Sfânta Eufimia din Calcedon – Muceniţa care a luminat întreaga Ortodoxie

16 Septembrie, 2010 § Lasă un comentariu

„Foarte mult ai vestit pe cei dreptmăritori, şi ai ruşinat pe cei rău credincioşi, Eufimia preafrumoasă fecioară a lui Hristos, întărind cele ce părinţii bine au dogmatizat la al patrulea Sobor. Muceniţă preamărită, pe Hristos Dumnezeu roagă-L să ne dăruiască nouă mare milă.” (Troparul Sfintei Muceniţe Eufimia)

Biserica o pomeneşte astăzi pe Sfânta Mare Muceniţă Eufimia. Aceasta a trăit în secolul al III-lea în Calcedon, cetate din Asia Mică, identificată astăzi cu districtul Kadiköy al oraşului Istanbul. Era fiica unui senator roman creştin cu numele Filofronos şi a soţiei acestuia, Teodosia.

În timpul domniei lui Diocleţian (284-305), a devenit proconsul al Asiei Priscus, un închinător la zeul Marte al războiului, echivalentul roman al lui Ares, din mitologia greacă. Acesta a poruncit ca toţi locuitorii provinciei să se adune în Calcedon, pentru a aduce sacrificii zeului, sub ameninţarea morţii. Cunoscută fiind prigoana din ultima parte a domniei împăratului Diocleţian, creştinii se ascundeau în case izolate sau în locuri greu accesibile, trăindu-şi viaţa sub ameninţarea persecuţiei. Printre aceştia se număra şi tânăra Eufimia.

Conform Sinaxarului părintelui Macarie de la Mănăstirea atonită Simonopetra, un grup de creştini, ascunzându-se în regiunea Calcedonului, a fost descoperit de prigonitori şi adus înaintea proconsulului Priscus. Printre tinerii creştini se afla şi fecioara Eufimia, care, refuzând să jertfească zeilor, i-a răspuns dregătorului că nu vor renunţa la cinstirea adevăratului Dumnezeu pentru nişte idoli lipsiţi de viaţă, iar toate chinurile cu care îi ameninţa vor fi primite cu puterea credinţei lor. Timp de douăzeci de zile au fost torturaţi în cetatea Calcedon, creştinii aflându-şi alinarea în jurul Eufimiei, care îi încuraja în suferinţa alături de ei.

Pentru aceasta, proconsulul a poruncit ca trupul ei să fie întins pe roată, însă prin rugăciune a rămas nevătămată. A fost apoi aruncată într-un cuptor în care flăcările o acopereau, iar Sinaxarul spune că un înger îndepărta flăcările din jurul ei. Văzând aceste minuni, doi dintre ostaşii prigonitori, Victor şi Sostene, au crezut în Hristos şi au murit ca martiri câteva zile mai târziu. A supravieţuit tuturor acestor suplicii şi a fost aruncată în arenă, găsindu-şi mucenicescul sfârşit în mijlocul fiarelor sălbatice, într-o zi de 16 septembrie.

Martiriul Sfintei Eufimia - Frescă de la Mănăstirea Sf. Visarion Duşan (secolul 16)

Când persecuţiile s-au încheiat, în vremea Sfântului Împărat Constantin cel Mare, creştinii au aşezat moaştele Sfintei Muceniţe Eufimia într-o raclă din aur, iar deasupra mormântului ei din Calcedon s-a ridicat o măreaţă catedrală.

În biserica Sfintei Eufimia din Calcedon s-a întrunit cel de-al patrulea Sinod Ecumenic, în anul 451, la care au participat mai mult de 600 de ierarhi din întreg răsăritul creştin. Aceştia au stabilit învăţătura de credinţă ortodoxă în faţa tulburărilor provocate de erezia monofizită. Doctrina lui Eutihie exagera atât de mult unirea celor două firi în persoana Mântuitorului Hristos, încât afirma că, la Întrupare, firea omenească este absorbită de firea dumnezeiască, de unde şi numele ereziei: „monofizism”, termen grecesc care înseamnă „o singură fire”. Prin această învăţătură rătăcită, se nega opera Mântuitorului de răscumpărare a omului, întrucât Biserica învaţă că mântuirea este posibilă datorită jertfei Fiului lui Dumnezeu devenit Om real între oameni. Controversele din interiorul Bisericii trebuia să fie clarificate, impunându-se convocarea întregii lumi ortodoxe în sinod ecumenic.

În anul 449, la Efes a avut loc ceea ce a rămas în istorie sub numele de „sinod tâlhăresc”, după cum a numit papa Leon I adunarea care impunea monofizismul drept învăţătură ortodoxă. Moartea lui Teodosie al II-lea (401-450), împărat înconjurat de influenţe monofizite, şi urcarea pe tron a generalului Marcian (450-457) au făcut posibilă convocarea unui adevărat sinod ecumenic, care să îndrepte hotărârile adunării de la Efes.

Biserica „Sfânta Eufimia” din Calcedon găzduia, astfel, între 8 şi 25 octombrie 451, Sinodul IV Ecumenic, convocat de familia imperială Marcian şi Pulheria. A fost cel mai mare sinod din antichitatea creştină, numărul participanţilor consemnat de istorici variază între 520 şi 630, cifre neegalate de nici o altă adunare de acest gen. Un rol deosebit în moderarea discuţiilor teologice din cele 15 şedinţe l-a avut patriarhul Anatolie al Constantinopolului.

Întrucât nu se ajungea la nici un consens, atât tabăra ortodoxă, cât şi cea monofizită insistând cu propriile argumente, patriarhul Anatolie a propus ca decizia să fie lăsată în voia Duhului Sfânt, prin mijlocirea Sfintei Muceniţe Eufimia, ale cărei moaşte odihneau în catedrala sinodului. Atât ortodocşii, cât şi monofiziţii au scris propriile mărturisiri de credinţă care, sigilate în prezenţa împăratului Marcian, au fost depuse în mormântul Sfintei Eufimia, urmând a fi păzite timp de trei zile de garda imperială. În acest timp, cu toţii s-au rugat şi au postit. După trei zile, mormântul a fost deschis şi documentul cu mărturisirea ortodoxă a fost găsit lângă mâna dreaptă a Sfintei Eufimia, în timp ce mărturisirea monofizită se afla la picioarele muceniţei. Acest fapt este amintit şi în scrisoarea papei Leon I cel Mare, prin care confirmă hotărârile Sinodului IV Ecumenic luate sub semnul lui Dumnezeu, arătat de minunea Sfintei Muceniţe Eufimia. Aşa s-a stabilit învăţătura de credinţă ortodoxă, că în persoana divino-umană a lui Iisus Hristos sunt două firi, dumnezeiască şi omenească, unite în chip „neamestecat, neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit”.

În biserica Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol se pastreaza moastele Sfintei Teofana, a Sfintei Eufimia si a Sfintei Solomonia, mama Sfintilor Macabei. In racla din mijloc, în care sunt păstrate moaştele Sfintei Eufimia, părinţii de la Calcedon au pus cele două mărturisiri de credinţă.

Asediul persan condus de regele Chosroe I asupra Calcedonului în anul 617 a făcut ca moaştele Sfintei Eufimia să fie adăpostite într-o altă biserică din Constantinopol, aproape de Hipodrom. A urmat perioada iconoclastă, în care moaştele sfinţilor erau aruncate din biserici, racla muceniţei Eufimia fiind recuperată din mare de fraţii ortodocşi Serghie şi Sergon, care au înapoiat-o unui ierarh local pentru a o adăposti. În anul 796, sfintele moaşte erau recuperate din insula Lemnos şi depuse în Constantinopol. În vremea Cruciadelor, racla a fost din nou furată, cavalerii templieri ducând-o la Nicosia, în Cipru. În anul 1454, după căderea Constantinopolului, patriarhul Ghenadie al II-lea Scolarios a mutat moaştele sfintei din biserica de lângă hipodrom în Catedrala patriarhală „Sfântul Gheorghe” din Fanar, unde sunt depuse spre venerare până în zilele noastre.

Sfânta Eufimia şi Cuviosul Paisie Aghioritul

Stareţul se afla în curtea colibei lui, atunci când l-a vizitat un fiu duhovni­cesc de-al său şi spunea mereu cu toată inima: „Slavă Ţie, Dumnezeule!” La un moment dat, Stareţul i-a spus:

– Se poate netrebnici cineva şi în înţelesul cel bun.

– Cine, Gheronda?

– Stăteam liniştit în chilia mea când a venit şi m-a uluit. Ce frumos petrec ei acolo sus!

– Ce se întâmplă, Gheronda?

– Iţi voi spune, dar să nu spui la nimeni.

Atunci Stareţul i-a povestit următoarele: „Tocmai mă întorsesem din lume, unde ieşisem pentru o pro­blemă bisericească. Marţi [1], pe la ora 10 dimineaţa, stăteam în chilie şi făceam Ceasurile. Deodată am auzit o ciocănitură în uşă şi o voce de femeie spu­nând: «Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri…» Atunci m-am gândit: «Cum de a intrat o femeie in Sfântul Munte?» Cu toate acestea am simţit o dulceaţă dumnezeiască înlăuntrul meu şi am întrebat:

– Cine este?

– Eufimia.

«Care Eufimia? m-am întrebat în sinea mea. Nu cumva vreo femeie a făcut vreo nebunie şi a venit în Sfântul Munte îmbrăcată în haine bărbăteşti? Acum ce să fac?» Aceea a bătut din nou la uşă, iar eu iarăşi am întrebat:

– Cine este?

– Eufimia.

Mă aflam în îndoială şi de aceea nu am deschis. Când a bătut a treia oară, uşa, care era zăvorâtă pe dinăuntru, s-a deschis singură. Apoi am auzit paşi pe hol. Am sărit ca să deschid uşa chiliei şi am văzut înaintea mea o femeie cu capul acoperit. O însoţea cineva care semăna cu Evanghelistul Luca şi care a dispărut îndată. Cu toate că eram sigur că aceasta nu era o nălucire de la cel viclean, pentru că avea o strălucire deosebită, am întrebat-o cine este.

– Muceniţa Eufimia, mi-a răspuns aceea.

– Dacă eşti Muceniţa Eufimia, vino să ne închinăm Sfintei Treimi. Tot ce fac eu să faci şi tu.

Dar când încă se mai afla pe hol, a început să facă metanii, însă nu spre biserică, ci spre chilia mea. La început mi s-a părut ciudat, dar după aceea mi-am amintit că aveam deasupra uşii chiliei mele o iconiţă de hârtie cu Sfânta Treime.

Apoi am intrat în biserică şi am făcut o metanie spunând: «In numele Tatălui.» A repetat şi ea după mine, făcând o metanie. «Şi al Fiului». «Şi al Fiului», a repetat ea cu o voce subţire.

– Mai tare, ca să aud şi eu! Iar ea a repetat mai tare.

După ce ne-am închinat şi a treia oară, rostind: «Şi al Sfântului Duh», i-am spus: «Acum să mă închin şi eu la tine». M-am închinat ei şi i-am sărutat picioarele şi vârful nasului, căci a o săruta pe faţă am consi­derat că este o necuviinţă. După aceea sfânta s-a aşezat pe scăunel, iar eu pe cufăr şi mi-a dezlegat nedumerirea pe care o aveam (în legătură cu un subiect bisericesc). Apoi mi-a povestit viata ei. Ştiam că există o Sfân­tă Eufimia, dar viata ei nu o cunoşteam. Când mi-a povestit mucenicia ei, nu numai că o auzeam, dar parcă o vedeam, o trăiam. M-am înfricoşat.

– Cum ai răbdat astfel de chinuri? am întrebat-o.

– Dacă aş fi ştiut ce slavă au sfinţii în cer, aş fi făcut tot ce aş fi putut ca să îndur chinuri şi mai mari.

După această întâmplare, timp de trei zile nu am putut să fac nimic. Tresăltam de bucurie şi slăveam neîncetat pe Dumnezeu. Nu puteam nici să mănânc, nici nimic altceva să fac… doxologie neîncetată.”

Intr-o epistolă de a sa scria: „în toată viaţa mea nu-mi voi putea plăti marea mea datorie faţă de Sfânta Eufimia care, deşi îmi era necunoscută şi fără să aibă vreo îndatorire faţă de mine, mi-a făcut aceas­tă mare cinste…” După ce a povestit acest fapt dumnezeiesc, Stare­ţul a adăugat cu smerenie că Sfânta Eufimia i s-a arătat „nu pentru că aş fi fost vrednic, ci fiindcă în acea vreme mă preocupa un subiect care privea situaţia Bisericii în general. Dar şi pentru alte două motive”. Stareţul a fost foarte impresionat şi se minuna cum de o femeie cu trup atât de firav a putut răbda atât de multe chinuri. „Să fi spus că era una… (voia să spună una voinică şi puternică), dar era o mână de om”.

Pe când se afla în această stare de har, Stareţul a compus o stihiră în cinstea sfintei: „Cu ce cântări de laudă vom încununa pe Eufimia, care s-a pogorât din cele de sus şi a cercetat un monah vrednic de milă din Kapsala. De trei ori i-a bătut în uşă, iar a patra oara [2] s-a deschis singură prin minune şi a intrat cu slavă cerească, muceniţa lui Hristos, închinându-se împreună Treimei celei Sfinte.”

A mai compus şi o luminândă după „Cu ucenicii să ne suim…”, care începea astfel: „Preaslăvită Eufi­mia, mare muceniţa a lui Hristos, te iubesc mult de tot după Maica Domnului”… (Fireşte, aceasta nu a alcătuit-o pentru a fi folosită la slujbe şi nici el nu o cânta când erau şi alţii de faţă.) Impotriva obiceiului său, a mers din nou la Suroti şi le-a făcut pe monahii părtaşe acestei bucurii ce­reşti. Apoi ele au pictat icoana sfintei cu ajutorul şi îndrumările Stareţului. Stareţul a făcut cu mare măiestrie o stanţă de oţel cu icoana sfintei, cu care făcea apoi iconiţe şi le împărţea de binecuvântare la închinători în cinstea ei.

Icoana Sfintei Eufimia pictată de maicile de la Souroti cu ajutorul şi îndrumările Stareţului

Insă s-a chinuit mult să facă degetele de la mâna stângă a sfintei, după cum el însuşi a spus: „M-am ostenit mult să-i fac mâna, dar după aceea am pus gândul cel bun: poate pentru că şi eu am chinuit-o pe sfânta”.

In Minei, la Sinaxarul din 27 februarie, a adăugat: Sfânta Eufimia!!!

***

[1]. La 27 februarie 1974

[2]. Nu este vorba despre o nepotrivire, deoarece sfânta a bătut în uşă de trei ori, iar a patra oară nu a bătut, ci uşa s-a deschis singură.

sursa: ziarullumina.ro & Ieromonahul Isaac, Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos

Puteti citi si aceste articole mai vechi de pe blog:

Minunea Sfintei Mari Muceniţe Eufimia, prin care s-a întărit dreapta credinţă (Calcedon 451)

Principalele rătăciri ale necalcedonienilor. Scurt istoric

„Când un ortodox încearcă să apere Ortodoxia fără dragoste, fără iubire, nu e cu Hristos” – interviu cu Klaus Kenneth

7 Septembrie, 2010 § Lasă un comentariu

Am citit cu bucurie acest interviu acordat Ziarului Lumina de catre Klaus Kenneth si m-am gandit sa preiau pe blog acest dialog, cu intrebari si raspunsuri foarte bune si actuale.

Născut în Cehia, imediat după al Doilea Război Mondial, acum locuitor al Elveţiei, Klaus Kenneth a avut o călătorie tumultuoasă a vieţii sale, atât din punct de vedere fizic (nu degeaba cartea lui se cheamă „2.000.000 de kilometri în căutarea adevărului“), cât şi din punct de vedere lăuntric, spiritual. Pentru că numai primii misionari îl pot concura pe Klaus în ceea ce priveşte drumul parcurs în aflarea vieţii şi credinţei adevărate. A făcut experienţe la finele cărora a spus: „Încă o dată Dumnezeu m-a salvat de la moarte“. A trecut prin momente dure în anii copilăriei, a făcut meditaţie transcendentală, apoi a continuat cu budismul timp de şapte ani, a urmat hinduismul, fiind unul dintre cei mai puternici guru, brahmanismul, a cunoscut yoga. Dar nici una din aceste experienţe nu i-a adus pacea în suflet, nu l-a făcut să scape de singurătatea sufletului său. A ajuns să cunoască Ortodoxia prin intermediul părintelui Sofronie Saharov de la Essex, al cărui ucenic a fost 10 ani. Întâlnirea cu Ortodoxia, creştinismul autentic, ecleziastic, ascetic şi dogmatic, diferit de ceea ce cunoscuse în copilăria sa, l-a făcut să pună capăt căutărilor sale, dar nu şi călătoriilor. Îl întâlnise pe Hristos şi acum voia să-L facă cunoscut tuturor celor pentru care El nu însemna mai nimic. Aşa a ajuns Klaus Kenneth să ţină conferinţe în diferite ţări, să vorbească la emisiuni de radio şi televiziune despre drumul întoarcerii spre Hristos şi fericirea pe care o aduce trăirea în Adevăr. A venit şi în România, unde a ţinut cuvântări în mai multe oraşe din ţară.

Pe acest minunat om l-am cunoscut in luna mai a acestui an in plin scandal, in plina tulburare. L-am intalnit pe Klaus cu ocazia conferintei pe care a sustinut-o la Iasi in fata unui public calduros si foarte primitor, cu cateva exceptii. A doua zi dupa conferinta am avut ocazia sa petrec cateva ceasuri alaturi de Klaus atunci cand alaturi de însoţitorii săi au fost invitaţi la micul dejun de către IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, apoi am mers la „Centrul de formare şi consiliere Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, coordonat de Maica Siluana Vlad, apoi în studiourile Radio Trinitas, pentru înregistrarea unei emisiuni si la Manastirea Sfintii Trei Ierarhi pentru masa de pranz.

Iata si interviul:

Cum se poate păstra viu suflul convertirii?

Putem să rămânem proaspeţi în convertirea noastră atunci când continuăm să participăm la viaţa Bisericii. Există câteva lucruri pe care cel puţin eu le săvârşesc: în primul rând rugăciunea lui Iisus, apoi participarea la Sfânta Liturghie şi împărtăşirea, dacă este posibil. Al treilea lucru este contactul cu părintele spiritual, cu duhovnicul tău, vizitarea mănăstirilor şi rugăciunea obişnuită, regulată pe care o facem în cadrul familiei.

De fiecare dată când mă rog descopăr în rugăciune un aspect nou al acesteia. Vrăjmaşul vrea ca noi să ne rugăm bla-bla-bla, ca nişte papagali. Dar prin harul lui Dumnezeu, dacă suntem sinceri în rugăciune, ea o să se împrospăteze mereu şi de fiecare dată cu ea, şi sufletul nostru.

De exemplu, când creştinii spun „Hristos a înviat! Adevărat a înviat!”, ei fac de multe ori aceasta din rutină. Chiar şi semnul Sfintei Cruci îl fac câteodată din rutină, în grabă. Trebuie să refuzăm să facem lucrurile aşa. Ori facem lucrul respectiv bine, ori nu îl facem deloc. Este vorba aici şi de o mică asceză, o concentrare, o luptă. Prospeţimea convertirii rămâne în noi prin harul lui Dumnezeu dacă suntem sinceri.

Cum ar trebui să decurgă relaţia dintre ucenic şi duhovnic? Întâlnim relaţii de tip asemănător în alte religii?

Eu personal nu am cunoscut lucruri asemănătoare. În India eu am întâlnit guru, am avut guru. În general, acestea sunt persoane foarte egocentrice. Un părinte spiritual este o adevărată bogăţie. Întâlnindu-i pe părintele Sofronie de la Essex, pe părinţii Zaharia, Rafael de la aceeaşi mănăstire, am simţit o bucurie imensă. Întâlnirea cu aceşti părinţi, dialogul cu ei, spovedania ne fac să fim întotdeauna treji, să nu adormim, să nu ne adormim conştiinţa, să fim în priză, să ştim calea pe care o avem de urmat. Este o provocare permanentă.

Cum ar trebui să se deruleze viaţa în cadrul unei familii creştine?

Vă pot spune doar cum este în cazul meu. La început am încercat să avem o viaţă ca a lumii, o viaţă obişnuită, în care rugăciunea era întotdeauna presată, grăbită. Nu aveam timp de rugăciune. Or, dacă nu avem timp să ne facem rugăciunea, uităm rugăciunea, pentru că lumea de astăzi este foarte ocupată, foarte stresată. Astăzi lucrurile stau puţin invers. Trăim tot mai mult cu gândul la Domnul Hristos, iar celelalte lucruri le facem printre ele. Pentru mine rugăciunea înseamnă o cale spre dobândirea libertăţii.

Ca om care aţi traversat mai multe tradiţii religioase, ce credeţi că diferenţiază radical creştinismul de celelalte religii?

Cea mai mare diferenţă este aceea că creştinismul nu este pur şi simplu o religie. Toate religiile, budismul, hinduismul, islamul, sunt create de oameni. Islamul a copiat Vechiul şi Noul Testament, şi-a împropriat din tradiţiile creştină şi iudaică, dar le-a prezentat distorsionat.

Totdeauna în aceste religii omul caută pe Dumnezeu: „Unde eşti Doamne, unde eşti Doamne?”, aleargă, se uită către cer să-L găsească. Creştinismul este inversul, Dumnezeu se descoperă, vine la om şi zice: „Unde e omul? Unde e omul? Vreau să-l ajut, vin să-l ajut.”

Creştinismul nu este o problemă de simplă pietate. Noi trebuie să ne deschidem faţă de cuvântul lui Dumnezeu şi să-l ascultăm. Celelalte religii au un fel de disciplină militară, un cod moral, etic. Dumnezeul nostru este dragoste. El nu obligă pe nimeni, nu forţează pe nimeni. El vrea ca să ascultăm de El prin dragoste.

„Cine va ţine la sufletul său îl va pierde, iar cel ce îl va pierde pentru Mine şi pentru Evanghelie îl va câştiga.” Comentaţi acest verset.

Dacă noi vom rămâne ataşaţi numai lumii acesteia, ne vom pierde viaţa. Vom muri la un moment dat. E firesc să murim. Lumea aceasta nu ne poate da pacea, viaţa veşnică, mulţumirea, dragostea, pentru că această lume este una căzută după Adam şi Eva. Vedem această boală mai ales la oamenii foarte bogaţi. Când ei au un milion de euro, vor două, trei, o mie. Ei niciodată nu sunt mulţumiţi. Îşi pierd toată viaţa în lucruri care se termină cu moartea, sunt efemere şi nu au cum să primească bucuria lui Hristos cea veşnică. Orice materialism este nesatisfăcător pentru omul care are suflet şi dorinţă de a trăi veşnic. Vedem lucrul acesta şi în România după ce a intrat în Uniunea Europeană. Scopul este de a schimba a fi cu a avea. Adică să nu mai fiţi cineva, ci doar să aveţi ceva. După socialism şi comunism, acum vine în Răsărit materialismul pur, secularismul. Dacă ne vom concentra doar pe „a avea” numai ca să câştigăm, să avem, să strângem, ne vom pierde viaţa noastră, nu vom mai fi noi ceea ce trebuie să fim. Cum Domnul Hristos a întors toate valorile invers în mod paradoxal, dacă noi pierdem viaţa aceasta nebună de alergătură şi ne vom opri din ea, vom găsi adevărata viaţa. Lucrul ăsta degeaba îl discutăm, trebuie să-l trăim existenţial, să ne oprim din această alergătură şi să începem să trăim cu Hristos.

E ca şi cum ai avea o etichetă pe o sticlă de suc. Poţi citi o mulţime de lucruri care sunt trecute pe ea, dar nu poţi fi convins de ce e într-adevăr înăuntru până nu bei. Când tu deschizi sticla şi bei din ea, atunci simţi, guşti, trăieşti, vezi cum e. Această viaţă în Hristos, când avem curajul să spunem: Da, mă angajez pentru aceasta, primul lucru pe care îl găsim este pacea lui Hristos, bucuria de la El. Atunci ne dăm seama repede că toate lucrurile din lume nu ne pot satisface.

Se vorbeşte astăzi despre multiple valori: valori tradiţionale, valori comunitare. Mai converg ele? Cum se poate orienta omul după acestea?

Cea mai mare valoare pe care o putem avea este să trăim viaţa fără patimi. Asta zice totul, rezumă totul. Restul este prea puţin interesant. Lupta împotriva păcatului, a egoismului, lucrul acesta ne face să câştigăm adevăratele valori. Vezi astăzi persoane care aleargă astăzi după haine de firmă, de lux. Ele sunt cele care se păcălesc cel mai tare. Oamenii aceştia sunt cu adevărat cei mai săraci. Dau o groază de bani pe lucruri care sunt până la urmă inutile, fiindcă ei pot să trăiască şi fără ele. Valoarea autentică este să te străduieşti să trăieşti fără păcat, fără patimi.

Se tot încearcă ca lumea să fie convinsă că Ortodoxia este în ţările majoritar ortodoxe intolerantă. Cum vedeţi Ortodoxia în Occident? Dar în Răsărit, după ce aţi cunoscut-o la ea acasă?

Când nu suntem toleranţi cu ceilalţi, suntem deja departe de Hristos. Trebuie să facem diferenţa: Dumnezeu iubeşte păcătosul, dar nu iubeşte păcatul. Când un ortodox încearcă să apere Ortodoxia fără dragoste, fără iubire, nu e cu Hristos. Ortodoxia trăită în sine este Adevărul şi, prin faptul că există, nu trebuie să se apere cu cuvinte meşteşugite. Viaţa Bisericii Ortodoxe trăită autentic arată adevărata dragoste, adevărata milă şi nu are nevoie de foarte multă apărare.

După părerea mea, există trei feluri de ortodocşi. Există unii, puţini la număr, cei fanatici, zeloţii. Nu au iubire în sufletul lor. Sunt fariseii care-i condamnă pe ceilalţi. Alţii sunt cei liberalişti. Ei nu ţin cont de nimic din ceea ce înseamnă învăţătura Domnului Hristos, căutând să arate că sunt în comuniune cu toate celelalte confesiuni religioase. Fac o salată, încât nimeni nu mai înţelege în ce cred ei. Cea mai mare parte însă din populaţia ortodoxă sunt oameni cu dreaptă socoteală. Ei iubesc pe ceilalţi, se apropie cu dragoste de toţi şi caută să-i ajute.

Mai este un lucru pe care vreau să-l precizez. Există un anumit fel de naţionalism ortodox periculos, un filetism. Pot să vă spun o mică anecdotă în acest sens. Un sârb întâlneşte un grec. Sârbul îl întreabă pe grec: „Oare eşti ortodox?” Răspunsul vine prompt: „Bineînţeles că sunt ortodox”. La aceasta, sârbul replică: „Nu ştiam până acum că grecii sunt sârbi”.

Pe când mă aflam la Zürich, sârbii m-au invitat la o conferinţă. Au invitat şi ruşi. Au venit. Au invitat români. Au venit şi ei. Au invitat şi pe greci. Grecii nu au venit. Poate că Iisus Hristos probabil a fost grec.

Să vorbim despre prezenţa tinerilor în biserică. Cum s-ar putea apropia tinerii de biserică? Cum să fie ei convinşi de mesajul ei?

Eu văd un lucru astăzi. Biserica trebuie să iasă în întâmpinarea oamenilor. Părinţii noştri au venit toţi la biserică prin tradiţie. Duhul secular influenţează acum prin televiziune, internet, mass-media. Natura căzută este trasă mai puternic spre aceste lucruri materiale imediate, este captată, prizonieră materialismului decât să fie deschisă spre Biserică. Trebuie să organizăm tabere de tineri. În primul rând este foarte importantă persoana preotului şi a episcopului. Dacă preotul are predică fără viaţă, lucrul acesta nu-i atinge niciodată pe tineri. Trebuie să trăim autentic. Numai aşa putem influenţa pe ceilalţi.

Eu nu apăr o teologie de sistem, nici măcar o instituţie în sensul omenesc al cuvântului. Eu apăr viaţa lui Hristos. Recunosc că sunt un creştin slab. A fi cinstit şi corect, acest lucru atinge tinerii. În primul rând trebuie să le câştigăm încrederea, apoi le putem vorbi de Hristos şi de teologie. Eu personal am fost câştigat de părintele Sofronie datorită dragostei lui, nu teologiei pe care mi-a expus-o. Mai întâi a fost iubirea, apoi a fost teologia.

Preotul nu mai trebuie să stea pe scaun aşteptând ca lumea să vină la el, ci trebuie să comunice, să iasă în lume. Cred că este o urgenţă acest lucru din pricina materialismului secular care subjugă pe cei tineri. Apoi în alt doilea rând pentru faptul că tinerii din ziua de astăzi nu mai simt că aparţin unei tradiţii, nu mai sunt interesaţi, legaţi de această tradiţie.

În ce măsură credinţa, găsirea unui duhovnic, ascultarea de el se conciliază cu libertatea omului?

Părintele spiritual nu anulează niciodată libertatea persoanei celuilalt. El nu impune niciodată lucrurile. Nu putem să luăm legătura cu un părinte duhovnicesc dacă nu avem dorinţa asta, voinţa asta. Dacă părintele spiritual poate să greşească, dacă el lucrează pentru Dumnezeu şi pentru libertatea omului, eliberarea lui, ucenicul este cel care se va folosi, cel ce va păzi ascultarea va fi în câştig. Totul trebuie să fie bazat pe respectarea libertăţii celuilalt şi pe dragoste. Acest fapt este contrariul disciplinei militare pe care lumea vrea să o impună. În aparatul militar se face un exerciţiu unde se dau anumite comenzi: atac, retragere, pas de defilare. Părintele spiritual ne conduce spre Iisus Hristos, spre lumina spirituală, spre libertate în cu totul alt mod. Totul se face prin iubire şi voinţă liberă.

Daţi exemple de părinţi duhovniceşti care v-au impresionat în viaţa dumneavoastră? Care sunt lucrurile cele mai importante pe care vi le-au lăsat moştenire?

Primul om duhovnicesc pe care l-am cunoscut a fost părintele Sofronie Saharov. El a luat modelul lui Hristos, adică deşertarea de sine, ascultarea deplină de Dumnezeu, chenoza. Iisus Hristos S-a întrupat, S-a pogorât din cer, S-a făcut om şi S-a coborât sub toţi oamenii. Pentru acest lucru noi ne putem identifica cu Hristos, şi nu contează pe ce treaptă ne aflăm. Dacă Hristos ar fi fost foarte sus, noi nu am fi avut cum să ne identificăm cu El. Părintele Sofronie făcea exact acelaşi lucru cu fiecare dintre ucenicii săi. Mulţi ani la rând el a coborât mai jos decât mă aflam eu. Eu credeam că eu ar cam trebui să-l învăţ pe părintele Sofronie câte ceva din ale teologiei. Părintele nu juca un joc, nu intra într-un rol. El efectiv se cobora la nivelul tău. De aceea eu am avut încredere totală în el. Mi-au trebuit ani ca să înţeleg măreţia pe care o aduce cu sine smerenia. Astăzi este acelaşi lucru cu ceilalţi părinţi. Pentru mine ei nu au fost doar părinţi spirituali, ci prieteni şi adevăraţi fraţi. În acel moment schimbul dintre noi, comunicarea, se făcea atât de uşor…

Acesta este secretul, şi eu cred că toţi părinţii ar trebui să facă acelaşi lucru cu copiii lor. Să se coboare la nivelul lor. Este contrariul a ceea ce se întâmplă în lume când toată lumea vrea să aibă autoritate asupra tuturor. Toată lumea caută puterea. Dar, în creştinism, piramida are vârful întors în jos. Hristos se află la nivelul cel mai de jos. Aceasta este taina. Să te cobori jos, până lângă om şi să începi să creşti odată cu el prin comuniune.

Ce mesaj aveţi pentru cei care s-au născut în zorii comunismului românesc şi care au acum vârsta dumneavoastră? Sunt oameni de 60-65 de ani care nu merg totuşi la biserică, deşi sunt pensionari. Ei doar se uită la televizor.

Ei îşi continuă puşcăria comunismului cu una a materialismului. Vor fi o viaţă întreagă nefericiţi. Este important ca Biserica să trimită misionari. Dar nu misionari care să împartă vorbe, ci oameni care să poată transmite dragostea. Trebuie să creăm o bază de încredere. Lumea trebuie să recapete încredere în noi.

Aceste persoane, pensionarii de care aţi pomenit, simt în adâncul sufletului că sunt nefericite, că ei trăiesc cu un paliativ, cu un substitut, televizorul, de exemplu.

Credeţi că într-o lume ca aceasta, cu atât de puţină credinţă, se mai pot naşte sfinţi?

Toată lumea este chemată să devină sfântă, să fie sfinţită, noi toţi avem această chemare. Ce este un sfânt? O persoană care a învins patimile sale, care nu mai are egoism, care are dragoste chiar şi pentru duşmanii săi. Eu sunt sigur că în ziua de azi mai avem astfel de oameni printre noi, numai că nu avem ochi ca să-i vedem. Dacă ne gândim numai la Sfântul Antonie din pustiul Egiptului, toată lumea din timpul său îl considera a fi cel mai mare om duhovnicesc. Dar el a mers la cizmarul din Alexandria care, după cum i-a arătat Dumnezeu, era mai sporit decât eremitul egiptean. „Toată lumea va fi mântuită, mai puţin eu”, spunea întru sine cizmarul cel smerit. Acesta era gândul care aducea cu sine starea de smerenie, atât de necesară mântuirii.

Sunt sigur că în bisericile noastre sunt sfinţi, pe care noi nu-i vedem, din nefericire. Trebuie ca noi să punem toată inima noastră, tot cugetul nostru, toată puterea noastră ca să dobândim sfinţenia. Dar, cum ne spunea părintele Sofronie, o să vedem că aceasta nu este aşa de uşor de realizat. E nevoie să cerem Domnului Hristos această stare prin rugăciune deasă, prin rugăciunea inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul”.

Ce îl face pe un om să devină un părinte spiritual? Când devine el părinte spiritual?Când el a reuşit să aibă o anumită înţelepciune sau, mai bine zis, mintea lui Hristos. Când a dobândit o autentică experienţă de viaţă în Hristos. Când părintele Sofronie răspundea la o anumită întrebare, el nu o făcea la nivel psihologic, nici social sau intelectual. El nu dădea un răspuns la nivelul experienţei sale.

Când îi puneam o întrebare, el îşi închidea lucrurile sale, experienţa sa şi îl întreba direct pe Dumnezeu. Îi telefona, şi primul gând care îi venea era gândul lui Dumnezeu pentru mine. Lucrul acesta este posibil dacă avem o luptă ascetică autentică de a fi în prezenţa Domnului Hristos. De ce se retrag aceşti părinţi în sihăstrie? Pentru că o ţară sau un neam întreg pot beneficia mai mult de rugăciunea acestor părinţi decât de contactul direct cu persoana lor.

Interviu realizat de Augustin Păunoiu. Traducere de pr. lect. dr. Radu Mureşan

sursa: ziarullumina.ro

File din patericul inchisorilor comuniste

7 Septembrie, 2010 § Lasă un comentariu

Într-o amintire consemnată în scris de Marcel Petrișor în cartea  „Trecute vieți de domni, de robi și de tovarăși” (ed. Vremea, 2008), putem citi o pildă vie de lucrare a harului prin Taina Preoției, atât de hulită și vrăjmășită în zilele noastre. Vă invit să citim împreună, cu multă luare aminte, acest fragment:

„Când popa Ioja Sinesie, de prin părțile Aradului, era întrebat, de colocatarii de pe priciuri (deținuții politici de la Jilava, n.n), de ce a fost arestat, el răspundea, ca și cum ar fi vrut să se dezvinovățească:
– Păi, ce să fac, taică, dacă mă năpădiseră sectanții? Că eu nu știu teologhie d-asta domnească, precum sfinții părinți de deasupra mea!
Se referea la niște preoți catolici pe care îi considera sfinți fiindcă-i tot auzea vorbind despre teologie într-un fel din care el nu pricepea nimic. Și gradul lui de admirație era direct proporțional cu cel al neînțelegerii.
– Lasă-i părinte, pe sfinții ăia și zi-ne cum a fost cu sectanții care te-au năpădit! insistau niște țărani de prin alte județe ale țării.
– Păi, uite-așa! Cum vă ziceam, ei mă dovedeau cu vorba, că vorbeau ca din carte, cu numere de versete din Biblie și multe altele pe care le uitasem de mult. Și atunci, ce să fac? Bătrân și uituc cum eram, știind doar Sfânta Liturghie pe dinafară, mi-am zis să le vin de hac citind peste ei Blestemele Sfântului Vasile cel Mare. Și nu doar într-o zi, ci multe vineri la rând.
– Și tare s-or mai fi sinchisit ei de blestemele Sfântului! îl luă peste picior un țăran cu credință mai îndoielnică.
– Ba nu, taică! S-au sinchisit și chiar foarte tare!
– Adică, părinte? întrebă un moldovean mai sfios.
– Adică s-au sinchisit așa de tare c-au început să moară, unul după altul, până ce s-au isprăvit cu toții: și cei din Micălaca, și cei din Mândruloc, și cei din alte părți de care nu știam. Și așa i-am dovedit, că mare-i puterea Sfântului!
– Și?
– Și asta-i! Că d-asta ajunsei și eu în închisoare, fraților. Că blestemul se duce unde-i trimis de popă, dar se și întoarce peste cel ce l-a trimis. Și, dacă popa-i nevrednic, cum am fost și eu, vai de nevrednicia lui! Și deci, de-a mea. Așa că d-aia trag eu acuma ce trag, aici, în temniță! (desigur, se subânțelege că părintele fusese condamnat de către comuniștii atei din așa-zise „motive politice“ și nu din rațiuni canonice, n.n). Că mi-a zis preoteasa să nu mă apuc de așa ceva, că doar aveam și eu multe păcate. Daʼ n-am ascultat-o. Cum să-i las eu pe nemernicii ăia să mă biruie pe mine, slujitorul Domnului? Nu trebuia eu să-L apăr?
– Daʼ chiar așa, părinte! Ucigându-i? Nu zice porunca a cincea să nu ucizi?
– Ba da, daʼ nu eu i-am ucis, ci cuvântul Sfântului Vasile, că și el, tot pe Domnul slujește!
– Daʼ și sectanții zic că slujesc pe Domnul, și atunci cum e? se mai auzi alt rob al Domnului întrebând.
– L-or fi slujind ei, daʼ nu cum îi place Lui; așa că, Domnul le arată calea cea bună, luându-i din lumea aceasta și-ndreptându-i spre cealaltă.
– Daʼ cu ce preț, părinte?
– Cu prețul lor și al meu, nevrednicul; că pentru asta plătesc eu cu libertatea.
– O fi atunci și cum zici, părinte, da-i înfricoșător! m-ai adăugă țăranul care-l iscodise, retrăgându-se pe prici, lângă ceilalți.
Părintele Ioja, tulburat, se furișă și el sub un prici, ca să-și facă rugăciunile și canonul, murmurând: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!“. Atâta doar, fără să ceară ceva pentru el. Și nu înceta nici când era scos cu toți ceilalți ca să se plimbe în cerc în curtea arsă de soare. Buzele i se mișcau mereu și atunci, rostind aceeași formulă… Cu o cușmă spartă în vârful capului, prin care-i ieșea părul alb și cu o pereche de ochelari legați cu sfoară pe după urechi, aplecat de spate, își ducea osânda fără alt gând decât acela că tot ce pătimește se petrece numai cu îngăduința Domnului. De aceea nici nu cerea altceva în rugile sale, decât să-l miluiască.
Și totuși, odată, mai ceru ceva, dar nu lui Dumnezeu, ci preoților catolici, iezuiți, doctori în teologie și alte științe, care stăteau pe priciul de deasupra lui.
Auzindu-i cum discutau cu alți tineri, despre Dumnezeu, dogme și adevăruri mai puțin înțelese de el, ieși de pe priciul lui și le zise, privindu-i umil:
– Iertați-mă, cinstiți părinți! Eu sunt cel mai prost popă ortodox din lume și aș dori să-mi spuneți și mie ceva teologhie, că…
Și din ochi i se revărsa atâta lumină încât părinții iezuiți rămaseră muți. Ce să-i spună ei <<celui mai prost și mai păcătos popă ortodox din lume>>?…
– Părinte! încercă unul să rostească…
Dar vorba i se opri în gât și părintele Sinesie, stânjenit și el că-i întrerupsese din discuție, se retrase încetișor la locul lui, lăsând să dispară din fața lor ochelarii legați cu ață și căciula spartă.
– Ce să-i spunem noi despre teologie unui om ajuns în pragul sfințeniei? exclamă mai târziu unul dintre iezuiți, privind întrebător la ceilalți.
Dar, în afară de o lungă, foarte lungă tăcere, nu primi nici un răspuns.“

sursa: Dragos Dasca

Conferinta cu IPS Ierotheos Vlachos la Iasi

1 Septembrie, 2010 § Lasă un comentariu

Aflat in pelerinaj in Moldova impreuna cu 15 tineri greci, IPS Ierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie, va sustine conferinta cu tema „Apostolatul tinerilor in Biserica astazi” joi, 2 septembrie 2010, ora 18.oo in sala „Iustin Moisescu” din curtea catedralei mitropolitane din Iasi.

Înalt Preasfinţitul Ierotheos Vlachos s-a născut în Ioannina în 1945 şi a studiat la Facultatea de Teologie din Tesalonic, remarcându-se ca student eminent, ucenic al reputatului patrolog Panaghiotis Xristou. A preferat viaţa monahală carierei academice, care îi era foarte la îndemână. În 1971 a fost hirotonit diacon, iar în 1972, preot, şi a slujit în cadrul mitropoliilor Edesei, Peli şi Almopia, Thiva şi Levadia şi în Arhiepiscopia Atenei ca predicator şi îndrumător al tinerilor. În 1995 devine Mitropolit de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie.

De timpuriu caută cu ardoare să înţeleagă taina suferinţei şi a morţii şi cum se ajunge efectiv la înviere, la sfinţire. Ani la rând peregrinează pe la cei mai vestiţi Părinţi duhovniceşti din Sfântul Munte, la Părintele Sofronie de la Essex, cercetează fără odihnă să afle ce este rugăciunea minţii, cum se poate ajunge la vederea harului necreat. Citeşte cu multă râvnă, dintr-o profundă nevoie lăuntrică, scrierile Părinţilor Bisericii, se apleacă cu mare atenţie asupra textelor liturgice, ca să înţeleagă, în calitate de creştin şi mai ales ca păstor de suflete, această lucrare de îndumnezeire a omului. Scrie mult despre crizele şi bolile omului contemporan din perspectiva învăţăturii Părinţilor: 67 de cărţi voluminoase cu conţinut teologic, ecleziologic şi social; dintre acestea, 54 au fost traduse în 17 limbi. Scrie ca păstor, şi nu ca autor, în sensul modern al cuvântului; mărturiseşte că fiecare carte este un răspuns la o problemă pastorală pe care a întâmpinat-o, nimic mai mult. Despre primul său volum, O noapte în pustia Muntelui Athos, spune că l-a scris pentru ucenicii săi care îl tot întrebau cum să se roage, fără să aibă iniţial intenţia de a o publica. La insistenţele lor şi ale unor Părinţi duhovniceşti apropiaţi, a publicat-o.

Ceea ce defineşte opera sa, dar mai ales lucrarea sa ca păstor în Biserică, este înţelegerea terapeutică, vindecătoare a întregii teologii. Biserica este spital duhovnicesc, clericii sunt doctorii de suflete, cei care conduc omul la luminare şi la îndumnezeire. Teologia, viaţa bisericească, liturghia nu au sens decât dacă omul se vindecă de moarte şi învie, se sfinţeşte. Cunoaşterea omului este efectivă, reală, doar dacă omul se vindecă, se curăţeşte şi ajunge la vederea lui Dumnezeu. Restul detaliilor existenţei sunt lipsite de importanţă. De aceea consideră că teologia autentică nu este posibilă fără o autentică experienţă isihastă.

Va recomand sa cititi acest interviu „Vindecarea deplină a omului are loc în spaţiul Bisericii“ – Interviu cu IPS Ierotheos Vlachos

Where Am I?

You are currently viewing the archives for Septembrie, 2010 at Cidade de Deus.