Filmul rusesc Minunea/Чудо (Rusia, 2009)

24 August, 2010 § Lasă un comentariu

Minunea Чудо (Стояние Зои) 2009.
Regizor: Alexandr Proshkin
Gen: Drama
Distributie: Konstantin Khabensky, Serghei Makovetky, Polina Kutepova

În 1956, întreaga societate din regiunea Samara a Rusiei era zguduită de un fenomen „paranormal” petrecut în văzul lumii şi imposibil de camuflat, ce sfida din temelii concepţiile materialismului ştiinţific: a fost supranumit de popor „Înţepenirea Zoiei”. Greciansk, un orăşel metalurgic de lângă Kuibîşev. În timpul unei petreceri, o tânără, neavând partener de dans, ia o icoană a Sfântului Nicolae şi începe să danseze cu ea; în văzul tuturor, înţepeneşte cu icoana în braţe, rămânând aşa preţ de 128 de zile… Medici, activişti de partid, ziarişti, psihiatri şi preoţi s-au perindat prin faţa fetei încremenite, dar nimeni nu a reuşit să o scoată din inexplicabila catatonie, nici să îi extragă icoana din braţe. În plină campanie „antiobscuantistă”, orăşelul unde nu se întâmpla nimic se acoperi de o faimă nefastă: tânăra înţepenită nu putea fi clintită din loc. Întâmplarea contrazicea toate legile fizicii şi medicinei; neverosimilă pentru orice om cu o „educaţie modernă”, dar greu de acceptat şi de cei credincioşi, era o palmă grea dată propagandei antibisericeşti şi insensibilităţii religioase, pătrunse dramatic şi în provincie. După luni bune, fata fu în sfârşit „dezvrăjită” de un adolescent neprihănit, singurul în stare să îi ia icoana din mână; revenită trupeşte la viaţă, ea nu va mai vorbi şi nu îşi va mai recăpăta niciodată conştienţa; va fi anchetată „pentru conspiraţie antisovietică” şi internată într-un spital de psihiatrie.

Cenzura sovietică a făcut tot posibilul să muşamalizeze faptul ieşit din comun, iar presa l-a aruncat în zona mistificării, astfel că până la căderea comunismului minunea a cunoscut doar o răspândire locală şi, evident, mai multe versiuni; abia după anii ’90 a apărut în lumina tiparului, când a fost preluată şi de publicaţiile ortodoxe din România.

Pe cât de simplu, pe atât de tulburător, acest miracol modern al Sfântului Nicolae nu părea deloc să invite la o tratare cinematografică. Nimic spectacular, nici o conjuncţie de lumi paralele, ci un simplu NU, mai tare decât istoria, adresat unei întregi epoci şi mentalităţi de lemnul prăfuit al unei icoane. Cu atât mai mare mi-a fost mirarea când am aflat de temerara aventură a aducerii acestei întâmplări pe ecran.

Iniţiativa îi aparţine scenaristului Iuri Arabov, un rafinat filozof al istoriei, colaborator recunoscut al lui Aleksandr Sokurov, care, potrivit propriei declaraţii, şi-a propus să continue cu acest film direcţia de redescoperire a „Rusiei profunde”, începută în drama Iuriev den (2008). Colaborarea cu Aleksandr Proşkin, regizor de succes în Rusia, impus în filme poliţiste, istorice şi memorialistice (serialul Doktor Jivago, Vara rece a lui â53, Mihailo Lomonosov), a adus, însă, poveştii scrise de Iuri Arabov o mai pronunţată notă de realism şi o mutare a accentului dinspre investigaţia spirituală spre cea sociologică şi istorică. A rezultat nu un film cu o problematică propriu-zis religioasă în sensul mistic al termenului, ci o frescă istorică pornită de la un eveniment real, obiectivă sub raport dramaturgic, despre receptarea comunitară, într-o epocă ostilă credinţei, a unui fapt religios ieşit din comun şi despre suferinţele şi malformaţiile diferitelor nişe sociale, determinate de ostracizarea Bisericii.

Filmul Chudo / Minunea, realizat în 2009 de cuplul Aleksandr Proşkin-Iuri Arabov despre evenimentul din Greciansk/Kuibîşev, nu urmăreşte destinul duhovnicesc al fetei necredincioase înţepenite ori a familiei şi apropiaţilor ei, care ies repede din cadrul poveştii, ci reacţia faţă de minune a reprezentanţilor diferitelor grupurilor sociale implicate în poveste: un poet, jurnalist la ediţia locală a ziarului de partid „Voljskaia Pravda”, obligat să investigheze cazul şi să-i dovedească „benignitatea religioasă”, un zelos secretar de partid cu propaganda, obsedat de pregătirea ideologică a terenului pentru Cel de-al XX-lea Congres al PCUS (al „dezgheţului hrusciovian”) şi preotul ultimei biserici funcţionale din oraş, hăituit de propagandist, care vrea cu orice preţ să transforme biserica în sală de cinema, şi neputincios în a-şi ajuta puţinii confraţi care abia îşi mai amintesc dacă au fost botezaţi.

În acest context, apropierea de fata înţepenită este un şoc aproape metanoic şi un examen de conştiinţă pentru fiecare. Jurnalistul ateu şi afemeiat îşi mărturiseşte păcatele în faţa soţiei şi renunţă la serviciul ce îl obligă să se prostitueze moral; înveteratul propagandist, dimpotrivă, în momentul când fata revine (fiziologic, nu şi psihic) la viaţă, face tot posibilul să anihileze dovada vie a imposturii sale, recurgând, inutil şi ridicol, la violenţe de anchetator KGB-ist. Foştii tovarăşi de petrecere, potenţiali violatori ai fetei anchetate la circa de miliţie, fug de ea îngroziţi, în momentul în care o recunosc. Chiar şi proaspăt alesul preşedinte Hrusciov (un ateu înveterat), descins în obscura localitate pe post de binefăcător, se retrage rapid la confruntarea cu realitatea care îl depăşeşte. Preocupat de iminenţa desfiinţării parohiei, dar şi de clătinarea în credinţă a fiului său, batjocorit la şcoală ca „fiu de popă”, preotul acceptă să nege minunea, fără a o fi văzut; dar, şocat de realitatea acesteia, fuge îngrozit, înţelegându-şi trădarea. Destinul său duhovnicesc va fi recuperat, se pare, tocmai de fiul şovăitor, când acesta o va izbăvi pe fata înţepenită.

O regie atentă la detalii, inclusiv la cele scenografice şi de costume (impecabile, ca tot ce înseamnă atmosferă), şi inventivă la nivelul apostrofului vizual („acordeonul dezmăţului”; peştişorul roşu în acvariu, suprapus peste cadrele de partid de la televizor; ochiul de sticlă, căzut al propagandistului pălmuit, înlocuit apoi de o banderolă neagră banditească, revelatorie pentru condiţia sa morală), un joc actoricesc precis şi nuanţat, susţinut de nume de prim-plan ale ecranului rus de azi (Konstantin Habenski, Serghei Makoveţki, Polina Kutepova) şi o suită de replici memorabile („Comsomoliştii învie?”, „Ce este adevărul?”; „Dacă nu vrei să urci pe cruce vei asista cum altul este răstignit pe ea”) conturează un film rotund, bine orchestrat, accesibil şi serios, a cărui receptare este aşteptată în special din partea publicului interesat de istorie şi de creştinism.

În secvenţa finală, o discretă reverenţă tarkovskiană: în timp ce este tunsă chilug, eroina principală întoarce lent, cu un zâmbet uşor (primul ei zâmbet), privirea pierdută spre porumbeii cenuşii de pe pervazul murdar al spitalului de nebuni; în timp ce cadrul se adânceşte, panoramând lateral spre stânga o lizieră desfrunzită, profilată peste sumbrul combinat siderurgic, o temă muzicală nou introdusă aminteşte leitmotivul lui Eduard Artemiev din finalul Călăuzei. Desigur, este o distanţă imensă dintre tânăra arogantă cu aer de comsomolistă şi suava fetiţă mută a Călăuzei, cele două sunt chiar diametral opuse; dar mutismul impus, ca odinioară proorocilor increduli, o saltă pe necredincioasa imprudentă din dimensiunea materialismului său într-un spaţiu al tăcerii, spre a o aduce, spre finalul filmului, la poarta de intrare în teritoriul metanoic al Călăuzei. „Văzduhul” în care se vor fi petrecut aceste transformări lăuntrice nu face parte din film; el este doar coda invocată de cadrul final, de deschidere spre o dimensiune mai înaltă pe care, potrivit canonului de tăcere al Sfântului Nicolae, regia nu a îndrăznit să o dezvolte.

Filmul cu subtitrare in limba romana poate fi vazut on line aici.

Interviu cu scriitorul şi scenaristul Iuri Arabov


– Ce principii l-au mînat pe scenarist să scrie acest text, ce l-a interesat cu tot dinadinsul?

Yuri Arabov: – Este un film despre necredinţa noastră, chiar dacă însuşi Dumnezeu se va arăta înaintea noastră, tot nu vom crede – fiecare dintre noi este într-o oarecare măsură Toma Necredinciosul. Toate personajele din film nu cred în cele întîmplate, nu se încred în arătarea lui Dumnezeu cel Viu. Singurul om, care ştie cu tărie că se află în faţa unei minuni – este ateul, reprezentantul puterii şi al organelor securităţii, împuternicit în problemelor religiei. Iar misiunea lui este să vulgarizeze cele întîmplate, să îndepărteze lumea de această minune. Filmul nostru nu e despre minune, ci mai degrabă despre raportul faţă de aceasta a celor care au căzut de la El, şi s-au îndepărtat de cultură, în sensul ei foarte adînc.

– Cum – se face că eroii toţi, chiar şi cei care au văzut minunea – refuză să o primească, trec pe alături…

– Cînd am scris romanul, iar apoi scenariul, şi atunci cînd Alexandr Proşkin s-a apucat să-l îmbrace în forme vizuale, am dorit să arătăm că pînă şi refuzînd cele întîmplate, fiecare dintre cei implicaţi simte că trăieşte ceva ieşit din comun…În afară de cel împuternicit cu problemele religiei. El rămîne neschimbat, pentru că, se pare, este un om mort. În orice caz, scriindu-i rolul, m-am gîndit la chipul diavolului, doar nici în Evanghelie nimeni nu ştia că Hristos este Domnul, iar dracii, ştiau. În viaţa celorlalţi eroi se produce cîte ceva. Începînd cu dulgherul, căruia i se frînge dalta, şi el pricepe că i se întîmplă ceva deosebit. Apoi, jurnalistului, care decide să plece de la ziar, încercînd să ducă o viaţă liberă, de artist. În forul său interior simte demult această dorinţă, doar că altădată i se părea cu neputinţă să facă acest pas. Cred că Hrusciov însuşi se schimbă, căci uitîndu-se dincolo de hublou vede un peisaj minunat prin frumuseţea sa, aminteşte şi de îngeri, în existenţa cărora nu crede. Iar undeva, în planul îndepărtat, se naşte o nouă sfîntă. În istoria reală – Zoia, devenită în filmul nostru – Tania.

– Eroina filmului, după ce iese din starea de amorţire, a început să vadă dincolo de minuni, a căpătat darul tămăduirii. Dar cum rămîne cu părerile de rău, cu Căinţa? De ce acest sentiment a rămas dincolo de cadrul filmului?

– Prin înţepenirea sa şi-a răscumpărat vina, prin moarte. Dacă e să recurgem la evenimentele de dincolo de filmul nostru – sunt atestate mai multe versiuni ale destinului Zoiei. Mi se pare că cea mai autentică este versiunea în care fata a fost pur şi simplu dărîmată psihic într-o clinică de specialitate: am trăit în vremurile sovietice, şi pot depune mărturie că aşa ceva a fost cu putinţă.

După înţepenirea-moarte eroina noastră a devenit un alt om, diferită de ce a fost înainte. Omul care a murit, şi a înviat, nu mai este ce a fost pînă la asta. Dar vă rog să-mi spuneţi, s-a căit apostolul Pavel, pentru că a participat la delapidarea celui dintîi mucenic, Ştefan? În Faptele Apostolilor nu se vorbeşte nimic despre căinţă. Îndrăznesc să cred, pentru că însuşi Dumnezeu cel Viu a vorbit cu Pavel. Viitorul apostol a parcurs drumul întreg de la orbire la vederea desăvîrşită – este exact ceea ce a descris şi Puşkin în „Proorocul” său. Lui Pavel i s-a arătat Dumnezeul lui Avraam, iar acest Dumnezeu este Hristos. Apostolul a traversat mult mai mult decît o căinţă interioară, el a căpătat un nou trup şi un sînge nou…Din cele spuse mai sus, să nu se înţeleagă că pledez următoarele: „Fraţilor, trebuie să tindem cu toţii către Învăţătorul, care ni-L va arăta pe Dumnezeu-Cel-Viu, iar căinţa nu ne este de trebuinţă!”. Nici vorbă de aşa ceva. Aduc în discuţie acele cazuri extreme care se întîmplă foarte rar, dar ele există. Mai mult, răspunsuri definitive nu pot da, şi vorbesc doar din perspectiva experienţei mele duhovniceşti modeste. De aceea, pot să şi greşesc…

– Există pericolul ca spectatorii să perceapă gîndul, precum că nici un efort interior nu este necesar, deoarece Domnul oricum se poate întoarce cu faţa la tine?

– Nu cred în acest pericol, fie şi din cauza că va fi văzut de prea puţină lume. S-au făcut doar 17 copii. Mai degrabă cred că filmul va fi urmărit de oameni interesaţi, dintre cei care  nu vor mînca pop-corn în timpul vizionării. Aceştia, sper, vor înţelege corect mesajul. Dar în altă ordine de idei, n-avem de unde să ştim cum lucrează Dumnezeu, în fiecare caz în parte. Iar omul care pretinde că ştie ce e bine pentru mîntuire, iar ce contravine acesteia – acesta e, eufemistic vorbind, un naiv. Dumnezeu poate să pedepsească, poate să şi miluiască. Este Prerogativa Lui, iar noi nu vom şti niciodată cum şi de ce se întîmplă toate. Da, necesar este nouă să ne pocăim. Dar mereu va rămîne întrebarea despre sinceritatea pocăinţei. A devenit un loc comun zicerea: „Nu vei greşi, nu vei avea de ce să te căieşti”, care nu prea are tangenţe cu vreo realitate duhovnicească. Dar ne este dată Sfînta Euharistie, care subţiază cu totul raportul cauză-efect, ne e dată spovedania. Nu vom şti niciodată plinătatea menirii sădite-n noi, pentru că niuciun om nu este la fel ca celălalt. Fiecare credincios nutreşte gîndul tainic, că va căpăta într-o bună zi trup nou şi suflet înnoit, cum s-a întîmplat cu apostolul Pavel.

– Există şi tentaţia, de a căuta minuni.

– Minunea nu trebuie căutată, pentru că e prezentă peste tot – în jurul nostru. Minune este în primul rînd viaţa de pe Pămînt, şi faptul că această viaţă este raţională. Totuşi, ni se întâmplă, uneori, evenimente care se particularizează în hora pedestră a lucrurilor. De pildă, recent, am fost la un festival internaţional în Israel, unde am primit un premiu pentru scenariul la filmul „O cameră şi jumătate” (regizor Andrei Hrjanovsky, un film despre marele poet rus, Iosif Brodsky, nota mea). Ierusalimul mi-a produs o impresie neaşteptată, apăsătoare. M-am simţit strivit de kilometrii de bazar din jurul Bisericii Mormântul Domnului: prin cortina de comercianţi era aproape imposibil să te strecori spre locaş. M-a copleşit şi înghesuiala din interiorul bisericii, cînd eram alungat de la coadă, la început de italieni, apoi – de ruşi. Către finele zilei am obosit cumplit, şi am devenit insensibil la tot ce ţine de credinţă. Mi-am zis: pietrele tac, iar Dumnezeu nu e aici. Mai exact, El asistă aici în aceeaşi măsură în care e şi peste tot, şi nu are niciun sens pentru a-L întîlni să mergi atît de departe. Devenind conştient de asta, am revnit la Haifa, unde rulau filmele ruseşti, şi nu făceam altceva decît să profit de soarele minunat şi apa mării. De odată, s-a produs ceva care a schimbat mersul lucrurilor. Mi s-a spus că sunt căutat de un om care venise dintr-un alt oraş, special pentru a se întâlni cu mine…M-am apropiat de acesta. „Yuri Nikolaevici, nu vă mai amintiţi de mine? – începuse acesta. – Deşi, ce spun eu: doar am comunicat cu rudele Dvs. înainte să vă naşteţi. Zece ani am stat în acelaşi lagăr cu bunica şi mătuşa Dvs”. Am aflat că acest om, împreună cu apropiaţii mei fusese deportat din Crimeea, în 1941, şi a petrecut alături de aceştia lungul drumul al deportării în Ural; trenul a mers mai mult de 40 de zile, iar cei deportaţi erau lăsaţi fără hrană. Aceşti oameni, după expresia lui Gogol: „se însănătoşeau, precum muştele”. În acest tren, într-un vagon pentru dobitoace, supraaglomerat, a murit de inaniţie bunicul meu. Apoi, a urmat aşezarea exilaţilor pe un loc nou, în Başkiria, mai exact, în Cerneahovka, în spatele sîrmei ghimpate. Aici erau, cu precădere, tătari, greci, karaimi. Acum, practic toţi au murit, imposibil de aflat detalii despre acea catastrofă. Şi, la un moment dat, într-o ţară îndepărtată, unde nici voiam să merg, apare în faţa mea un om care-mi povesteşte despre apropiaţii mei decedaţi. M-am cutremurat, şi am înţeles: mi s-a întîmplat o minune. Morţii au înviat, şi pretind să scriu despre viaţa lor trecută. Acum nu ştiu, ce voi scrie despre aceste lucruri, dacă mi se vor da puteri.

Dar e nevoie oare să căutăm astfel de minuni? Şi cum să le căutăm, în ce mod? Toate sunt prostii. E nevoie de altceva – în fiecare zi, în fiece clipă, nu trebuie să rupem legătura cu CEL care ne-a dărut bucuria întreagă a existenţei. Iar acest lucru, desigur, e cel mai dificil de menţinut.

– Părintele din film, mînat de angoasa că biserica se va închide, spune la predică enoriaşilor săi că în acest caz nu e vorba de nicio minune. Iar apoi, văzînd cu ochii săi – fuge. De cine a fugit acesta: de sine, de credinţă, de ruşinea care l-a cuprins?

– Preotul fuge de trădarea sa. A marşat pe propunerea făcută de responsabilul cu problemele religiei, în speranţa că astfel va salva de la închidere singura biserică rămasă în urbe. De ce nu a putut crede în minune fără să o vadă? Probabil, sufletul său era ocupat cu altceva: conflictul cu fiul său (adolescentul se jena de tatăl său), grijile legate de închiderea lăcaşului sfînt, altfel spus, era preocupat de cele lumeşti. Atunci însă cînd a văzut, şi-a dat seama că a săvîrşit trădarea, mai exact, un mare păcat. Ca unul din păstorii Bisericii, practic a mărturisit împotriva Bisericii, în sens duhovnicesc, nu social. De aceea a fugit, unde l-au dus ochii, lăsînd în urmă totul. Factice, a devenit Pavel, care a orbit…Dar vreau să cred, că se va întoarce. Va reveni perfect văzător. Nu-mi fac griji în privinţa acestui părinte, întrucît Dumnezeu i-a spus răspicat tot, de ce anume are nevoie sufletul său.

– Nu este întîmplător faptul că în film anume băiatul preotului a fost acel om prin care s-a pus sfîrşit „înţepenirii” eroinei, după care a înviat?

– Desigur că nu e întâmplător. Sunt convins că aşa cum apare el în film, are un viitor mare. Faptul că a văzut minunea şi a scos-o pe Tania din starea în care se afla, nu e deloc întîmplător. S-a produs un eveniment care este contrar celui întîmplat cu nevasta lui Loth – stîlpul de sare s-a transformat iarăşi în om…Aceste minuni există prin „călăuze” – prin faptele unor oameni anonimi. Poate chiar prin inocenţa acestui om-semicopil (şi altora aidoma lui) trăim pînă acum. Dar nu e decît o presupunere. Dacă însă acest copil, devenind om matur va renega propria experienţă, se va transforma în trădător şi criminal.

– Viaţa cenuşie, săracă duhovniceşte, care poate fi observată printre oamenii acestui orăşel, unde se produce minunea, şi nu poţi să nu te întrebi: erau capabili aceşti oameni să o observe?

– Nu am nicio îndoială, că puteau. De ce este imposibl să-l găseşti pe Dumnezeu într-un orăşel muncitoresc? Omul poate fi la fel de surd şi într-o localitate sărăcăcioasă, şi în bogata Moscovă, trăind într-o baracă, dar şi într-un apartament luxos de 500 de m pătraţi. Ce contează, este dacă omul se află într-un câmp cultural. Precizez: nu e nicidecum vorba despre nivelul cultural sau de gradul de şcolarizare sau de complexitatea lecturilor. Cultura în sine – e o chestiune moartă. Ce treabă avem, pînă în sfîrşit, cu cele scrise de Puşkin sau Iosif Flavius? Să dispară într-i clipită toate acestea: viaţa proprie ne e dată o singură dată!.. Doar atunci cînd trăim o transformare interioară, de natură duhovnicească, devenim „mai sus decît noi înşine”, atunci toate ni se revelează: ce au scris Iosif Flavius, Puşkin, şi alţii. Cultura vie este efortul nostru duhovnicesc de zi cu zi. Noi trebuie, după exemplu lui baron Munchausen, să ne scoatem noi înşine din mlaştină. Dacă facem acest efort – există speranţa că Dumnezeu ne va sări în autor. Dacă nu – ne aşteaptă prăpastia şi existenţa dobitocească”.

– Citim pe titrele filmului că la baza acestuia stă un caz real. Aţi fost în Samara, aţi lucrat cu documente de arhivă?

– Nu, nu am călătorit nicăieri în acest scop. M-am dezis dintru început de la descrierea oricăror fapte concrete. S-au păstrat, din cîte ştiu, stenogramele şedinţei comitetului de partid din Kuibâşev (aşa se numea oraşul Samara în era sovietică-nota trad.), în care s-a discutat despre „zvonurile şi născocirile băbeşti”, depotrivă cu filmul „Norii de-asupra oraşului Barsky” (care din cînd în cînd rulează la TV), în care sectanţii urmăreau o tînără fată. S-au mai conservat şi diverse mărturii orale. Am modificat locul acţiunii, precum şi numele eroilor, întrucît în ţara noastră sunt numeroşi oameni care „le ştiu pe toate”, şi sunt gata să înveţe pe oricine cum „au stat lucrurile cu adevărat”. Iată, în acest caz concret, nimeni nu mă va putea învăţa nimic: nu descriu oraşul Kuibâşev.

Părerea mea faţă de evenimentele acelui timp este clară şi simplă – ceva special s-a întâmplat. Prămăvara am primit o scrisoare de la o doamnă care, atunci, a făcut parte din cordonul din jurul casei Zoiei. Mi-a comunicat că până şi linia de tramvai a fost mutată cu o sută de metri mai departe de casa cu luminile stinse, care tulbura minţile oamenilor. Anume acolo l-a cunoscut pe un militar, care i-a făcut curte, şi au plecat amândoi undeva în Nord. Au trăit fericiţi împreună 30 de ani. Iată o nuvelă gata scrisă, inspirată din viaţa noastră cotidiană, păcat că nu am aflat-o mai devreme! De aceea cred cu tărie: s-a întîmplat ceva foarte serios la Kuibâşev. Şi sper cu tărie că atât proza mea, cât şi filmul lui Proşkin, îl vor determina într-o bună zi pe un istoric să adune bob cu bob din datele rămase, şi să scrie o istorie credibilă a acelor zile. Eu nu sunt un istioric. Nu am avut pentru acest travaliu al meu nici posibilităţi mai multe, nici voinţă mai mare.

– În ce măsură lucrând asupra Minunii a avut importanţă veridicitatea „Înţepenirii Zoiei”, sau nu?

– Chiar de cum am început să lucrez la această carte nu aveam nicio îndoială de autenticitatea celor întâmplate, totuşi, nu încerc să conving pe nimeni de asta. Această istorie mi-a fost relatată de dădaca mea, bunica Lisa (o ţărancă din gubernia Tver), acum vreo 7-8 ani. Dar ea, fie-i ţărîna uşoară, a luat această poveste dintr-un calendar pravoslavnic din perioada ţaristă. În anii de după Perestroika a apărut o broşurică cu fragmente din stenograma amintită mai sus, care înfiera „Înţepenirea Zoiei”. M-au străfulgerat aceste pagini: a fost o minune atunci! Dar nu am avut în intenţie, mă repet, să vorbesc despre minune, ci despre atitudinea oamenilor faţă de aceasta, cum au intrat ei în atingere cu ceva care-i scosese din viaţa perestră.

– Cinema-ul contemporan se apropie tot mai des de problematici spirituale, mai mult, se apropie chiar de chestiunea credinţei. Oferta aceasta este provocată oare de o cerere existentă? Oamenii caută cu adevărat răspunsuri la astfel de întrebări de natură duhovnicească?

– Cred cu tărie că „publicului de masă”, modelat de televiziunile actuale, nu-i pasă de astfel de lucruri. Formularea unor astfel de problematici aparţine în primul rând statului, care pe osatura Ortodoxiei se străduieşte să bricoleze Rusia actuală. În al doilea rând, de aceste lucruri sunt preocupaţi acei oameni care văd şi ştiu că nu se poate decădea mai mult decît atât, că anume în aceşti douăzeci de ani s-a produs degradarea culturală şi spirituală a ţării noastre. Rusia şi-a pierdut identitatea culturală, codul spiritual, care e direct conectat la chestiunea moral-duhovnicească din interiorul artei. E ceea ce începe cu Lermontov, Gogol şi Dostoievsky, şi trece prin Tolstoi şi Veacul de Argint (mişcare poetică de la începutul secolului XX – nota trad.) – fundamentul concepţiei noastre despre lume.

Ce se întâmplă acum? Există o multitudine de „Rusii” distincte, separate, care nu comunică între ele. De pildă, Rusia clasei dominante. Ea o duce foarte confortabil, şi aş spune, e destul de democratică. Din această Rusie fac parte oameni cu resurse economice şi sociale, care beneficiază dela o protecţie socială fermă, precum de drepturi politice. Există, apoi, o Rusie a învăţătorilor, medicilor, şi intelectualităţii săteşti, care duce o viaţă tot mai mizeră, de la un an la altul. Mai este, pe de altă parte, Rusia boemei artistice, care nu are deloc tangenţe cu cele deja enumerate. Te apucă fiorii la gândul că atomizarea aceasta spirituală atrage după sine atomizarea materială, că vom ajunge să ne separăm şi teritoriile. Pentru ca acest lucru să nu se întâmple, e nevoie de o mişcare culturală, spre a readuce cultura rusă la sine însăşi. Dar ce înseamnă cultura rusă? Este, înainte de toate, formularea unor întrebări, la care nu se pot găsi răspunsuri. Şi cu cât mai acut se vor formula acestea, cu atât mai bine. Întrebările: „Ce este adevărul?” sau „Există oare Dumnezeu?” – sunt dimensiunile culturii. Răspunsul: „NU ne mai bateţi la cap cu transcendenţa” – rezultatul anticulturii, de la care începe ideologia consumerismului şi cultura de masă globalizată.

– Vreţi să spuneţi că cinematograful poate vorbi despre credinţă foarte direct, fără ocolişuri?

– Consider că dacă arta noastră ar fi întâi de toate umanistă, deja ar însemna foarte mult, pentru ca într-un viitor chiar şi îndepărtat să începem să ne regăsim în noi înşine. Ne sufocăm în megatonele de sânge care musteşte peste tot, şi mai ales se revarsă din ecranele TV. Chiar şi umanismul secular poate juca un rol care să contracareze această stare de lucruri. Fireşte, e de dorit să mergem mai departe, şi mai în adînc. Dar atunci când vorbim despre credinţă nu trebuie să uităm că cinema-ul este o artă, nu propagandă, şi nu e mai puţin important cum este făcut un film, cît de artistic. Dacă un film care vorbeşte despre Dumnezeu este un rateu din perspectivă artistică, aceasta poate fi chiar nociv. Iar o peliculă despre bandiţi – realizată cu talent – va deţine oricând supremaţia peste un film despre Dumnezeu, dacă aceasta e realizat fără dăruire.

Propovăduirea directă e păguboasă pentru artă, pentru că depinde de un şir de factori: de latentul regizorului, de gradul în care e preocupat de tema abordată, de implicarea personală etc. Personal, sunt adeptul lucrurilor spuse ocolit, mai ales pentru că filmul are un auditoriu tânăr, care se ia de cap şi fuge, atunci cînd are parte de „propovăduiri” de orice fel: „Nu mai vrem să fim duşi în lesă!”. Tineretul trebuie luat cu glumiţe, „pe ocolite”. Predica frontală nu are niciun ecou în inimile lor. Dacă se pune în mişcare strategia „adevărurilor ultime”, se va semna cu siguranţă moartea artei; dialogul rezonabil devine cu neputinţă.

– Scopul artei – aducerea omului spre armonia interioară?

– Întrucât omul este o fiinţă materialnică, acesta va fi pururea în afara armoniei, dar care tinde mereu spre aceasta. Pentru că este o soartă groaznică să te naşti şi să mori, să pierzi pe cei apropiaţi. În lumea noastră decăzută nu poate fi vorba despre armonie. Anume din această neorânduire şi misterul existenţei umane se naşte arta: se scriu cărţi, se pictează tablouri, se compun versuri, se turnează filme”.

sursa: Elena Dulgheru & Vlad Bulat

Internetul si (non)comunicarea – interviu cu parintele Constantin Necula

24 August, 2010 § Lasă un comentariu

Horoscopul zilei

19 August, 2010 § Lasă un comentariu

un articol de pr. prof. univ. dr. Ioan C. Teşu,

Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae“ Iaşi

Îmi aduc bine aminte că, în urmă cu aproape douăzeci de ani, după absolvirea facultăţii, unul dintre foştii colegi s-a angajat la un cotidian. I-a revenit, prin fişa postului, sarcina să alcătuiască „Horoscopul zilei”. Era o fire mai excentrică şi nu a socotit aceasta a fi în contradicţie cu ideile sale foarte largi.

Reţeta a fost următoarea: a căutat o lucrare de specialitate, dar la vremea aceea a dat doar peste un tratat de astrologie de pe la o mie opt sute şi ceva, în care erau prezentate câteva modele de astrograme şi se exemplifica asupra unor zodii. A luat acea lucrare, un fel de gromovnic, dar în limba franceză, şi pentru horoscopul fiecărei zile cât a lucrat la acel ziar a datat cu o sută de ani mai târziu afirmaţiile găsite. A mers foarte bine, până şi-a găsit un job mai bun. Nu i-a fost greu, pentru că de cele mai multe ori horoscoapele sunt făcute ambivalent, la modul: „Astăzi, aveţi şansa unică de a întreprinde nu ştiu eu care activitate sau de a cunoaşte nu ştiu ce persoane influente care v-ar putea schimba cariera sau chiar viaţa. În caz contrar, aţi ratat o mare oportunitate, după care s-ar putea să aşteptaţi de acum încolo multă vreme”. Oricum ai da-o sau ai lua-o, se potriveşte. Dacă ai avut o zi bună, spui: „Vezi, mi s-a potrivit horoscopul!”. Dacă ai avut o zi proastă, exclami: „Trebuia să mă aştept, doar mi-am auzit horoscopul!”. Ştiu persoane care nu sunt liniştite până nu îşi aud horoscopul, indiferent că le zice „de rău”.

Dincolo de partea hazlie a lucrurilor, se ridică o întrebare de fond: Este Ortodoxia de acord cu horoscoapele? Dacă nu este, care sunt motivele respingerii acestora?

O primă observaţie este aceea că, în presa scrisă, la radio şi televiziune, moda horoscopului a apărut după evenimentele din decembrie 1989. Motivul este lesne de înţeles: înainte, nu era îngăduit. Trecutul fusese falsificat, iar prezentul şi viitorul programat pe cel puţin cinci-zece ani înainte. Era un viitor strălucitor, din victorie în vic-torie, până la victoria finală. Doar un singur „atotputernic” putea interveni pe atunci în această programare.

Chiar şi atunci când au pătruns în ţară, în vremuri de „libertate”, au fost importate din Occident, din spaţiul în care s-au creat. M-am întrebat de ce au apărut şi proliferat în lumea apuseană, iar ţărilor ortodoxe le-a fost exportat. Şi am găsit un răspuns logic: specificul vieţii lor a favorizat apariţia şi credinţa în ele. Horoscoapele au apărut într-o parte a lumii în care, din punct de vedere religios sau confesional, credinţa majoritară o constituie protestantismul. Este cunoscută influenţa pe care a avut-o în trecut religia asupra tuturor formelor de manifestare ale vieţii umane: economice, soci-ale şi politice. Aşa cum arată marii economişti ai lumii, capitalismul nu s-ar fi putut niciodată naşte în mod firesc într-o ţară ortodoxă. Ortodoxia este o religie a comuniunii şi întrajutorării, a milei şi dăruirii, în timp ce capitalismul este un sistem economic care are în centrul său proprietatea individuală şi respectarea ei, dar şi individualismul şi egoismul.

La fel se întâmplă şi cu horoscopul. Nu s-ar fi putut naşte niciodată în lumea ortodoxă, o lume a iubirii şi a încrederii în ajutorul lui Dumnezeu în toate iniţiativele şi faptele noastre bune. Este suficient să menţionăm faptul că, potrivit credinţei ortodoxe, în timp ce păcatul aparţine omului, liberei sale voinţe, virtutea nu este socotită niciodată a fi un rod exclusiv al activităţii umane. Sfântul Maxim Mărturisitorul, spre exemplu, dădea, în acest sens, poate cea mai frumoasă definiţie a virtuţii, spunând că ea este îmbinarea sau unirea neputinţei umane cu ajutorul lui Dumnezeu. Experienţa duhovnicească demonstrează faptul că, oricât de mult ne-am osteni noi în a dobândi şi lucra deplin o virtute, aceasta nu s-ar petrece fără ajutorul lui Dumnezeu.

Horoscopul s-a născut în lumea protestantă, pe fondul dezvoltării ştiinţelor exacte, scăpate de sub autoritatea religiei catolice şi, poate, ca o reacţie împotriva acesteia. Dacă ea învăţa că Dumnezeu este Cel care ne conduce viaţa, horoscopul vine să spună că nimic din ceea ce este important în viaţa nu depinde de El. Poate, cel mult, de configuraţia astrelor pe care El le-a creat, dacă Îi mai recunoaştem chiar şi calitatea de Creator. Totul ar depinde de modul în care se conjugă planetele, de ascendent şi descendent.

O astfel de concepţie este în legătură cu doctrina protestantă, cu diferitele ei nuanţe, despre predestinaţie: absolută sau relativă. Potrivit acestei doctrine, prin păcatul strămoşesc, omul L-a supărat definitiv şi iremediabil pe Dumnezeu, pierzându-şi orice atribut superior. De atunci, omul, precum învăţa Luther, este asemenea unui buştean pe care se taie lemne. Nu spune nimic, ci doar suportă. În mod similar, predestinaţia învaţă că fiecare om este ales, hotărât sau predestinat încă din pântecele mamei sale spre viaţa veşnică fericită sau spre chinurile veşnice ale iadului. El nu mai putea face absolut nimic pentru influenţarea sorţii sale, iar dacă totuşi săvârşea fapte bune, acestea nu aveau efect în planul veşniciei, ci erau doar un semn al unui suflet bun, aflat în căutarea desăvârşirii morale.

În sutele de ani în care a propovăduit această doctrină, protestantismul nu a reuşit să ofere nişte criterii clare de selecţie din partea lui Dumnezeu: statutul economic, social, cultural sau religios al părinţilor.

Din punctul de vedere al credinţei ortodoxe, tocmai acesta este motivul pentru care horoscopul nu poate fi acceptat: omul nu este un buştean, ci un colaborator cu Dumnezeu în opera mântuirii personale. Dumnezeu îi acordă această demnitate: de a fi împreună-lucrător cu El şi nicidecum un buştean amorf şi fără raţiune.

Pe de altă parte, în timp ce în mediul protestant se alcătuiau astfel de horoscoape, poporul român îşi fixa în proverbe şi sentinţe înţelepciunea şi experienţa sa. Iar unul dintre proverbele româneşti spune că „Dumnezeu îţi dă, dar nu îţi bagă în traistă”. Nici bune, nici rele. În toate, preţuieşte libertatea noastră. Este darul cel mai înalt pe care ni l-a oferit prin creaţie. Nu Îi pare rău pentru el, deşi omul l-a folosit şi continuă să folosească libertatea sa spre păcat şi pieire, dar nu i-o retrage fiinţei Sale celei mai dragi. Atât în păcat, cât şi în virtute, ne lasă să ne exercităm libertatea şi discernământul. Doar că la sfârşit, la sfârşitul vieţii fiecăruia dintre noi, se trage linia şi se socoteşte.

Mă întrebam: oare Dumnezeu, atunci când predestina un om, cum socotea sau ce Îşi spunea? Este ca şi cum Dumnezeu ar sta într-o sală imensă, cu puzderie de monitoare, ar şti cine şi unde se naşte şi Şi-ar spune: „Ăsta e român şi merge la iad, pentru că ei au fost dintotdeauna un popor încercat, iar celălalt e american, sau francez, sau britanic, sau german, sau elveţian şi aşa mai departe. Da, acolo s-a născut democraţia şi ei nu pot merge decât în rai!”. E ca şi cum am plăti înainte de a cumpăra, ar trebui să achităm o factură pe care poate nu o vom consuma niciodată în viaţă. Ar fi absurd, or, Dumnezeu este un Dumnezeu al ordinii şi dreptăţii. Or, chiar şi între români, americani sau europeni sunt fel şi fel de oameni. Deci, ar trebui ca fiecare horoscop să aibă un caracter particular: pentru fiecare capricorn, pentru fiecare vărsător şi aşa mai departe. Cele larg difuzate sunt mult prea generale.

În ultimă analiză, motivul pentru care Ortodoxia nu acceptă horoscoapele îl constituie respectul ei faţă de libertatea omului şi încrederea în calităţile şi puterile sale, chiar şi după ce acestea au fost slăbite de păcat. Prin pocăinţă şi rugăciune stăruitoare în Dumnezeu, el reuşeşte să împlinească în viaţă ceea ce nici un horoscop nu i-au fi putut prezice sau, din lipsa de colaborare cu harul, să rateze ceea ce horoscoapele lumii i-ar putea promite.

Eu, bunăoară, îmi fac singur, zilnic, horoscopul, indiferent că afară plouă sau că e frumos, că suntem ameninţaţi cu o proximă apocalipsă sau ni se profeţesc vremuri minunate, că ninge sau e caniculă. Îmi programez fiecare zi şi viaţa întreagă să le trăiesc frumos şi cer ajutorul lui Dumnezeu să îmi împlinesc gândurile bune, să mă lepăd de cele rele şi, astfel, să mă mântuiesc.

sursa: ziarullumina.ro

Where Am I?

You are currently viewing the archives for August, 2010 at Cidade de Deus.