Versiune pentru tipărire La noi, mănăstirile și femeile credincioase au salvat credința ortodoxă! – in dialog cu parintele Dimitrie Bejan

21 Iunie, 2010 § Lasă un comentariu

Iubite Părinte Dimitrie Bejan, în numele lui Iisus Hristos și spre lauda lui Dumnezeu, un grup de părinți din împrejurimi, vă rugăm să ne dați câteva cuvinte de folos și sfaturi duhovnicești, să ne fie tuturor un îndemn pe calea mântuirii.

Spuneți-ne ce ați învățat mai mult în viață din marea școală a suferinței, din care ați gustat atât de mult?

Pr. D. Problema este, că, dacă ești în suferință, să accepți suferința ca mântuitoare, fiind rânduită de Hristos. În felul acesta suferința este ușor de acceptat și chiar simplă și-ți aduce bucurie.

Cum poate creștinul să rabde mai cu folos suferința, boala, sărăcia, închisoarea, nedreptatea de tot felul și necazurile vieții?

Pr. D.  Noi știm că dintre toți oamenii de pe pământ, Mântuitorul nostru a fost cel mai drept, fără de păcat, și totuși a acceptat suferința cea mai grea și răstignirea. Și aceasta a adus mântuirea întregului neam omenesc. Apostolii și toți sfinții, urmându-L pe Mântuitorul, au trecut prin moarte și suferințe amare; apoi li s-a deschis ușa Raiului în mod sigur.

Ce virtuți de bază îi trebuie creștinului, să poatătrece cu folos povara vieții pe pământ?

Pr. D.  Întâi, să fie creștin ortodox; al doilea, să știe că suferința este indisolubil legată de viața omului pe pământ; al treilea, să știe că la capătul suferinței, prin care trece biruitor totdeauna cu ajutorul lui Hristos, i se deschide mântuitor, Raiul.

Ce rol hotărâtor are rugăciunea în viațăși mai ales în suferință, în închisoare?

Pr. D. Rugăciunea reprezintă legătura noastră permanentă cu Dumnezeu. Plecăm de la „Doamne, ajută-ne!”, până la Psalmul 50. La toate rugăciunile, mai grele sau mai ușoare, să fie apartenența inimii în totalitate la ceea ce spune graiul.

Cum vă rugați în cei peste 20 de ani de pușcărie, dacă acceptați să ne spuneți această mare taină a inimii?

Pr. D. Rugăciunea noastră în pușcărie, ca și în viața de mai târziu, curgea limpede ca apa unui izvor, în care-i spui lui Dumnezeu, direct, tot ce te doare. Simțeai totdeauna că Dumnezeu aude și te ajută să suporți greutatea.

Ați cunoscut oameni în închisoare care se rugau mult, cu lacrimi?

Pr. D. Da. Doi țărani: Tudor Popescu de lângă Podu Iloaei, Iași și Ion Moldoveanul de lângă Cluj. Le strălucea fața când se rugau. De ce? Se predau total rugăciunii și prin ea lui Dumnezeu.

Ca preot militar pe frontul de Est, ce misiune ortodoxă mai deosebită ați făcut?

Pr. D. Am botezat foarte mulți ruși în urma frontului sute de mii, începând de la Prut până la Stalingrad. într-o singură zi, într-un sat de cazaci, aproape de Kiev, am botezat peste 300 de ruși într-un iaz, fără mirungere, că nu aveam atunci la mine Sfântul și marele Mir.

Cum spovedeați și împărtășeați soldații și răniții pe front?

Pr. D. Răniții, totdeauna individual; soldații, o singură dată în masă; restul individual. În spatele frontului ofițerii și soldații își spuneau cu multă încredere toate păcatele, căci se temeau de moarte, fiind la ora aceea în fața morții. Când eram în spatele frontului, slujeam Sfânta Liturghie, căci eram dotați de Episcopia Militară cu Altar portabil, o măsuță cu vasele de slujbă, antimis, vin, o pâine soldățească și cărți. Cântăreți erau destui. Eram foarte bine dotați pentru slujbe.

Pe front, când era liniște, le duceam soldaților, chiar în tranșee, agheasmă și anaforă. Le primeau cu mare atenție și bucurie, căci erau la un pas de moarte. Era pregătirea lor să accepte moartea. Asta, de la general în jos.

În Crimeea l-am împărtășit pe Regele Mihai și altădată pe Mareșalul Antonescu. Și ei erau în buza tunului. Eu însumi am fost rănit la Vadul Nistrului, în dreptul Chișinăului și, având împărtășania în buzunar, imediat m-am împărtășit. Apoi am leșinat și m-am trezit la spital.

Cum puteați săvârși Sfânta Liturghie pe câmp, fiind stare de război?

Pr. D. Numai când eram în rezervă, în spatele frontului, pe cât se putea în pădure sau la un loc cât mai ferit de aviația inamică, căci altfel era prăpăd.

Dar pe cei uciși pe front îi puteați îngropa creștinește?

Pr. D. Da. În gropi comune, dacă erau mai mulți, punându-le o cruce la cap. În spatele frontului se afla o companie sanitară cu doctori și sanitari, care culegeau răniții și morții. Răniții erau duși la spitalul de campanie ori în țară, iar morții erau înmormântați, fie pe câmp la răscruce de drumuri, fie în cimitirele satelor din apropiere, cu slujbele de rigoare. Uneori chiar cu fast militar, chiar cu discursuri pentru cei ce asistau la înmormântare.

Cum pregăteați ostașii creștinește, înainte de a merge pe front?

Pr. D. În spatele frontului în fiecare Duminică se făcea slujbă, Sfânta Liturghie ori Sfânta Agheasmă, cu predicăși cu împărțire de anaforă și agheasmă și cu broșuri religioase date nouă de Episcopia Militară. Mai aproape de front făceam numai agheasmă și aceasta foarte prescurtată.

Ce amintiri deosebite v-au rămas din marea închisoare militară de la Mănăstirea Oranki? Ce mo¬mente unice v-au rămas în memorie?

Pr. D. Nu era închisoare militară, ci lagăr internațional de prizonieri, în acest lagăr situat în pădurile de pe Volga, nu departe de orașul Gorki, azi Nijni Novgorod, erau adunați în trei lagăre 10-15000 de ofițeri din toate națiile Europei, ba și din Japonia. Eram organizați în formații militare pentru muncăși încartiruiți în clădiri și bordeie, în Oranki a fost o mănăstire de călugări, toți de viță nobilă, toți intelectuali, cu bibliotecă, tipografie și viață de obște. Tipăreau numai cărți de mare preț în serviciul Bisericii.

Sovieticii au desființat mănăstirea. Pe călugării și preoții adunați de la mai multe mănăstiri și schituri, în număr de 11000, în fruntea cărora era un episcop, i-au împușcat mortal prin anii 1919-1920, și i-au aruncat unii peste alții într-o văgăunădin curtea mănăstirii, acoperindu-i cu pământ.

Când am venit noi, românii, la Oranki, făcând niște săpături necesare lagărului, am dat peste niște cadavre descărnate – ca-n Profetul Ezechiel. Un lung șanț plin de moaște. Toți erau împușcați în cap, pentru că, la sfatul episcopului, n-au vrut să colaboreze cu ateii, în mijlocul lor stătea pe un scaun, neputrezit, un arhiereu ce purta la piept engolpion și icoana Maicii Domnului. Cu aprobarea conducerii lagărului i-am acoperit din nou cu pământ, stropindu-i cu agheasmă sfințită de mine.

Apoi, cu aprobarea comandantului lagărului de la Oranki, am scos moaștele întregi ale sfântului episcop dintre miile de călugări martiri, le-am așezat într-un sicriu făcut de noi românii și l-am îngropat lâng-o fântână din incinta acelei mănăstiri, un izbuc; adică o fântână unde izbucnește apa în sus, după cum este de curată viața aceluia ce vine să scoată apă, unde sunt și astăzi. Am văzut atunci o mare minune, că trupul sfântului, s-a întins cu ușurință, ca și cum abia ar fi murit!

Pot fi considerați sfinți acei călugări martirizați pentru Hristos? Dar ceilalți creștini uciși în diferite feluri de atei, în timpul comunismului, pot fi socotiți sfinți și martiri?

Pr. D. Da! Toți, în masă! Cum sunt Sfinții martiri, preoți și călugări, de la Oranki. Căci ei au preferat moartea, decât să cadă de la credință. Și la noi, prin păduri și prin munți au fost împușcați preoți, iar numele lor au fost amintite prin diferite articole din ziare. Și aceștia pot fi socotiți martiri naționali și martiri creștini.

De curând doi cercetători moscoviți, îndrumați de mine, au făcut scurte cercetări și au constatat adevărul spus de mine. Dar autoritățile actuale nu le-au permis mai mult, că mănăstirea Oranki este acum închisoare de femei.

Un călugăr de la această mănăstire, numit Teodot, devenit morar la o moară de apă în pădurile acelea, mi-a dat toate aceste informații. Cercetătorii moscoviți mi-au spus că au stat și ei de vorbă cu acest călugăr și au confirmat spusele mele.

În lagăr la început slujeam numai Sfânta Agheasmă, cu plantoane puse la uși, că nu era voie să ne rugăm public. În rest fiecare se ruga la culcare și la sculare, cum știa de la mama de acasă, dar toți se rugau. Moartea era în bordei: păduchi, ploșnițe, tifos, iar dincolo de ușă era un ger cumplit și munci neomenești.

Aceeași atmosferă a fost și în lagărele din Siberia-Karaganda, Arhanghelsk, de la Marea Albă, Borcuta și alte lagăre de pe tot cuprinsul rusesc. După ce s-a terminat războiul, încet, rușii de la comandă au devenit concesivi. Ne-au lăsat să slujim după voia noastră în bordeie. Mai târziu, vara, ieșeam pe un platou din curtea mănăstirii, unde făceam rugăciuni publice și, în sărbători, Sfânta Liturghie.

Am reușit să ne adunăm până la 23 de preoți ortodocși români la Oranki, slujind toți un fel de liturghie fără epicleză, la început fără vase de slujbă ori procovețe. Ne confecționaserăm toți epitrahile din foi de cort nemțești, cu desene de păduri sau de copaci. Chiar la început am avut un epitrahil scăpat din război și adus în lagăr de preotul căpitan Constantin Popescu. De la Pitești.

La serviciile religioase făcute de noi, preoții ortodocși, asistau și celelalte naționalități în frunte cu preoții lor. Aceștia erau încântați de psalmodierea ortodoxăși de corul bărbătesc – circa 100 de coriști – sub bagheta profesorului de muzică Sima din București, de la biserica Sfântul Anton.

Cum va rugați Duminica la Oranki, împreună cu ceilalți români?

Pr. D. Așa cum am spus mai sus. Ne adunam toți pe acel platou la Oranki, săvârșeam împreună Sfânta Liturghie, ne împărtășeam cu toții, rosteam o predică vie, de îmbărbătare, dădeam slavă lui Dumnezeu pentru toate și ne retrăgeam la masă și în dormitoare.

Prizonierii de alte confesiuni apreciau cultul ortodox?

Pr. D. Foarte mult. Luau parte în masă, împreună cu preoții lor catolici sau protestanți la Liturghia noastră. Erau vizibil încântați că slujba noastră era în totalitate cântată și nu recitată, ca la catolici sau protestanți, și totdeauna cu predică.

Am înțeles că tipăriți câteva cărți cu amintirile din lagăre. Este adevărat că omul se roagă mai puternic în suferință?

Pr. D. Da. În condițiile de acolo, omul nu a avut alt sprijin decât pe Dumnezeu; iar contactul cu El, Căruia-I ceri sprijin, se face prin „Doamne, ajută-mi!”.

Și Dumnezeu ne auzea. Altfel n-am trăi și astăzi!

Ați cunoscut români în lagăre care se rugau foarte mult?

Pr. D. Toți. Se rugau excepțional de mult seara sau noaptea. chiar și în paturile lor.

Ce amintiri mai frumoase v-au rămas de la poporul rus și cum ați caracteriza acest mare popor creștin ortodox, chinuit mereu de extreme?

Pr. D. Rușii, în marea lor majoritate – cu toate persecuțiile la care au fost supuși arhiereii, preoții și călugării rămași fără biserici și fără preoți -, au rămas credincioși Bisericii pravoslavnice, iar femeile au dus mai departe tradiția acestei mari Biserici. Acum Ortodoxia renaște în Rusia, în Ucraina, în Belorusia, în Siberia și Caucaz. Apar preoți, se redeschid biserici și se construiesc altele.

Apar episcopi eparhioți și mănăstiri de călugări și călugărițe. Dar lucrătorii în via lui Dumnezeu încă sunt puțini, pentru milioanele de creștini din Rusia și pentru imensele spații pravoslavnice. Dar vor trece încă ani buni până ce această Biserică, care a dat atâția martiri din ierarhia bisericească, va renaște total și vom spune răspicat: „Biserica Pravoslavnică a renăscut total, ca și pasărea Phoenix din propria cenușă”.

Biserica Rusă este o Biserică în totalitate martiră, de la Patriarh până la ultimul dascăl. Noi am regretat totdeauna că în pușcăriile românești sau în lagăre n-am avut nici un ierarh român ortodox.

Toate păcatele se vor ierta oamenilor – dacă oamenii se pocăiesc din inimă-, dar hula împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta, nici în veacul de acum, nici în cel viitor.

Credeți că persecuția ateistă, care a chinuit țările ortodoxe atâția ani, a fost o pedeapsă de la Dumnezeu pentru păcatele noastre sau o încercare de sus pentru a ne întări și a face milioane de sfinți noi?

Pr. D. Eu cred că a fost o încercare de la Dumnezeu. Dacă mă gândesc la țăranul român cinstit și bun creștin, nu concep ca Dumnezeu să-i fi pedepsit de dragul pedepsei. La noi, mănăstirile și femeile credincioase au salvat credința ortodoxă! Tot meritul este al lor.

Ce minuni deosebite ați văzut și ați trăit în cei peste 20 de ani de închisoare?

Pr. D. Oamenii credincioși, sătui de foame, de păduchi și tifos și condamnați la moarte au supraviețuit ieșind la timp din pușcărie cu fruntea sus, străluminați de Dumnezeu. Au fost din toate păturile sociale cu preoții și călugării umili în frunte. Cel mai bun între noi a strălucit însă un țăran, Tudor Popescu, de pe lângă Podu Iloaei.

În ce măsură pușcăria poate fi considerată un canon de pocăință pentru păcatele fiecăruia și ale Neamului nostru?

Pr. D. Sunt două probleme aici. Pentru păcatele mele și ale altora s-a dovedit a fi mântuitoare. Pentru păcatele Neamului, jertfa noastră a fost insuficientă, căci n-a rodit deplin. Poporul nostru încă orbecăie în întuneric și încă nu sesizează lumina, care pleacă către noi de la Ierusalim. De altfel toată creștinătatea a uitat că Mântuitorul nostru acolo a viețuit, acolo a învățat oamenii, acolo ne-a mântuit prin jertfa de pe Golgota, acolo a înviat a treia zi și S-a înălțat la cer de pe Muntele Eleonului.

Nu la Roma, nici la Londra, nici la New York. Centrul întregului creștinism este la Ierusalim și nu în altă parte! Acest lucru trebuie afirmat și în viitor. Acolo trebuie să se întâlnească toate formele de creștinism și să-și dea mâna frățească, anume la Mormântul lui Iisus și nu în altă parte.

Am vorbit mai sus că, cea mai mare nădejde a noastră stă în puritatea sufletească a credincioșilor și în mănăstiri.

Însuși prin faptul că părinții monahi au renunțat la viață, la poftele ei, iradiind în alt sistem de viață, ei sunt exemple vii în care omul se poate realiza. Este un drum greu care te duce la Rai. însă, dacă noi, oamenii Bisericii, am recomanda tuturor monahismul mântuitor și dacă oamenii ne-ar asculta, s-ar pustii pământul și am putea face – matematic vorbind -, calculul sfârșitului vieții pe pământ.

Mântuitorul a spus doar: Cine vrea, să vină după Mine. Nu poți să fii monah fără triplu jurământ; nu poți să fii preot fără har și fără călcătură de preot, adică fără trăire în Hristos. Este necesar să ne întoarcem cu traiul la exemplul monahilor din pustia Tebaidei, de la Sfanta Ecaterina de pe Muntele Sinai, de la Sfântul Munte și de la Sihăstria veche și înțeleaptă.

Ce amintiri sfinte aveți de la Mănăstirea Sihăstria?

Pr. D. Două amintiri sfinte.

Am văzut acolo, într-o vară, prin anul 1966-67, după slujba de noapte, după ce s-au stins lumânările, căa rămas în pridvor numai călugărul de rând, care citea în gând Psaltirea. Alți doi călugări foarte bătrâni, au rămas în biserică, adânciți în rugăciune până au ieșit toți creștinii de la Utrenie și se închinau cu mâinile până la pământ. Ardea o candelă în Altar iar alta la strana Maicii Domnului. Ei au îngenunchiat și s-au lungit cu fața la pământ, cap lângă cap și picioare lângăpicioare, rugându-se ușor, șoptit.

Eu eram în ultima strană, în semiîntuneric, neobservat de ei sau neglijat, cu capul în mâini, spunându-i Bunului Dumnezeu ce mă doare. Printre degete am văzut o lumină care izvora din capul celor doi călugări bătrâni, ce se găseau lungiți pe pământ unul lângă altul aproape de mine. Știau ei sau nu știau?

Deasupra capetelor lor, la o înălțime de 10 cm pâlpâia o lumină verzuie care juca. Se stingea și iar se aprindea, într-o tăcere totală mă uitam la ei și nu-mi venea să cred. M-am închinat ușor ca în fața unei minuni. Apoi cei doi călugări s-au ridicat în! același timp, s-au închinat, au trecut pe lângă mine, parcă mă mustrau, și s-au dus la chiliile lor; stăteau lângă trapeză.

A doua amintire sfântă. Era cu o zi înainte de Sfântul Dumitru. Venisem la Mănăstirea Sihăstria de cu seară. Dimineață, înainte de a pleca acasă, așteptând cursa de șase care duce la Târgu Neamț, am intrat în biserică și m-am închinat ușurel. Apoi m-am retras în ultimul rând de străni și mă gândeam. Afară era semiîntuneric și ploua urât ca la munte, toamna târziu.

-În Altar, Părintele Cleopa -fiind de rând -, pregătea Sfânta Proscomidie. În fața lui ardea o candelă și pe masa proscomidiei era cartea și sfeșnicul cu o singură lumânare, în biserică, la Maica Domnului, o candelă aprinsă cu lumina roșiatică.

Eu, cum am spus, fiind în ultima strană, în semiîntuneric cu capul în mâini, mă rugam liniștit. La un moment dat am auzit că a intrat cineva în biserică.

M-am uitat fără interes. Intrase o femeie. Slujba încă nu începuse; Părintele Cleopa își vedea liniștit de proscomidie.

Femeia care intrase, mergea încet-încet, având un suman și broboadă neagră și opinci în picioare. A îngenunchiat și a sărutat liniștită icoanele, stând mai mult la strana Maicii Domnului, căreia i-a sărutat mâna. Apoi a venit în mijlocul bisericii și se ruga: „Doamne, ajută-mă!”, „Doamne nu mă lăsa!”. Mai tăcea, mai repeta această rugăciune de talia Sfântului Petru. Când tăcea cred că se ruga profund, că la un moment dat a apărut deasupra capului ei, la o distanță tot de 10 cm, o coroană ca arama la culoare care juca în jurul capului. Eu m-am temut, tot așa cum mă temusem când văzusem lumina în jurul capului celor doi călugări pe care o văzusem de trei ori.

La un moment dat părintele Cleopa, întorcându-se cu fața spre biserică, a văzut lumina. Nu-i venea săcreadă. S-a închinat adânc, dând din cap la vederea luminii sub formă de coroană și a început să plângă… În acest timp femeia s-a ridicat, s-a înclinat și, ușor, fără să supere sfinții, a ieșit afară din biserică. Am mers în același autobuz. Era femeie în vârstă, și ofta mereu. Cine știe ce necazuri avea. Mai târziu, părintele Ioanichie a scris într-o carte această întâmplare povestită de Părintele Cleopa și văzută de mine, la care a exclamat: „Ai văzut, Părinte Ioanichie, că sunt mireni care se roagă mai adânc și mai frumos decât călugării?”.

Eu cred acum că femeia de pe valea Bistriței era egală în credință cu călugării bătrâni ca vremea. Toți trei urcau același munte, dar miruiți de Duhul Sfânt.

Fragment selectat din volumul „Bucuriile suferinței. Viata unui preot martir – Dimitrie Bejan”, apărut la Editura Mănăstirea Sihăstria.

sursa: doxologia.ro

Tagged:

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Versiune pentru tipărire La noi, mănăstirile și femeile credincioase au salvat credința ortodoxă! – in dialog cu parintele Dimitrie Bejan at Cidade de Deus.

meta

%d blogeri au apreciat asta: