“Idealurile” majoritatii sunt in realitate lanturi sau despre ambiţiile profesionale

8 Iulie, 2010 § Lasă un comentariu

Saptaman trecuta am citit doua articole interesante legate de ambitiile profesionale. Traim intr-o lume avida de ascensiune profesionala. Facem sacrificii enorme pentru a urca pe „scara ierarhica” uitand de scara duhovniceasca. Am numerosi prieteni care au trecut sau trec prin astfel de lupte, desi multi dintre ei sunt oameni apropiati de Biserica. Altii deja au inteles si au iesit din aceast „concurs”. Ne este greu sa traim crestineste in fiecare moment al vietii noastre. Suntem buni crestini atunci suntem la biserica, la o conferinta sau intr-un grup de prieteni cu aceleasi viziuni.  Insa,  trebuie sa devenim crestini in toate aspectele vietii noastre de zi cu zi. Este interesant ce inseamna a fi crestin pentru parintele Andrei Kuraev: „Creştinul este pur şi simplu un om care priveşte la Hristos prin ochii Apostolilor. Asta-i tot. Am mai putea spune că un creştin poate fi duhovnicesc sau neduhovnicesc, adânc sau superficial, dar cerinţa minimă necesară pentru a fi creştin este întocmai aceasta: să priveşti la Hristos prin ochii Apostolilor.”

Redau mai intai articolul Sunt îndreptăţite ambiţiile profesionale? al pr. prof. Ioan I.C. Tesu de la Facultatea de Teologie din Iasi:

Omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, Părintele său ceresc. Dintotdeauna a păstrat în adâncul sufletului său dorinţa de frumos, bine, înalt, ideal. Chiar şi după căderea în păcatul strămoşesc care l-a îndepărtat de Creatorul său, fiinţa umană păstrează în adâncul sufletului ei reminiscenţa stării fericite iniţiale şi, totodată, nostalgia paradisului pierdut.

Înclinaţia spre ceea ce este superior, spre ceea ce este mai bun, mai frumos, mai înalt, ba chiar şi mai mult, stă în firea sa. Iar o întrebare, care se pune adesea, este: în ce măsură credinţa şi trăirea creştină, şi în mod deosebit cea ortodoxă sau răsăriteană, acceptă şi îngăduie aceste manifestări ale omului? Sunt ele contrare spiritului Evangheliei şi, deci, păcate ce trebuie aspru condamnate şi de care omul este dator să se lepede şi să se păzească?

Un prim aspect, ce se cuvine subliniat, îl constituie faptul că dorinţa aceasta spre ceea ce este mai înalt este definitorie fiinţei umane. Însuşi Sfântul Apostol Pavel, „Apostolul neamurilor”, compară viaţa creştină cu o călătorie şi cu o întrecere, cu o alergare în stadion, iar pe nevoitorul creştin, cu un luptător şi un atlet, ce luptă nu pentru dobândirea unor bunuri trecătoare, ci unele veşnice – cununa cea nevestejită a mântuirii. Creştinii tuturor veacurilor, însetaţi de mântuire şi desăvârşire, ştiu că viaţa veşnică se dobândeşte prin aspre nevoinţe, că nu poate exista victorie fără luptă, contemplaţie fără nevoinţă, mântuire fără încercare. Sfinţii de mai târziu l-au socotit pe om o fiinţă aflată într-o permanentă epectază, într-o mişcare spre desăvârşire, într-un urcuş neîncetat.

Acestea fac parte din însăşi constituţia umană şi fie că le înţelegem, le primim şi întru ele ne nevoim, fie că le evităm şi ne eschivăm, mai devreme sau mai târziu, toţi vom face cunoştinţă cu acestea, dacă nu sub forma pozitivă a bucuriilor, măcar sub chipul încercărilor şi al necazurilor.

Ajunşi în acest punct al abordării noastre, trebuie să mai facem o distincţie şi să mai introducem o nuanţă. Dorinţele şi nevoile noastre, odată ce suntem alcătuiţi din trup şi suflet, sunt şi ele îndoite: nevoi sau trebuinţe fireşti, naturale, materiale şi ambiţii sau dorinţe spirituale.

În privinţa celor materiale, lucrurile sunt clare. Creştinismul nu condamnă bogăţia, dar avertizează asupra modului în care aceasta trebuie folosită. La fel, nici sărăcia nu constituie prin sine o virtute, care ar conduce direct şi drept în rai. Atât una, cât şi cealaltă au un numitor comun: mântuirea sufletului. Din acest motiv, Sfinţii Părinţi ai spiritualităţii noastre recomandau să facem „filosofia bogăţiei sau a sărăciei”, adică să descoperim în ce fel ne poate apropia fiecare dintre ele de Dumnezeu şi care sunt cauzele pentru care ne îndepărtează de El, aruncându-ne una în trufie, lăcomie şi rapacitate, iar cealaltă în nemulţumire, judecare şi clevetire.

Atunci când bogăţia devine izvor de bunătate şi milostenie, ea îl conduce pe posesorul ei spre răsplata veşnică; dimpotrivă, când este folosită cu egoism şi lipsă de compasiune faţă de semenii aflaţi în lipsuri materiale şi morale, ea conduce spre osânda veşnică. La fel, sărăcia materială poate deveni izvor al bogăţiei spirituale, când, însă, ea conduce la sărăcie şi micime spirituală, prin judecarea celorlalţi, prin clevetire şi osândire, efectele ei sunt nefaste spiritual.

Creştinul, cel care încearcă să îşi împroprieze cuvintele mântuitoare ale credinţei, să îşi conformeze viaţa Evangheliei iubirii, trebuie să caute însă totdeauna, printre bogăţiile sau lipsurile lumii prezente, să descopere şi să cultive, încă din viaţa prezentă, comorile lumii viitoare, bogăţiile nepieritoare, valorile sufletului. Iar din acest punct de vedere, constatăm că, de multe ori, omul trăieşte într-o gravă ignorare de sine, nepunând în valoare şi lucrare darurile cu care Dumnezeu l-a înzestrat prin naşterea sa creştină, adică prin Botez şi Mirungere. Acelaşi Sfânt Apostol Pavel ne enumeră toate aceste daruri pe care le-am primit în mod absolut gratuit: dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia (Gal. 5, 22-23). Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul, marele filosof creştin, ne spune că fiecare suntem proprii distribuitori ai harului, în sensul că fiecare cultivăm într-un mod aparte harismele acestea primite de la Dumnezeu. Nu există om care să nu fie „dăruit”, căruia să îi lipsească orice calitate sau virtute, însă există o mulţime de semeni care încă nu şi-au descoperit calităţile şi capacităţile şi, în consecinţă, nu le pun în lucrare, uzurpând darurile divine, făcându-se insensibili la lucrarea minunată din adâncul sufletului lor şi, în acest mod, refuzând, cel mai adesea inconştient, să se facă împreună-lucrători, colaboratori cu Dumnezeu şi cu harul Său.

Cei care le descoperă şi le fructifică trebuie şi ei, la rândul lor, să se păzească de ispita luciferică a mândriei, de trufia demonică. Cu cât au mai multe calităţi, cu cât au primit mai multe daruri, cu atât mai mult se cuvine să descopere şi să conştientizeze izvorul divin al acestora, la care s-a adăugat efortul sau osteneala personală. Scopul general al lor îl constituie preamărirea Dăruitorului, folosul general şi mântuirea personală. Doar acel dar şi acea calitate este bineplăcută lui Dumnezeu, în care posesorul ei dă mărturie prin punerea ei în lucrare despre dragostea, bunătatea şi generozitatea lui Dumnezeu; prin care foloseşte semenilor, conducându-i prin exemplul bun al colaborării cu harul dumnezeiesc, de la păcat la virtute, de la întuneric şi neştiinţă la lumină şi cunoaştere; dobândindu-şi, în acest mod, mântuirea personală.

Oricât de multe şi de înalte calităţi am avea, se cuvine ca pe toate să le împodobim cu frumosul veşmânt al smeritei cugetări, virtute despre care Sfinţii noştri Părinţi mărturisesc că nu poate fi umilită de diavoli. Ce frumos este să descoperim o persoană de Dumnezeu dăruită cu multe calităţi sau daruri, iar peste toate acestea, să fie împodobită cu smerenie sau umilinţă! Chiar şi cuvântul acesta – „umilinţă” – a intrat în limba română prin filiera latină, de la cuvântul „humus” care înseamnă pământ. Denumirea virtuţii umilinţei sau a smereniei ne duce cu gândul la pământul care este casă şi gazdă bună a noastră, a oamenilor. Noi toţi îl călcăm în picioare necontenit; prin lăcomia noastră îi periclităm existenţa, însă el, păstrând în sine raţiunile pe care Creatorul i le-a dat prin creaţie, ne ţine pe toţi, ne ocroteşte, iar la vreme potrivită ne dă hrană. Ce frumos este, aşadar, să descoperim o persoană virtuoasă, cu multe calităţi, dar care nu încearcă să şi le scoată ostentativ în evidenţă! Parcă noi, cei ce le vedem, suntem tentaţi să le dăm o valoare şi mai mare, să le punem într-o lumină şi într-un contur duhovnicesc şi mai mare. Şi, dimpotrivă, cât este de dizgraţios şi revoltător să vedem cum unele persoane, având calităţi reale sau doar închipuite, încearcă să epateze prin ele, arătând trufie, în propria viaţă, iar faţă de noi, superioritate, mândrie, desconsiderare şi dispreţuire.

Chiar şi atunci când observăm că faptele noastre au schimbat vieţi, au adus lumină şi speranţă, acolo unde era întuneric, se cuvine cu delicateţe duhovnicească şi bun-simţ spiritual să spunem şi noi, asemenea Sfântului Apostol Pavel, că suntem slugi nevrednice şi păcătoase şi că nu am făcut nimic altceva decât ceea ce eram datori să facem. A lucra binele, a propovădui adevărul, a săvârşi virtuţile, a lepăda păcatele, spre folosul altora şi spre mântuirea personală nu constituie fapte extraordinare, ci fapte obişnuite ce trebuie să caracterizeze viaţa adevăratului creştin.

Aşadar, atunci când calităţile pe care le avem sunt înţelese ca daruri ale lui Dumnezeu şi sunt primite cu recunoştinţă faţă de El; atunci când acestea edifică moral pe semenii noştri, conducând spre dobândirea comorii supreme – mântuirea sufletului – acestea sunt adevărate binecuvântări pentru lume şi pentru om, iar cel ce se osteneşte întru dobândirea lor îşi împlineşte în mod autentic vocaţia sa – aceea de a deveni prin osteneală şi nevoinţă ceea ce Dumnezeu este prin fiinţă – sfânt şi desăvârşit.

Iar acum, un „articol” ceva mai practic de pe blogul lui Saccsiv – o marturisire a unei „evadate” din sistem:

Am avut de mica o situatie materiala buna, dar asta nu m-a impins nici spre lacomie, nici spre dorinta de avansare rapida. La 23 de ani, am inceput sa lucrez in sistemul corporatist, aveam un job foarte bun, eram foarte mandra de ce mare realizare fusesem eu capabila, nestiind de fapt, ca nu aveam absolut niciun merit, ca Dumnezeu m-a adus acolo, in acel mediu, pentru a-mi da mai tarziu o lectie, o lectie foarte dura, dar extrem de necesara.

Inca de la inceput, ma simteam incorsetata. Prea multa lumina artificiala, incercarea de a controla timpul angajatilor, accesul la net, fara ferestre, fara lumina naturala, fara intimitate, prea multe zambete false, prea multe incercari de a salva aparentele.

Dupa 3 ani, am evadat din sistemul multinationalelor, al sclavilor fericiti cu cardurile pline si cu vietile goale. Toti sunt niste frustrati, fericiti doar ca isi pot achizitiona jucariile (mai scumpe ce-i drept, dar adecvate varstei) de care au nevoie pentru a-si hrani iluziile ca sunt realizati, impliniti. Iar jucariile variaza dupa caz (la femei – inseamna saloane, manichiura, tratamente, haine, parfumuri, bijuterii, pantofi, la barbati – investitii, afaceri peste afaceri, femei, masini, excursii, etc)

Am fost si eu iubita de unul care corespunde fisei postului – curvar, ipocrit, business man, manager, director, fite, etc, dar asta nu ma face sa desconsider toti barbatii. Consider ca a fost o etapa in pregatirea mea de ruperea de sistem, consider ca a fost modul prin care Dumnezeu m-a adus la credinta, consider ca a fost o lectie fara de care nu mi-as fi schimbat modul de gandire, consider ca doar asa pot aprecia pe un om curat sufleteste si il pot primi in viata mea cu respectul pe care il merita.
Iar pe oamenii egoisti, curvari, mitocani, ipocriti, care isi bat joc de femei – ii compatimesc, imi este mila ca sunt victimile propriilor lor slabiciuni, ca si-au pierdut reperele si valorile.

Tocmai, asta am primit cand NU eram in ortodoxie, cand eram o gasculita proasta, iar daca era dupa mine, cadeam de mult, si cadeam rau de tot, dar Dumnezeu m-a ferit de ce e mai rau. Singura nu as fi fost in stare sa rezist tentatiei. Cand ma uit in urma, nu imi vine sa cred de modul complet superficial si idiot in care vedeam lucrurile acum 2-3 ani, ce imi doream atunci si ce imi doresc acum, cat de departe eram de esenta vietii si a dragostei.

Dragostea adevarata e cea insuflata de Dumnezeu, cea neconditionata, in care te bucuri de prezenta omului respectiv in viata ta, in care simti ca te completezi cu el, te implinesti afectiv.

Experienta asta m-a invatat sa ma rog pentru ca Dumnezeu sa imi trimita un om care sa ma iubeasca si doar asa, il voi iubi mai mult si pe cel pe care Domnul mi-l va ingadui sot (pt ca e mai bun decat un mitocan, curvar, pot face comparatie si pot vedea raiul, doar dupa ce am vazut iadul), dar Il voi Iubi in primul rand pe Dumnezeu ca de la El vin toate.

Iar daca omul hotarat tie de Dumnezeu e un barbat betiv, badaran, curvar – gandeste-te ca poate aceea e crucea pe care o ai de dus, omul necredincios se mantuieste prin femeia credincioasa si invers, poate asa te vei mantui, trebuie sa iti iei crucea si sa o porti si vei primi cununa ostenelii tale.

Nu vad niciun punct de vedere ortodox in expunerea ta, iar daca multe femei de pe forum au aratat cat esti de departe de adevar, cred ca e timpul sa reconsideri la ce dimensiuni iti traiesti ortodoxia si cum iti manifesti credinta pentru ca asta nu e decat un mod distorsionat de a privi lucrurile.

Femeile materialiste, carieristele, pline de bani, cu sau fara copil, cu sau fara sot, care au schimbat barbat dupa barbat au un suflet gol, sunt WC-uri publice, asa cum a zis- cineva mai sus (da, iti spune asta o femeie, nu un barbat sub acoperire), nu vor fi niciodata fericite, nu stiu ce e aia relatie, cred ca niciun barbat nu e suficient de bun pentru ele, sunt intr-o eterna cautare, experimentare, dar se vor trezi la treizeci si ceva de ani cu o viata consumata, trecuta, pierduta, ratacita, se vor trezi ca au fost doar un produs de consum folosit doar pentru ca era disponibil.

Femeile cu multe relatii la activ se simt ofilite, nu isi vor gasi niciodata fericirea, cred ca ea se ascunde in urmatoarea iesire in mall la cafea cu urmatorul amator de aventuri, cred ca se vor marita si vor da lovitura vietii lor daca vor da de unul bogat si la fel de libidinos ca si ele, dar se vor trezi a doua zi la fel de sterse si de neatragatoare, pentru ca nu stiu cum sa ofere dragoste, unde sa o caute, la ce tip de barbat sa se uite pentru a se simti implinite. Iar daca sunt neatragatoare nu e nicio problema pentru ca se pot machia. Si asta faci si tu, Maria, machiezi realitatea, o ascunzi sub straturi mari de pudra, dar stii ca trairea in Biserica se face doar in casatorie sau calugarie, altfel nu te poti numi ortodox, cale de mijloc nu exista.

Cauta dragostea – in biserica, intr-un mediu curat, cu oameni sanatosi mental, nepangariti de tavalugul dezvoltarii personale, al carierei, al companiei, etc. Degeaba iti dezvolti personalitatea, daca sufletul iti ramane mic, schingiut de un ego prea mare pentru a-l accepta. Compania si cariera nu te vor imbratisa cand ai nevoie de afectiune, nu iti vor mangaia batranetile, nu te vor ingriji cand esti bolnava, iar diplomele si cursurile de vanzari, de negociere, de soft skills, etc nu vor suplini lipsa unui suflet langa tine.

Am lucrat in multinationale, inca mai am de-a face cu mediul corporatist, dar m-am detasat de acel mod de gandire. Pe cei de la conducerea corporatiilor nu ii mai pot numi oameni. Au furat din timpul angajatilor lor, timp care ar fi putut petrecut cu copiii, in natura, intr-un mediu mai prietenos.

Mediul corporatist, al secolulul XXI, e un mediu steril, unde nu ai aer, ai doar aer conditionat, fara ferestre, fara lumina naturala, ca doar e open space, e networking.
E doar un ambalaj dragut care iti fura timp, sanatate, liniste. Asta nu inseamna sa alegi manastirea, trebuie doar sa accepti sa muncesti intr-un mediu care nu aduce atingere demnitatii umane si nu iti ia din timpul care ar trebui alocat vietii personale. La un moment dat, serviciul interfereaza cu intimitatea ta.
Se poate trai si mai modest, daca vrei, Dumnezeu are grija de tine, traiesc la fel de confortabil acum si ca inainte, Dumnezeu gaseste modalitati prin care sa iti continui existenta fara sa depinzi de serviciu.

Continua sa citesti revistele de emanicipare ale femeii, sa mergi la filme imbeciloide gen Sex and the City, care ofera retete de succes, de compromis, de insingurare. Uita-te la vedetele de la Hollywood care dupa ce isi iau doza de celebritate, merg la dezintoxicare sau o dau pe antidepresive. Asta e reteta vietii independente – mersul la psiholog, psihoterapia, caderea in deznadejde, atacurile de panica, refugierea in statul pe internet, in relatii de o noapte. Asta e independenta, modernitatea.

Astept comentariile voastre la acest subiect!

Tagged: ,

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading “Idealurile” majoritatii sunt in realitate lanturi sau despre ambiţiile profesionale at Cidade de Deus.

meta

%d blogeri au apreciat asta: