mirare, sunt vitregiile istoriei. Nadajduim, cu darul lui Dumnezeu, ca samanta cea buna se va raspandi, credinta se va inmulti si vom fi mai uniti in Duh si in iubirea de Adevar.

– In ultima vreme, credinciosii bat drumul manastirilor ortodoxe cu mare ravna. De ce au oamenii o mai mare evlavie pentru manastiri si le cauta in numar asa de mare?

– Asa cum noi, monahii, tindem spre ceva mai mult decat ne ofera manastirea, adica spre o viata linistita si plina de bucurie duhovniceasca, asa si crestinii cauta ceva mai mult decat le ofera viata de parohie. Nu trebuie blamati pentru aceasta, nici banuiti ca dispretuiesc bisericile lor, nici considerati fanatici. Trebuie sa-i incurajam in drumul spre Dumnezeu. Cautarea lor inseamna ca in interiorul lor se da o lupta, in care merita sa fie sprijiniti.

– Pe de alta parte, observam ca prea multi tineri care se afla in cautare de orizonturi spirituale, de ceva care sa le umple golul din suflet, in loc sa aleaga Biserica si credinta, experimenteaza tot felul de practici orientale si exotice. Ce ii tine departe de Biserica?

– Parintii, preotii si profesorii de religie poarta responsabilitatea pentru ca n-au stiut sa-L prezinte pe Dumnezeu asa cum este El: bun, milostiv, prezent langa tine oricand. Noua, clericilor (si prima data mie) ni se poate reprosa ca nu am reusit pe deplin sa traim Sfanta Liturghie si sa dam crestinilor puterea care vine din comuniunea cu Hristos si cu tainele Bisericii. N-am stiut sa-L traim pe Hristos mai intens, caci, daca am fi facut-o, atunci toti oamenii ar fi simtit lucrul acesta. Daca l-as avea pe Hristos, multi s-ar odihni pe langa mine, dupa cum spune Sfantul Serafim de Sarov: „Aduna-ti pacea si linistea in sufletul tau si multi se vor salaslui pe langa tine”. Ca sa transmiti bunatate, blandete, smerenie, putere de jertfa, pocainta, bucurie, trebuie sa le ai. Daca nu le traiesti, nu le poti da altuia, caci nu ai de unde.

– Suntem in postul Pastelui, si Biserica ne cheama la infranare si rugaciune. Exista insa multi oameni care cred in existenta lui Dumnezeu, dar nu merg la biserica decat intamplator, nu se spovedesc, nu se impartasesc, nu tin post, dar duc o viata curata, fac fapte bune si gandesc frumos. Acestia spun ca au o relatie directa cu Dumnezeu, ca n-au nevoie de un intermediar, de un preot. Pot nadajdui ei la mantuire?

– Sfantul Ciprian al Cartaginei spune: „Cine nu are Biserica drept mama, nu-L are nici pe Dumnezeu drept Tata” si „in afara Bisericii nu exista mantuire”. Poarta mantuirii, a indumnezeirii, a induhovnicirii, a apropierii de Dumnezeu este deschisa pentru fiecare. Nimanui nu-i este refuzata mantuirea. Hristos ne asteapta: „Veniti la mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi”. Dar ca sa ajungi la Hristos, trebuie sa te simti „ostenit si impovarat”, adica sa te cunosti pe tine insuti: sa-ti cunosti pacatele si povara pe care ele o pun asupra sufletului. Iar asta nu se poate face decat prin spovedanie. Sfintii Parinti spun ca cel care-si cunoaste pacatele sale este mai mare decat cel care invie mortii. Postul este dat ca sa te smeresti, caci fara smerenie si pocainta, n-ai face decat o dieta alimentara. Daca ai unit postul de bucate cu infranarea limbii si a ochilor, daca ti-ai taiat pofta trupului, pofta ochilor si trufia vietii – slava desarta, lipsa smereniei -, esti pe calea cea buna. Mantuitorul spune ca daca vom da un pahar cu apa, vom primi plata. Trebuie sa ai incredere ca Hristos nu-ti ramane dator. Hristos iti da si nu-I pare rau; iti da si nu ia inapoi. Dar pentru a avea incredere in El, trebuie sa crezi ca este viu, ca este langa tine, ca te asculta, ca nu este o notiune abstracta sau o putere indepartata. Atunci ai o nadejde de nezdruncinat. Si te poti nevoi, pentru ca, spune Sfantul Apostol Pavel, „nadejdea nu rusineaza”.
Cei ce se silesc pun mana pe imparatia Lui. Trebuie sa faci ceva pentru mantuirea ta. Dar sa faci cu dragoste de Dumnezeu si din dragoste pentru poruncile lui. A tine un post sau a sluji pe cineva sa nu fie ca o povara, ci sa izvorasca din dragoste. Si aici vreau sa precizez ceva. Crestinii se impart in trei categorii: fii, argati si robi. Cei din starea de fiu le fac pe toate din dragoste fata de parinte si dragostea inlatura frica. Cei din starea de argati implinesc pentru plata: „Tin postul, ca am sa primesc si eu ceva”. Nu, nu facem negot cu Dumnezeu! Iar robii tin poruncile din teama de pedeapsa, de pedeapsa vesnica: „Daca nu postesc, ma duc in iad”.

Trebuie sa tindem si sa ne pastram in starea de fii ai lui Dumnezeu. Iar daca cineva crede ca nu mai este in starea de fiu, sa nu deznadajduiasca. Oricat de mari pacate a savarsit, sa nu-si piarda speranta. Pentru ca diavolul, cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur, „nu se bucura atat de mult cand pacatuim fata de Dumnezeu, cat se bucura cand deznadajduim”. Hristos ne primeste la El oricand, numai sa vrem.
Cel mai frumos capitol din Evanghelia Sf. Luca este cel despre intoarcerea fiului risipitor. Nu l-a intrebat tatal pe ce si-a irosit tineretea, bogatia si toate cele ale lui, ci s-a bucurat ca s-a intors. Bucuria fiului era ca „pierdut era si s-a aflat”, bucurie omeneasca. Bucuria tatalui era dumnezeiasca: „mort a fost si a inviat”. Fara nici o intrebare si nici un repros, i-a dat haina si inelul si bunastarea cea dintai, bucuros ca fiul s-a intors. Cum frumos spunea cineva: „Hristos sta cu mana streasina la ochi, privind in zare si asteptand sa ne intoarcem la El”. Sa nu dam inapoi, ci sa venim in bratele Lui si va purta grija de toate! Ne cheama: „Fiule, da-Mi inima ta”! Sa nu sovaim, sa pasim cu incredere. Este viu! Este prezent! Este cu noi!

sursa: www.formula-as.ro

Tagged: ,

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading „Multi romani s-au apropiat de Dumnezeu in aceste vremuri grele” – interviu cu Parintele Melchisedec Velnic at Cidade de Deus.

meta

%d blogeri au apreciat asta: